Depistarea și examinarea deficitului mintal

Depistarea copilului deficient mintal este un act complex care cuprinde cel puţin două aspecte:
cunoaşterea şi orientarea spre un specialist în vederea precizării diagnosticului.Examinarea copilului
deficient mintal trebuie să parcurgă urmatoarele etape:-anamneza,examen general,examinare
neurologică,psihiatrică şi psihologică.Se utilizează probe şi teste care au căpătat o circulaţie mai mare
atât în literatura de specialitate cât şi în practica clinică din ţara noastră.

Depistarea copilului deficient mintal este un act complex care cuprinde cel puţin două aspecte:
cunoaşterea şi orientarea spre un specialist în vederea precizării diagnosticului.
Cunoaşterea înseamnă sesizarea unor simptome, a unor particularităţi morfo-funcţionale care
diferenţiază sau încep să diferenţieze copilul deficient de restul copiilor.In multe cazuri diferenţierea nu este
clar conturată, există multe incertitudini şi îndoieli. De multe ori depistarea este mult întârziată de afectivitatea
şi culpabilitaţile mamei care amână inconştient formularea unei diferenţieri a propriului copil de ceilalţi.
Mama şi familia care vin permanent în contact cu copilul şi care se ocupă de îngrijirea şi creşterea lui
sunt primii care trebuie să observe, să sesizeze şi să-şi pună problema atunci când copilul începe să se
diferenţieze de ceilalţi. Dacă mama a avut cel puţin un copil care s-a dezvoltat normal atunci comparaţia este
mai uşoară şi conştientizarea unor simptome discriminatorii se face mult mai devreme; dacă mama este la
primul copil ,situaţia este mai dificilă şi apariţia primelor simptome au ca efect o izolare a mamei în cuplu
mama-copil care întârzie recunoaşterea unei deficienţe.
Dar nu numai mama vine în contact cu copilul. Datorită asistenţei medicale asigurată la noi, absolut toţi
copiii sunt văzuţi si urmăriţi în dezvoltarea lor de către medicii pediatrii. Ei sunt primii specialişti care trebuie
să valorifice semnificaţia unor simptome sau trăsături care deviază creşterea şi dezvoltarea copilului de la
normă.De aceea, medicul pediatru trebuie să fie familiarizat cu psihopatologia deficientului mintal pentru a
putea să realizeze o depistare precoce şi o orientare a copilului, cât mai timpurie spre terapii corespunzătoare.
Cunoaşterea unor simptome diferenţiatoare, mai ales la nivel comportamental se realizează de regulă în
colective de copii de către educatoare sau personalul din grădiniţă.
Depistarea nu "înseamnă însă numai cunoaşterea unor simptome, ci presupune şi orientarea lui spre un
specialist în vederea precizării diagnosticului.
Depistarea este un filtru: nu înseamnă că toţi copiii orientaţi spre precizarea diagnosticului sunt
deficienţi mintali.Depistarea este un semnal de alarmă pe care-1 trage mama, medicul pediatru, asistenta
medicală sau educatoarea.Medicul neuro-psihiatru este însă cel care hotărăşte dacă semnalul este fals sau
pericolul există cu adevărat.
Este un fapt bine stabilit şi cu valoare de postulat: depistarea copilului deficient mintal trebuie făcută
cât mai precoce.Cu cât începem mai devreme să-1 tratăm şi să lucrăm adecvat cu el ,cu atât rezultatele în ceea
ce priveşte recuperarea lui vor fi mai bune şi mai mari.De aceea depistarea precoce este unul din imperativele
majore ale medico-psiho-pedagogiei deficientului mintal.
Organizarea unei depistări precoce active şi eficiente implică pe de o parte o bună cunoaştere a
dezvoltării psihomotrice a copilului normal şi pe de altă parte existenţa unor instrumente accesibile în vederea
determinării periodice a nivelului de dezvoltare psihomotrică a copilului.
Psihomotricitatea se defineşte ca o funcţie complexă care integrează şi conjugă aspecte motrice şi
psihice şi care determină reglarea comportamentului individului.Ea include participarea diferitelor procese şi
funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor cât şi execuţia adecvată a actului de răspuns.
Psihomotricitatea este considerata ca o aptitudine care se diferenţiază de aptitudinile motrice generale
prin faptul că implică pe lângă acestea şi manifestările funcţiilor perceptive şi intelectuale.
Conţinutul psihomotricităţii este bogat şi variat. In sfera psihomotricităţii intră: schema corporală,
coordonarea dinamică (pe întreg corpul şi pe segmente), lateralitatea, coordonarea statică-echilibrarea,
coordonarea perceptiv-motrică(percepţia spaţiului, ritmului, a mişcărilor proprii), rapiditatea şi ideomotricitatea
(ca sinteza dinamică a schemei corporale şi coordonările perceptiv-motrice cu sarcină motrică).
Conduitele psihomotrice evoluează după naştere progresiv în legătură cu maturizarea neuro-motrică şi
cu formarea educaţională.
Dezvoltarea psihomotricităţii la copil prezintă o serie de caracteristici care merită să fie cunoscute
pentru că ele stau la baza evaluării nivelului şi calităţii dezvoltării la un moment dat. Aceste caracteristici sunt:
-dezvoltarea psihomotricităţii înregistrează salturi calitative, pe baza unor acumulări cantitative;
formele noi de comportament sunt întotdeauna superioare celor precedente;
-noile calităţi nu le desfiinţează pe cele anterioare,ci le includ prin restructurări succesive;
-dezvoltarea psihomotricităţii se produce stadial, în etape distincte, cu caracteristici proprii fiecărei
vârste;
-transformările din domeniul psihomotricităţii sunt continue şi imperceptibile la intervale mici de timp;
-de multe ori dezvoltarea psihomotrică este asincrona la nivelul diferitelor procese şi însuşiri, unele
având ritmuri proprii de dezvoltare la diverse etape de vârstă.
Una din problemele principale ale dezvoltării psihomotricităţii este dezvoltarea locomoţiei.Uneori,
copilul deficient mintal prezintă o întârziere importantă în achiziţia mersului.Datorită acestui fapt, atunci când
se constată o întârziere a apariţiei unor faze sau dificultăţi considerabile în însuşirea mersului trebuie să se ştie
că acesta este un simptom care merită să fie reţinut pentru evaluarea dezvoltării copilului.
Schema corporală este imaginea pe care o are fiecare despre propriul corp, imagine totală şi
segmentară, în stare statică sau dinamică, în raportul părţilor corpului între ele şi mai ales în raporturile acestuia
cu spaţiul si obiectele înconjurătoare.
Schema corporală este punctul de plecare al diferitelor posibilităţi de acţiune.Ea se constituie pe baza
datelor senzoriale şi sensibilităţii proprioceptive şi extroceptive. Quense deosebeşte patru faze succesive în
achiziţia imaginii corporale:
-perioada senzorio-motrică;
-constituirea imaginii mintale, ca reprezentare a propriului corp;
-învăţarea limbajului legat de schema corporală; -evoluţia
desenului reprezentând corpul uman.
Evoluţia schemei corporale la copilul normal reprezintă un alt punct de reper pentru părinţi, asistente,
educatoare, psihologi şi chiar pentru medicii pediatrii în demersul de depistare precoce a copilului deficient
mintal.Modul, ritmul şi nivelul însuşirii schemei corporale poate să devină un simptom care să indice o
întârziere semnificativă în dezvoltarea psihomotorie a copilului.
Alte simptome care pot fi luate în considerare în depistarea precoce a unei tulburări neuro-psihice legate
direct sau indirect de o deficienţă mintală:
-expresia somatică (selecţia alimentară, tulburări de automatizare, inadecvări motrice, absenţa
masticaţiei, persistenţa deglutiţiei primare, bulimie)
-tulburări de dezvoltare (tulburări globale, tulburări elective sau parţiale de psihomotricitate, tulburări
de limbaj, inadaptare în relaţiile cu obiectele, inadaptare în relaţiile cu persoane)
-expresia motrică (anomalii globale, activităţi organizate electiv, convulsii) -tulburări
ale expresiei mintale.
Constanta simptomelor pe o perioadă mai mare de timp îndreptăţeşte pe observator să orienteze copilul
spre un medic specialist.
Pentru măsurarea nivelului dezvoltării psihomotorii se utilizează diferite teste: Scara Gessel, Scara
BrunetLezine, Testul Buhler şi Hetzer, Testul Scholl etc. Examinarea trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă
de calm şi linişte .Pentru aceasta se vor reduce la maximum sursele de excitaţie din jur.Dacă în timpul
examinării copilul dă semne de nelinişte, de plictiseală şi nervozitate, investigarea se intrerupe şi se reia în altă
şedinţă.Notarea se face cu un punct. Punctul se pune în rândul corespunzător şi în coloana în care se încadrează
vârsta examinatului.Punctele vor fi unite cu o linie continuă.Aceasta linie va fi comparată cu linia roşie ce
indică dezvoltarea standard. Linia care uneşte punctele acordate poate fi şi discontinuă, dacă unele performanţe
nu au fost îndeplinite. Aprecierea cantitativă se face după o anumită formulă.
Examinarea copilului deficient mintal comportă parcurgerea etapelor comune oricărei examinări
neuropsihiatrice. La această categorie de copiii se insistă asupra etapelor de dezvoltare psihomotorie, depistării
microsimptomatologiei neurologice şi efectuarea unor investigaţii paraclinice (psihologice, biologice)ce permit
elucidarea diagnosticului din perspectivă clinică şi etiologică. Orice schemă de examinare este bună, cu
condiţia să fie completă. Greşelile importante de diagnostic se produc mai degrabă printr-o examinare
incompletă decât prin ignorarea teoretică a unei afecţiuni neuropsihice. Examinarea neuropsihiatrică a
sugarului diferă de cea a preşcolarului, a şcolarului sau a adolescentului.
Pentru a ne asigura de informaţii cât mai corecte asupra manifestărilor psihopatologice şi a cauzelor
care le-au generat este recomandabil să se creeze condiţii cât mai apropiate mediului familiar.
Cabinetul de neuropsihiatrie infantilă se deosebeşte de aspectul cabinetelor obişnuite de
consultaţii.Lipsesc sau sunt mascate instrumentele medicale, mobilierul este apropiat de cel al locuinţei
particulare.Dulapurile cuprind jucării, pe podea se află păpuşi, jucării mecanice, cărţi ilustrate, cutii, cuburi etc.
Un asemenea cadru adecvat elimină sau cel puţin diminuă jena, rezervele, emoţiile, teama, protestele, plânsul
care paralizează deseori convorbirea sau o face imposibilă.Unii recomandă ca sala de consultaţii să aibă două
ieşiri.In cazul când copilul părăseşte locul convorbirii liniştit, zâmbind chiar, va trece printre ceilalţi care îşi
aşteaptă rândul, altminteri va ieşi pe cealaltă uşă.Ambianţa convorbirii asigură condiţiile unui mediu prielnic,
calm şi de securitate, ceea ce contribuie la "deschiderea" copilului faţă de medic şi implicit la o mai amplă şi
profundă cunoaştere.
Mama este cea mai importantă sursă de informaţii, fiind cea mai apropiată fiinţă de viaţa şi problemele
copilului.Convorbirea cu mama trebuie să fie în absenţa copilului şi să preceadă convorbirea cu el.
Copilul este lăsat în voie, să stea, să se aşeze sau să se aproprie de obiectul preferat. Convorbirea
trebuie să fie liberă, firească pe bază de reciprocitate cu interes şi într-un limbaj adecvat.Medicul trebuie să
aibă răbdare; însăşi timpul de aşteptare între întrebare şi răspuns devine informaţie, privind atenţia sau
neatenţia, interesul, gradul de înţelegere, nivelul cunoştinţelor.
Temele ce vor fi abordate privesc cunoaşterea copilului, a cadrului ştiut de el, a atitudinii faţă de
familie, de colegi şi de şcoală.Se examinează manifestările copilului faţă de propriul lui handicap ,dacă este
conştient de el prin comparaţie cu alţii sau nu-1 sesizează.Nu trebuie neglijate nici devierile de comportament
pe care un deficient mintal le relatează fără nici un fel de cenzură selectivă.Este preferabil ca discuţia să se
desfăşoare după o prealabilă informare de la familie, aparţinători, autoritat, în absenţa lor.
Medicul se informează asupra numelui şi a prenumelui, a vârstei, a domiciliului, a sexului, a mediului
de provenienţă (familie, abandon, orfan).El efectuează o anamneză a copilului ce înglobează toate datele
obţinute de la copil sau de la aparţinători referitoare la antecedentele heredocolaterale şi personale, precum şi
istoricul bolii.Anamneza cuprinde :
-motivele pentru care este prezentat copilul la medic;
-istoricul bolii;
-antecedentele heredocolaterale;
-antecedentele personale;
-ancheta socială.
După anamneză medicul trece la un examen general (somatic) ce este obligatoriu. Examinează:
-înalţimea, greutatea, starea de nutriţie;
-tegumentele;
-sistemul osteoarticular;
-examenul clinic al capului;
-aparatul respirator;
-aparatul cardiovascular;
-aparatul digestiv;
-tulburări electrolitice şi aparatul renal;
Urmează examinarea neurologică ce cuprinde:
-inspecţia;
-mişcările involuntare;
-staţiunea şi mersul;
-examinarea motilităţii active şi a forţei segmentare;
-examinarea tonusului muscular;
-examinarea reflexelor;
-examenul sensibilităţii;
-probele cerebeloase;
-examenul tulburărilor trofice;
-tulburările sfincteriene;
 -examenul nervilor cranieni;
După examinarea neurologică medicul examinează psihiatric copilul.
La copilul intre 0-3 ani examenul se rezumă la stabilirea vârstei de dezvoltare.Vârsta cronologică nu
corespunde întotdeauna cu vârsta maturării.Gradul de maturare este posibil numai în raport cu o scară de
referinţă.S-a convenit ca dezvoltarea copilului să fie apreciată în cinci planuri de criterii: a)performanţe
motorii;
b)percepţie;
c)adaptare şi integrare;
d)limbaj;
e)reacţii reflexe specifice.
Examinarea psihică a copilului deficient mintal între 3- 15 ani trebuie să contureze tabloul psihopatologic şi
să stabilească legătura între datele anamnezice, istoricul afecţiunii şi starea prezentă, apreciatăîin perspectiva
dinamicii sale.Examenul psihic trebuie consemnat în mod descriptiv, atent, minuţios, redând ceea ce
deficientul mintal prezintă mai semnificativ. Interesează dezinvoltura, uşurinţa stabilirii relaţiei sau refuzul
stabilirii unei relaţii psihice cu mediul şi ambianţa medicală.De asemenea vor fi menţionate mimica, gesturile,
instabilitatea psihomotorie.Ca dimensiuni psihologice se are în vedere, în mod curent: percepţia, atenţia,
memoria, gândirea, nivelul mintal, vorbirea, orientarea temporo-spaţială.Se examinează manifestările afective,
manifestările în planul activităţii şi a motivaţiei voinţei, manifestările personalităţii şi ale conştiinţei.
Examinarea psihologică se adresează în primul rând psihologului.In cadrul examenului psihologic
putem examina:-dezvoltarea psihomotorie;
-nivelul mintal;
-motricitatea;
-funcţiile senzoriale şi perceptiv-motrice;
-atenția, memoria,limbajul
-personalitatea;
-maturarea psihosocială;
-posibilităţile de învăţare.
In examinarea deficienţilor mintali se utilizează probe şi teste care au căpătat o circulaţie mai mare atât
în literatura de specialitate cât şi în practica clinică din ţara noastră.