Sunteți pe pagina 1din 284

VIRGIL CARIANOPOL

SCRIITORI CARE AU
DEVENIT AMINTIRI

Soţiei mele, care a scăpat din flăcările războiului


manuscrisul acestei cărţi.

EDITURA MINERVA

Bucureşti — 1973
CAMIL PETRESCU

Scund, cu ochii de un albastru pronunţat, cu capul puţin


aplecat spre umărul drept, Camil Petrescu nu vedea, în
trecere, aproape nimic din cele ce se petreceau în afara lui.
Toată viaţa a privit mai mult în el deck la cele ce-1
înconjurau. Avea înăuntrul său o lume întreagă, veşnic în
fierbere, mereu în agitaţie, lume pentru care îşi sacrifica mai
tot timpul, dornic totdeauna s-o cunoască mai bine şi să-i
smulgă taine pe care voia să la comunice oamenilor. Nu
frecventa cafeneaua literară. Retras, departe de zgomotul
reclamelor nemeritate şi a bîrfelor confraţilor, a trecut prin
viaţă singur. Modest dar stăpîn şi pe cultura şi pe cuvintul
care i-au creat numele, el s-a zbătut în sine, ca într-o colivie,
reuşind totuşi să spargă pereţii timpului său, pentru a se
face auzit şi dincolo de ei. Scrupulos şi ca om şi ca scriitor,
conştient de valoarea sa, şi-a fost, ca puţini dintre
mânuitorii condeiului, singurul său prieten adevărat.
MUlţi se vor făli astăzi, poate, cu prietenia lui, dar Camil
Petrescu nu a avut prieteni. Nu avea vreme pentru prietenii.
Acestea cereau şi timp şi meşteşug pentru a le întreţine, iar
el era zgîrcit cu timpul său şi neîndemînatic în această artă.

2
Avea cunoscuţi, «lupii ''im -.punea o dată, dar nu şi
apropiaţi -M I l< i < ■ i. . nu pinteni m adevăratul înţeles al
cu-vîiiiului.
l'ismuit, datoriţii ..... .. loi -.ale lini.uc, indiferent la elo-
giile ic i se .uliu cui, (l.u plin «Ic nuuie şi revoltă la defăimă-
rile ncmeritate, el se ins» ne pi intre acei ·.. miori care au
mers pe drumul marc .il literaturii mustre, larii a şi fac?
concesii
nid chitr lui.
De altfel, e l)ine ştiut ca n a căutat niciodată Gloria şi,
chiar de va fi ciiutat o cîndva, n .i voit 8-0 cucerească uşor.
N-a dorit suişuri decît prin el şi dacă a ajuns acolo unde a
ajuns, nu a avut de mulţumit kkîcît lui şi talentului său.
Ou toate acestea, n-am cunoscut, din cîţi scriitori am as-
cultat şi de cîţi viaţa m-a apropiat, un om mai modest, mai
apropiat de oameni şi mai ciudat în acelaşi timp, ca el.
Scriind aceste rînduri, abia acum îmi dau seama ce pa-
lide îmi sînt cuvintele pentru a putea exprima exact ceea ce
a reprezentat Camil Petrescu, ca om care se modelase sin-
gur, pentru a putea cere apoi eroilor săi să fie ceea ce au ră-
mas. N-aş putea spune că generaţiei tinere îi este
necunoscut, dar cred că încă nu s-a ivit, pînă astăzi, scriitorul
care sa-1 arate oamenilor în toată complexitatea lui. A fost
prea scurt timpul cît a mai trăit după 1944, pentru ca cei
care astăzi îşi ascut uneltele scrisului sa-1 fi putut cunoaşte
în adevărata lui lumină.

3 11
încerc să mi-1 amintesc nu pe scriitorul Camil Petrescu ci
doar cîteva din clipele timpului cînd l-am cunoscut pe omul
acesta şi ceva din lăuntrurile lui.
w
*
IV vt<m..\ aceea, Camil Petrescu era redactor la Re-.
PundâţlUch pentru Literatura. în biroul lui se putea
|..iM....I. hurie r.ieu, şi nu pentru că era prea ocupat, cît
nwti *!·· neutru între el şî ceilalţi oamenii el însuşi coborîse
o barieră pe care nu o sălta decît atunci cînd prezentatorul
era un confrate necunoscut. Ca şi acum, şi pe atunci,
versurile îşi aşteptau apariţia luni întregi. Era material mult,
timp puţin, iar competenţa celor care trebuiau să-1 trieze
lăsa de dorit. în acest caz, materialul primit trebuia văzut,
mai ales de Camil Petrescu.
Mulţi spuneau că nu el se ocupă de acest lucru. Se şop-
tea chiar că apariţia lui la revistă constituia numai o
sinecură, dar realitatea era că orice manuscris, înainte de a
lua drumul tiparului, trebuia să treacă pe sub cenzura lui.
într-o zi, învingîndu-i pe cei care nu mă lăsau să intru la
el, am împins brusc uşa biroului său. Pe masa la care lucra
erau mai multe maldăre de manuscrise. Spunmdu-mi
numele, a căutat într-o grămadă de poezii şi, după ce a citit
ce scrisese pe ele verifieîndu-le, mi-a spus să plec liniştit
acasă, pentru că poeziile mele erau sortite să apară în nu-
mărul următor al revistei. Păcat că nu am avut atunci un
aparat de fotografiat. Imortalizarea clipei aceleia cred că ar
fi fost de un deosebit ajutor pentru istoriograful lui de mai

4
tîrziu. Părul, de obicei frumos aranjat pe spate, îi atîrna în
şuviţe, căzut într-o parte şi alta. Ochii, cu cearcăne adinei, şi
cravata răsucită strîmb, îi dădeau o înfăţişare im-
presionantă.
L-am privit insistent. Se poate ca privirea mea să fi trezit
în el cine ştie ce sentimente, pentru că imediat, lăsînd
creionul jos, şi-a aşezat părul, şi-a îndreptat cravata şi mi-a
spus zîmbind :
— Aşa e omul cînd lucrează, uită de el!
L# urmă, ca şi cînd şi-ar fi dat seama că poate chiar eu aş
fi acela care mîine să povestească întîmplarea, şi-a oprit
brusc zîmbetul şi s-a întors în el, lăsîndu-mă singur.
Am mai stat cîteva clipe, dar nu şi-a mai ridicat ochii
spre mine. Numai cînd am plecat, salutîndu-1, a tresărit ca
"
unul cave s-ar inului l.iţ.i ta F&ţl ou cintvt neaşteptat, de-
oarece .pentru cl er.un plo.n dl ptiul Încetase convorbirea cu
mine.

De atunci înainte, am aidăugai definitiv la scriitorii pe


care îi salutam şi îi stimam şi pe Camil Pctresou. De cîte ori îl
întilneam trebuia însă sa mi -.pun şi numele, pentru ca mă
uita mereu. In aceasta ordine dc idei am auzit mulţi confraţi
mai vîrstniai, plîngîndu-sc dc uitarea lui.
Minulescu spunea o data :
— Mă mir că asta nu şi uita şi drumul spre casă!
Cufundat mereu în gînduri, (lamil H pierdea totdeauna

5 11
în adîncimi, alcrgînd după cine ştie ce himeră, uitînd sau
nemaiavind timp să se mai uite şi în afara.
Această confirmare a venit într-o zi chiar din partea lui:
— Nu, dragul meu, nu ! Nu este nici mîndrie, nici ran-
chiună. Pur şi simplu, nu văd nici drumul. Noroc că picioa-
rele ştiu singure mersul spre casă. Sînt prins de gînduri, de
imagini şi chiar de convorbiri cu unii eroi ai mei. Pe unele
trebuie să le înregistrez, pe altele să le aşez undeva în mine,
iar altora trebuie să le răspund. Şi am timp aut de puţin, încît
nu vreau să-1 pierd inutil. Este păcat să-1 irosesc privind
mereu aceleaşi locuri, aceiaşi oameni şi aceleaşi peisaje
vechi.
*
Ce curioasă este firea unor oameni! Mult timp am crezul
că marii scriitori sînt stăpîni pe ei, îşi dau perfect seama de
valoarea scrisului lor, fără a mai avea nevoie de confirmarea
unuia sau altuia. Credeam, spre exemplu, că scriitorul Camil
Petrescu nu avea nevoie să întrebe pe ci-lu-v.t ce crede
despre cutare sau cutare operă a sa. Categorisită de critică,
aşezată la locul ei de aprecierile confraţilor, socoteam că el
îşi formase demult o părere exactă despre opera sa şi că alte
aprecieri nu mai au să mai adauge nimic la gloria lui.
Cît m-am înşelat! De altfel, m-am convins mai târziu că
în majoritatea lor, scriitorii, cu cît se depărtează de ceea ce
au scris, cu atît sînt mai frămîntaţi de întrebări.

6
Cînd l-am întîlnit din nou, după gestul salutului, în clipa
în care mi-a întins mîna, mi-am şoptit conform obiceiului şi
numele.
— Am început să te cunosc, mi-a spus. Mi se pare că
batem amîndoi acelaşi drum !
Am crezut, împotriva obiceiului său, că s-a întîmplat
ceva deosebit cînd l-am văzut apropiindu-se, sau că are ne-
voie de ceva, şi l-am întrebat surprins cu ce îi pot fi de folos.
M-a privii zîmbindu-mi.
— Vă rog să mă iertaţi, am şoptit, dar mi se pare cu-
rios !...
I-am spus apoi de cîte ori l-am salutat, de cîte ori nu mi-
a răspuns şi de cîte ori nu m-a văzut.
A schiţat parcă un gest silit. — Aşa e, dar ia priveşte în
jur ! Acum e ceva cu totul nou. Poţi sta în tine ? Poţi trece
absent ?
în adevăr, spectacolul era măreţ. Tragedia pomilor care
îşi sguturau frunzele pe Calea Dorobanţilor era de nedes-
cris.
— Nici în teatru, nici în imaginaţie parcă nu vezi atîta
frumuseţe. Numai moartea poate da naştere unui spectacol
de felul acestuia. De altfel, este singurul din toate specta-
colele anotimpurilor pe care îl iubesc cel mai mult. Toamna
îmi place pentru această întrecere de culori, pentru această
dureroasă sfîşiere care îmi reaminteşte mereu, şi de noi, şi
de cei care s-au dus, şi de cei care vor urma. Toamna este
anotimpul care răspunde la mai toate întrebările vieţii.

7 11
Aşa a început convorbirea sau, mai bine zis, intrarea în
subiectul care probabil îl rodea pe scriitor.
— Totul este inutil... nimic nu rămîne. Ne îmbătăm cu
apă limpede. Timpul trece cu plugul peste noi !
Am mers, aşa, cîţiva paşi, după care l-am întrebat :
— Domnule Camil, ştiu că vă place poezia şi că aţi
iăcut-o chiar. De ce n-aţi scris atunci numai poezie ? De ce v-
a atras mai mult romanul şi teatrul ?
Ca trezit dintr-o lungă visare, m-a apucat de braţ oprin-
du-mă :
— Dar romanul şi teatrul nu sînt tot poezie ? Cine
poate face o diferenţă între ele ?... Şi teatrul şi romanul sînt,
cum am mai spus, tot poezie, idar poezie pe care o poţi
reprezenta. Orice frumos care îl vezi sau te urmăreşte este
poezie. Teatrul ca şi romanul şi poezia se diferenţiază numai
prin felul de a le comunica. Aş putea spune că actele sau
tablourile dintr-o piesă, sau capitolele din romane, sînt
strofe din marea poezie care o desfăşoară scriitorul. Viaţa
nu are strofe ? Primăvara, Vara, Toamna, Iarna nu sînt
strofele ei ?
Cînd am ajuns în dreptul ambasadei iugoslave, ne-a ieşit
în cale poetul Şerban Bascovici, pipăind trotuarul cu
bastonul.
— De cîţi ani o fi orb ? m-a întrebat, murmurînd.
— Din cîte ştiu de vreo 17 ani !
- Vai, vai ! Ştiai că a luat parte la lupte cu regimen-uil \2,
Mircea, în ziua aceea memorabilă ?
— Da!

8
— Dar că mama lui a fost fiica lui Ioan Brezoianu, cel cu
strada care-i poartă numele — scriitor şi unul dintre
revoluţionarii care au fost arestaţi la "48 ?
— Da, am acasă chiar două din lucrările lui, cărţi rare :
Cursul de agricultură în traducerea sa, tipărit la 1850, şi lu-
crarea Mînâstirile zise închinate, tipărită la tipografia Sf.
Sava, în anul 1861.
— Interesant !
— x\ţi vorbit despre primul război mondial. Aş vrea să
vă întreb, v-aţi mai întîlnit vreodată cu cele două eroine
ardelene din romanul dv. Ultima noapte de dragoste, intîia
noapte de război, eroine pe care le-aţi salvat de la moarte
fiind acuzate de spionaj în favoarea inamicului ?
— De ce mă întrebi ?
— Vreau să ştiu. Este interesant pentru istoria literară,
pentru că ştiu că ele au existat în adevăr. Un prieten ofiţer,
fost coleg de şcoală militară, mi-a spus că a cunoscut pe una
dintre ele, nu ştiu care, nu ştiu cînd, nu ştiu unde, că atunci
n-am stăruit, eroină care i-a vorbit despre dumneavoastră ca
despre un Dumnezeu al ei.
— Totdeauna m-a revoltat nedreptatea, cercetarea su-
perficială. Acele femei erau complet nevinovate. Dacă ar fi
fost împuşcate, cum fuseseră condamnate, s-ar fi comis o
mare greşeală. Am reîntîlnit-o numai pe una dintre ele la
Iaşi...
— Cînd ?
— Tot în timpul războiului. Era soră de caritate la unul
din multele spitale militare. Revederea a fost emoţio-nanH.

9 11
Atunci, în urma faptului că ne arătase în toiul luptelor un
drum ascuns prin apa Oltului, pînă la spatele duşmanului,
purta pe piept Virtutea Militară.
— Aţi suferit — poate — şi dumneavoastră nedreptăţi
şi — poate — din cauza aceasta le-aţi apărat, am încercat să
continui discuţia, dar mi s-a părut că am stricat atmosfera
aceea de aducere aminte, care îi parfumase trecutul.
Nu mi-a răspuns, deşi era o întrebare la care ţineam.
Ochii lui priveau din nou insistent caldarîmul. Mergea oco-
lind frunzele căzute.
Faptul acesta m-a tulburat.
— De ce le ocoliţi ? l-am întrebat.
— Pe morţi nu trebuie să calci niciodată. Chiar pe front,
în timpul atacurilor, n-am făcut ac^st lucru. Pentru viaţa
noastră, trebuie să fim recunoscători tuturor din jur.
Frunzele acestea ne-au umbrii, ne-au adiat, ne-au făcut viaţa
mai frumoasă !
— Ştiu, i-am spus, voind să-1 scot din melancolia toam-
nei, că v-a plăcut fotbalul, l-aţi încurajat. Ba aţi iniţiat chiar şi
o revistă, la care a trudit ca secretar de redacţie poetul
Teodor Scarlat. Ce v-a mînat să faceţi să apară revista
Fotbal, pe care aţi girat-o cu numele de N. Grămătic ?
— Fotbalul este artă. Are eileganţă. Dintre scriitori
numai Ionel Teodoreanu îl aprecia aşa ca mine. Poezia fot-
balului este tot atît de frumoasă ca aceea scrisă. Un gol
trebuie gîndit, calculat, ca o poezie, nuvelă, un roman sau o
piesă de teatru. Fotbalul ar trebui introdus ca muzica şi
dansul în rîndul artei. Tehnica desfăşurării lui, cu pasele de

10
la jucător la jucător, este un dans precis, după toate regulile
artei.
— Cineva îmi spunea că vă preocupă cărţile de medi-
cină. Vă interesează ? Serveşte scrisului
dumneavoastră ?
Din nou nu mi-a răspuns.
— Aş vrea să vă mai întreb, succesul, scrisul v-au adus
satisfacţii ?...
.Ajunsesem la capătul aleii care mergea spre casa lui.
i | | ui vii tacînd, cu ochii aceia care atunci nu se mai pu-bi
dacă erau albaştri sau verzi. Mi-a întins o mînă
moale şi a plecat cu pas măsurat, evitînd frunzele carc-i
ieşeau în cale. Mi s-a părut, pentru a nu ştiu cita oară, un om
curios, un scriitor pe care nu ştii ce să-1 întrebi, şi ce nu, şi
aşa îmi va rămîne totdeauna.
*
Văzusem de curînd piesa Bălcescu şi, pe nesimţite, m-am
apropiat de acest subiect, după mine mare, tratat pe linia
superioară a dramaturgiei româneşti, dar cu oarecare lun-
gimi.
Venind astfel vorba, m-am pomenit deodată întrebat ce
părere am despre ea. întrebarea căzuse pe neaşteptate şi
aproape că n-am ştiut ce să-i răspund. Cu toate astea am
îngînat :
— Superbă, plină de adevăr istoric, de culoare, de sen-
suri !...

11 11
Mi s-a părut foarte nemulţumit. A lăsat capul în piept şi
a făcut cîţiva paşi în tăcere. Frunzele foşneau straniu sub
paşii noştri.
— Nu asta am aşteptat. Voiam altceva. Ca să scrii o
piesă, trebuie în adevăr mai înainte de toate să-ţi cunoşti şi
să-ţi iubeşti mult subiectul şi eroii. Eu i-am iubit şi i-am
cunoscut, dar ceea ce voiam să-mi spui dumneata era dacă i-
am cunoscut şi i-am iubit destul, dacă pare că vitregesc pe
cineva, dacă nu sînt oase moarte, dacă este ceva ce nu
reţine atenţia. Ceea ce mi-ai spus dumneata am mai auzit.
Aş ri vrut să-mi spui ceva ce nu mi s-a mai spus. Mă in-
teresează, în special, nu lucrurile pozitive, ci tot ceea ce mi-a
scăpat. Dumneata eşti mai departe de piesă, poţi vedea, eu
sînt prea aproape. Oricît am fi de meşteri, din cuvintele ce le
spunem totdeauna mai rămîne cîte ceva în noi. Nu
totdeauna putem spune totul !

12
înţelesesem zbuciumul lui, dar cum puteam să-i spun
tocmai eu şi tocmai lui că piesa, deşi frumoasă, mi s-a părut
cam obositoare, cam lungă ?
Am încercat să alunec spre alte ieşiri, dar ei mă ţinea
strîns.
— Eu îţi cer dumitale, le întreb, ca pe unul care nu îmi
eşti nici subaltern, nici prieten, nici nu-ţi iau din glorie, în
Bălccscii este vreo idee călăuzitoare pentru viaţă ? Se vede ?
Reiese că în adevăr trebuie să plăteşti chiar cu preţul vieţii,
pentru a schimba ceva din temelii ? Iată ce mă frămîntă, iată
întrebări la care, deşi mi-am răspuns, tot mai caut
răspunsuri !
Cu toate că mersesem încet, poate destul de încet, ajun-
sesem în dreptul intrării care ducea spre casa lui.
— Să te gîndeştî, mi .1 spus la despărţire. M-ar
interesa părerea dumitale, ca de altfel a oricui. Sînt uneori
clipe cînd aş vrea să merg în urma spectatorilor, să aflu ce
spun despre piesă atunci cînd nu sînt de faţă. Este o
curiozitate bolnavă, dar nu mă pot dezbăra de ea !

M-am gîndit mult la ceea ce îl zbuciuma. M-am dus chiar


şi am revăzut Bălcescu. Am făcut, de altfel, ca mulţi
comentatori o apropiere între Ibsen şi acesta, şi chiar îmi
formulasem o pledoarie, oarecum interesantă, privind
teatrul de idei.
Mult timp nu l-am mai văzut. Auzisem că lucra intens la
Un om între oameni şi, cu vremea, întrebările şi răspunsurile
care mi le prilejuiseră cele cîteva reîntîlniri pe scenă cu
Bălcescu se statorniciseră şi se adînciseră.
Trecusem deseori pe Calea Dorobanţilor şi mereu îl sa-
lutasem, dar, absent ca totdeauna, nu m-a mai oprit, ca
altădată, să afle ceea ce mă rugase să-i spun. N-am îndrăznit
niciodată să-1 opresc.
De altfel, spunea odată Corneliu Moldovanu : — Pe
Camil, cînd îl părăseşti cîteva minute, atît de adînc coboară
în el, încît trebuie să aştepţi mult pînă să se întoarcă !
în ultima vreme se grăbea, se grăbea să scrie. Să fi aflat
oare de undeva, din neştiut, că nu-i mai rămăsese prea mult
timp pentru acest lucru ?

Nu ştiu de ce, dar observaţia nu este numai a mea, în


faţa lui Camil, fără voie, te simţeai întotdeauna prea mic. Era
ceva în atitudinea lui, în discuţiile cu el, ce te făcea să
renunţi la întîietate. Uneori, gîndeam că mă copleşeşte
opera sa, alteori tumultul de idei, sensurile de care se fo-
losea. De multe ori se înălţa deasupra celui cu care venea în
contact chiar prin tăcere, deşi tot atît de mult s-ar fi putut
ridica prin discuţii.
Atribui totuşi lui Camil Petrescu şi un pic de incon-
secvenţă, de neatenţie, de deferentă, în relaţiile cu confraţii.
Pentru că nu reuşisem să vorbesc cu el, ieşindu-i în cale,
pe drumul ce-1 aveam amîndoi, mi-am permis să-i dau un
telefon acasă. Departe de mine ideea că aş fi vrut să continui
discuţia începută cu mult timp în urmă.
La rugămintea confratelui mai vîrstnic, Eugen Todie, cu
ca^e eram coleg de serviciu şi care avea o piesă pe care o
numise Grădina cu trandafiri, voisem să-1 rog să-i acorde
acestuia o discuţie de cîteva minute.
Ne-a dat întîlnire a doua zi la el acasă. De astă dată era
primăvară. în colţul intrării, spre casa lui, era un cais care se
învelise de sus pînă jos într-o rochie de flori. Bătrînul

10
2 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733
17
Todie a venit abia respirînd. Mi-a explicat că voia să-1
roage pe Camil Petrescu să-i citească piesa pe care o
adusese, sau, dacă nu, să-i recomande pe cineva care i-ar fi
putut-o citi şi i-ar fi înlesnit trecerea spre scenă.
După ce am stat aproape un sfert de oră în biroul său
aşuptîndu-1, cînd a fost anunţat că a venit şi actriţa Măria
Botta, abia atunci a deschis uşa şi, înainte de a porni spre
noi, a rămas de vorbă cu aceasta, cu care apoi, fără să ne
bage m seama, a trecut în altă cameră.
Tîr/.iu, cînd Eugen Todie obosise aştepînd, iar Camil Pe-
trescu nu mai sfîrşise discuţia, ne-am sculat şi am părăsit
amîndoi locuinţa scriitorului.
De altfel, aceasta a fosi ,i prima şi ultima mea vizită la el.
liuîmplarea mi-a prilejuit multe reflecţii amare şi n-aş fi
vrut s-o amintesc, dacă atunci nu aş fi văzut ochii plini de
lacrimi ai bătrânului Todie şi nu aş fi ascultat povestea lui
plină de amărăciune. Prea îşi pusese toate speranţele în
această întîlnire care n-a putut avea loc.

Penultima dată cînd am vorbit cu Camil Petrescu a fost,


cred, în vara anului 1956. Pleca undeva la odihnă sau într-o
excursie.
Treceam pe partea cealaltă a Căii Dorobanţilor. L-am
salutat îşi, neaşteptat, mi-a făcut semn să trec drumul spre
el. Această revedere, mărturisesc^ mi-a făcut multă plăcere,
îl iertasem de amărăciunea pe care o prilejuise lui Eugen
Todie.

18
18
Deşi îl mai văzusem de multe ori, în trecere, fără ca el să
mă vadă, m-am apropiat cu emoţie şi cu vădită bucurie. —
Plecaţi undeva ?
— Spre Valea Prahovei şi de acolo poate mai departe.
Mi s-a făcut dor de Frumos. îmi vine cîteodată aşa. Trebuie
să mă completez, şi numai majestatea singurătăţilor înalte
mă ajută ! Mai am timp, aproape o oră, pînă la plecare. Aş
vrea să mai merg pe jos.
Am ieşit în Bulevardul Ilie Pintilie şi, de aci, am mers
încet pînă la Piaţa Victoriei. Tot drumul am vorbit despre
Frumos, de la Frumosul interior, pînă la cel exterior, atît al
omului obişnuit, cît şi al scriitorului.
Camil Petrescu era dispus.
— Mi se pare, l-am întrebat, că această călătorie vă
bucură mult!
— E cea mai mare copilărie a mea. în orice plecare este
ceva deosebit. Orice plecare mă întoarce în zburdălnicie, în
tinereţe... şi apoi gara, cu toate felurile de „la revedere", de
la strîngerile mîinilor pînă la sărutări, strîngerile la piept,
fîlfîirile de batiste şi ştersul lacrimilor, toate dau naştere
unor melancolii care mai mult te bucură decît te întristează !
Totdeauna m-au urmărit aceste imagini pe care aş fi vrut de-
mult să le pun într-o poezie, dar de care am uitat mereu şi
nu mi-am adus aminte decît numai atunci cînd am plecat în
călătorie. îmi place să merg mai ales cu simplonul. Imaginile
aleargă ca într-un film, schimbîndu-se de la o clipă la alta !
îl ascultam fără să-1 întrerup. Nu-1 auzisem niciodată
vorbind atît de mult şi de frumos.

19
18
— Dumneata nu spui nimic ? m-a întrebat într-un tîrziu.
— Vă ascult, i-am răspuns. Ar fi o impietate să vă în-
trerupe Cred că nimeni nu va mai auzi o expunere atît de
plină de suflet despre Frumos. Numai pe domnul Vianu l-am
mai auzit la curs, vorbind la fel de luminos, de nesilit şi de
academic în acelaşi timp.
— Vianu ? Da !
Am întrebat atunci aproape copilăreşte :
— Care Frumos e mai frumos, domnule Camil, cel in-
terior sau cel exterior ?
M-a privit cu interes.
— Depinde de împrejurări. în ceea ce mă priveşte nu-1
subapreciez pe nici unul, dar mai aproape mi se pare cel
interior. Acela nu se ofileşte niciodată, pe cînd celălalt...
— Şi tocmai acela este cel care creează drama sau tra-
gedia, ca şi poezia !

— Da, dar cu condiţia să fie însoţit de har !


— Poezia ce fel de frumos este ?
— Şi unul, şi altul. Este necesar ca poetul să lege
Frumosul din afară de cel din adînc. Cel ce nu face acest
lucru, nu face poezie !
— Dumneavoastră de ce nu mai scrieţi poezie ?
— Şi romanul şi teatrul sînt tot poezie, mi-a răspuns.
— Am înţeles !
Privindu-mă să-mi citească pe faţă ce am înţeles, m-a în-
trebat :
— Ce anume ai înţeles ?

20
18
— Că un tumultuos, un om de idei nu poate rămîne în-
chis în rama unei poezii. Are nevoie de spaţiu !
După cum a zîmbit, am înţeles că şi el gîndea la fel.

în Piaţa Victoriei a oprit o maşină şi am pornit spre gară.


De altfel, nu mai avea mult pînă la plecare.
După ce s-a suit în tren şi., şi-a aranjat valiza şi pardesiul,
s-a întors deschizînd geamul de pe culoar. Privea atent toate
manifestările călătorilor. O femeie, alături de mine, probabil
mamă, sfătuia pe o elevă să-i scrie des şi să aibă grijă de
sănătate. Camil Petrescu nu auzea ce-i spunea, dar sînt sigur
că i-a intuit aproape fiecare cuvînt, peniru că atunci cînd
aceasta s-a depărtat, m-a privit spu-nmdu-mi :
— Aşa sînt copiii cînd au părinţi. Uneori rămîn copii chiar
şi la cincizeci de ani !
Cînd trenul s-a pus în mişcare şi cînd batistele au început
să fîlfîie, Camil şi-a ridicat puţin mina stingă, miş-cîndu-şi
degetele în semn de la revedere.
*
De atunci l-am mai văzut numai o singură dată. Am avut
fericirea însă cu această ocazie, de a fi rămas singurul,
poate, cu imaginea aceasta a lui, a plecării cu trenul.
Pentru mine, Camil Petrescu a fost de atunci si va
rămîne mereu un plecat după Frumos.

21
18
CORNELIU MOLDOVANU

Trăit adine în spiritul poeziei, cunoscător şi pasionat


admirator al parnasianismului, Corneliu Moldovanu a fost în
viaţa literară dintre cele două războaie omul şi confratele
care a făcut tot ce s-a putut pentru a da scriitorului
0 rază de speranţă, înlesnind drumul şi aşa destul de
spinos al tinerilor care încercau să urmeze calea scrisului.
Pre-
diiue în mai multe rînduri al fostei Societăţi a Scriito-
riloi Români, ca şi director al Teatrului Naţional din Bucu-
" ....i.l.i. nui adine in mijlocul oamenilor de artă, el
1
ui îndeaproape viaţa plină de privaţiuni a celor
' ecloi care, de pe scenă, făceau oamenii să-şi uite o <
lipii necazurile.
A t u la SocUtât«a Scriitorilor cît şi la Teatrul Naţional nu
a existat scriitor sau artist pe care să nu-I bucure cu tot ce a
putut, şi asupra căruia să nu se fi aplecat cu cea mai
desăvîrşita înţelegere. Nu făcea deosebire de credinţă, ere/,
politic sau naţionalitate. Toţi aceia care aveau nevoie de
ajutorul lui erau ajutaţi deopotrivă, fără să le ceară nimic

22
18
altceva decît să scrie frumos, să-şi iubească ţara şi apr.
.apele.
I ou Io. mu a cu zîmbctul pe buze, cu glasul cald,
1
încura-' " " 'i 1,1 >' 'impui sau pentru a-1 da altora,
Corneliu
Moldovanu rămîne omul care a ajutat şi sprijinit majori-
tatea scriitorilor bătuţi de toate vînturile vieţii care a fost.

Era în vara anului 1937. îmi apăruse un volum de versuri


la Editura Fundaţiilor pentru Literatură. Cîteva reviste ale
vremii inseraseră această apariţie.
Capsa era plină de scriitori. Noi, cei tineri la vremea
aceea, ne întîlneam şi şedeam afară, sprijiniţi de balustra-
dele mari ale ferestrelor, uitîndu-ne pe furiş la meşterii
scrisului de atunci.
într-o seară, unul dintre chelnerii cafeului a venit şi a
întrebat de mine.
— Vă pofteşte domnul Moldovanu, mi-a spus.
Parcă mi s-au tăiat picioarele. îl cunoşteam din vedere
dar pînă atunci nu vorbisem niciodată cu el. Cei cu care
şedeam afară s-au uitat o clipă la mine, au privit înăuntru
spre cel care mă chemase, apoi, curioşi să afle, m-au împins
spre uşa larg deschisă. Am căutat să-mi aranjez un pic
hainele ponosite, mi-am pus mina involuntar la cravată s-o
aşez mai bine, mi-am luat pălăria în mină şi am păşit
înăuntru, cu inima bătîndu-mi ca o pasăre în mîna cuiva.

23
18
Cînd m-am apropiat de Corneliu Moldovanu, acesta s-a
ridicat de pe scaun şi, urîndu-mi bun venit, m-a invitat să
stau. S-a reaşezat pe locul lui, după ce mai înainte făcuse un
semn discret chelnerului.
— Simte-te cît mai bine, dragă Carianopol. Aş vrea să
vorbesc cu dumneata, dar nu aici. Dacă vrei, vino mîine
seară la Societate.
Cred că am arătat o faţă foarte speriată, că el mi-a pus
mîna pe umăr şi mi-a spus zîmbind :
— Nu te speria, nu este nimic rău. Arc să te bucure.
La masă mai erau Carol Ardeleana şi Mircea Damian.
După ce am făcut cunoştinţă cu ei şi am răspuns la cîteva
întrebări, aceştia şi-au continuat convorbirea întreruptă, în
timp ce chelnerul a adus o cafea şi mi-a pus-o în faţă.
Corneliu Moldovanu mă privea pe sub sprîncenele lui
stufoase. Eram pe atunci înalt, slab, deşirat şi poate prea
mult palid.
— Eşti cumva bolnav ? m-a întrebat.
— Nu, am îngînat abia şoptit.
— Eşti căsătorit ?
— Da.
— Copii ?
— Nu.
■— Ai serviciu ?
— Da.
— Unde ?
— La Fabrica de pulberi Dudeşti. Interogatoriul s-a
terminat aici.

24
18
Carol Ardeleanu şi Mircea Damian îşi continuau discuţia
din care nu am înţeles decît că Ardeleanu vorbea despre o
carte pe care o va intitula Domnul Tudor, iar Mircea Damian
protesta că nu este de acord cu titlul, care trebuia să fie
puţin mai revoluţionar.
— De ce n-o citeşti la Lovinescu ? 1-a întrebat într-un
târziu Mircea Damian.
Carol Ardeleanu a schiţat un gest de refuz şi n-a mai
răspuns. Dîndu-şi însă seama că Damian face parte din
cercul Sburatorului, a adăugat :
— N-am fost niciodată acolo !

După ce am băut cafeaua, m-am ridicat. Tot atunci a


plecat şi Corneliu Moldovanu.
— Ai fost vreodată la Sîmbăta de Sus ?
— Nu.
— Ai vrea să te duci ?
— Nu ştiu ce e acolo.
— E o casă de odihnă a Ministerului Cultelor, unde So-
cietatea noastră are dreptul să trimită în fiecare an cîte pa-
tru scriitori. Te poţi duce cu soţia. Ai casă şi masă gratuit,
timp de o lună de zile. Banii de drum ţi-i dăm noi, Socie-
tatea. Locuinţa este în ce a mai rămas din fostul Castel
Brîncoveanu. Ai munţii aproape, o moară de apă care chită
toată noaptea sub ferestrele castelului, păduri, verdeaţă şi
mai ales odihnă şi lipsă de griji.
— Dacă este aşa, am răspuns, mă duc.

25
18
— Bine, vino mîine seară, mi-a spus şi ne-am despărţit.
Colegii tineri de la ferestrele Capsei plecaseră. Nici nu
observasem cînd venise amurgul. Luminile se
aprinseseră de mult. Parcă îmi pusese cineva aripi la
picioare.
De la Capsa pînă în fundul Dudeştiului, unde şedeam cu
casa, mi s-a părut o nimica toată. Furat de gînduri, nici nu
ştiu cînd am făcut acest drum.
*
în seara următoare am fost la Societatea Scriitorilor Ro-
mâni. Nu mai fusesem pînă atunci. Omul de serviciu,
Gheorghe, un ardelean blînd la vorbă şi cumpătat, m-a in-
vitat să iau loc pe un scaun şi s-a dus la treburile lui.
La» ora opt fix, aşa cum îmi spusese, şi-a făcut apariţia şi
Preşedintele, însoţit de un domn mai înalt, cu sprîncenele
albe şi stufoase, puţin aplecat înainte, dar stăpîn pe mers.
Am aflat mai tîrziu că era casierul Societăţii Scriitorilor şi se
numea Eustaţiu Măciucescu.
Au venit apoi şi alţi scriitori. Toţi intrau, chemaţi, pe uşa
preşedintelui şi ieşeau zîmbind pe aceea a casieriei, aşa cum
de altfel mi s-a întîmplat şi mie.
Tîrziu, către orele nouă şi jumătate, am fost chemat şi
eu.
— Te-am lăsat mai la urmă, mi-a spus preşedintele, să
putem sta puţin de vorbă. Credeam că o să am două locuri
libere la Sîmbăta, în luna august, dar văd că socoteala mea a
dat greş. Aceste locuri le-a luat Ministerul Cultelor. O să
aranjăm însă în altfel. Ai vrea să primeşti banii pentru cît ar

26
18
costa întreţinerea dumitalc şi a soţiei acolo, şi vă petreceri
timpul în altă parte ?
— Dacă nu se poate altfel, i-am răspuns, faceţi cum ştiţi
dumneavoastră.
După ce m-a lăsat o clipă singur, dueîndu-se să aranjeze
ceva cu casierul, a revenit freeîndu-şi mulţumit palmele,
— Atunci, să faci dumneata o chitanţă ! Da, da, o chi-
tanţă în care să spui că ai primit cinci mii lei din partea
Societăţii Scriitorilor Români.
El mi-a dictat-o, iar cu am scris-o. După aceea, a scris
într-un colţ „Se aprobă" şi a mers cu mine la casier. Banii
erau număraţi şi puşi într-un plic. Casierul m-a privit pe sub
sprîncenele-i albe şi groase, pe deasupra ochelarilor, şi m-a
urmărit cu privirile severe, totuşi pline de înţelegere.
Corneliu Moldovanu m-a condus pînă la uşă şi, după ce m-a
mai măsurat o dată de sus pînă jos, mi-a spus :
■— O să mai vorbim noi. Cred că o să ne revedem în
curînd.
Afară îşi aşteptau intrarea alţi scriitori.
*
Pe vremea aceea, un cerc literar destui de frecventat era
acela al revistei Viaţa literară. Undeva, la etaj, pe strada

Sărindar, scriitorul I. Valerian, directorul revistei, orga-


niza din săptămînă in săptămînă şezători cu scriitorii tineri
mai ales, unde aceştia işi citeau producţiile literare. Dorite
de toţi, acestea erau aşteptate cu mult interes.

27
18
Aci, domnul Valerian, din surplusul munoii sale, din ce
agonisea, din salariul său, ne oferea, fie cîte o cafea, fie
bomboane sau alte dulciuri. Iarna acolo era cald, iar ama-
bilitatea şi înţelegerea directorului erau copleşitoare.
De obicei, aceste şedinţe se ţineau sîmbăta şi apoi, către
orele opt seara, se pornea in corpore către Societatea Scrii-
torilor. Cît a fost preşedinte Corneliu Moldovanu, ajutoarele
pentru cei tineri se distribuiau în special sîmbăta. Adesea se
întîmpla ca nimeni să nu ia nici un ban, fiindcă nu erau, dar
cînd erau în adevăr, Gheorghe, omul de serviciu, ne
întîmpina zîmbind, semn că nu ne vom întoarce cu mîi-nile
goale.
Cu aceeaşi amabilitate de totdeauna, Corneliu Moldo-
vanu ne primea pe toţi zîmbind, ne da cîte un sfert de coală
de hîrtie pe care avea pusă aprobarea dinainte şi ne însoţea
pe fiecare pînă la uşa casierului, dîndu-ne mîna.

Lupta cea mare pe care a dat-o Corneliu Moldovanu a


fost de a face ca Societatea Scriitorilor Români să poată
avea un venit continuu, şi lucrul acesta s-a realizat de-abia
atunci cînd Societatea a obţinut ca traducerea textului fie-
cărui film care rula pe ecranul cinematografelor româneşti
să fi$ văzută de un scriitor, iar Casa de filme respectivă să fie
obligată, pentru acest lucru, să plătească scriitorului, prin
Societatea Scriitorilor, suma de 3000 lei pentru fiecare film.
Sigur că nimeni nu ţinea seama de corectările făcute în
text, pentru că filmele ce se jucau erau pline de greşeli de

28
18
limbă, dar principalul fusese atins. Casa de filme nu
putea pune filmul pe piaţă decît cu menţiunea că a trecut pe
la Societatea Scriitorilor şi, deci, că a plătit acesteia suma
stabilită. Din aceşti bani, jumătate lua scriitorul care făcea
corecturile textului, iar jumătate rămîncau Societăţii
Scriitorilor, cu care se ajutau diferiţi scriitori tineri.
O altă problemă pentru care a luptat zadarnic Corneliu
Moldovanu a fost aceea a programelor de cinematograf.
Scrise într-o limbă greu de înţeles, cu enorme greşeli
stilistice şi gramaticale, ele arătau într-o oarecare măsură
gradul nostru de cultură. Listele de bucate ale
restaurantelor, de r.semenea. Firmele prăvăliilor lăsau şi ele
de dorit.
Toate intervenţiile lui s-au lovit însă de alte interese. La
cererile adresate de Societate Ministerelor Culturii şi
Propagandei, foruri care puteau rezolva problema, s-a răs-
puns mereu : nu depinde de noi.
Din toate aceste venituri ce s-ar fi realizat, viaţa scrii-
torului român de atunci s-ar fi putut uşura într-o oarecare
măsură. Oficialitatea însă a respins mereu argumentul, ră-
mînînd ca scriitorul să-şi ducă suferinţa mai departe, aşa
cum era.

într-o zi — că zile de acestea au fost multe — făceam


parte dintr-o delegaţie alcătuită din cîţiva scriitori prinşi cu
arcanul, care trebuia să mergem la Ministerul de atunci al

29
18
Culturii să solicităm un ajutor de 30 000 lei, necesar aco-
peririi cheltuielilor de întreţinere a localului Societăţii ce se
găsea pe strada General Berthelot. După ce, cu chiu, cu vai
am fost primiţi de ministrul respectiv, care avea director al
artelor pe poetul Ion Minulescu şi care mai mult ne-a vorbit
despre el decît să ne asculte, acesta ne-a răspuns că nu ne
poate da mai mult de 5 000 lei, bani pe care îi ia din bugetul
rezervat ajutorării funcţionarilor săi.
în aceeaşi zi, am alergat şi la Ministerul Justiţiei, la pa-
latul din faţa Cişmigiului. Corneliu Moldovanu ne asigurase
că aci vom avea succes, pentru că ministrul este un om de
multă înţelegere.
După parlamentari inutile cu şeful de cabinet, am pă-
truns la zeu. Corneliu Moldovanu, care era în fruntea noas-
tră, după ce şi-a mai aranjat încă o dată cravata, după ce a
tuşit încet ca să-şi dreagă glasul, în timp ce noi ne-am
aranjat unul lîngă altul, ca soldaţii, a început să spună păsul
care ne adusese.
N-a fost însă timp. Ministrul ne-a privit pe fiecare, de sus
pînă jos, şi-a fixat privirea la pantofii noştri plini de noroi,
care călcau marginile unui covor persian, şi ne-a spus :
— Dacă veniţi după bani, să ştiţi că nu am, iar eu nu am
nimic comun cu scrisul !
Ne-am uitat unul la altul. Moldovanu a înghiţit în
sec.
— Eu, de obicei, a continuat el, pe cerşetori îi trimit în
altă parte...

30
18
Cînd ne-am văzut în stradă, am răsuflat uşuraţi. După un
colnsâlitv de cîteva clipe, am renunţat de a mai merge şi la
Educaţie.
Am auzit, în urmă, că ministrul justiţiei a aprobat totuşi
suma de 8 000 lei unei alte delegaţii compusă însă numai din
femei.
»
Am întîlnit într-o zi pe scriitorul Petre Bellu. Era bolnav
de tuberculoză şi fără putinţa de a lucra. L-am sfătuit să
meargă la Corneliu Moldovanu. Fiind o fire timidă, a trebuit
să mă duc eu cu el.
Am găsit o zi mai puţin frecventată de scriitori. Spre
norocul nostru, preşedintele venise mai devreme ca de
obicei.
L-am rugat pe Bellu să-i spună tot ceea ce îmi spusese
mie. Tra« la faţă, cu cearcăne mari şi adînci împrejurul
ochilor şi cu vocea cavernoasă, Bellu şi-a povestit tragedia,
cu ochii aproape plini de lacrimi. Era îmbrăcat cu un palton
care nu era al său.
După ce 1-a ascultat, Corneliu Moldovanu s-a sculat de
pe scaun şi a chemat casierul. A vorbit cu el mai mult în
şoaptă. Cînd a revenit, i-a spus lui Bellu :
— îmi pare rău că nu avem în casă decît o mie de lei,
dar ia-o acum pe aceasta şi revin-o în prima sîmbătă. Pînă
atunci, voi aranja să avem bani.
Cînd nc-am ridicat să plecăm, ca aducîndu-şi aminte de
ceva uitat, Moldovanu i-a pus mîna pe umăr.
— Dar haine ai ?

31
18
— Nu.
— Dar palton ?
— Acesta nu este al meu.
— Nici pantofi ?
— Nu.

— Poţi să vii sau să trimiţi pe cineva mîine dimineaţă la


mine ?
— Vin eu !
— Am un costum de haine, un palton şi o pereche de
pontofi. Poate şi ceva cămăşi, să văd...
Corneliu Moldovanu spusese tc?ate astea uitînd de înăl-
ţimea Lui Bellu, dar după ce şi-a dat seama a zîmbit cu
amărăciune.
— Vezi, dar am uitat că măsura mea e prea mică pentru
dumneata.
— Nu-i nimic, a răspuns Bellu.

— Cum nu-i nimic ? Doar n-ai să umbli cu pantalonii


pînă la genunchi şi cu haina pînă la coate.
— Este totuşi o soluţie.
— Care e
— Să le iau de la dumneavoastră, să le vînd, iar din ce
voi cîştiga pe ele să cumpăr un palton şi o pereche de
pantofi. De haine, o mai duc eu.
Ochii lui Moldovanu s-au înseninat.
— Este o soluţie !
— Nu v-ar supăra ?

32
18
— Nicidecum. Dimpotrivă...

— Atunci, vin mîine dimineaţă ?


— Sigur !
După ce a luat banii şi am plecat, pe drum, Bellu mi-a
povestit, ştiind de la Panait Istrati, că şi acesta a primit o
dată un asemenea ajutor din partea lui Romain Rolland, dar
că înălţimea acestora era tocmai inversă.

Erau scriitori, tineri, bineînţeles, care, ca să poată lua


mai des bani de la Societatea Scriitorilor, invocau diferite
motive.
— Mi-a murit mama, domnule preşedinte. Preşedintele
zîmbea.
— Dar parcă ţi-a mai murit şi acum vreo două luni.
Tînărul se roşea, plecînd capul în pămînt.
Atunci îmi murise tata.
— Dar parcă şi tatăl ţi-a mai murit anul trecut! Nu e
nimic, spunea înţelegător Moldovanu, poate ai alte
necazuri. De cît ai nevoie ?
— De vreo trei-patru sute lei.
— Bine. Fă o chitanţă de cinci şute-
ai

Cînd au început mobilizările pentru cel de al doilea răz-


boi mondial, lînărul scriitor Stoian Gh. Tudor, care era
horticultor, dar care mînuia condeiul destul de frumos pen-

33
18
tru vîrsta si pregătirea lui şi care fusese lansat de editura
Cultura Naţională de sub conducerea veşnic neobositului
profesor Al. Rosctti, a fost concentrat ca soldat la o unitate
ce trebuia să plece imediat pe front. Cineva 1-a învăţat că,
dacă ar interveni Societatea Scriitorilor, ar putea fi dat la un
serviciu, sau aşa ceva, unde viaţa să nu-i fie periclitată.
Singurul care l-ar fi putut ajuta era Corne'liu Moldovanu.
Deşi, atunci, Moldovanu nu mai era preşedinte la scriitori,
totuşi situaţia lui Stoian Tudor nu 1-a lăsat indi-ierent. El a
înţeles zbaterea scriitorului şi a pornit să-1 ajute.
— Măcar să fie dat la serviciul de Presă şi Propagandă,
domnule general, i-a spus el şefului de stat major. E scriitor
şi e de datoria noastră să-i apărăm pe aceşti tineri care
mîine vor înflori cultura românească.
Generalul a rîs zgomotos, s-a uitat semnificativ la Mol-
dovanu şi i-a promis, dar Stoian Gh. Tudor tot a fost trimis
pe front, unde, nu ştiu, dar de acolo nu s-a mai întors.
*
îi apăruse a nu ştiu cita ediţie a romanului Purgatoriul,
din care Corneliu Moldovanu adusese la Societate vreo sută
de exemplare, urmînd a le da celor care îl solicitau. Cu
autograf sau fără autograf, acesta da, şi da din toată inima
oricui îi cerea, fără să roage pe cineva să scrie despre el.
Sărmanul Klopştoe, scriitor, hăituit şi el de cele ale vieţii,
venise să ceară un ajutor de la Societatea Scriitorilor.
Bani nu erau. Perspectiva de a căpăta curînd nu se între-
acă, şi omul avea mare nevoie. Corne'liu Moldovanu, totuşi,
a găsit să facă ceva. Ochii lui s-au oprit asupra maldărului de

34
18
exemplare din Purgatoriul. Era un roman care se ceruse de
către publicul cititor şi se găsea rar.
— Ce-ar fi, i-a spus el lui Klopştoe, dacă ţi-aş da zece
exemplare din Purgatoriul pe care să le vinzi la anticari ? E,
totuşi, o soluţie. N-ai să iei şase sute de lei, cît valorează, dar
trei-patru sute de lei tot o să capeţi şi îţi faci treaba.
Protestele lui Klopştoe nu au înmuiat inima lui Moldo-
vanu. A chemat omul de serviciu, a făcut un pachet cu zece
exemplare şi, oricît s-a împotrivit domnul Sărmanu, i 1-a
vîrît cu forţa sub braţ.
L-am întîlnit peste cîteva zile pe Klopştoe, care mi-a spus
că a luat patru sute de lei pe ele.

Locuia pe strada Roma, unde l-am vizitat de cîteva ori.


Era greu de găsit, dar seara, după ce venea de la Societate
sau de la Teatrul Naţional, era totdeauna la dispoziţia celor
care, dintr-o anumită jenă, nu-1 vizitau la Societate. Am
întîlnit şi aci mulţi scriitori. Corneliu Moldovanu era şi acasă
la fel de binevoitor ca faţă de cei ce veneau la Societate,
într-o seară, l-am cunoscut aci pe Mihail Codreanu, maestrul
sonetului. Venise adus de o doamnă. Maestrul era orb. Ce-1
adusese nu era greu de ghicit. Lăsat şi el pradă vieţii, ei mulţi
alţii, venise să solicite înţelegerea şi ajutorul lui Corneliu
Moldovanu.
Ce va fi făcut preşedintele, nu ştiu, dar a doua zi l-am
întîlnit pe Gheorghe, omul de serviciu, care dusese un plic lui
Mihail Codreanu.

35
18
3 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

36
18
33

Discret, ajutat în toate acţiunile lui de înţelegerea şi


mărinimia soţiei sale, alegerea lui Corneliu Moldovanu ca
preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români nu a fost nicio-
dată numai o recunoaştere a talentului său. Pentru el, locul
de preşedinte al Societăţii Scriitorilor nu a fost loc de
odihnă. Muncind mai mullt decît oricare scriitor, risipin-du-şi
timpul, hărţuit atît de multele nevoi personale cît şi de ale
membrilor Societăţii, el a înţeles şi totdeauna a acceptat
alegerea sa ca preşedinte al Societăţii ca pe o nevoie im-
perioasă de a-şi ajuta breasla, pe acei „cerşetori în haine
negre", cum erau numiţi la vremea aceea scriitorii ţării
noastre.

Era în vremea bombardamentelor celui de al doilea răz-


boi, în ziua de 7 mai 1944, un nor de avioane se năpustise
asupra Capitalei noastre, lăsînd în urmă cenuşă şi fum. Ca şi
alte cartiere, cartierul şi strada mea căzuseră pradă păsărilor
negre ale distrugerilor. Casele ardeau, oamenii plîn-geau şi
toţi ne uitam cu braţele neputincioase cum ni se spulbera
bruma de avut, iar limbile flăcărilor se înălţau trosnind către
cer. Se aruncase un covor de bombe incendiare, cărora nu le
scăpase nimic.
Şedeam cu soţia în capul străzii pentru că pe stradă nu
se mai putea circula din cauza căldurii flăcărilor şi fiindcă nu

37
18
mai era nimic de salvat. Socoteam să mă duc să mă culc
peste noapte în celălalt capăt al Bucureştiuhn, la unul dintre
fraţii mei. Amurgul da o înfăţişare de fantastic jocului
flăcărilor.
Tocmai voiam să plec, cînd o umbră s-a apropiat de II
line. Ara recunoscut glasul lui Corneliu Moldovanu, care,
locuind în apropiere, venise să vadă dezastrul. A înţeles
icpcde ce se petrecuse şi cu casa în care locuisem.
— A mai rămas ceva ? m-a întrebat adînc impresionat.
I-am arătat lăcomia flăcărilor.
— Şi acum ?
— Mă duc în celălalt capăt al Bucureştiului, la un frate
al meu.
Circulaţia era paralizată şi aş fi ajuns acolo tocmai după
miezul nopţii. Mi-a luat soţia de braţ cu o mînă, iar cu
cealaltă m-a apucat strîns de umăr.
— Hai!
— Luaţi-mă şi pe mine, a strigat o femeie, vecină de a
mea, căreia, la fel, nu-i mai rămăsese nimic.
— Hai şi dumneata, i-a strigat Moldovanu şi toţi patru
am pornit spre casa lui, din strada Roma.
După cîţiva paşi, am auzit însă glasul fratelui meu care
mă căuta.
Moldovanu a plecat urmat numai de acea femeie, cu
părerea de rău că nu a putut să-mi facă şi acest bine.
*

38
18
Nici premierea operelor scriitorilor nu 1-a lăsat indi-
ferent, deşi multe premii pentru poezie ori pentru proză nu
erau mai totdeauna o confirmare a talentului.
Ţîriînd seama de starea materială a scriitorilor, făcea
apel la comisiile de premiere pentru a nu uita acest lucru.
Sigur că nu se putea trece peste valoarea talentului, dar, în
măsura în care era şi talent, iar scriitorul avea nevoie de
ajutor, acesta era în primul rînd criteriul de premiere.
Erau şi mulţi scriitori care, prin relaţiile lor, impuneau să
fie premiaţi, la fiecare carte, fără a avea merite deosebite.
Unii izbuteau acest lucru, dar împotriva procedeului,
Corneliu Moldovanu a protestat vehement.
Dornic să vindece răul pe care o societate oarbă, cum
spunea el, îl produce din inconştienţă, Corneliu Moldovanu
a fost scriitorul şi va rămîne prototipul omului de mare
valoare sufletească, omul care a dat semenului tot ce a avut
şi tot ce a putut da.

39
18
ION PILLAT

Fără Ion Pillat n-ar fi întreagă galeria scriitorilor care au


trăit şi s-au manifestat în spaţiul dintre cele două războaie
mondiale. Puţin cunoscut şi apreciat de confraţi, pentru
lipsa lui din mijlocul lor, el a trăit totuşi intens şi a cunoscut
o parte din glorie în viaţă.
Pillat a fost un poet de interior. Departe totdeauna de
zgomotul oraşelor, a preferat biblioteca, studiul, singurăta-
tea, liniştea, casa, oricăror altor risipiri. A scris mult, a tradus
şi a umblat. Este, poate, unul dintre singurii scriitori din
vremea lui care a călcat cel mai mult ţara pas cu pas, a
căutat să-i descifreze frumuseţile şi a iubit-o pentru că a
cunoscut-o. I-a colindat mînăstirile, i-a ştiut monumentele
şi, mai ales, s-a îmbătat pînă la extaz de măreţia munţilor şi
de neliniştea permanentă a mării.
Pe Ion Pillat nu cred că ar putea spune cineva că 1-a
cunoscut total, şi aceasta nu pentru că era un om complicat.
Dimpotrivă, amabil, simplu în expunere, scăpa totuşi printre
degete celui care ar fi vrut să-1 cunoască mai de aproape.

40
18
Era un poet dublat de un cunoscător adînc al sufletului
omenesc.
în tinereţea mea, cum am mai mărturisit şi cu alte ocazii,
m-a interesat să cunosc, să aud, să-mi însemn şi, pentru
că nu voiam să rămîn numai la cei care frecventau cafe-
neaua literară, am căutat împrejurări favorabile şi pentru
cunoaşterea acelora pe care nu-i puteam întîlni decît în
drum.

Un prieten tînăr şi idevotat poetului Ion Pillat era, pe


vremea aceea, şi profesorul Constantin Stelian, poet şi el şi
cronicar literar la diferite reviste ale timpului. Cum avu-
sesem ocazia să-1 cunosc şi cum îi spusesem dorinţa şi cu-
riozitatea de a nu trece pe lîngă scriitori fără să \ştiu cîte
ceva despre ei, m-a luat într-o zi la Societatea Scriitorilor,
unde avea întîlnire cu Ion Pillat. Cred că era prin anii 1934—
1935, pentru că adusesem în buzunar, cu autograf pentru el,
un volumaş de versuri fără punct, fără literă mare, fără
virgulă şi fără celelalte semne gramaticale, volumaş intitulat
Virgil Carianopol şi care voisem să reprezinte protestul meu
împotriva poeziei ce se scria pe atunci şi care mi se părea că
bate pasul pe loc.
Nu cred că pînă la vremea aceea cunoscusem toată
opera lui Pillat, dar, dacă ar fi fost vorba să fiu întrebat, sînt
sigur că m-aş fi putut descurca destul de uşor.
După ce i-am fost recomandat, am scos cărţulia din bu-
zunar şi i-am întins-o cu mîna tremurînd de emoţie.

41
18
Dorisem mult să-1 cunosc.
La cuvintele frumoase pe care poetul Constantin Stelian
i le spusese despre mine, acesta m-a privit cu oarecare in-
teres.
în timp ce îmi răsfoia volumul l-am privit de aproape :
fără să fie un om de statură înaLtă, mi s-a părut atunci că mă
întrece mult în înălţime. Vorbea strivind în gură litera „r", de
parcă ar fi spart sticlă în dinţi. Avea un început serios de
chelie şi o mustaţă care îi acoperea toată buza.
*
Găsisem la anticariat o plachetă din poezia lui Francis
Jammes, în traducerea lui şi a lui N. I. Herescu. Am cum-
părat-o şi am alergat din nou la Constantin Stelian, rugîn-du-
1 să-mi înlesnească un autograf, dar cum acesta era tocmai
în perioada unor examene, a trebuit să-mi amîn bucuria.
Prilejul s-a ivit tocmai la ziua cărţii, în anul 1938. Era într-
o convorbire cu Horia Furtună şi Ion Minulescu. Vorbeau
despre traduceri, şi Ion Pillat tocmai voia să demonstreze că
traducerile sînt o necesitate şi că apariţia lor masivă
dovedeşte lipsa literaturii autohtone, de calitate, de unde şi
dezinteresul cititorului român faţă de lucrările scriitorilor
români.
— Este adevărat, susţinea el, că traducerea umple un
gol, dar ea trebuie să completeze, nu să înlocuiască.
M-a întrebat de ce vreau autograful. Răspunsul că
aveam o bibliotecă frumoasă şi că voiam s-o fac mai
frumoasă, se părea că 1-a încîntat. După ce mi-a scris cîteva
rînduri pe prima pagină a cărţii, a scos din buzunar placheta

42
18
Satul meu, apărută în colecţia „Cartea vremii", în anul 1923,
şi-a semnat pe ea numele, a pus data şi mi-a întins-o.
— Tot pentru biblioteca dumitale !
M-am dus repede, am cumpărat Scrisori către Plante,
carte care îmi apăruse cu un an mai înainte la Fundaţii, am
scris^>e ea cîteva rînduri şi m-am grăbit să i-o dau.

L-am mai întîlnit după aceea de multe ori la Gîndirea.


Acum, de cîte ori îl salutam, îmi zîmbea, iar cînd se ivea
prilejul îmi întindea mîna ca unui vechi cunoscut.

O dată mă dusesem la Cameră să-1 ascult pe Iorga. într-


o pauza, pentru că acesta vorbise mult şi auditoriul părea
obosit, am ieşit pe culoar, la fel cu mulţi ascultători.
Tocmai îmi aprinsesem o ţigară, cînd Pillat a trecut pe
lingă mine. Părea obosit şi plictisit. După ce l-am salutat, m-
a luat de braţ şi m-a tras spre bufet. A cerut o răcoritoare,
iar eu, care aşteptasem să mă trateze pentru că mă adusese
aci, am cerut o cafea.
— Dragă, a început el, Iorga ăsta este un om extraor-
dinar, un mare istoric, un mare profesor, dar este şi un pi-
sălog fără pereche. De obicei, îl ascult cu plăcere, dar cî-
teodată nu ştiu ce are. Spune într-o jumătate de oră ceea ce
s-ar putea spune în cinci minute. Pe cît este de scurt şi de
cuprinzător în articole, pe atît de lung şi de plictisitor în
discursuri. Face nişte degresiuni, de nu-1 mai pot urmări.
M-am uitat la el contrariat. II ascultasem şi eu pe Iorga şi
nu eram de părerea poetului. Profesorul, în adevăr, vorbise

43
18
mult, dar atît de viu şi colorat încît mă miram în sinea mea
cum lui Pillat i se păruse plictisitor.
— Nicăieri nu se pierde mai mult timp ca aci. Fiecare
vrea să-şi etaleze talentul oratoric şi ceea ce mă contrariază
este că Iorga ar avea unde să facă acest lucru.
Văzînd că nu spun nimic, poetul şi-a băut răcoritoarea şi
s-a întors spre mine schimbînd şirul discuţiilor.
— Să ştii că mi-a plăcut mult Ioana.
Am înclinat capul în semn de mulţumire, gîndindu-mă în
acelaşi timp la profesorul Iorga, care se străduise să fie cît
mai atrăgător.
Aş fi vrut, totuşi, să-i spun poetului că mie îmi plăcuse
discursul profesorului şi că pentru el am venit, dar n-a mai
fost timp. Gongul a anunţat continuarea lucrărilor şi toţi ne-
am grăbit spre locurile noastre.
Profesorul a început din nou să vorbească. M-am uitat
dc departe, de unde eram, la Pillat. L-am văzut scriind. I lupă
cîte mi s-a părut atunci, am rămas cu impresia că îşi
mna cîteva versuri, căci rîndurile nu mergeau pînă la
ipătul hîrtiei, se opreau în mijloc şi iar o lua de la în-»cp ut...

De multe ori se întîmpla ca scriitorii mai vîrstnioi şi chiar


cei cu oarecare aureolă să dorească să afle şi părerea i
fraţilor mai tineri despre operele lor. în ziua aceea, Pillat
venise, pare-se, să-şi corecteze o poezie la Universul literar.
Văzîndu-mă, m-a întrebat dacă mai păstrez traducerile din
Francis Jammes.

44
18
— Sigur, i-am răspuns, fac parte din tezaurul bibliotecii
mele.
— Ţi-au plăcut ?
— Da.
— Fără obiecţii ?
Am tăcut. Pusese tocmai întrebarea pe care n-aş fi vrut
să mi-o pună.
— N-aş putea răspunde exact, am încercat eu să mă
disculp, dar sînt unele poezii foarte frumoase şi umane.
— Ai putea să-mi spui ce ţi-a plăcut mai mult ?
Nu mai ştiu bine ce i-am răspuns, dar de aci discuţia a
alunecat în aşa fel încît, vorbind, ştiu că am îndrăznit să-i
spun că poezia lui Jammes, atunci cînd nu este însoţită de un
ritm exact, pierde din frumuseţe. Şi, în afară de aceasta^ îmi
mai amintesc că i-am spus că duioşia şi căldura poetului
tradus, trecute prin filiera sufletească a traducătorilor, pare
că se răceşte pînă să ajungă afară.
Pillat nu era un ranchiunos. M-a privit cu interes. După
ce m-a lăsat să sfîrşesc şi alte obiecţii de minimă importanţă,
m-a bătut pe umeri :
— îţi mulţumesc ! Tot ceea ce mi-ai spus seamănă cu
ceea ce gîndesc uneori şi eu. Deşi cartea a plăcut, ai drep-
tate, dar vezi, chiar cînd scrii poezie originală, mai rămîne
cîte ceva în tine din ceea ce ai fi vrut să spui şi n-ai spus.
— Da, i-am răspuns, dar cu condiţia să nu rămînă toc-
mai esenţialul.
Pillat s-a uitat la mine cu ochii mari. Poate nu se aş-
teptase, tocmai de la un tînăr, la o asemenea remarcă.

45
18
— Aş vrea să mai vorbesc cu dumneata. îmi place
această sinceritate. Eşti prieten cu un poet nu numai cînd îi
lauzi producţiile, ci mai ales atunci cînd îi arăţi defectele.
Poeţii care au asemenea prieteni se pot socoti fericiţi. Scrii şi
cronică literară ?
— Nu.
— Păcat! Şi de ce ?
— Simplu, i-am răspuns, pentru că fac şi eu poezie,
după cum ştiţi şi, dacă aş spune unele adevăruri, ar trebui să
mă înmormîntez.
Pillat a zîmbit cu amărăciune.
— Din nefericire, ai dreptate. însăşi societatea te
obligă, de cele mai multe ori, să nu spui adevărul. Dar nu
ştiu dacă este mai bine !...
— Cum scrieţi, domnule Pillat, l-am întrebat la rîndul
meu ?
— Nu scriu uşor. Elaborez repede, dar şlefuirea cere
timp. Pentru că am scris mult, se va spune că am scris uşor.
Dar nu acesta este adevărul. Am scris atît, pentru că am
trudit şi ziua şi noaptea. Nu este vorba că însumi am vrut să
las impresia unei uşurinţe. Pe volumul Satul meu am pus :
„Miorcani — septembrie 1923", dar, dacă stau să mă
gîndesc, acesta e anul cînd l-am sfîrşit de scris, nu şi acela
cînd l-am început. Procesul a fost mult mai lung.
— Dar, am încercat eu, scrieţi în casă, la birou, culcat,
ziua, noaptea, pe drum ?
I )eşi nu mi se pare că ar interesa, totuşi află că nu .cric
oriunde. Adun de peste tot şi îmi însemn, dar îmi place să

46
18
scriu acasă — în Bucureşti, la Florica, la Miorcani |i, mai ales
după-amiezile, cu storurile trase, sau noaptea, I nul trecutul
este mai aproape de prezent. Simt o plăcere, pre exemplu,
după ce toţi ai mei s-au culcat, să mă retrag MI biblioteca şi
să stau acolo de vorbă cu spiritele celor care U mai sînt.
Uneori scriu două-trei poezii într-o oră. Al-* I I , sînt nopţi
întregi cînd nu pot însăila nimic. II ascultam cu interes.
Poetul se antrenase şi voia să-mi I ise o imagine cît mai
exactă despre felul cum scrie. Şi : sta nu pentru că se aştepta
să-i fac vreodată vreun porii ct, ci pentru că poate simţea şi
el nevoia unei destăinuiri.
— Am auzit că domnul Minulescu scrie în tren, acasă, la
plimbare, în Cişmigiu, la Predeal, la Sibiu şi oriunde se află.
— Pe dumneavoastră vă preocupă locul ?
— Este o întrebare la care, după ce ţi-am vorbit despre
felul cum scriu, trebuia să-ţi răspund. Nu pot să scriu ori-
unde, decît după ce m-am familiarizat cu împrejurările, cu
lucrurile şi cu oamenii. O haină nouă nu ţi se pare că este a
ta decît după ce ai îmbrăcat-o de mai multe ori şi a luat
lorma corpului tău ? Unii se familiarizează mai greu, alţii mai
uşor. în tot cazul, într-un loc străin mie nu pot să scriu
imediat. Celălalt din mine simt că nu înregistrează decît mai
tîrziu, adică după ce locurile şi oamenii au început să-i
devină aproape. De altfel, în general, pentru poeţi prive-
liştile, ca şi iubirea, şi celelalte, prind viaţă adevărată abia
atuncijcînd încep să se facă amintiri!
— Aveţi multe amintiri ?
— N-aş putea să mă vaiet!

47
18
— Sînt necesare ?
— La tinereţe, nu ! Atunci crezi că lumea începe cu tine
şi n-o să ai nevoie de ele. Dar mai tîrziu, da ! Cine nu are
amintiri, trebuie să şi le facă. într-o zi, va fi prea singur fără
ele î
— Şi cum se fac amintirile ?
Era vremea să sfîrşesc, dar discuţia devenise intere-
santă.
— De asta să nu te îngrijeşti, mi-a răspuns, are grijă
timpul. Să ştii însă că cele mai multe amintiri se fac cu atît
mai frumoase, cu cît te depărtezi mai mult de ele. Cînd a
venit în ţară Peter Neagoe, a continuat Pillat, scriitorul
american de origine română, voind să ştiu şi eu, ca
dumneata acum, l-am întrebat dacă are amintiri de aici. Mi-
a răspuns că are multe şi încă foarte frumoase, şi că unele
dintre ele le-a pus chiar în scrisul său, dar că multe le are nu
trăindu-le, ci venite la el prin sîngele părinţilor săi. Vezi, dar,
de cită depărtare este nevoie uneori ?
A privit cele cîteva pagini pe care le scrisesem în timp ce
convorbisem cu el şi a zîmbit.
*
L-am mai întîlnit o dată la Editura Adevărul. Nu ştiu
pentru ce venise.
Cînd şi-a sfîrşit treburile, mi-a întins o carte, împăturită
bine într-un ziar. Am vrut să văd despre ce este vorba, dar
m-a oprit.
— Lasă, mai ai timp î L-am însoţit pînă la ieşire.

48
18
Cînd să plece, m-a rugat să-mi însemn pe o hîrtie ob-
servaţiile şi să caut să i le dau. Era volumul Pasărea de lut,
care cuprindea unele texte revăzute din volumele : Pe Argeş
în sus, Satul meu, Limpeziri şi Caietul verde, poezii scrise
între anii 1918 — 1933.
*

Poate m-am mai întîlnit de atunci cu Ion Pillat, dar IU mi


aduc aminte să mai fi vorbit lucruri care să merite | I i
consemnate. Concentrările, războiul, mizeria au i Mi.it
multe drumuri şi au despărţit mulţi oameni. M-am umil
însă de cuvînt şi i-am trimis, prin Constantin Ste-11.111,
părerile mele despre Pasărea de lut.
Nu cred să-1 fi întristat. Au fost multe pagini care mă
M I u/iasmaseră, şi ce avusesem de spus îi spusesem cu sin-
ceritate, neocolind adevărul.
Prin 1939 l-am întîlnit, în diverse rînduri, la Camera De-
putaţilor. Găseam prilejul să stau cu e'l de vorbă în pauze ; il
întrebam, din dorinţa de a şti cît mai multe din viaţa intimă
a unui scriitor.
— Aveţi o îndelungată activitate literară, i-am spus o
dată, şi m-ar interesa în primul rînd să ştiu cum şi cînd aţi
inceput să scrieţi. Ce v-a determinat să scrieţi ? Ce sen-
timent, dacă vă mai aduceţi aminte, v-a îndemnat să puneţi
mina pe condei şi să înşiraţi versuri. De ce nu aţi scris
proză ? De ce aţi scris versuri ?
— Eu am făcut liceul în Franţa. Atmosfera de poezie a
acelor vremuri, lecturile particulare, versurile şi frumuseţile

49
18
capitalei surorii latine, cred că au fost în al doilea rînd cele
care m-au îndemnat şi îndrumat spre poezie.
— Dar în primul rînd ?
— Aceea nu ştiu. Cred că a venit din rădăcini, din îna-
intaş^ mei, care au vrut să spună prin mine ceea ce n-au
putut sau n-au avut timp să spună ei.
Scrii şi dumneata poezii... nu ţi s-a părut cîteodată, ori-
cît de rar, că scrii fără dumneata ? Uneori îmi pare, fără să
vreau să afectez, că aud în mine pe cineva vorbind. Fără să
vreau să devin mistic, mi se pare că cineva deosebit a intrat
în mine, odată eu sîngele. Poate că acesta îmi dictează ceea
ce trebuie să scriu.
Că n-am scris şi proză sau numai proză ?· Cred că aceasta
a depins în mare măsură de cel de care vorbeam mai
înainte, de acel misterios care s-a strecurat în mine, în prima
zi de viaţă, înainte chiar de a începe să gunguresc.
— V-aţi bucurat de mari posibilităţi materiale, aţi avut
prilejul să cunoaşteţi, să trăiţi altfel..., vă rog să mă iertaţi,
dar cu intuiţia dumneavoastră de poet, vreau să-mi spuneţi,
această viaţă, oarecum fără griji, predispune la poezie, la
visare ?
— Cred că este o concepţie greşită. Contribuie, dar
numai la lîncezeală şi aceasta nu are nici o legătură cu vi-
sarea, cu poezia. Poezia adevărată, marea ca şi mica poezie
se naşte nu din lipsa de griji, ci numai şi numai din suferinţă.
Capodoperele lumii au izvorît din această sfîntă sfîşiere
pentru mai bine, pentru frumos, pentru iubire...

50
18
Arta nu poate fi generată decît de sentimente mari,
veşnice, pentru care trebuie să suferi şi cine nu merge pe
acest drum, bate zadarnic potecile artei. Să nu crezi că am
dus o viaţă lipsită de griji. Aşa ar părea viaţa mea, văzută de
departe, dar cunoscută, trăită zi de zi, trecînd prin vîrste, pot
spune acum că am dorit şi eu să am un lucru, să mănînc o
prăjitură, să beau cu prietenii, să fac un cadou, să cumpăr o
carte şi n-am avut de multe ori cu ce. Toate au venit şi vin,
de multe ori cînd nu mai ai nevoie de ele, cînd sînt
depăşite !... Cu anii, însă, uiţi ce a fost lipsuri şi urît. Timpul,
acest mare maestru prestidigitator, şterge tot ce nu a fost
frumos. De multe ori chiar urîtul ţi-1 arată în culori vii. Noroc
că uităm, aceasta fiind marea noastră fericire.
— Cînd v-am pus întrebarea de mai sus, este adevărat
că nu m-am gîndit la trecutul depărtat. Gîndul meu era
M ui ca să fiu drept, ohiar la un trecut mai puţin
i i ■ i l ut.
\p făcut parte după primul război mondial din dele-■ III
care a mers la Paris, pentru a susţine cauza noastră mala,
privind încheierea tratatului de pace. Fastul, stră-i (le acolo
şi de atunci, eu le socotesc un alt fel de n M l .iţă de al
nostru.
Da, dar aceasta era o datorie. Am fost trimis de Ltul
român de atunci. Singur nu mi-aş fi putut permite. \\cun
cunoştinţe, legături, foşti colegi, scriitori, ziarişti, oameni cu
relaţii care au uşurat într-un fel stabilirea unor M U ,degeri la
care ţara noastră avea dreptul să aspire, după sacrificiul
celor 800 000 de ostaşi căzuţi pe cîmpurile de luptă.

51
18
Nici aici, să nu crezi că a fost o viaţă lipsită de griji. Multe
nopţi a trebuit să le fac zile. Atunci nu mai era vorba de
mine, de viaţa mea, ci de a ţării, de speranţele tuturor
românilor puse în reuşita misiunii celor care fuseseră trimişi
să desăvârşească marele act al Unirii. Şi vreau să ştii că am
fost a zecea spiţă la roată. Am fost trimis pentru muncă, şi
nu pentru a trăi lipsit de griji.
— Cu toate acestea, vorbind odată cu scriitorul Alexan-
dru Cazaban despre dumneavoastră, acesta mi-a spus că de
multe ori colegii v-au bîrfit cînd a fost vorba de politică şi de
relaţiile dumneavoastră în conducerea statului nostru.
— Aceasta este recunoştinţa ! Duşmani de aceştia au
fost şi vor fi cît va fi lumea. înţelepciunea este să nu ţii
seam# niciodată de ei. Poate că am fost şi eu favorizat, dar
pentru cel care se va strădui mîine să găsească în viaţa mea
ceea ce m-a caracterizat totdeauna, va găsi multe puncte de
sprijin în favoarea mea. Poate mai multe decît şi-ar fi
închipuit.
Cel care n-are duşmani, nu poate nici sui nici coborî. Este
încremenit în nimic...
— Din cîte înţeleg, sînt şi ei un rău necesar !
— Neîndoios. Sînt oameni care luptă să-i aibă. Ei sînt
cei care te ajută. Fără ei n-ar fi înflorit nimic pe pămînt.
Criticile, atunci cînd îţi sînt defavorabile, fără să poată do-
vedi temeinicia celor susţinute, sînt medalii pe pieptul celui
denigrat.
Unţeori este bine ca însuţi tu să-ţi fii duşman. Să te lupţi
cu tine pe viaţă şi pe moarte. Duşmanul — paradoxal dar

52
18
adevărat — îţi este prietenul cel mai bun. El te ajută să nu
greşeşti, creînd în tine o stare de spirit, care te face să te
controlezi la fiece pas, pentru a nu-i da satisfacţii !
— Aţi scris mulke poezii pînă astăzi. Dacă ar fi să alegeţi
vreodată, foarte riguros ceea ce v-ar reprezenta, aţi alege ce
vă place, sau numai ceea ce aţi socoti că merită ?
— Este foarte greu de spus. în afară de aceasta, să ştii
că n-a fost şi nu va fi niciodată scriitor, care să ştie să aleagă
din ceea ce a scris. El este subiectiv, legat de amintiri.
Timpul, numai el este marele critic care decide. Restul —
încercări peste care anii vor trece fără cruţare. Anticii
spuneau că timpul, ca să fie cum este, este orb, surd şi mut.
Nu dă explicaţii, nu aude şi nu vede pe cel care trebuie să-1
judece. Aşa ar trebui să fie şi scriitorul în alegerea operei
sale şi criticul atunci cînd judecă o operă. Eu cred, în acest
sens, că orice critic trebuie să fie în adevăr un fiu al timpului.
Ei sînt născuţi de timp ca o necesitate a existenţei lor pe
pămînt. Ei sînt acei care prezintă timpului, acestui
reprezentant al maximei dreptăţi, ceea ce acesta trebuie să
aprobe, să reţină şi ce nu.
— Cum au înţeles aceşti fii ai timpului opera dumnea-
voastră ?
— Si aspru dar şi drept. Mi-au recunoscut ceea ce cred
şi eu că a fost frumos şi au detestat ceea ce nu li s-a părut
destul de reprezentativ.
Au fost lăsate de o parte şi poezii de care eram legat, pe
care le credeam adevărate, dar de multe ori au fost şi ei
drepţi.

53
18
Nu vorbesc de activitatea mea de la începuturi. Pentru
aceasta unii m-au socotit minor, dar pentru multe altele, pe
care nu este timpul acum să le reamintesc, m-au înălţat pe
un soclu pe care mă bucur că stau.
— îmi aduc aminte că de multe ori s-a vorbit şi despre
influenţele pe care le-aţi suferit !
— Pe multe, chiar eu le-am dat în vileag. Eu socotesc că
influenţa nu este un rău. Este o ucenicie care te ajută, cu
timpul, să te găseşti, să fii al tău. Toţi am fost şi vom fi
influenţaţi de cîte cineva. Nu s-ar putea spune că înaintaşii
nu au fost influenţaţi. Influenţa nu este pastişă. Poţi să nu fi
citit un scriitor şi totuşi să scrii ca el, să abordezi chiar
temele sale. Viaţa face ca unii să semene cu alţii chiar pînă
în adîncurile lor. Unii publică mai înainte, alţii mal pe urmă.
Poate cel care a scris mai pe urmă să publice mai întîi, aşa că
asupra acestei probleme ar fi mult de discutat. în ceea ce mă
priveşte, influenţele, eu le socotesc de multe ori drepte şi nu
le contest, dar rămîn la părerea exprimată mai sus,
socotindu-le o şcoală din care poţi ieşi un bun absolvent...

Pentru că în zilele de treisprezece şi patrusprezece nu
am putut veni să continui convorbirea începută, în ziua de
cincisprezece, în prima pauză care se anunţa maHunga, ce-
rîndu-mi scuze şi motivîndu-mi lipsa celor două zile, am
încercat să leg firul convorbirii întrerupte.

48

54
18
4 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/735

55
18
49·
— M-am gîndit mult şi mi-am însemnat, domnule Pillat,
vreo trei întrebări care mi se par deosebite, in credinţa că
întregesc într-un fel convorbirea şi părerile dumneavoastră,
în noul volum, Umbra timpului, ce aduceţi nou în lirica
dumneavoastră ?
— Este un volum în care, chiar dacă scriu altceva, sînt
pe urma unor teme pe care le-am mai tratat, continuîrud
fără să le scad din intensitate, într-un fel, ciclul rememo-
rărilor. Merg mai mult la aceleaşi teme din volumul Pe
Argeş in sus, volum pe care îl consider cea mai mare izbîndă
a mea. De altfel, poate, în subconştient, urmînd acest drum,
este şi o dorinţă adîncă, de care nu-mi dau seama, de a
completa ceea ce am lăsat necompletat în trecut.
Poate uneori am reuşit, poate de foarte multe ori nu am
putut să mă ridic la înălţimea celor scrise înainte.
Pe scurt, aceasta reprezintă Umbra timpului. Dacă am
izbutit sau nu, mi-o va spune timpul, prin fiii lui.
— Sînteţi un cunoscător profund, atît al Folclorului
nostru, cît şi al altor frumuseţi statornicite de înaintaşi. Ştiu
că aţi colindat, chiar cu piciorul, fiecare meleag al ţării. V-aş
întreba ce mi-aţi putea spune atît despre aceste frumuseţi,
cît şi despre cele sufleteşti ale neamului nostru.
— Despre Folclor s-au spus şi s-au scris atît de multe,
încît nu ştiu ce aş mai putea adăuga eu, pentru a-i scoate în
evidenţă frumuseţile. Este adevărat un lucru şi aceasta o
spun cu tristeţe. La noi, de foarte mulţi, în special de so-
cietatea aşa-zis sus pusă. Folclorul nu este apreciat. Mai

56
18
mult, este luată în considerare fîţîiala dementă a unor jocuri
străine, decît ritmul lent sau trepidant al unor hore ori sîrbe.
Un cîntec depărtat de inima noastră este mai iubit decît
Doina. Şi ceea ce este îngrijorător, este că, aceste „noutăţi"
i · a pătrundă şi la sate, acolo, în sănătatea morală a
inului nostru.
1 1 colindat ţara în lung şi în lat şi nu numai ţara noastră,
putea spune că nicăieri, de la suflet, pînă la port, la orbă,
cîntec, joc şi pînă la construcţii chiar, n-am găsit mai mult
frumos ca pe plaiurile noastre. Noi, în tot ce am moştenit,
avem un frumos care seamănă numai cu noi. Nici e
împrumut, nimic care să poţi găsi şi în alte părţi, i'c-ai uitat
vreodată, de aproape, la o iie sau la o fotă? I na măestrie !
Cît frumos nemaiîntîlnit !
Dulceaţa şi căldura tuturor acestor lucruri, dăltuite de
mina marelui meşter care este poporul, ne arată tuturor ca
pe nişte oameni sobri, muncitori, cu mult gust artistic şi cu o
tradiţie care nu s-a abătut niciodată de la marile noastre linii
sufleteşti.
Aş vrea să te întreb, te-ai oprit vreodată să admiri, să în-
ţelegi o oală de lut, cu urcior, o ploscă ? Neamul care are
asemenea meşteri este un neam care merită să trăiască şi să
fie cunoscut.
— Am mai întrebat o dată şi pe domnul Camil Petrescu,
ce este frumosul, care este mai frumos şi mai puternic, cel
din afară sau cel dinăuntru ? Răspunsul d-sale m-a mulţumit.
N-aţi vrea să-mi răspundeţi şi dumneavoastră ?

57
18
— Nu ştiu cum să-ţi spun mai bine : în primul rînd ca să
poţi gusta frumosul, ai nevoie de cultură, stare sufletească şi
de împrejurări. Socotesc că cel mai puternic frumos ^ste cel
din adînc. Natura îşi oferă frumosul fără să te întrebe dacă
îţi place sau nu, pe cînd cel din interior se modulează, se
face, după cum îl vrei. Frumosul din afară este de scurtă
durată, pe cînd cel din adînc ţine, te urmăreşte, îţi
parfumează totdeauna viaţa. El rămîne, nu-1 poate alunga
nimeni, trăieşte cît cel în care este. Şi cu cît trece vremea, cu
atît devine mai puternic, mai frumos. Omul nu-şi dă seama
de acest lucru, însă acest frumos, cu timpul, devine chiar
sprijin. El se face amintire şi amintirea este toiag pentru ori
de cîte ori avem nevoie de ea.
Sînt un mare admirator al naturii, deci al frumosului care
pleacă şi revine o dată cu anotimpurile, însă dintre cele două
frumosuri, cel mai rezistent, cel mai puternic este cel
dinăuntru. El nu se ofileşte niciodată. Dimpotrivă, cu cft
trece timpul, cu atît se face mai cald, mai deosebit, mai
înalt, mai amintire. Se leagă şi ţine de om sau omul de el, cu
aceeaşi putere cu care ţinem de viaţă.
Sînt şi frumosuri care plac mai puţin. Este ceea ce, de
altfel, se întîmplă şi în literatură. Poate un frumos să fie
statuar şi totuşi să nu impresioneze şi alt frumos care să aibă
lacune dar care să transmită, să comunice căldură, deci viaţă
şi care să te urmărească.
îmi amintesc că poetul a mai spus multe despre frumos,
dar dacă nu sînt spuse aici, este pentru că nu mi le mai aduc

58
18
atît de bine aminte şi condeiul meu nu a putut, atunci,
cuprinde tot.
— Domnule Pillat, care sînt poeţii mari ai generaţiei
dumneavoastră ? La care vă gindiţi ?
— La toţi, dragă prietene ! Cu deosebirea că unii sînt
sortiţi să se facă trepte pe care să calce ceilalţi, ce au de
urcat.
— Să ştiţi că nu prea am înţeles răspunsul. Mi se pare
că, într-o oarecare măsură, l-aţi ocolit.
— Poate. Cred însă că îl vei înţelege mai tîrziu. Este
exact ceea cc gîndesc !...
*
Acum, că s-a făcut şi el amintire, aşa ca toţi ceilalţi, şi în
urma lui a lăsat un drum frumos, privind peste ani, iuterea
de rău că nu am încercat să-1 cunosc mai bine > II .un
căutat prilejuri de a sta mai mult de vorbă
. i. A.
I'.S. Acum cîţiva ani, am cumpărat de la anticariat un
rnplar jefuit de timp din volumul Pasarea de lut pe ' i · il
păstrez. Poartă numărul de ordine 455. Pe el am i. isii scrisă
de mîna poetului următoarea dedicaţie :
„I.ui Nicolae Lubomirov, cu toată prietenia nedesminţită
de şaisprezece ani î Ion Pillat, Crăciunul 1937".

59
18
OCTAVIAN GOGA

Bătusem mult pe la uşile multor edituri de acum treizeci


şi ceva de ani, fără nici un rezultat. Volumul care îl purtam
cu mine şi îl denumisem Scrisori către Plante nu ajunsese să
mi-1 primească nimeni, pentru editare.
Nu-mi mai aduc aminte cine m-a îndemnat să încerc şi la
Cultura Naţională, editură de prim rang, prin selecţia cărţilor
publicate pînă atunci şi mai ales pentru că avea în fruntea ei
pe eminentul profesor universitar Alexandru Rosetti, care
era totodată şi directorul Fundaţiei pentru Literatură.
Am întîlnit acolo pe scriitorul Isaia Răcăciuni, care era pe
atunci secretarul editurii. După ce i-am povestit peregri-
nările şi necazurile mele, mi-a reţinut volumul pentru a-1
prezenta profesorului. La cîteva zile în urmă, am fost chemat
la Fundaţii şi în scurt timp a început desăvîrşirea for-
malităţilor pentru tipărire.
într-o zi, am fost anunţat să mă prezint pentru semnarea
contractului. Aşteptam în sala de jos, din faţa biroului
profesorului. Eram emoţionat. Nu mai îmi găseam loc. Mă
plimbam de la un capăt la altul al sălii de aşteptare, dar uşa
nu se mai deschidea.

60
18
1 lupă aproape o oră de aşteptare, dinăuntru a ieşit un
H I ipătos, scund, cu faţa ovală, cu ochii mari şi bulbucaţi. II
> unoşteam. Figura lui o văzusem destul de des atît în le, cît
şi în revistele vremii. M-a privit o clipă, apoi s-a ipropiat de
mine, întinzindu-mi mîna.
— Vă rog să mă iertaţi că v-am făcut să aşteptaţi cam
mult !
Am zîmbit. Mi s-a părut curios ca un om la vîrsta şi » u
rcnumele lui să-mi ceară scuze.
— Nu e nimic, i-am răspuns, sînt învăţat cu aşteptările.
Sint emoţionat. Astăzi semnez cu editura primul con-i ract
din viaţa mea.
Era în anul 1936.
După ce m-am recomandat şi i-am spus în cîteva cuvinte
tot ce aveam de spus despre carte, Octavian Goga — că el
era — mi-a întins iar mîna, de plecare. A făcut cîţiva
paşi, dar s-a întors.
— Vrei să intri la Rosetti ?
— Da.
— Hai cu mine !
Am pornit, el înainte, eu după el. A deschis uşa, m-a
aşteptat, apoi m-a împins uşor înăuntru.
— Iată un poet, i-a strigat profesorului. Nu are curajul
să intre !
După aceea m-a privit înduioşat cu ochii aceia caraghioşi
de mari, spunîndu-mi încet şi strîngînd pumnii :
JT Curai!
Apoi a plecat.

61
18
*
La un an după aceea, după apariţia cărţii, sau poate mai
tîrziu, m-am dus să i-o duc şi lui.
După cc am urcat şirul de trepte ce da spre o curte largă,
adueîndu-mi aminte de vremea cînd îmi spusese „curaj", m-
am adresat celui care m-a intîmpinat arătîndu-i că vreau să
merg ia domnul Octavian Goga.
— Eşti din Ardeal ? m-a întrebat acesta.
— Nu, din Oltenia.
— Dar ce ai cu el ? Nu poţi să-mi spui mie ?
— Nu, i-am răspuns categoric. , — Dar de ce ?
— Am să-i dau o carte, i-am explicat, şi vreau să i-o dau
personal.
Omul m-a lăsat la uşă, s-a dus sus şi s-a întors diupă vreo
zece minute.
— Dumneata eşti scriitor ?
— Da.
— Atunci poftim !
înainte de a ajunge la el, m-a intîmpinat un domn în frac.
Acesta, înalt, parcă mai înalt cu mult decît mine, cu ochii
pătrunzători, căutînd să-mi prindă privirile, înainte de-a
asculta cine sînt, m-a supus şi el altui interogatoriu :
— Ce vrei ? De ce vii la el ? De unde eşti ? etc.
După cc i-am arătat că viu la poet, a zîmbit, s-a dat de-o
parte şi mi-a arătat uşa spre cabinetul lui Goga, intrînd şi el
după mine.
— Domnul, m-a recomandat el, vrea să vorbească cu
poetul Octavian Goga.

62
18
Abia atunci poetul şi-a ridicat privirea de pe nişte hîrtii şi
m-a ţintuit acolo unde rămăsesem.
Lucra la un birou nu prea marc şi nici prea deosebit.
Camera părea fără nici un fel de podoabe.
— Apropie-te, mi-a spus. Eu sînt !
— Vă cunosc, am îngînat. Am venit să vă dau cartea
mea de poezii şi nimic mai mult ! Mi-aţi spus o dată, la
Fundaţii, „curaj" — şi m-aţi introdus în cabinetul profe-
-iului Rosetti. îndemnul dumneavoastră de atunci nu s-a
ii11^ încă în mine. De aceea am îndrăznit să vin aci!
I ciul meu de a vorbi, pesemne că i-a plăcut poetului,
intrucît a zîmbit şi m-a invitat să stau.
M-am aşezat pe un colţ de scaun, întinzîndu-i cartea, n
timp ce domnul care mă adusese şi despre care aflam din
gura poetului că este scriitorul Alexandru Hodoş, fiul seriilor
ilor Constanţa Hodoş şi Ion Gorun, se aşezase vis-ă-vis de
mine.
— îmi aduc aminte de dumneata, mi s-a adresat Goga.
Am crezut că spune aceasta din politeţe şi am zîmbit cu
amărăciune, dar cînd mi-a spus şi unele amănunte, am
înţeles că mă înşelasem. ■— Cît ţi-a dat pe ea ?
— Deocamdată, trei mii de lei.
— De ce numai atît ?
— Nu ştiu.
Exemplarul adus era tipărit pe hîrtie de lux. L-a răsfoit
puţin, a citit autograful, s-a întors spre scriitorul Hodoş şi i-a
spus :
— Acum trebuie să onorăm şi noi poezia tînără !

63
18
Am crezut la început că va aduce vreo sticlă cu şampanie
sau altceva şi m-am temut, pentru că în dimineaţa aceea nu
avusesem timp nici să mănînc. Lucrurile s-au în-timplat însă
cu totul altfel. După ce şi-au făcut nişte semne neînţelese de
mine, scriitorul Hodoş a trecut într-o cameră alăturată şi
revenind, i-a dat poetului un plic pe care acesta mi l-a întins.
—**De la mine mai mult, ca de la un frate mai mare, mi-
a spus, şi... curaj ! Aşa este la început, dar vei izbuti.
Am luat plicul emoţionat. înţelesesem că audienţa mea
ia poet luase sfîrşit. Goga s-a sculat, a ocolit biroul şi mi-a
întins mîna.
Nu mai ştiu ce voi fi spus atunci, dar ceea ce ştiu este că
scriitorul Hodoş, care m-a însoţit pînă afară, la despărţire
mi-a spus :
— Vezi, ai grijă, să nu pierzi plicul !
Am trecut ca fulgerul pe lingă cel care mă întîmpinase la
sosire. Tocmai cînd am ajuns jos mi-am adus aminte de el.
M-am întors şi mi-am ridicat pălăria. Mi-a făcut semn, ca
atunci cînd pleacă cineva cu trenul şi îl saluţi cu mina
ridicată, mişcînd degetele.
în plic erau zece hîrtii de cîte o mie de lei.

Eram într-un concediu de vară la Caracal. Afişe mari


anunţau o conferinţă a poetului.
La teatrul oraşului, în faţa căruia se afla bustul lui Ha-
ralamb Lecca, se făcuseră toate pregătirile. Intrarea era
liberă.

64
18
Fix, la orele 20, gongul a sunat, şi Octavian Goga, aşa
cum îl cunoscusem, scund, spătos, cu ochii la fel de mari şi
blînzi, în haină neagră şi pantaloni reiaţi, fără nici o altă
prezentare, a ieşit de după cortină şi a început să vorbească.
Şi-a povestit mai întîi copilăria, cu descrierea chipului
mamei şi al tatălui său, a tihnei şi a frumuseţii priveliştilor
rămase mult în urmă, pentru a trece apoi la imaginea pi-
torească a lui Lae Chioru. A evocat de asemenea o parte din
activitatea lui publicistică şi a vorbit apoi timp de două ore,
cu o adîncă putere de evocare, despre drepturile românilor
asupra Ardealului şi permanenţa noastră pe acest
binecuvîntat pămînt.
în sală nu se auzea nici un zgomot. Toate privirile erau
aţintite asupra poetului care, din cînd în cînd, îşi scotea
batista de la piept, ştergîndu-şi fruntea plină de sudoare, ca
ud, odată cu expunerea, ar fi trăit el însuşi, în clipele a,
chinurile celor care se jertfiseră pentru a ţine trează in
mintea tuturor conştiinţa naţională.
Parcă răzbăteau din cuvintele lui scrîşnetele lui Horia ni.
roata care îl zdrobea, sau cîntecul de fluier al lui Avram I
incu întemniţat în întunecimea închisorii de la Aiud.
( Conferinţa a ţinut pînă la orele 22.
Ropotele de aplauze care au urmat se amestecau cu bu-
chetele de flori ce-i erau aruncate pe scenă. Octavian Goga I
trebuit să revină de cîteva ori în faţa spectatorilor, care îl
chemau mereu strigîndu-i numele şi bătînd din palme.

65
18
Cîţiva bătrîni şi tineri s-au suit pe scenă şi au recitat .lin
versurile sale, iar un cor, format ad-hoc, a cîntat La noi şi
Bătrîni.
Goga era emoţionat. Voia să coboare de pe scenă şi nu
mai putea. înconjurat de entuziaştii care băteau din palme,
lincri şi tinere, bătrîni şi bătrîne, se retrăsese într-un colţ.
M-am furişat pînă lîngă el. Cînd a dat cu ochii de mine,
m-a apucat de mînă.
— Arată-mi pe unde să ies de aici.
Pe întuneric, că nu era luminată decît scena, l-am con-
dus spre cea de a doua ieşire, către cabinele actorilor. Spre
disperarea lui şi neştiinţa mea, uşa era însă închisa.
— Atunci să stăm aici, pînă ce sfîrşeşte, mi-a spus. Cred
că în zece-cincisprezece minute se va termina.
Am stat cu el mai bine de o jumătate de oră. Localnicii i-
au mai cîntat cîntecele, i-au mai spus poeziile şi, tîrziu,
împăcaţi şi liniştiţi, s-au risipit fiecare pe la casele lor.
Am ieşit împreună cu ultimii entuziaşti.
— Şi acum încotro ? l-am întrebat. .— Unde este parcul
oraşului ?
— Aci, aproape !
— Să mergem acolo !
După cc am ocolit vreo cinci minute lacul rotund ş*
liniştit al parcului, în care se oglindea o lună pe care însuşi
poetul s-a oprit o clipă s-o admire, am suit spre restaurantul
pitit sub nişte arbori pietoşi.
Am voit să mă retrag, salutîndu-1, dar el m-a apucat de
braţ.

66
18
— Rămîi şi dumneata !
Masa a ţinut pînă către ziuă. Nimeni nu mai voia să
plece. Goga a spus cîteva cuvinte palide, convenţionale, de
mulţumire. Era obosit.
Cînd a început să se lumineze, m-am suit cu el într-o
trăsură şi l-am condus la singurul hotel bun din oraş, la hotel
Popescu, unde i se amenajase o cameră pentru odihnă.
Au venit în urmă şi oficialităţile. Goga însă se culcase şi
nimeni n-a mai îndrăznit să-1 deranjeze.
A plecat în aceeaşi zi. Maşina şi-a făcut loc cu greu
printre mulţimea care venise să aclame pe poet.

De atunci nu l-am mai văzut niciodată, încercarea de a-1


revedea a rămas fără rezultat. Doamna Goga, soţia lui,
răspundea mereu că nu primeşte pe nimeni.

N. IORGA

67
18
De-abia acum îmi dau seama complet de covîrşkoarea
•personalitate a aceluia care a fost Nicolac Iorga. L-am văzut
în viaţă, am trecut pe lîngă el, l-am salutat, am stat alături, i-
am vorbit, l-am citit, dar niciodată nu mi-a părut atît de uriaş
ca acum. Mulţi vor spune că văd acest lucru prea tîrziu, dar
întreb, cîţi dintre cei care au stat alături de marile noastre
figuri au ştiut să le aprecieze la justa valoare, atunci cînd le
întîlneau în fiecare zi ? Este un destin amar al tuturor
acestor oameni deosebiţi, de a nu fi apreciaţi, de a nu fi
cunoscuţi, în timpul lor. Trebuie să intervină despărţirea
definitivă, plecarea aceea iremediabilă spre ţărmurile
necunoscute pentru ca cei care rămîn, de abia atunci să vadă
golul lăsat.
*
Prin anul 1937, îmi apăruse o nouă carte de poezii
intitulată Cartea pentru Domniţe. Aşa cum era obiceiul din
moşi strămoşi, după ce am trimis pe la toate revistele şi
ziarele cîte un exemplar, la sugestia lui N. Pora, scriitorul
care se ocupase de editarea cărţii mele, şi după unele
ezitări, m-am dus şi am lăsat un exemplar şi la redacţia
ziarului Neamul Românesc, cu o dedicaţie pentru profesor.
Cronicarii vremii mele, în afară de cîţiva, aveau alte
obligaţii, scriind, aşa cum este obiceiul pămîntului, fie des-
pre scriitorii care aveau o poziţie socială şi politică remar-
cabilă, creîndu-şi astfel diferite avantaje, fie despre prieteni.
în atmosfera literară de acum treizeci de ani, gestul meu
hazardat putea foarte bine să rămînă fără nici un fel de

68
18
ecou. Totuşi, urmăream cu inima strînsă de emoţie să văd
dacă Profesorul va avea vreme să coboare şi la mine.
Nu mică mi-a fost însă surprinderea, cînd, după aproape
două luni de cînd lăsasem exemplarul la redacţia Neamului
Românesc, scriitorul Petru Manoliu, cronicar pe atunci al
paginii a doua la ziarul Credinţa, întîlnin-du-mă pe stradă,
mi-a arătat în revista Cuget clar, al cărui director era tot N.
Iorga, o cronică despre cartea mea, semnată chiar de
Profesor. Omul care îşi împărţea timpul între politică,
Universitate, Institutul de Bizantinologie, redacţie, familie,
diferite biblioteci şi relaţii cu străinătatea, îşi rupsese deci
din timp şi se aplecase atent pe cartea de poezii a unui
necunoscut.
împins tot de scriitorul N. Pora, m-am decis să mă duc la
el. îndrăzneala era mare, dar unui gest atît de deosebit şi de
neaşteptat simţeam nevoia să-i mulţumesc.
De la redacţiile Neamul Românesc şi Cuget clar, am aflat
că aci nu are ore precise de lucru. I-am solicitat o audienţă
ce mi-a fost stabilită ia Institutul de Bizantinologie, institut
care se afla pe şoseaua Jianu. Ningea îmbelşugat, cu fulgi
mari. După ce m-am recomandat secretarei şi după ce
aceasta m-a rugat în mod special să nu-i răpesc prea mult
timp, am fost introdus într-un birou, în care lucra un om
înalt, aproape chel, cu o barbă lungă, puţin argintie, că-
Hmlii i pe piept, şi care, privindu-mă peste ochelari, m-a
să iau loc. Parcă mă cunoştea de totdeauna. 1 >omnule
profesor, am îngînat eu, mi-am luat curajul M viu să vă

69
18
mulţumesc pentru rîndurile frumoase pe care 1·· .iţi scris
despre cartea mea !
Kămăsese în picioare cît timp am vorbi*, apoi s-a aşezai
pe scaun şi m-a întrebat cum de mă cheamă Carianopol,
clacă îmi cunosc arborele genealogic şi ce serviciu am. Cînd
I .un spus că strămoşii mei fuseseră ţărani, iar mama este
stră-nepoată de-a ilui Iancu Jianu, de la Fălcoi, a izbucnit în
rîs.
— Dar cu ceilalţi Carianopoli, de la Craiova, de la Galaţi,
de la Brăila, de la Ialomiţa şi chiar de la Bucureşti nu eşti
rudă ?
Eram, dar în afară de fraţii şi de surorile tatălui meu >i
de rudele mamei, nu cunoscusem alţi Carianopoli.
— Nici familia Carianopol de la Craiova ? a stăruit el.
— Nu, domnule profesor, i-am spus. M-am născut la <
Caracal. Tatăl meu este impegat la Tribunalul Romanaţi, iar
mama a murit pe cînd aveam vîrsta de opt ani. Mai am doi
fraţi : Gheorghe şi Constantin, iar în ceea ce mă priveşte, am
hălăduit toată copilăria, pînă la anii de şcoală, crescut de
părinţii mamei, pe cîmpiile comunei Isbiceni, din judeţul
Romanaţi-Oltenia.
— Şi acum ce faci, în afară de literatură ? m-a întrebat
el.
— Sînt specialist. Lucrez într-o fabrică.
După ce s-a interesat cum am ajuns acolo şi m-a des-
cusut ^înă în cele mai mici amănunte asupra vieţii mele, m-a
rugat să-i dau cîteva poezii pentru Cuget clar. Nu aveam la
mine. Venisem fără această intenţie şi nici nu mă

70
18
aşteptasem la o asemenea invitaţie. Mă uitam însă mereu la
pendula din perete.
— Eşti grăbit ? m-a iscodit.
— Nu, dar secretara dumneavoastră m-a rugat să nu vă
răpesc prea mult timp !
— E adevărat, nu am vreme, e singurul lucru de care
mă vaiet, dar aş vrea să mai vorbim.
îl priveam, voind să-mi întipăresc bine în minte chipul,
gesturile largi, vorba cumpănită şi parcă scoasă din adîncul
inimii.
— Ştiu că nu aveţi timp, i-am spus eu, şi de aceea... Nu
m-a lăsat să sfîrşesc.
— Sînt, totuşi, clipe pentru care las totul la o parte !
Cînd am ocazia, nu las să treacă pe lîngă mine nici timp, nici
oameni, nici fapte pe care să nu le cercetez !
Venisem la orele nouă şi pendula arăta unsprezece. Se-
cretara deschisese uşa de vreo două-trei ori, dar neatenţia
pe care i-o arătase Profesorul o făcuse să se retragă.
M-a întrebat cum scriu, cînd am timp, ce scriitori cunosc
şi frecventez, şi m-a sfătuit să nu scriu „scîrnav" ca Tudor
Arghezi.
I-am povestit cîte ceva din viaţa mea şi, aproape de
orele douăsprezece, m-am ridicat să plec.
— Văd că eşti grăbit, mi-a spus.
— Nu, domnule profesor, dar v-am răpit destul timp
preţios şi dumneavoastră şi ţării !
— Ţara, a spus el melancolic, ţara nu vrea să ştie prea
mult de mine !

71
18
Mi s-a părut plin de amărăciune. S-a ridicat şi mi-a întins
mîna, o mină mare, dar nu atît de puternică pe cît mă
aşteptam. Cînd am ieşit, secretara m-a privit furioasă, aşa că
am simţit nevoia să-i spun că eu aş fi sfîrşit de mult, dar
Profesorul nu m-a lăsat să plec.
— Aşa este dumnealui, mi-a răspuns ea, voind parcă să
se răzbune, îl interesează orice, chiar lucrurile neînsemnate !

Mult timp nu l-am mai văzut. Nu m-am dus nici mă-'i .a-i
las la redacţie poeziile pe care mi le solicitase. Pusesem
mutat din Bucureşti la Isalniţa, o comună de
i Craiova, în interes de serviciu. Toate cererile mele
înaintate Ministerului Apărării Naţionale rămăseseră fără
Itat. De multe ori mă gîndisem să-i scriu Profesorului,
dar nu îndrăznisem. Cu toate astea, într-o zi, am pus la
i a o scrisoare adresată lui. îl rugam să intervină sa fiu
mutat din nou în Bucureşti. Nu mă aşteptam la marc lucru,
gîndindu-mă la multele lui ocupaţii, dar voisem să fiu
împăcat cu mine că am încercat şi această cale.
lată, însă, că după o săptămână, telegrafic sînt mutat în
Bucureşti, şi exact acolo unde cerusem.
Din nou am dat telefon secretarei. De astă dată, spre
mulţumirea ei, întrevederea a fost scurtă. Am aflat de la
Pro-iesor că mai scrisese despre mine, de cîteva ori, în Cuget
clar vi că aceleaşi note apăruseră şi în Neamul Românesc.
Era grăbit. Era aşteptat la un consiliu.
Cînd am plecat, mi-a spus că nu-1 ocolesc.

72
18

într-o zi, m-am pomenit acasă cu moş Toader, un oier de
prin părţile Isbiceniului, pe unde copilărisem, oier care mă
învăţase să cînt din fluier şi cu care colindasem cîm-piile,
spre sud, pînă spre Islaz şi Corabia, iar către nord, pe Vaka
Oltului, pînă aproape de pădurile Romulii. îi spuseseră ai
mei că sînt la Bucureşti şi că aş putea să-1 ajut
în necazurile lui.
După bucuria revederii, bătrînul mi-a povestit că într-o
noapte a adormit pe cîmp şi oile lui au intrat în porumbiş-
tea boierului din sat, care este acum om mare, aci la Bucu-

(¡4

73
18
5 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

74
18
65
reşti. Argaţii boierului îi luaseră pentru această pagubă
zece oi, care aşteptau să fete şi nu i le mai daseră înapoi.
Omul voia dreptaic. Voia să plătească paguba care era mult
mai mică, dar să i se dea înapoi oile şi mieii fătaţi. Umblase
pe la primar, pe la notar, pe la jandarmi, dar degeaba.
Nimeni nu voise să se pună rău cu oamenii boierului. M-am
sfătuit ou soţia, cu fraţii şi, în cele din urmă, la imboldul lor
şi la lacrimile lui moş Toader, care îmi adusese o pîine făcută
în ţest, ca pe la noi, şi un caş, am dat telefon secretarei
Profesorului.
Era vară. Moş Toader venise îmbrăcat ca în Oltenia, într-
o cămaşă lungă, cusută cu amici roşu, încins peste mijloc cu
bete în culorile noastre naţionale, în opinci, cu o pălărie
mare de pai, împletită de mîna lui şi pentru vremea rea cu o
şubă albă, înflorată pe la buzunare, pe la gît, pe la poale şi
pe la mîneci cu fel de fel de flori, de mama Măria, soaţa lui.
Cînd i-am spus la cine mergem, m-a întrebat:
— La ăla care n-a plătit lefurile la domnii învăţători ?
Tot drumul l-am pregătit cum şi ce să vorbească.
— Să-i spui aşa cum mi-ai spus mie, cu vorbele dumi-
talc simple !...
*
Cînd am deschis uşa şi am intrat, trăgînd şi pe moş
Toader după mine, Profesorul s-a ridicat şi ne-a ieşit în cale.
— Să trăiţi, boierule, i-a spus moş Toader.
— Şi dumneata, unchiule, i-a răspuns Profesorul. De
unde vii şi cu ce necazuri ?

75
18
— Iacă multe, boierule. Ne poartă boierii pe drumuri !
Profesorul zîmbea şi-i ţinea în mînă mîna bătătorită ™*
toiag, de muncă şi arsă de soare.
— Apăi, eu vă cunosc.
M i a fost teamă că moş Toader o să spună ceva despre
ile învăţătorilor.
I te unde, moşule ? 1-a întrebat Profesorul. \poi, de la
noi, de la Celei, de pe la ruine. Vă culmii după chelie şi după
barbă !
Păi ce-ai căutat dumneata pe acolo ? Iu, boierule, am
ajuns cu oile şi pe la vechile cetăţi. In nmp ce moş Toader
vorbea, urmăream privirile Pro-I.••.tirului.
Asta este portul dumneavoastră ?
— Dar cum nu, al nostru din Oltenia, de pe valea Du-
nării !
Frumoase flori ! a exclamat el. Cine ţi le-a cusut,
moşule ?
— Cine altcineva decît baba mea ?
în acelaşi timp, moş Toader şi-a desfăcut şuba să-i arate
boierului şi cămaşa cusută peste tot cu rîuri şi cu flori roşii.
— Dar betele ?
Atunci i-am văzut înfipt în brîu şi fluierul, de care moş I
oader nu se despărţea niciodată.
— Betele ? Le-a ţesut baba în război, dupa culorile stea-
gului nostru.
— Şi ce te aduce la mine ?

76
18
După ce moş Toader i-a istorisit toată tărăşenia, i-a
cerut, aşa cum îmi ceruse şi mie, să-1 ajute să-şi ia înapoi
oile şi mieii fătaţi.
—j|Iacă, este un an de la întîmplare şi eu sînt tot pă-
gubaş.
— Ştii cum îl cheamă pe boier ?
— Apăi, zice că-i zice Rioşeanu.
Profesorul şi-a semnat numele pe un petec de hîrtie şi 1-
a vîrît în buzunar. După cîteva clipe de gîndire, s-a apropiat
de moş Toader şi i-a spus să plece acasă, că are să primească
înapoi oile şi mieii fătaţi.
— Dar să nu mă puie să plătesc prea mult, a condi-
ţionat bătrînul, că ştiţi că paguba făcută de oi nu întrece
preţul a doi-trei snopi de coceni.
— Lasă, moşule, că n-ai să plăteşti nimic.
— Bine, boierule, a încheiat bătrînul, să trăiţi şi sărut
mint!
Cuvintele lui au fost urmate de gestul de a săruta mîna
Profesorului, dar acesta 1-a oprit. S-a aplecat el spre moş
Toader şi 1-a sărutat pe amîndoi obrajii.
— Şi acum, du-te sănătos!
Profesorul ne-a condus pînă la uşă şi mi-a spus să-i dau
telefon a doua zi.

Primisem o scrisoare de la moş Toader în care îmi arăta


că îi daseră înapoi atît oile cît şi mieii, care se făcuseră
noatini, şi mă ruga să-i spun „boierului" că „îi sărută mîna

77
18
care nu-1 lăsase să i-o sărute atunci". Moş Toader nu ştia
carte, dar ştia să potrivească vorbele pe care le punea pe
diferite melodii, aşa că nu m-au mirat rîn-durile de la el,
scrise de cine ştie cine, dar desigur dictate de el, pline de
cuvinte frumoase de recunoştinţă.
Profesorul era plecat în străinătate, dar pentru a lăsa să
se vadă graba cu care moş Toader a voit să-i mulţumească, i-
am lăsat la Institut scrisoarea pe care o primisem cu data de
atunci şi în care bătrînul mai spunea că pentru binele; făcut,
„a dat un miel de pomană, pentru sufletul Profesorului".

la duceam deseori la Caracal, unde mai trăia tata. ni


copilăriei mă atrăgeau cu aceeaşi irezistibilă pa-liMt I
n /i, am găsit, printre alte lucruri, nişte monede de
forme diferite, mîncate pe alocuri de rugină, ■\
reprezentate pe ele diferite chipuri. Bătrînul meu mai
demult, scormonind pămîntul. Parte din ele putut descifra
după chipul lui Aurelian a cărui efi-putea deosebi, dar altele,
poate mai vechi, au răii identificate. M-am gîndit să le duc
Profesorului, iu ca îi vor face plăcere. Le-am pus într-un plic,
cu u,ia locului unde fuseseră găsite şi m-am dus din nou I
Era ocupat, dar m-a primit. I-am dat monedele i după ce
le-a observat pe fiecare, m-a întrebat dacă vreau i Ic iau
înapoi.
Nu, i-am răspuns, vi le las dumneavoastră, poate I I
descoperi ceva nou, acolo unde ochii mei nu pot citi nimic.
Ai dreptate, m-a încurajat el. Aşa se reconstituie iria, din
rămăşiţe, din bucăţele — şi meritul cel mai mare istoricilor

78
18
este că ştiu să lege aceste bucăţele unele de al-! ·, dînd
continuitate istoriei. O monedă, un ciob, leagă un col de
altul şi, toate la un loc, fac istoria pe care noi ne i hinuim de
multe ori s-o prezentăm cît mai aproape de adevăr.
Profesorul privea monedele, le mîngîia, le zîmbea şi le
prefira dintr-o mînă în alta. Cine ştie le ce se gîndea !...
M-am ridicat încet de pe scaun şi am ieşit. Secretara m-a
întrebat ce face Profesorul. I-am răspuns că nu ştiu. Femeia
s-a uitat la mine cum mă depărtam, apoi s-a repezit şi a
întredeschis uşa ce da în biroul pe care îl părăsisem.
*

Era în august 1940.


L-am găsit la masa de lucru, aceeaşi masă plină de hri-
soave, pergamente, reviste, cărţi, peste care l-am văzut
aplecat şi altă dată, ocupat peste măsură, fără timp, dar
dornic mereu de a sta de vorbă, dispus oricînd să împăr-
tăşească şi altora din ceea ce descoperea, acumula şi
întregea, legînd o vreme de alta pentru a da continuitate
adevărată firului istoric.
— Domnule profesor, i-am spus, trăiesc în vremea
dumneavoastră şi a altor mari personalităţi ale ţării noastre
şi nu mi-aş ierta dacă mîine nu aş putea arăta, celor care mă
vor întreba, cel puţin o frîntură din şirul acestor ani.
Profesorul mă asculta în tăcere. Cu un glas cunoscut,
strivind între dinţi litera r, s-a îndreptat bine în scaun şi m-a
întrebat:
— Cîţi ani ai, Carianopol ?

79
18
— 31, domnule profesor !
— Şi vrei să stăm de vorbă ?...
— Da, domnule profesor !
M-a mai privit un timp, apoi mi-a spus:
— Atunci, fii acum dumneata profesorul, iar mie dă-mi
voie să fiu elevul.
Mă făcusem mic. Parcă intrasem cu totul între braţele
scaunului, fapt care nu i-a scăpat profesorului.
— Hai, curaj ! Aştept!
— Domnule profesor, vreau să ştiu mai întîi de la
dumneavoastră, ce este istoria.
— Este, a început molcom, cea mai însemnată
realitate, pe care oamenii popoarelor o scriu cu propriul lor
sînge. Ea este esenţa faptelor deosebite, este totdeauna
transcrierea fidelă a vremii care, dacă n-ar fi cercetătorii s-o
scrie, s-ar pierde fără urmă. Istoria nu este deci amintire,
cum s-ar i ilc de multe ori, este viaţă, adevăr, mîndrie. Este
unul Iaptelor, care dă puteri, este reazim, statorniceşte i
ajuta progresul să ia curajos în piept toate obs-i ' moare.
Dacă ar fi să vorbim numai despre ce este mi îmbătrîni şi nu
ne-ar ajunge timpul. Pentru că iluminata Iaci poezie, aş
vrea să-ţi spun că şi cu Istoria se npla la fel. O poezie dacă o
aTăţi la o sută de critici, i ii iţi va spune despre ea într-un
fel. Aşa şi cu Istoria, 1 ir< istoric îi va da o definiţie, fiecare
va vorbi despre ea ,1.1.1
I tomnulc profesor, poporul este creator de Istorie, • I
<i istoricii ce sînt ?

80
18
întrebarea dumitale este justificată. Ei sînt cei care d,m
legalitatea faptelor. Cercetînd hrisoave, documente,
i uiipile, mărci poştale, timbre, zicale, monede, statui,
ins-ripţii etc, sînt cei care leagă ciob de ciob, vorbă de vorbă,
po\oştire de povestire şi întregesc, de cele mai multe ori
fără ■ de apel, ceea ce a fost.
— Scriitorul ajută în vreun fel Istoria ?
— Sigur. Cu deosebire că ei idealizează, pe cînd istori-
ii înregistrează la rece.
— Puteţi să numiţi cîţiva scriitori pe care îi consideraţi
în acest sens ajutoare ale Istoriei ?
— Da, fără a merge în trecut. Să ne oprim aici, lîngă noi
: Liviu Rebreanu, Mihail Sadovcanu, Camil Petrescu, Cezar
Petrescu.
Zbîrnîitul telefonului m-a făcut să-mi opresc pentru o
clipă întrebarea. Am ascultat în tăcere. Era chemat la Con-
siliu. După ce a pus telefonul în furcă, s-a uitat la ceas şi a
murmurat pentru sine : „Mai am încă şase ore !"
— Domnule profesor, i-am spus, pentru că s-a ivit oca-
zia, daţi-mi voie să vă întreb ce dezbate acest consiliu la care
sînteţi chemat ?
— Să lăsăm politica, mi-a răspuns, nu are ce căuta în
discuţia noastră. Nu ştiu... am să văd, ai să citeşti în ziare.
— Daţi-mi voie să vă întreb de ce, în vremea cît aţi fost
ministru la Educaţia Naţională, corpul didactic n-a putut
să-şi primească salariile la timp ? Este o întrebare care ar
vrea să înlăture o acuză care planează asupra dumnea-
voastră.

81
18
Am avut impresia că am pus degetul pe o rană sînge-
rîndă.
— Nu din vina mea. Acum pot părea eu vinovat, dar va
veni o vreme cînd se va şti precis de ce şi din a cui cauză. în
tot cazull, cel spre care arată degetul meu, este mai sus decît
mine.
— Atunci este... ?
— Nu, te rog, atît!
— Atunci să ne întoarcem la artă. Aţi scris şi teatru, şi
poezie, fără a mai vorbi de critică literară : care consideraţi
dumneavoastră că este secretul ca arta să poată trăi "?
Timpul, acest aspru şi prea pretenţios păstrător de valori,
azvîrle multe în uitare...
— Probabil timpul, pentru că ai vorbit despre el, are
nevoie, acolo unde se duce, să dea seama celui care 1-a
trimis pe pămînt, să arate că şi-a făcut în adevăr datoria,
alegînd din truda scriitorului numai ceea ce merită să
rămînă. Ce trebuie să scrie ? Eu cred că numai ceea ce
interesează pe toţi oamenii, ceea ce seamănă cu viaţa lor. Să
scrie despre oameni, despre bucuriile şi necazurile lor. Cum
trebuie să scrie ? Cu flăcări, ca să lumineze întunericul cel
mai dens. Scrisul este un har, pe care dacă scriitorii nu-1 au,
îşi pierd timpul degeaba, şi poate de aceea timpul se
răzbună pe mulţi dintre ei. Să scrii în fiecare zi ca şi cînd
mîine nu ţi-ar mai fi dat să scrii. înţelegi ?
— Da, domnule profesor.
Adică să scrii in aşa fel, ca şi cînd a doua zi ţi-ar fi d.u să
mori şi nu ai mai avea posibilitatea să scrii...

82
18
Aţi vorbit mai înainte de Simplitate. Ce însemnează
Imph'.ate în artă? Iertaţi-mă că trec de la un subiect la
Lucrul de căpetenie. Condiţie a rămînerii, dar nu o
"nplitate oarecare. Scriitorii mari au fost simpli prin aceea 1
nu au alambicat, nu au spus nimic de-a-ndoaselea. Măies-lor
a fost de a vorbi le fel ca toţi oamenii, dar de a 1 · ca
problemele cele mai complicate să devină înţelese, să
•ijungă la posibilitatea de înţelegere a fiecăruia.
— Şi fără simplitate nu poate exista artă ?
— Nu!
— Vă mai pot pune vreo întrebare ? Profesorul s-a uitat
din nou la ceas.
— Dacă ţii!
— Noi, vom avea război ?
— Deocamdată nu, dar mai tîrziu mă tem că da !
S-a sculat de pe scaun şi mi-a întins mina în tăcere,
■tpoi, ca şi cînd nu aş mai fi fost prezent, s-a reaşezat, în-
cepînd să răsfoiască şi să facă însemnări. La ieşire am mai
întîrziat o clipă, privindu-1. Descheiat la gulerul cămăşii, cu
cravata lărgită, uitînd de el, de parcă ar fi avut de dat scama
cuiva de ce şi cît a lucrat, se cufundase atît de mult în lucru
încît cred că nu mai auzea nimic altceva decît ropotul cajjor,
zăngănitul armelor şi chemările goarnelor, care, răzbătînd
din hrisoavele ce le cerceta, ajungeau pînă la el.

Multele eşecuri politice îl obosiseră. Părăsit chiar de cei
care, atunci cînd fusese la putere, îi băteau în fiecare zi la
ni

83
18
rile şi, tîrziu, după ce se aprindeau de mult luminile
oraşului, veneam acasă încărcat de noi frumuseţi.
într-o seară, pe o vreme în care viscolul lunii februarie
alerga besmetic pe străzi, l-am găsit, ca de obicei, la masa de
lucru, cu paltonul pus pe umeri şi cu picioarele înfăşurate
într-un flanel. Nu ştiu dacă scria sau corecta, dar manuscrisul
său era plin de o mulţime de ştersături şi adăugiri.
— Domnule Vlădcscu, l-am rugat, seara asta aş vrea s-o
sacrificaţi pentru mine.
— Ce vorbeşti domnule, mi-a răspuns blînd, privin-du-
mă oblic, peste ochelari. Iată, dau manuscrisul la o parte şi
te ascult. Despre ce vrei să mă întrebi ? Cred că n-o să-mi pui
întrebări prea grele şi nu ca lui Tcodoreanu.
— Maestre, o dată cu răspunsurile dumneavoastră, voi
limpezi, cred şi ceva din ceea ce ştiu şi nu ştiu, simt şi mi se
pare că nu simt complet.
— Bine, atunci să pornim !
— O întrebare pe care am mai pus-o şi altora. Cum
scrieţi, cum vă ordonaţi materialul şi cum vă alegeţi per-
sonajele ?
— Deşi întrebările sînt puse de-a-ndoaselea, eu am să
le iau în ordinea lor firească. în primul rînd, vreau să ştii că
personajele nu le alegi. Ele te aleg pe tine. După ele nu
trebuie să alergi niciodată, ele aleargă după line. Te pome-
neşti într-o zi cu ele şi nu mai scapi pînă ce nu le faci loc pe
hîrtie. Nu este un lucru greu să-ţi alegi deci personajele, ci să
le găseşti locul în"* desfăşurarea acţiunii tale. Marea
măiestrie este, iarăşi, să ştii să pătrunzi în psihologia lor şi să

84
18
le faci să vorbească. Cititorii, de obicei, au nevoie ca aceste
personaje din cărţi să sufere in locul lor, să lupte pentru ei şi
să împlinească prin destinul ce li—1 hărăzeşti tu, ca scriitor,
ceea ce nu pot ei împlini.
' u t ! scriiiorul a ajuns să găsească şi să facă să trăiască
personaj, deosebit, este un scriitor care binemerită de la
i > are îl citesc. De multe ori, personajele ţi le trimite chiar
timpul tău, prin diferite întîmplări. Te întreb: ar fi existat
urea spinzuraţilor, dacă nu ar fi fost primul război
mondial? Nu a trebuit să fie 1907 ca Rebreanu să poată ·.> i
ic Răscoala ? Acest fel de personaje, din cărţile amintite, II
ură din viaţă direct în carte. Ele ştiu, deci, ce au de făcut în
paginile manuscrisului. Chiar cînd vrei să le dai alt curs, nu
pot merge decît pe făgaşul pe care şi l-au croit.
Cum scriu ? Ei bine, aş vrea să ştii că, în ceea ce mă
priveşte, eu scriu numai vorbind cu. personajele mele. Ele,
de obicei, fug de destinul pe care li—1 hărăzesc şi, ca să le
distrag, le vorbesc ca unor oameni vii, nedîndu-le timp să
vadă drumul pe care le port.
Scriu luptînldu-mă cu cuvîntul, de multe ori în frig, de
multe ori cu grija zilei de mîinc şi mereu revizuiesc, mereu
nemulţumit de ce scriu. Scriu ştergînd, rupînd şi a doua zi
revenind, împingînd din ce în ce mai mult personajele şi
acţiunea pe drumul lor. Poate alţii scriu în alt fel, dar eu am
impresia că de multe ori înmoi peniţa în inimă, scriind numai
cu sînge. Poate nu se va alege mare lucru de ceea ce scriu şi
de felul cum scriu, însă aş vrea să ştii că toată această
nelinişte cred că este caracteristică fiecărui scriitor.

85
18
— Cum ştiţi dacă aţi realizat un lucru bun sau nu ?
— De obicei, după ce am scris ceea ce am avut de spus,
las manuscrisul, de multe ori, chiar cîte un an sau doi,
pînă^re mă depărtez de personaje şi acţiunea lor, pînă ce
manuscrisul parcă nu mai este al meu. Atunci îl citesc din
nou ca pe un material al altcuiva, căruia vreau să-i găsesc cît
mai multe defecte. Dacă se întîmplă să-mi placă, să nu am
nimic de imputat, atît eroilor ck şi desfăşurării acţiunii,
însemnează că am realizat ceva bun, definitiv, iar dacă
nu, încep din nou prin reintrarea în atmosferă, refacere,
îndepărtare, adăugiri etc.
— Vezi, dragă Carianopol, mi-a spus altă dată, dacă aş fi
avut în trecut timpul necesar să scriu cum aş fi vrut, nu aş
regreta acum unele pagini. Aş vrea să revizuiesc, să re-
tipăresc. Aş vrea să schimb unele lucruri, să dau o înfăţişare
mai profundă unor personaje din cărţile mele. Ce păcat că
viaţa se termină, tocmai cînd ai mai mullte de făcut! Uneori
îmi chem eroii şi-i cert. De ce aţi vrut să fiţi aşa, şi nu cum
am vrut cu ? De ce v-aţi trasat singuri drumul şi nu v-aţi lăsat
conduşi de mine ? Parcă sînt nebun. Rîd singur şi, cînd mă
aude soţia vorbind singur, aici, la masa mea de lucru, îmi
este ruşine să-i spun adevărul şi mint, spunîndu-i că sînt
fraze din viitorul roman. Recitesc uneori pagini din
Dostoievski, Balzac, Maupassant, Tolstoi, şi mă cuprinde
groaza de ce am scris, cînd văd cu cit curaj înving aceştia
voinţa eroilor lor, dornici de a fi alţii decît cei pe care i-au
vrut creatorii lor. Oare ei nu au fost tot oameni ca mine, ca
dumneata, sau ca alţii ? Vezi, Sadoveanu ce simplu scrie ? Ai

86
18
observat la Rebreanu cu cîtă dîrzenie îşi conduce eroii,
silindu-i să meargă numai pe drumul pe care vrea el ? Eu n-
am putut face totdeauna aşa. Uneori am fost slab în faţa
destinului pe care li—1 hărăzisem şi i-am lăsat pe ei să
contribuie la lucrarea cărţii. M-am lăsat influenţat, şi rău am
făcut. Acum nu aş fi avut de rectificat, de revenit, nu mi-ar fi
părut rău că i-am croit aşa sau în alt fel. S-ar fi zbătut ei, ar fi
strigat, s-ar fi împotrivit, dar dacă aş fi fost de oţel, n-ar fi
scăpat din frîul meu.
— Dar la ce eroi vă gîndiţi ? l-am întrebat o dată.
— La toţi, dragă prietene, la toţi. Fiecăruia i-ar mai fi
trebuit cîte ceva. Ar fi fost de folos să iau felinarul şi să mă
uit mai adînc în fiecare. Cred că i-am văzut puţin cam
superficial. Dacă aş mai avea o viaţă, aş pleca de la început şi
aş chinui fiecare erou, pînă ce ar intra pe făi I pe care l-aş
vrea eu. L-aş face pe fiecare să înţeleagă i ,in-sta este
drumul care merge spre lume, spre umanism, \Lşnicie. Nu
vreau prin aceasta să-mi neg opera, dar ui să spun că ar mai
fi fost multe de făcut. Mă chinuie i lucru şi de multe ori nu-
mi dă pace să merg înainte.
— Vi s-a întîmplat vreodată să vă întîlniţi în ceea ce | i
cu eroii altor scriitori ?
— Personajele mele le-am vrut întotdeauna oameni,
în . rele înţeles al cuvîntului. Mi-au plăcut personajele
bune,
..rate sufleteşte, pentru că eu însumi am vrut mereu să
fiu aşa. Omenirea are nevoie de oameni buni şi dacă ei nu
sînt întotdeauna astfel şi în viaţă, trebuie măcar să fie în

87
18
cărţi... Cînd am întîlnit în drum eroii altor scriitori, le-am dat
bună ziua şi i-am lăsat în pacea lor.
— Aţi spus acum cîteva clipe că v-au plăcut personajele
bune. De ce ?
— Deşi aş vrea să nu răspund la întrebarea aceasta în
altfel decît cum am răspuns mai sus, mă las ispitit, totuşi, să
mă completez. Mi-au plăcut pentru că în viaţă am în-tilnit,
cu mici excepţii, numai oameni răi.
— Vorbiţi numai de colegii de breaslă sau şi despre cei
care nu au nimic comun cu scrisul ?
— Şi despre unii, şi despre alţii. Colegii de breaslă m-au
subestimat, iar ceilalţi nu m-au cunoscut. Şi în literatură, ca
şi în celelalte relaţii cu oamenii din afara literelor, trebuie să
fii un om îndrăzneţ. Pe mine nu m-a caracterizat această
virtute. Pînă mai ieri, unii s-au înregimentat partidelor^
politice, alţii au făcut afaceri, iar unii au trăit de pe spatele
altora.
Nu m-a atras în nici un fel traiul acesta. Am făcut politica
umanităţii. Am iubit şi am respectat omul. N-am întrebat
niciodată pe nimeni cine este, de unde vine şi ce avantaj îmi
poate oferi. Dacă a avut nevoie de ajutorul
— De ce toate acestea, domnule Vlădescu ?
— Nu ştiu dacă ai să mă înţelegi. După cum ai observat,
soţia mea le-a rînduit pe toate la locurile lo.r, peste tot este
curat, dar bibeloul acesta trebuia pus mai încoace. Aci este
locul lui, de cînd l-am adus. Cana asta înflorată trebuia pusă
dincolo, iar scrumiera nu trebuia să stea pe masa mea. Dacă
nu le văd pe toate ,1a locurile lor de totdeauna, nu pot să

88
18
mă aşez la scris. Orice lucru, dacă nu este pus unde trebuie,
dacă este pus cu un centimetru mai departe sau mai
aproape, mi se pare că eu însumi nu mai sînt la locul meu.
Dar fiindcă ai venit, am să Sie las. Voi continua mai tîrziu !
Scria pe atunci la un alt roman, pe care mi-a spus că-1 va
intitula Şopîrla.
Am încercat să-1 fac să-mi citească ceva din noua lucrare
dar a refuzat.
— Ai să vezi cînd o apărea, mi-a zîmbit. Pînă atunci,
cred că dacă aş citi cuiva din el, n-aş mai fi singurul stă-pîn
pe el. E curios, dar vreau să-i păstrez secretul.


în ziua de întîi mai a anului 1947, am ieşit împreună la
manifestaţie. După ce am privit un timp trecerea carelor
alegorice, G.M. m-a tras de mînă şi ne-am pierdut amîndoi,
alături, în mulţimea care manifesta entuziastă. De asta-dată,
chipul lui nu mai arăta urmele trecutului. Părea întinerit cu
treizeci de ani.
Cînd a ajuns în dreptul tribunei şi-a ridicat pălăria, fîl-
fîind-o şi aclamînd. Nu-1 văzusem pînă atunci niciodată atît
de entuziast.
După ce ne^am depărtat, m-a luat de braţ şi a mers mult
timp tăcut. Tîrziu, s-a aplecat spre mine şi, ca şi cînd ar fi
continuat o discuţie începută mai demult, mi-a spus :
Vezi ce subiect mare de roman ? Ce uriaş este flumi
.ucsta, cînd se uneşte cu toate apele! Numai unul i altul se
poate învinge. De aceea am rezistat tuturor . · a l u i lor ! De

89
18
aceea sîntem şi vom fi. Nc-a ajuns din urmă fostul librar şi
editor Virgil M.miaureanu.
— A fost o sărbătoare măreaţă, a intrat el în vorbă,
iceţi, maestre ?
— Sînt impresionat, i-a răspuns G.M. Nici nu m-am
i.ieptat. Dacă ar fi în fiecare zi întîi mai, în fiecare zi aş veni.
Atît m-a întinerit această manifestaţie, încît simt că
mi altul. Eu n-am făcut decît politica umanismului, am
luptat pentru om, cu condeiul, dar forţa şi desfăşurarea de
azi m-au făcut să gîndesc mai adînc.

La puţin timp după aceasta, soţia lui G. M. Vlădescu a
reuşit să obţină un post de substitut de procuror la Rîm-nicul
Sărat. Se punea acum problema deplasării din Capitală la
locul funcţiei soţiei. După multă chibzuială a decis să vîndă
apartamentul de pe Finlanda şi să părăsească Bu-cureştiul.
Şi, într-o zi, după ce o parte din lucruri le-a dat prietenilor,
iar ce a socotit necesar a îmbarcat în vagon, a pornit din nou
spre necunoscut.
Din cînd în cînd, mă pomeneam cu el.
— Am venit să văd luminile Bucureştiului. Mi s-a făcut
dor de ele ! Cît pot am să mai viu ; dar cred că în cu-rînd nu
voi mai putea. Pîrdalnica de inimă nu-mi mai dă
Pace!*
Dormea la mine. Avea o vorbă dulce, plină de moliciune
şi de o căldură ce te prindea de la primele cuvinte. Nu voia
să doarmă în pat. Ruga pe soţia mea să-i aştearnă un puf pe

90
18
parchet şi, aşa, zîmbind, se întindea ca un copil obosit de
joacă:
— Mă simt mai aproape de pămînt.
In fiecare noapte ne culcam tocmai dinspre zori. Era plin
de amintiri şi eu avid să aflu cît mai multe. înainte de a
închide ochii însă, îşi scotea seringa, punea alături fiola cu
care se injecta cînd inima îi tăia răsuflarea şi mă chema lingă
el :
— Ai grijă, dragul meu, dacă mă auzi horcăind, fă-mi
imediat o injecţie în picior sau oriunde. Nu te uita, să nu-ţi
fie milă, altfel mor...
Cînd n-a mai putut veni la Bucureşti, m-a anunţat prin-
tr-o scrisoare că a mai revizuit ceva la romanul său şi că se
simte din ce în ce mai rău.
*
între timp, inima lui bună a început să bată din ce în ce
mai greu. Istovit de viaţa trăită altfel de cum ar fi vrut-o, G.
M. Vlădcscu s-a stins departe de Bucureştiul pe care 1-a iubit
atît, dar blestemîndu-i aşa cum spune în prefaţa ultimului
său roman, apărut lla Boema, „pe toţi cei proşti, leneşi,
frivoli şi îngîmfaţi din trecutul Capitalei noastre, care nu au
ştiut să dezmierde o frunte, să alunge o lacrimă dintr-un
ochi umil, care nu au înţeles că legile firii şi ale vieţii sînt mai
complexe decît legile oamenilor, care nu au ştiut că în afară
de lumea lor mai era altă lume pe care nu o vedeau, n-o
auzeau şi n-o cunoşteau, şi care au refuzat omului ocrotirea
şi iubirea de care acesta avea nevoie".

91
18
G. M. Vlădescu a plecat din viaţă simplu, modest, neş-
tiut, aşa cum de altfel a şi trecut prin ea.

V. VOICULESCU

Nu-mi aduc aminte să fi întîlnit în viaţa mea un scri-itor


mai deosebit decît V. Voiculescu. Parcă de cînd sînt i un
pomenit tot cu barba tăiată scurt şi albă ca zăpada. Doi ochi
nemaipomenit de blînzi mă însoţesc şi acum, cînd scriu
rîndurile acestea din care aş vrea să se înalţe omul cu care
ani de zile am mers alături, am vorbit, căruia i-am primit
sfatul şi de al cărui ajutor m-am bucurat totdeauna, de
multe ori chiar fără să i-1 fi solicitat.
*
într-o zi, am găsit la revista Gindirea un bilet pentru
mine : „Vino şi caută-mă !"

92
18
Era pe atunci redactor cu partea literară la Radio. Din
cîte mi-a spus mai tîrziu, am aflat că i-am trezit interesul prin
cîteva poezii publicate prin reviste.
După ce mi-a luat teancul de versuri pe care i-1 adu-
sesem şi a ales vreo zece poezii, fără altă introducere, mi-a
dat indicaţii cum să citesc la microfon. Era cea dintîi plecare
a mea pe calea undelor. în seara în care am citit, deşi nu
avea program, a venit special, mi-a dat din nou indicaţii şi s-
a dus apoi să mă asculte din biroul său, spunîn-du-mi că mă
aşteaptă după lectură.
Cînd ne-am revăzut, era atît de emoţionat de parcă ci-
tise el.
— Asemenea tinereţe aş fi vrut să am şi eu, mi-a spus
oftînd adînc. La vremea mea, în adevăr, să fii medic era o
cinste, dar să fi fost şi medic şi poet totodată era o mare
dezamăgire. Nimeni nu te lua în serios. Nici clienţii nu te mai
căutau. Confraţii în ale medicinei mă considerau poet* iar
poeţii doctor. Nici aceasta de azi nu este viaţă, dar cred că
va veni o alta, fericită pentru toată omenirea !
Ce am vorbit atunci nu mai ştiu bine. Eram prea emo-
ţionat şi de abia aşteptam să plec mai repede acasă, să văd
dacă în adevăr mă ascultaseră şi ai mei. Tot mă temeam să
nu fi citit numai pentru cei cîţiva, care fuseseră în cetatea
emisiunii.
*
V. Voiculescu nu făcea impresia unui om prea prietenos,
dar se interesa de fiecare scriitor. Ştia cum trăieşte, ce ne-
cazuri are şi, dacă putea să-1 ajute, nu pregeta. în privinţa

93
18
aceasta, era un al doilea Corneliu Moldovanu. Nu frecventa
cafeneaua literară. Departe de toate cancanurile
scriitoriceşti, era prototipul poetului care, retras în turnul
său de fildeş, gîndea şi scria departe de oameni, dar cu inima
totdeauna în mijlocul lor.
îl interesa cum scriu confraţii, chiar cei mai mărunţi.
— De la fiecare ai de învăţat cîte ceva. Fiecare are un
sistem al lui şi, dacă e mai buri", însemnează că ai şi ce în-
văţa. Eu, spunea, citîndu-şi propriul vers, fac mereu ucenicie,
salahorie. „M-am băgat surugiu la cuvinte." Poeziile tre-
buiesc muncite, cuvintele şlefuite. Cine se reazemă numai
pe talent, moare o dată cu el. La vers, trebuie să trudeşti în
fiecare zi !
1111 de cîte un ritm, o imagine sau un cuvînt, nu-şi i .ca
locul. Deseori, mergea cu mîinile la spate, numă-i degete
silabele cine ştie cărei poezii, i 11 o zi, m-am dus la el acasă,
pe strada Dr. Staicovici i. împreună cu poetul Ştefan
Stănescu. Nu-mi mai amin-bine prin ce împrejurări ne
întîlnisem, dar ştiu că amin-ivusesem aceeaşi dorinţă. Ştefan
Stănescu, care era un de o timiditate feciorelnică, atunci
cînd am ajuns în i asei lui V. Voiculescu, aşezîndu-şi bine
ochelarii pe Im săi miopi şi lăsînd capul în jos, mi-a spus : Eu
nu mai merg. Mai mult tîrîndu-1 de braţ, l-am urcat cele
cîteva trepte •le casei şi am sunat.
Uşa de abia s-a întredeschis şi în cadrul ei a apărut calmi
poetului, cu faţa încadrată de barba lui de totdeauna. A
iiubit prietenos. Vizitele confraţilor, chiar mai tineri, îl bu-

94
18
(urau. îl surprinsesem între rafturile de cărţi, în orele lui de
lucru.
— M-aţi găsit tocmai cînd comiteam ceva, s-a scuzat,
irîngîndu-şi cu timiditate hîrtiile pe care se vedeau o mul-
ţime de ştersături.
— Ceva nou ? am îndrăznit să-1 întreb.
— Nu. îndreptări.
Stănescu, care pînă atunci nu-l cunoscuse pe Voiculescu,
şedea în picioare, privindu-1 rezemat de un raft cu cărţi şi
urmărindu-i timid fiecare mişcare, bănuindu-i-o mai mult,
pentru că el, chiar cu ochelarii, de abia putea să vadă.
— De ce nu stai ? 1-a îndemnat Voiculescu.
Şi Stănescu, voind să se aşeze, a început să caute cu mîi-
nile uri scaun prin semiobscuritatea camerei.
Am sărit, l-am ajutat şi după ce fiecare ne-am găsit le
cui, Voiculescu s-a adresat lui Stănescu :
— Cum ai spus că te cheamă ?
— Ştefan Stănescu !
— Zi, mai bine, Arca lui Noe ! Vezi că ştiu ? Mi-a plăcu;
volumul dumitale.
Stănescu se făcuse mic pe scaunul lui şi, cum era ide cu-
loarea negurii, parcă dispăruse cu totul în întunecimea ca-
merei.
— Cu ce ocazie pe la mine ? a reînceput el.
— Eu să vă revăd, iar el să vă citească poezii.
Poetul a aprins lumina din tavan şi, după ce Stănescu a
citit cam timp de o oră, Voiculescu i-a spus :

95
18
— Dar ştii că citeşti prost ! Ţi-e teamă de ceva de citeşti
atît de încet ?
Cînd am plecat, se lăsa amurgul. Maestrul ne-a condus
pînă la cheiul Dîmboviţei, iar la despărţire i-a reamintit lui
Stănescu :
— Atunci, mîine la unsprezece, la Radio, cu poeziile pe
care le-am ascultat astăzi.

Era în primăvara anului 1944. Soţia mea se îmbolnăvise.


Nu cunoşteam boala. Cel dintîi gînd m-a dus la poetul de
care vorbesc. Medic renumit pentru metodele lui simple,
primare uneori, a alergat la chemarea mea mai curînd decît
mă aşteptam.
Slăbuţ, înalt, cu un glas care de multe ori parcă venea
dintr-un adine tare îndepărtat, după ce a dat drumul maşinii
cu care venise, a strigat de cîteva ori, apleeîndu-se peste
poartă, căutînd mecanismul de deschidere.
I-am ieşit repede în întîmpinare.
— Ce este, măi băiete ? m-a întrebat cu o îngrijorare
părintească.
— Nu ştiu. Vă rog să mă iertaţi. N-am avut pe altcineva
pe cine chema !
S-a aşezat pe un fotoliu şi, de la prima examinare, i-a
spus soţiei că este bolnavă de nefrită.
Şi ce trebuie să fac ? a întrebat ea. Ce tratament treimi
'.ii urmez ?

96
18
Nimic altceva decît ceai de cozi de cireşe, care este
medicamentul cel mai sigur !
în urmă, i-a dat indicaţii pentru alimentaţie.
Era atît de simplu, după ce am aflat sfaturile lui.
— Credeam că este ceva mai grav, mi-a spus într-un tîr-
iii. Să nu te îngrijorezi, asta o fac rinichii.
După consult, după alte multe şi meticuloc.se sfaturi şi
după o cafea, maestrul a început să-mi cotrobăie prin biblio-
tecă.
— De ale mele ai ceva ?
în afară de ediţia definitivă, i-am arătat toate celelalte
volume, aşezate pe anii de apariţie.
— Şi m-ai pus lingă Pillat!
— Nu este o coincidenţă. La mm?, cărţile scriitorilor
noştri sînt aşezate mai ales după prietenii şi după generaţii.
Aveam două exemplare din Urcuş. La dorinţa lui, i-am
dăruit unul.
Cînd să plece, soţia a îndrăznit să-1 întrebe de onorariu.
— Să ştiţi că nu mai vin la voi, i-a răspu îs. Eu am venit
aici ca poet, şi, dacă s-a întîmplat să fiu şi doctor, asta a fost
spre norocul vostru. Uite, a adăugat el, ( arianopol mi-a dat
Urcuş-u\ meu, şi asta mi-ajunge.
L-am însoţit pînă în centru, ocolind străzile aglomerate.
— Nu vreau să întîlnesc cunoscuţi, n i-a spus : N-am
timp. Fug mai repede acasă, am ceva de sfirşit. Vezi, poezia
asta nu te lasă, oriunde ai fi. O imagine sau un vers devin
chinuitoare, dacă nu le pui pe hîrtie.
— Scrieţi mult ?

97
18
— Nu, a zîmbit trist, dar scriu des. Nu las să treacă nici
o zi, nici o seară, fără să nu fur inimii cîte ceva din ce are ea
de spus numai mie.
— Dar proză ?
— Eh, acolo e mai greu. Te ucid transcrierile. Nu este ca
la poezie, o bucăţică. Uneori sînt pagini întregi.
— De ce nu scrieţi pe pagini mici de hîrtie, ca să nu fiţi
silit, după îndreptări sau eliminări, să transcrieţi coli întregi ?
Nu mi-a mai răspuns. Ajunsesem la tramvaiul 14.
*
Am mai vorbit cu el la telefon, tocmai după bombarda-
mentul din 7 mai 1944, adică la cincisprezece-douăzeci de
zile după ce mă vizitase.
— Ei, cum e ? m-a întrebat.
— Boala soţiei s-a sfîrşit, i-am comunicat, dar acum am
rămas fără casă.
— Cuuum ?
— Mi-a fost bombardată !
— Şi ai mai putut salva ceva ?
— Nimic. Totul a ars !
— Au ars si cărţile ?
— Da !
M-a rugat să mă duc la el.
Peste cîteva zile, l-am vizitat. L-am convins cu greu că nu
aveam nevoie de nimic, dar a trebuit să cedez, să-i satisfac
curiozitatea de a-1 lăsa să vadă ruinele. Totul era o grămadă
de moloz între cei doi-trei pereţi rămaşi pe jumătate în
picioare.

98
18
Răscolind pe unde fusese biblioteca şi văzînd cîteva co-
toare de cărţi nearse, m-a întrebat :
— Şi-au ars toate, toate ?
— Toate !
— Eu credeam că ele nu ard !
De altfel, toată strada păstra urmele dezastrului. Focul
muşcase din fiecare casă, cu atît mai mult cu cît bombele
căzute fuseseră incendiare. O femeie de alături, văzîndu-1
I i 111« I dezastrul, a crezut că este cine ştie ce
autoritate şi i i se plîngă şi să-i blesteme pe aceia care au
făcut
I t/l'.'l
Sii ne plătiţi casele ! striga ea.

V Voiculescu nu era un om obişnuit. Făcea impresia că


imănă cu toţi, dar era un ins extrem de complicat. Cînd pca
să-ţi dea sfaturi, trebuia să-1 asculţi şi să-i urmăreşti ire *
uvînt. Avea o imaginaţie excepţională, lini aduc aminte că, o
dată, vorbindu-mi despre un con-diu petrecut la mare, a
stăruit să-mi împărtăşească amă-ni nuc asupra impresiilor
ce le-a cules, stăruind mai ales asupra eternului farmec
feminin.
— Am mîngîiat cu ochii atîtea frumuseţi, spunea, încît
mi plin de poezie pentru tot restul vieţii ! Cine va înţe-
I , · complet ce farmec deosebit lasă în sufletele
sensibile

99
18
I
I crea unei femei frumoase, acela este poet. De la
zîmbet
i la ţipătul aproape sălbatec al întîlnirii cu răceala va-
lurilor, femeia schimbă atîtea modulări, ca şi marea culorile.
\cum îmi trebuie linişte. O vară la mare, în special pentru
poeţi, echivalează cu o reeditare a raiului pierdut.
L-am ascultat fără să-1 întrerup. PaTcă era singur şi
parcă marea pe care o luase în suflet şi care se zbuciuma
încă între malurile spiritului său îi umplea de ape ochii aceia
senini, copilăreşti.
— Şi muntele este frumos! mi-a spus altă dată. Şi aci
găseşti .înălţime, dar el nu obligă frumuseţea omenească să
se dezbrace înaintea lui. Marea creează o nebunie a simţu-
rilor, pe cită vreme muntele le linişteşte. Voi scrie odată
nişte sonete despre veşnica frumuseţe : femeia. Ştiu că nu
va fi uşor, dar am impresia că le port de mult cu mine, că
sînt gata şi nu va trebui decît să le aştern pe hîrtie !
— Poezia mea nu are succesul poeziei lui Minulescu. Eu
nu ştiu s-o cînt, nici s-o joc şi de altfel peste tot n-aş vedea
decît spectrul războiului. Nu iubesc nici un fel de spectacol.
Sînt împotriva şezătorii, a războiului, şi pentru singurătate !
Atît de argumentat şi de sfîşietor m-a rugat să nu-i ră-
pesc şi picul de linişte pe care îl mai găseşte cîteodată în el,
încît m-a dezarmat complet. Cînd am început convorbirea,
era lingă mine, iar cînd am sfîrşit-o, pe măsură ce vorbea,
retrăgîndu-se mereu, ajunsese în celălalt colţ al camerei.
— Dar cînd publicaţi, nu vă expuneţi aceleaşi răni ? l-
am întrebat.

100
18
— Nu, mi-a şoptit. Nu ies pe scenă. Le las să fie doar
bănuite.
Cînd am plecat, a închis uşile după mine încet, cu teamă,
parcă să nu deştepte liniştea pe care şi-o adunase toată aci.
*
Discret şi timid, V. Voiculescu n-a bătut niciodată la uşile
celor care trebuiau să-1 audă şi să-1 înţeleagă. Circulaţia lui
în revistele ultimilor ani a fost extrem de rară sau deloc.
Lăsat în chinuitoarea părăsire a singurătăţii, a trecut ca o
umbră, refugiindu-se în propriile sale gînduri, ca într-o
pădure.
Cînd părăsea poezia, se îndrepta spre proză : iar cînd şi
una şi alta îl devorau pînă la epuizare, se retrăgea în parcul
din apropierea casei sale, de unde urmărea ore în şir poezia
tenisului şi graţiile jucătoarelor.

ALEXANDRU CAZABAN

101
18
Alexandru Cazaban era prezent la mai toate şezătorile
rare, alături de Ion Minulescu, G. M. Vlădescu, George 1 i ·
orian, Ionel Teodoreanu, Ootav Desilla şi Teodor Scar-I ii,
citind peste tot aceeaşi poveste cu cîinele englezesc mîn-I
.ni, hoţ şi leneş.
Tocmai spre a-1 cunoaşte mai bine, într-o zi, la o şeză-
toare, la Călăraşi, l-am iscodit sub forma unor întrebări,
dornic să păstrez în arhiva mea ceva din atmosfera acelor \
rcmuri, în care tinereţea îşi lua adio, atît de la el, cît şi de la
mulţi din generaţia lui.
— Maestre, am început, sînt tînăr şi vreau să vă cunosc
părerea despre confraţii dumneavoastră de generaţie şi mai
ales despre cei ou care mergeţi la şezători. Ce credeţi despre
ei ? Sînt scriitori mari ? Mici ? Sigur că dacă vă uniţi şi
mergeţi cu ei aveţi o părere bună. Vă place poezia domnului
Minulescu ?
După ce m-a privit o clipă încruntat, săgetîndu-mă cu
privirea, s-a ridicat de pe locul unde sta şi s-a apropiat de
mine aproape ameninţător :
— Mă, îţi baţi joc de mine ?
— Nu, maestre !
— Păi, atunci, ce întrebare este asta ?

102
18
— V-am spus că vreau să ştiu !
— Păi ce, ăştia sînt scriitori ?
— Dar ce, maestre ?
— Negustori, geambaşi, zarafi... Şi tu, tocmai de ei te-ai
găsit să mă întrebi ?
— Dar de cine, domnule Cazaban ?
— De Eminescu, Delavrancea...
— Maestre, mă uluiţi!
— Lasă, lasă. Scrie acolo ce-ţi spun eu. Tu nu ştii ce ştiu
eu !
— Tocmai asta vreau, să ştiu ce ştiţi dumneavoastră !
— Şi Minulescu, şi plîngăreţul ăla de Vlădescu, care are
fermă pe Ialomiţa şi spune că e sărac, şi Gregorian, ăla care
a luptat la circ, sînt toţi nişte nechemaţi...
— Maestre, dar ei ce cred despre dumneavoastră ?
— Poate că sîntem nişte proşti, şi eu, şi tu, şi Teodo-
reanu, şi Desilla, şi Scarlat. Şi la urma urmei ce Biblioteca i £. îneească
(J

ai cu mine de mă tot întrebi ? De ce nu mă laşi SEBEŞ


Judsţ'A A h i
în pace ?
— Bine, dar dacă ei vă consideră un mare scriitor ?
— Hai?
— Da!
— E, atunci se schimbă.
— Ştiţi proverbul : spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-
ţi spun cine eşti.
— Te-au pus ei ?
— Nu maestre, pentru mine.
— Cu ei ai vorbit ?
— Da, cu unii!
— Şi ce ţi-au spus ?
— Că sînteţi un scriitor de succes.
— Ei vezi ? N-au spus că sînt mare.
— Maestre !
— Vezi că am dreptate ?...

104
■ I A nu găsisem momentul cel mai potrivit de a sta •
•II M - n domnul Cazaban. Atunci m-am gîndit să-1 fac > i |
Mnidă în alt fel.
Maestre, i-am spus, dacă îmi veţi răspunde la cîteva kiri,
vă spun cine vă bîrfeşte.
Atunci, întreabă-mă.
I' cine consideraţi dumneavoastră cel mai mare scrii-
> i il nostru ?
imii şi întîi pe mine !
N u vă supăraţi, dar vreau să vorbiţi serios ! < 'e adică, n-
am voie să cred acest lucru despre mine ? Sigur că da. Dar
după dumneavoastră ? Rebreanu, Sadoveanu, Ionel
Teodoreanu, Brătescu-rteşti şi, dacă zici că vorbeşte frumos
despre mine, şi... Minulescu.
Maestre, cum scrieţi ?
— Ce dracu, tu nu ştii că nu mai scriu ?
— Dar cum scriaţi, cum lucraţi ? Ziua, noaptea, acasă, la
munte, la mare ?
— Eu am avut două pasiuni : scrisul şi vînătoarea.
Scriam la vînătoare şi vînam acasă.
— Tot aşa îmi răspundeţi ?
— Ei bine, am să-ţi spun şi eu un adevăr. Scriu greu. M-
am lăsat tîrît de viaţă şi nu m-am ţinut aşa cum ar fi irebuit
de literatură. Scriu rar, acasă, cu storurile lăsate, dar m-am
legat mai mult de vînătoare, ca Brătescu. Pentru scris îţi
trebuie o viaţă tihnită, pe care eu n-am avut-o.
— Vreţi să-mi răspundeţi ce credeţi dumneavoastră că
este talentul ?

— Iar nu mă laşi în pace ? întreabă-1 pe Minulescu !


— Atunci... cum se face istoria literară ?
— Dar ce, eu sînt critic ? Uite, cum o facem noi acum.
După cum îţi răspund, o să se creadă cine ştie ce despre
mine, însă să ştii că n-am vrut niciodată să am de a face
KW
cu cei care fac istoria asta. M-am ferit de ei ca de foc. Nu
m-am avut niciodată ,bine cu ei.
— Ce credeţi despre domnul Ionel Teodoreanu ?
— Ce să cred ? Nimic !
— Ca scriitor !
>— Mă, iu vrei să mă pui rău cu toţi. Ia lasă-mă-n pace !
— Dar ce, v-am mai făcut eu vreun rău ?
— Dracu ştie ce vorbeşti cu ăialalţi !
— Maestre, sînt ca şi copilul dumneavoastră.
— E, asta o spui şi lui Minulescu, şi lui Gregorian, şi lui
sfrijitul ăla de Vlădescu !...
— Dimpotrivă, vă stimez.
— E, dacă zici că mă stimezi, spune-mi atunci adevărul
acela despre care spuneai cînd am început să vorbim.
— Dar încă nu mi-aţi răspuns la toate cîte aveam să vă
întreb.
— Mă, tu ai fost pe front ?
— Da !
— De ce n-ai murit mai bine acolo !
— Vai maestre, dar ce are una cu alta ? Ce are războiul
cu literatura şi în special cu confraţii dumneavoastră ?
— Are, n-are...
— îmi pare rău. Am păstrat întotdeauna respectul ce se
cuvinte înaintaşilor.
— Lasă că ştiu eu !
— Ce, maestre ?
— Crezi că eu n-am aflat că te-au pus duşmanii mei să
mă iscodeşti ?

106
— Maestre !
— Ce maestre, lasă că aşa este.
— Ca să vă dovedesc contrariul, vreţi să vă spun ce am
auzit de la domnul Vlădescu ?
— Sigur că vreau.
Spunea că minţiţi cînd spuneţi că l-aţi cunoscut pe II Şi
mai spunea că tot aşa vă lăudaţi şi cu Dela-înd spuneaţi că v-
aţi dus la el cînd era ministru ■ numit nu ştiu unde. I e, a
spus şi asta ?
I >a, zicea că sînt nişte gogoşi pe care le-aţi născocit i i
| >.· reţi mai interesant.
*
I .î şezătoarea care a avut loc chiar în seara aceea, dom-
(iazaban a citit iar povestea cu „dulăul Hector", îincle
cglezesc, de rasă, care, în loc să alerge după vînat, i întors
la locul unde vînătorul îşi lăsase merindele, le-a înnuai şi s-
a întins apoi la umbră, cît era de lung, lăsînd zadarnic pe
vînător să strige : „Hector... Hector... Aport, iport !*
Ascultătorii l-au aplaudat îndelung. Cînd a coborît pe scenă,
avea ochii plini de lacrimi. S-a îmbrăţişat şi i-a sărutat cu toţi
confraţii. Ajuns la G. M. Vlădescu, s-a i prit o clipă apoi i-a
spus : „Băă, eşti o canalie, dar eu tot ie iubesc !"
— Maestre, i-am şoptit, vi se preling lacrimile pe
obraji ! A scos repede batista şi le-a şters. L-am privit
îndelung.
Era ca un copil. Nu mai avea astîmpăr :
— Măi, Gregoriene, mă. îl strîngea la piept pe poet ca
pe un frate.

106
La banchetul dat în cinstea noastră, fiind aşezat între el
şi domnul Minulescu, l-am auzit spunîndu-i acestuia, întins
peste umărul meu : — „Mă, Minulescule, tu eşti un poet
mare, jjgiă, şi să ştii că ăsta — arătînd spre mine — m-a făcut
să te iubesc cu adevărat!"

ION MINULESCU

Pe Ion Minulescu nu era greu să-1 recunoşti. înalt, ma-


siv, iarna cu paltonul deschis la nasturi şi cu şalul aruncat
jumătate pe spate, jumătate în faţă, cu o pălărie cu borurile
mari, cu ochelari, cu trabucul totdeauna între degete, cu
nelipsitul său baston, era unul dintre scriitorii care, privit de
departe, părea distant, dar, după ce îl cunoşteai, nu te mai
saturai ascultindu-1. Totdeauna era cu zîmbetul pe buze,
deşi uneori înjura, făcea pe supăratul, ca apoi, imediat, la o
glumă, să se lumineze.

106
Frecventa Cafe de la Paix şi, în majoritatea timpului, era
înconjurat de tineret.

L-am cunoscut întîi de la galeria teatrului. Se dădeau


atunci la fostul Teatru Naţional şezători literare. Minulescu
îşi recita poeziile cu o pasiune rar întîlnită. Le completa cu
gesturi largi, teatrele, legănate, de aveai impresia mai mult
că le cîntă decît le spune. Era răsplătit cu multe aplauze, mai
ales de tineret. De cîte ori citea el, sala devenea
neîncăpătoare.
Cînd însă mi-a întins mîna şi ne-am cunoscut îndea-
proape, a fost la Capsa în toamna anului 1937. Am trecut
i MI i la care şedea împreună cu Carol Ardeleanu i Im
Moldovanu. Acesta din urmă m-a oprit şi m-a udat.
Minulescu m-a privit peste ochelarii lui cu len-i. i c şi mi-a
spus : Noroc, mă ! Minulescu ! m .i plecat şi mi-am şoptit
numele, /i-i mai tare !
< arianopol, am spus de astă dată mai cu curaj. \haa !
Eşti grec ? Nu, român ! Dar ştii greceşte ?
V-am spus că sînt român, am răspuns. Român, român,
dar numele ?
N-aş şti să vă spun mai mult. Sînt român şi cred că I |te
de-ajuns.
- Aha ! a spus el, adresîndu-se lui Moldovanu. Asta-i il
dracului. De unde eşti ?
— Din Oltenia !
— E, păi vezi, de-aia eşti aşa !...

106
La invitaţia lui m-am aşezat pe un scaun liber. Cornel iu
Moldovanu a cerut pentru mine un schwartz şi o prăjitură.
Minulescu şi-a continuat interogatoriul :
— Eşti poet ?
— Ştiu eu ?! am răspuns.
— Am văzut că ţi-a apărut o carte la Fundaţii. E prima ?
— Nu, dar este ca şi cum ar fi. —£Eu n-o am.
— Am să v-o aduc.
După ce m-a lăsat să răsuflu, a început să vorbească
despre Paris. Din cîte am înţeles, era o discuţie întreruptă de
venirea mea.
— Cine nu vede măcar o dată Parisul, şi-a sfîrşit el în
tîrziu vorbirea, uitîndu-se la mine, este un om care a trăit
degeaba.
— Noi nu ne cunoaştem nici ţara, am spus, luîndu-mi
inima în dinţi. Nici Bucureştii măcar.
— Dar cine vă opreşte s-o cunoaşteţi ? s-a întors el
aspru spre mine. Emincscu i-a colindat plaiurile pe jos, cu o
traistă în Spate, numai cu un caiet, pentru a aduna cuvinte.
Voi de ce nu faceţi la fel ?
Mi-a venit atunci să-i răspund aşa cum se cuvenea, dar
Corneliu Moldovanu mi-a făcut un semn discret. Minulescu
se făcuse roşu la faţă şi îşi aşeza mereu ochelarii pe nas, deşi
aceştia şedeau la locul lor.
Am tăcut, iar el a continuat :
— Voi sînteţi comozi, nu vă puteţi deplasa. Tramvai,
maşină ! Acum avem trenuri, mai puteţi găsi şi un car cu fîn,
o căruţă...

106
Ce nedrept vorbea !
— Vă puteţi duce să vedeţi mărgăritarele Carpaţilor, un
apus de soare pe Omul, un răsărit de lună pe Valea Oltului.
Cine nu-şi cunoaşte ţara, nici nu poate să şi-o iubească !
N-am mai răspuns. L-am ascultat şi l-am aprobat mereu.
Avea dreptate, din punctul lui de vedere, dar ce departe era
de realităţile vieţii ! Cît de repede uitase ! Parcă nu fusese
tînăr, parcă nu jinduise destule pe care nu le putuse împlini.
Am privit spre Moldovanu şi Ardeleanu, care zîmbeau.
De la mesele alăturate, cîţiva consumatori îşi întrerupseseră
discuţiile şi ascultau.
Tîrziu s-a întors din nou spre mine.
— Ai servici ?
— Da !
— Eşti doctor ? Avocat ? Ce meserie ai ?
■ nu specialist în fabricări de pulberi şi explosivi. ( c este
aia ?
( uni să vă explic, am vrut să-1 lămuresc, sînt din • M
l u praful de puşcă. \dică faci gloanţe ? Nu, cartuşe !
\clică de ce nu gloanţe, ci cartuşe ?
Pentru că glonţul este numai partea de sus, proiectilul,
iar cartuş însemnează proiectilul cu tub cu tot. E, tot dracul
ăla e !... Şi eşti însurat ? Sînt!
Unde lucrezi ?
La Fabrica de Pulberi Dudeşti.
- Deci la Pyrotechnie !
- Dacă vreţi!

106
— Copii ai ?
— Nu.
— Dar nevastă-ta ce e ?
— în învăţămînt.
— Cum dracu' te-a luat, mă ? O fi crezut... N-a
continuat, dar am înţeles.
Pe la orele unsprezece noaptea, m-am ridicat. Locuiam
departe, tocmai dincolo de Comuna Dudeşti Cioplea, iar
cîţiva kilometri trebuia să-i merg pe jos, pentru că pe atunci
nu exista tramvai pînă acolo.
Tot timpul drumului, m-am gîndit la ce-mi spusc.e Minu-
lescu. Da, eram comod, nu vroiam să mă deplasez, nu
vroiam să văd minunile Carpaţilor, ale patriei. Dar cum ?
La ora şapte dimineaţa intram la lucru. Ieşeam la cinci şi,
istovit de muncă, porneam pe jos spre Capsa, să văd, să aud,
să cunosc. Şi nu aveam decît două mii cinci sute de lei pe
lună, bani care nu mi-ar f! ajuns nici cinci zile să pot trăi
omeneşte.
*

Şezătorile literare m-au apropiat mai mult de Ion Mi-


nulescu. Fie la cele organizate de Societatea Scriitorilor, fie
la cele ale Universului literar, ca şi la .cele ale diferiţilor
impresari, atît eu, cît şi Minulescu eram nelipsiţi. Mai urmau
G. M. Vlădescu, Ionel Teodoreanu, Al. Caza-ban, George
Gregorian, Coca Farago, Matei Alexandrescu, Traian Lalescu,
Teodor Scarlat şi alţii.

106
Ca să fac mai puţină cheltuială cu dormitul, mai în toate
oraşele locuiam în aceeaşi cameră cu nenea Minu. Sforăia
îngrozitor, dar ajunsesem să mă obişnuiesc cu această
muzică. Era de altfel şi motivul pentru care ceilalţi refuzau să
stea în aceeaşi cameră cu el.
în ultima vreme devenise nervos. Se certa, în special cu
Al. Cazaban, care întotdeauna găsea cîte ceva să-1 scoată
din sărite.
La o şezătoare, ia Silistra, seara, după ce ne-am întors
din oraşul pe care ne dusesem să-1 vizităm, Minulescu a
găsit pe noptiera lui un bilet pe care scria : „La noapte, la ora
12, ai să mori, tîmpitule, pentru că tot nu eşti bun de nimic".
Nu ştiam ce scrie, dar l-am văzut cum îngălbeneşte, se
clatină şi dintr-o dată se prăbuşeşte plîngînd în pat, cu
biletul strîns în mină.
M-am repezit să-1 ajut. I-am desfăcut cravata, gulerul
cămăşii şi am început să-1 bat uşor pe obraji. Lacrimi mari îi
curgeau din ochii deschişi, fixaţi în tavan. Cu greu i-am
desfăcut mina şi i-am scos biletul dintre degetele încleştate.
Am recunoscut imediat scrisul, deşi Cazaban se căznise să nu
dea de bănuit.
— Eu nu mai merg la şezătoare, a izbucnit într-un tîrziu,
sculîndu-se din pat. Vor să mă omoare, să mă otrăvească,
vor să scape de mine. Eu plec !
Nene Minule, am încercat să-1 împac, nu vezi că . loar o
glumă de prost gust ?
— Ce glumă, mă, ce glumă ? Aşa se glumeşte ? Asta
numai Cazaban mi-a făcut-o ! Tu ce zici ?

106
A urmat o clipă de tăcere.
— Ei, vezi ? a sărit el. Aşa e, poate ştiai şi tu ! Poate fi
iu eşti de partea lui!
— E numai o glumă, am căutat să-1 conving. Dacă aş 11
ştiut, nu-1 lăsam s-o facă.
— Dar dacă vor să mă omoare ăştia de aci, de la hotel ?
— Nene Minule, am încercat eu, ce să aibă ăştia cu
dumneata ? Nu eşti nici rege, nici ministru. Eu cred că e tot
unul care face o glumă proastă.
— Asta-i numai Cazaban, fir-ar al dracu' de şugubăţ ?
— Păi dacă credeţi, de ce vă mai zbuciumaţi ?
A urmat o serie de înjurături la adresa lui Cazaban, cum
n-am auzit în viaţa mea. După asta a venit relaxarea.
Pe la orele douăzeci fără un sfert, poetul George Gre-
gorian, care nu ştia nimic de cele întîmplate, ne-a anunţat să
ne pregătim pentru şezătoarea ce trebuia să aibă loc în-tr-
una din sălile liceului.
A urmat altă serie de înjurături.
Mă uitam la Minulescu. Ochii îi ieşiseră din orbite, în-
conjuraţi de cearcăne mari, negre. Mîinile îi tremurau atît de
tare, de nu putea să-şi înnoade măcar cravata.
L-am sfătuit să se spele cu apă rece, ceea ce i-a făcut mai
bine. I-am înnodat cravata şi l-am ajutat să-şi îmbrace
haina? Tremura tot. Cînd am ieşit, aerul rece 1-a înviorat.
Deşi era tîrziu, a vrut să mergem pe jos. Ceilalţi au plecat cu
maşinile.
întrucît întîrziasem, programul a trebuit modificat în
ceea ce privea ordinea ieşirii scriitorilor pe scena.

106
112

106
8 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

106
113
Cazaban i-a întins mîna cu o candoare de domnişoară.
— Bine ai venit, maestre ! De ce atît de tîrziu ?
— Du-tc dracului ! a fost răspunsul lui Minulescu, care
se liniştise.
După şezătoare, am mers la masa organizată în cinstea
noastră. Totul părea uitat. Minulescu, însă, mă întreba în-tr-
una cit e ceasul.
— S-a făcut ora douăsprezece ?
— Nu, unsprezece şi douăzeci!
— La douăsprezece fără zece să-mi spui.
Maestrul era morocănos. Vorbea monosilabic. Cîteva
personalităţi din oraş, voind să-1 aibă între ei, îl invitaseră
mai aproape, dar el refuzase.
La ora douăsprezece şi jumătate i-am spus :
— Este douăsprezece şi jumătate !
— Fir-ai al dracului şi tu, i-a fost răspunsul.
Ca prin farmec apoi, Minulescu s-a luminat, a început să
vorbească, să declame poezii şi chiar să umble la cutia cu
amintiri.
Tîrziu, Cazaban s-a ridicat peste masă, adresîndu-se lui
Minulescu :
— Băăă, tot o să mori !
— Ba o să mori tu, fir-ai al dracului să fii de bestie !
*
în vederea ridicării unei statui lui Eminescu, se organi-
zase de către Societatea Scriitorilor, sub conducerea poetu-
lui Georgc Gregorian, o şezătoare la Constanţa. Era în mij-

106
locul iernii. Ningea încet şi frumos, ca într-un pastel de
Alecsandri.
După ce am ajuns la destinaţie, a început un viscol, care
a ţinut vreo trei zile, şi noi, din cauza suspendării circulaţiei,
am rămas blocaţi timp de o săptămînă în oraş.
I lupii şezătoarea cu publicul, pentru a umple golul şeii
iu I I , directorii liceelor ne-au rugat să citim şi în faţa iilor şi
a elevilor din oraş. Era într-o duminică di-.11. Schiţa lui
Cazaban a stîrnit hohote de rîs. Farma-·..< lui G. M. Vlădescu
a impresionat, iar poezia lui Mi-imlosou a captivat. Felul lui
de a-şi spune poeziile, cîntate i |ucate pe genunchi,
accentuînd unele gînduri sau imagini, icul mîinilor, a stîrnit
rîsul elevilor şi elevelor din sală. Zadarnica a fost intervenţia
de' linişte a directorului li-. mlui de băieţi. Ca la un semn,
toţi au început să rîdă şi •a puncteze desfăşurarea poeziei cu
aplauze.
Deşi manifestaţia aceasta nu fusese provocată de
poezie, > i de gestul teatral al poetului, totuşi Minulescu nu
s-a mai putut stăpîni. După ce s-a înfipt bine pe picioare, ca
un atlet, gata să-şi înfrunte adversarul, a izbucnit:
— Bine, mă, elevi sînteţi voi ? Aşa vă învaţă proştii voştri
de profesori să ascultaţi ? De ce rîdeţi de un om mai bătrîn
decît voi ? Să vă fie ruşine... Şi să fiţi ai dracului !
în sală se făcuse o linişte de mormînt. Profesorii şi pro-
fesoarele au lăsat capetele în piept, iar elevii au amuţit.
După o clipă de ezitare, maestrul le-a întors spatele şi a
plecat de pe scenă.

106
Pentru cei care au urmat, lectura s-a desfăşurat ca într-o
sală goală. Unele zîmbete şi aplauze convenţionale arătau ce
adîncă impresie făcuse asupra auditoriului purtarea lui
Minulescu. Totuşi, şezătoarea s-a sfîrşit frumos. Minulescu a
ieşit din nou pe scenă, adus de mînă, ca un copil, de poetul
dlorge Gregorian. De astă dată el şi-a cerut scuze şi a sfîrşit
rugînd auditoriul să mai rîdă încă o dată, aşa cum a rîs atunci
cînd a recitat.
Cineva din sală, o doamnă s-a suit pe scenă şi i-a în-
mînat un buchet de flori. De asemenea, profesorii şi pro-
f©soarele, cînd l-au felicitat, l-au rugat să înţeleagă cum se
cuvine entuziasmul elevilor.
Cînd m-am uitat la el i-am citit în priviri emoţia.

într-o zi, l-am întîlnit la Café de la Paix. M-a chemat lîngă


el şi mi-a spus şoptit :
— Ascultă, mă, am la Minister un fond de cîteva mii de
lei, pe care nu-1 mai ştie nimeni. E rămas de la alte fonduri şi
vreau să-1 lichidez. Fă şi tu o cerere de ajutor !
— Cînd ?
— Chiar acum, mi-a spus, şi dă-mi-o imediat!
M-am dat de-o parte, la altă masă, am scris cererea, am
împăturit-o şi i-am dat-o.
— Să vii mîine, mi-a spus, cînd a plecat.
A doua zi către prînz, m-am dus la el. Funcţionara, după
ce a auzit cine sînt, mi-a dat cererea aprobată.

106
M-am uitat la ea fără să-mi vină să cred. Minulescu îmi
aprobase suma de două sute lei, adică exact cît ar fi costat o
masă modestă.
— Cred că a greşit cu un zero, i-am spus celei care îmi
dase cererea.
— De ce ? m-a întrebat mirată.
— Fiindcă numai drumul de aci pînă la mine şi de la
mine pînă aci, face aproape două sute de lei. Numai
timpul...
Fata m-a privit nedumerită.
— Aşteptaţi mai mult ?
— Vreau să vorbesc cu dînsul, i-am spus în loc de orice
răspuns.
— Lăsaţi să mă duc eu !
Funcţionara s-a dus şi a revenit cu cererea modificată.
Făcuse din două sute lei, trei sute. Am zîmbit.
— Sînteţi mulţumit ?

I )aţi-i-o înapoi ! Şi ce să-i spun ? ( a nu vreau s-o


primesc. I u.icţionara s-a dus şi a revenit. Minulescu ştersese
apro-lui i din dreapta şi scrisese în Stingă lainici : „Se aproba
400 lei ajutor".
- Vă rog să-i spuneţi că nu primesc decît cel puţin o
mie cincisute de lei.
— Cred că este prea mult, m-a informat secretara. Pînă
;i n-a dat nimănui aprobări atît de mari. E foarte zgîr-
i II cu banii statului.

106
Cu toate astea s-a dus din nou. Peste noua aprobare de
astă dată scrisese şapte sute lei.
— Să ştiţi, mi-a spus funcţionara, este cea mai mare
aprobare de ajutor care a dat-o de cînd ştiu eu.
— Se poate, i-am răspuns, dar nu eu am venit să-i so-
licit. M-a rugat el. Să vă mai duceţi o dată.

— Mi-e greu.
— Atunci mă duc eu !
La această ameninţare, funcţionara a ieşit din birou în
fugă. A venit cu rugămintea de a face o nouă cerere. Deşi îmi
pusesem în gînd ca, după ce voi obţine aprobarea, să renunţ
la bani, totuşi am insistat.
Pe noua cerere, aprobarea a fost de o mie lei. Am luat
cererea din mîna funcţionarei şi am intrat la el. Nici nu şi-a
ridicat capul. Mi-a aruncat o privire peste ochelari şi m-a
întrebat :
-p Tot nu-i de-ajuns ?
— Nu !
— Cît vrei ?
— O mie cinci sute de lei.
— Dar o mie două sute nu se poate ?
— Nu !
— Nici o mie trei sute ?
— Nu!
— Atunci fă o altă cerere !
A scris pe ca o mie cinci sute lei şi mi-a întins-o fără să
spună o vorbă.

106
N-a răspuns nici la salut.
Funcţionara mă aştepta cu sufletul la gură.
— Ei, mulţumit ?
— Da, dar te rog să-i încasezi dumneata.
— Şi cum să fac să vi-i dau ?
— Să-i păstrezi pentru dumneata. A fost prea mare de-
ranjul şi vreau să pot pleca satisfăcut.
— Adică, să-i iau eu ?
— Sigur !
Ce s-a mai întîmplat nu ştiu. Nu ştiu nici dacă Minu-lescu
o fi aflat vreodată că nu am luat acei bani.
Poate, de atunci, să mai fi avut asemenea fonduri, dar
mie nu mi-a mai spus niciodată să mai fac vreo cerere.
*
Trecuse mult timp de la întîmplarea de mai sus, cînd,
într-un amurg de vară, soneria de la poarta casei unde şe-
deam a sunat prelung.
Tocmai aveam în vizită o vară de a mea de pe plaiurile
Olteniei. Stăm cu ea de vorbă.
La chemarea de jos vară-mea s-a grăbit să iasă pe terasă,
crezînd că este soţia mea, pe care o aşteptam să vie de la
şcoală.
— Pe cine cauţi ? a întrebat ruda în graiul ei de la ţară.
— Aci stă Carianopol ?
— Da!
■— Spune-i că vreau să vorbesc cu el.
— Dar cine eşti dumneata ?

106
Miiuilescu, a fost răspunsul.
' işicpt o clipă, cînd am auzit numele lui nenea
MU «dhorît într-o fugă şi i-am deschis poarta. Nu-l i IM
in de mult şi poate chiar că ne şi ocolisem. Bine aţi venit ! i-
am spus bucuros. (Ic, mă, nu vrei să mă primeşti ? Se poate
să spuneţi una ca asta ?
Bine, mă, bine, dar ce te-ai cocoţat atît de sus ? i i i'i Ir
astea mă obosesc !
— Nevoia!
I lupă ce s-a aşezat pe un scaun şi a răsuflat îndelung,
ni a întrebat :
Tu cunoşti pe... Spirescu ?
— Da.
— Poţi să-mi faci un serviciu ?
— Da.
— Uite, am o rudă care vrea să înscrie o firmă la Ca-
mera de Comerţ şi nu-i dă aprobarea !
— Păi cum ? !
— Nu ştiu, dar ăsta cu firma este un nepot al meu. Ti-
am adus o nouă cerere şi actele trebuincioase.
M-am uitat la semnătură.
— Dă zece mii de lei pentru aprobare !
— Bine, maestre, i-am spus. Poimîine, cred că vă pot
aduce aprobarea. Unde să vă găsesc ?
— Lasă că viu eu. Acum ştiu !
— Dar tot la ora asta.
— Bine.
Di|j)ă o dulceaţă şi cîteva aduceri aminte, maestrul a

106
coborît treptele.
în curte, mi-a întîlnit ruda de la ţară.
— Ce, fă, nu vreai să-mi dai drumul ? Femeia n-a
răspuns.
— Cum te cheamă ?
— Ioana.
— Fir-ai a dracului, să fii !
Şi agitîndu-şi bastonul, lovind-o mai mult demonstrativ
peste fustă, i-a întins o bancnotă.
— Uite, na douăzeci de lei, să-ţi iei bomboane ! Şi poi-
mâine, cînd viu, să nu te faci că nu mă cunoşti !

Aprobarea am căpătat-o exact la timpul promis, iar


maestrul Minulescu a venit aşa cum spusese. I-am dat
ordinul de înscrierea firmei. S-a uitat la el, 1-a sucit şi pe o
parte şi pe alta, apoi m-a privit întrebîndu-mă :
— Numai atît ?
— E tot ce trebuie, i-am răspuns.
— Şi cu asta e gata ? Poate să-şi deschidă magazinul ?
— Da.
— Nu mă minţi ?
A fost rîndul meu să mă uit la el fără să-i răspund.
A băgat mîna în buzunarul de la pieptul hainei şi a scos
un teanc de hîrtii de cîte cinci sute de lei. A numărat două-
zeci de bucăţi, pe care mi le-a întins.
— Aşa cum am vorbit, aşa fac.

106
— Nu datoraţi nimic. A fost lucru uşor. Nu a costat nici
un ban. Nu pot să primesc nimic. Cînd omul acesta va avea
prăvălia lui, merg cu plăcere, împreună cu dumneavoastră,
să bem o bere la el. Altfel...
— Cum adică, nu vrei să-i iei ?
— Nu spun că nu vreau, dar cel care a dat această apro-
bare n-ar primi o asemenea recompensă. Şi, în afară de
aceasta, eu n-am făcut decît să-1 ajut pe poetul Minulescu şi
de la el, cînd a fost de cerut, ştiţi bine că am cerut.
(Je, mă, eşti nebun ? Nu, maestre, dar cred că v-am spus
tot. Intre timp a sosit şi soţia mea de la şcoală.
Ascultă, frate, i s-a adresat el, sărutîndu-i mîna, băr-i ·
»iu său nu-i în toate minţile. îi dau bani şi nu vrea să-i ia.
Ştie el ce face, i-a răspuns soţia.
— Bine, bine, dar zece mii de lei, nu sînt de colea.
— Nu e nimic, i-a zîmbit ea, pentru cît i-a trebuit, soţul
meu a luat destul de la dumneavoastră !
Aluzia 1-a îmbujorat.
— Şi ce vrei să-ţi trimită, mă ? Flori, bomboane,
jucării ?
— Soţia mea a spus foarte bine : dumneavoastră mi-aţi
dat lumină, iar eu o amanta de aprobare. Nu socotiţi că tot
eu vă rămîn dator ?
De cîte ori era mulţumit de ceva, fluiera. De astă dată a
început să privească prin casă şi să fluiere.
— Tu ai ceva cărţi de ale mele, mă ?
I-am arătat între altele şi Spovedanii. Aveam patru
exemplare, iar el nu avea nici unul. I-am dat un exemplar cu

106
dedicaţie : „Maestrului Minulescu, cartea sa, de la un cititor
care îl iubeşte şi care are mai multe exemplare". A răsfoit-o
şi s-a adresat soţiei mele :
— Dacă vrei să ştii, află că poezia care îmi place mai
mult din această plachetă este Solilocul Nebunului!
O transcriu pentru cei care n-o cunosc, aşa cum a apărut
în amintita colecţie :
— Aş vrea să-mi sparg vitrina cu minciuni Şi-nchis apoi în
rafturile goale, Solemn, ca-ntr-un ospiciu de nebuni, Să-mi
fac bilanţul vieţii ancestrale.
Falit, timid, umil ^i resemnat, Aş vrea să mă cunosc tatii
pc mine. Şi vechiul sfat al bunului Socrat Să-1 scriu pe
geamul noilor vitrine.

Şi-aşa, siăpîn pe tot ce este al meu, Aş vrea să mă


despart de orice vina, Să-mi pot expune-n For şi-n Coliseu
întreaga mea origină divină.

Aş vrea <ă ies din geometria-n spaţiu


A zîmbetclor binevoitoare
Şi-n mediocritatea lui Iloraţiu
Să intru-nvin^ător pe poarta mare.

106
Femciii ce-mî va spune „te iubesc" Aş vrea să-i smulg
cuvintele din gură Şi buzele cărnoase să-i strivesc Cu dinţii
mei de plumb prin arătură...

Iar paşilor ce-mi plictisesc timpanul Aş vrea să nu le mai


aud cadenţa Decit în clipa-n care Căpitanu Va comanda
matrozilor : Partenza !...

Cu gîndul şi cu ochii-nfipţi în largul Foemci ce-şi întîrzie


sfîr.r.ul, Aş vrea să fiu totuna cu catargul Ce sfîşie în două
infinitul.

106
Şi-n timp ce pentru semenii din turmă Va-ncepe să
lucieze-adînc lopata, Aş vrea, plecat din ţară fără urmă, Să
putrezesc pe Rio de la Plata !..
*
Mi-aduc aminie că într-o seară, la Căminul de odihnă de
' i buşteni, am convertit şi pe maestrul Minulescu să meargă
»..» şi încerce norocul la ruletă. îl convinsesem că numai
cine nu joacă nu cîştigă. Este adevărat că maestrul era străin
. .i/inoului, dar, fiindcă stăruisem atît şi era bine dispus, a
Iîntărit să meargă cu mine.
— Hai, mă, să-ţi fac hatîrul, să ai de ce rîde mai
tîrziu !
După masa de seară, sub farmecul unei luni cum numai
la Buşteni şi la Sîmbăta de Sus se poate vedea, cu trenul
personal de 19,30 am pornit la vale, spre Sinaia. Cu
nelipsitul trabuc între degete, maestrul, în picioare, pe cu-
loar, fluiera încet privind vîrfurile de aur ale munţilor.
— Şi tu crezi că o să cîştigăm ? m-a întrebat cu nai-
vitate.
— Sigur, maestre, mai încape vorbă, sînt sigur că venim
cu maşina !
M-a privit cu neîncredere, iar cînd trenul a oprit în Sinaia
a sărit tinereşte din vagon şi, apueîndu-mă de braţ : m-a tras
după el.
— Tu pe ce culoare joci ?
— Depinde. De obicei, întîi stau puţin şi privesc, mă
aclimatizez. Văd ce culori ies mai des şi numai după aceea
încep !

106
— Să mă înveţi şi pe mine !
— Fără grijă, i-am răspuns, învăţaţi repede !
De după un pîlc de brazi, începuse să se vadă forfota
cazinoului, cu luminile lui neobişnuite, cu maşinile sclipind
sub bătaia lunii.
— Aproape că am ajuns, i-am spus, strîngîndu-i braţul.
Mersesem puţin cam repede şi maestrul respira greu.
— Stai mai încet, că am emoţii !
Ne mi aşezat pe o bancă, dar cred că am stat numai o
clipă, pentru că Minulescu s-a sculat repede şi m-a tras după
el.
— Hai !
Am urcat grăbiţi şirul de trepte şi ne-am oprit la intrare,
privind în toate părţile.
— Unde mergem, mă ?
— Uşor, maestre, l-am povăţuit. Stai să ne uităm. Ve-
dem noi !
— Mă, dar cîştigăm ?
— Precis, i-am şoptit.
Oamenii treceau pe lîngă noi fără să ne vadă, cu ochii
aţintiţi spre cei de la mesele de joc. Unii veneau sfioşi ca şi
Minulescu, pentru prima dată, iar alţii, obişnuiţi ai localului,
călcau siguri de ei, îndreptîndu-se cu hotărîre spre locul pe
care îl ştiau dinainte.
— Noi ce facem, măi Carianopol ?
— Mergem şi noi.

106
îmi dam seama că abia de atunci încolo începea trage-
dia. Maestrul fusese convins că va cîştiga, cu toate că se
putea întîmpla şi altfel.
înăuntru, deşi uşile şi ferestrele erau deschise, era o căl-
dură insuportabilă. Maestrul, roşu la faţă, aşezîndu-şi mereu
ochelarii pe nas, nu mă pierdea din ochi. Era ca un copil care
încerca pentru prima dată un joc, pe care nu-1 mai văzuse
pînă atunci.
Ne-am oprit la prima masă. în jurul ei, unii pe scaune,
alţii în picioare, unii urmărind jocul, iar alţii aşezîndu-şi tll
grija fisele pe culoarea preferată, ardeau cu ochii aţintiţi r
,<>ana bilei care sărea dintr-o parte în alta. Femei, bariu p,
amestecaţi, toţi aduşi de aceeaşi pasiune, aşteptau cu
nnuia bătînd de emoţie.
— Ce ziceţi, maestre ? l-am întrebat după vreo cinci
minute.
— E frumos, mă !
— Aici se pierd şi se cîştigă averi, i-am spus, mai mult ■
i să-i măresc curiozitatea.
— Păi noi ce facem ?
începuse să-mi pară rău că nu l-am lăsat liniştit la Buş-
teni, îl iubeam pe omul acesta cu inimă de copil, care nu a
ascunzişuri şi care se încredea în fiecare om.
— Ar trebui să vă uitaţi întîi la mine şi pe urmă să jucaţi
şi dumneavoastră !
— De ce ?
— Să nu pierdeţi !

106
O clipă parcă, m-a privit nehotărît, apoi a început să
citească pe chipurile oamenilor care jucau.
în acest timp, m-am dus şi am prefăcut în fise cele două
sute de lei pe care le aveam.
Cînd am revenit, am găsit pe maestrul Minulescu privind
cu ochii holbaţi lopăţica miraculoasă care împingea spre o
doamnă o grămadă respectabilă de fise.
— Ai văzut ? A cîştigat!
— Da, i-am răspuns, dar cîţi vor mai cîştiga ca ea ?
— Pune pe roşu, m-a sfătuit. A ieşit de cîteva ori.
— Acum nu mai iese !
— Pune, mă, pe roşu !
Am pus douăzeci de lei, dar a ieşit negru. Minulescu m-a
privit cu un aer vinovat. Am pus din nou pe roşu. Bila s-a
învîrtit, s-a rotit de cîteva ori în lături şi s-a oprit pe roşu, ca
ţinută de o mînă nevăzută.
— Ai văzut ? pune tot pe roşu !
Am pus pe negru. Bila, după ce a făcut cîteva ocoluri
peste zimţii ruletei, s-a înţepenit la negru.
— Bă, al dracu\ de unde-ai ştiut ?
Nu i-am răspuns. Jocul următor l-am sărit, voind să văd
dacă ar fi fost aşa cum prevăzusem eu, care aş fi pus pe roşu.
Bila însă s-a oprit pe alb. Toată grămada de fise făcută
purcoi pe negru a fost trasă în casa bancului.
— Joc şi eu, mi-a spus şi fără să-mi mai aştepte răs-
punsul, maestrul s-a dus şi a schimbat trei sute de lei venind
lingă mine.
— Pe ce pui ?

106
— Pe alb !
— Hai să punem amîndoi pe roşu !
— Nu cred că mai iese. A ieşit prea mult.
— Eu pun pe roşu !

— Eu pe alb, i-am răspuns. Am pierdut amîndoi.


— Aţi schimbat toţi banii ?
— Am mai oprit o sută. Dacă pierdem, cel puţin să a
vem bani de drum !
încercările pe care le-am făcut ulterior, mizînd amîndoi
pe aceeaşi culoare, nu ne-au fost favorabile.
După ce ne-am hotă rit să punem fiecare pe cîte o cu-
loare, el a cîştigat o singură dată, iar eu am pierdut tot. Pină
la urmă şi lui i s-a întîmplat la fel.
Cînd să plecăm, roşu a început din nou să cîştige.
— Mai am o sută, mi-a spus, ce-ar fi să mai încerc ? L-
am privit cu tristeţe.
— Ar fi bine să mergem ! Maestrul era însă greu de
dezlipit.
— Mă duc s-o schimb şi pe asta !
— Dar dacă... am încercat eu să-1 previn. A venit
surîzător, cu mina plină de fise.
M-am depărtat de el să nu-i port ghinion, dar a fost tot
zadarnic. Maestrul a jucat singur, după calculele lui, şi i
pierdut şi aceşti bani.
— Acum ce facem ? m-a întrebat.
— Mergem acasă !
— Cum ?

106
— Pe jos !
— Păi nu spuneai tu că o să cîştigăm ?
— Da, dar se mai întîmplă şi aşa !...
Şi am plecat amîndoi pe jos, pe marginea şoselei ce du-i
spre Buşteni. La Poiana Ţapului am făcut un popas mai lung,
bombănit mereu de maestrul care, datorită aerului rece al
nopţii, parcă devenise mai lucid.
— Mai e mult, mă ?
— Mai e J
— De unde dracu' ai scos-o cu cazinoul ăsta ?
— Maestre, eu am crezut că...
— Ai crezut pe dracu ! Şi eu, om bătrîn, să mă iau după
tine !...
— Lasă că venim altă dată şi cîştigăm ce-am pierdut !
Minulesou de-abia se ţinea pe picioare. Obosise. Cînd
am intrat în Buşteni, am făcut un alt popas.
— Aşa-mi trebuie !
Tăceam şi mă lăsam bruftuluit. îl şi compătimeam, dar
aveam şi o extraordinară poftă de rîs.
La primul etaj, unde locuia, i-am spus bună dimineaţa,
că printre geamurile căminului începuseră să se arate zorii.
— Du-te dracului, mi-a răspuns şi, de abia tîrîndu-se, şi-
a scos pantofii la uşă, intrînd în cameră, în vîrfurile pi-
cioarelor...

Era o zi toridă de iulie a anului 1940. Capsa era aproape
goală. Scriitorul şi directorul revistei Viaţa literară, I. Va-

106
lerian, mă rugase să-i aduc un interviu de la un scriitor
de seamă. Timpul era scurt, revista trebuind să apară.
După ce mă copsesem aproape toată ziua de căldura
înăbuşitoare a pereţilor cafenelei, aştepînd să se ivească un
scriitor mare, iată că spre seară turnanta care ţinea loc de
uşă s-a învîrtit speriată şi din dosul ei a apărut masiv, cu
trabucul în gură, cu pălăria dată pe ceafă, cu pardesiul pe
mînă, sprijinindu-se în baston, poetul Ion Minulescu.
— Ce e cu tine, mă ? Singur ?
— Ce să fie ? i-am răspuns, vă aşteptam. Ion Minulescu
s-a uitat curios la mine.
— Dar de unde ştiai că vin ?
— N-am ştiut, dar m-am gîndit la dumneavoastră şi
iată-vă !
— Şi ce vrei ? m-a întrebat aşezîndu-se.
— Un interviu.
— Mă, al dracului... şi mă găsişi !...
Minulescu venea de la Căminul de odihnă al scriitorilor,
de la Buşteni. Părăsise pentru o zi sau două oraşul de sub
Bucegi, pentru cine ştie ce nevoi la Bucureşti.
— Şi la ce să-ţi răspund ?
— La multe !

— Află atunci că nu am timp şi aici nu stau decît puţin.


Dacă vrei, începe...
— Ce credeţi despre poezia viitorului ? l-am uimit cu
prima întrebare.

106
După ce m-a privit fix, dar cu seriozitate, s-a întors ju-
mătate spre mine :
— Ce, eşti nebun ? Ce vrei să cred ? N-am ştiut ce să-i
răspund.
— Tu crezi că eu sînt Pythia ? Altă întrebare mai ai ?
Aveam vreo şapte-opt, aranjate în ordinea importanţei
lor şi aşa cum dorise directorul Vieţii literare.
— Dar despre proză ?
De astă dată, fără să mă privească, a bătut tare în masă i
cerut o răcoritoare pentru el şi o cafea pentru mine.
— Tu ai mai luat vreodată vreun interviu ?
— Nu, este primul !
— Află atunci că şi la această întrebare îţi dau acelaşi
răspuns pe care ţi l-am dat la prima.
— Păi, atunci înseamnă că iar nu-mi răspundeţi ! Am
continuat.
— Ce credeţi despre poezia dumneavoastră ? Unii
consi-dera că are puţin umor, iar alţii că face parte din
tragicul vieţii cotidiene.
Minulescu m-a privit oarecum contrariat.
— Umorul reiese din gesturile mele, mă, atunci cînd re-
cit ! Dar dacă aş şti că astfel voi fi judecat, mi-aş frînge de pe
acum creionul. Unde este umorul ? Unde vezi tu ceva de
rîs ?
— Păi, nu vă aduceţi aminte, la Constanţa ?
Poetul devenise serios. Trebuia să vorbească despre el şi
acest lucru era mai greu.
— Altceva mai ai ?

106
— Ce credeţi că este talentul ?
— Mă, nu ştiu cum să-ţi spun, dar am să caut să te
lămuresc. Cînd ai cîţiva spirocheţi şi ai ce spune şi ştii şi cum
să spui, eşti talentat. Luciditatea, cultura, fără acest adaos,
nu fac două parale.
Scriam de zor, tot ce-mi spunea.
— Asta am spus-o ca să te lămuresc, nu s-o scrii !
—j^J-are importanţă, i-am răspuns. Pe urmă le aranjez
eu !
L-am bombardat ,cu a cincea întrebare :
— Se spune că poezia românească, în stadiul ei actual,
ar ajunge înălţimea poeziei franceze ? Dumneavoastră ce
credeţi ?
— Măi, al dracului, dar de unde ai mai scos-o şi pe-
asta ?
— Este o altă întrebare, am adăugat, făcîndu-mă că nu-
i observ uimirea.
— Ca mîndric naţională aş spune că da, dar, dacă stau
să caut mai bine, să ştii că spun un neadevăr. Poezia fran-
ceză arc un farmec pe care limba noastră nu-1 va putea avea
niciodată. N-aş putea spune că nu avem poeţi mari, dar asta
nu este de-ajuns. Lucim şi noi, dar în loc să fim lună, sîntem
stele. Ai înţeles ?
— încotro duc astăzi drumurile scriitorilor noştri ? l-am
întrebat.
— Romanii spuneau că toate duc la Roma. Eu spun că
astăzi toate duc spre mizerie.
— Nu ale ţării, l-am întrerupt, ale scriitorului român !

106
— E tot una, răspunsul este acelaşi.
Laconic şi oarecum enervat, nu ştiu dacă de întrebările
mele sau de altele, Minulescu trăgea nervos din trabuc. Cînd
pregăteam o altă întrebare, chelnerul a venit şi a pus încet
pe masă răcoritoarea şi cafeaua comandată. A fost salvarea
mea. Maestrul trebuia să stea să-şi consume comanda. Am
profitat de această situaţie, bombardîndu-1 din nou.
— Ce scriitori avem noi astăzi care ar putea intra în
universalitate ?
— întrebările sînt ale tale, mă ?
— Da ! Da de ce ?
— Pînă acum ştiam numai de Eminescu şi Creangă. Mai
ştii tu vreunul ? Nu se ştie pînă mîine ! Poate să fii şi tu, şi
eu, şi alţii ale căror nume nu le cunoaştem încă...
— Ce credeţi de critica actuală ?
După ce m-a privit o clipă m-a întrebat :
— Vrei în orice caz să afli părerea mea ?
— Sigur ! j.
— Ei, află că nu vreau să mă pun rău cu scorpionii aia.
Nu cred nimic şi, dacă vrei să ştii, nu vreau să
pun ce cred despre ei. Fac şi eu ca Rebreanu, vorbesc
frumos despre toţi, ca să-mi meargă bine. E mai sigur aşa.
Nu ma pîndeşte nimeni din umbră şi, ca să fiu cinstit cu
mine, de ce să nu pun capul liniştit pe pernă ?
— Va să zică, vă e teamă ?
— Ca să fiu drept, de ce să mă amestec unde nu-mi
l'icrbe oala ?

106
Am zîmbit. Pusesem întrebarea de la mine. Voisem să
stiu precis, cum reacţionează.
în timp ce vorbea, nenea Minu îşi terminase
răcoritoarea ,.i ameninţa să mă lase cu interviul neterminat.
— Ei, mai ai ceva ?
— Numai două întrebări.
— Atunci, spune-le.
— Care sînt prietenii dumneavoastră literari ?
— Mă... mă...
— Vă supără ceva ?
— Mi-ai pus nişte întrebări pe care la început le-am
crezut naive, dar tocmai acum îmi dau seama că au fost bine
;;îndite. Ce aş putea să-ţi spun eu despre prieteniile mele ?
Eu îi iubesc la fel pe toţi oamenii. Iubesc de asemenea flo-
rile, arborii şi animalele în special poeţii şi artiştii. îmi place
ca lumea să-mi zîmbească aşa cum îi zîmbesc eu !
— Dar cum se numesc ?
— Nu vreau să-i afle duşmanii !
— Şi acum, nu l-am lăsat să răsufle, ultima întrebare :
Ce credeţi despre războiul care se apropie ? Va fi sau nu ?
Vom intra şi noi sau nu ?
Ochii lui mari m-au fixat aşa cum fixează şarpele o biată
broscuţă :
— Adică vrei să fiu şi strateg ? De unde ştiu eu ce va fi ?

— Bine, dar, după atmosferă, după intuiţie ?...


întrebarea aceasta 1-a făcut mai nervos. Chipul lui a
căpătat dintr-odată trăsăturile unui om chinuit.

106
— Războiul ! Este tot ce se poate mai îngrozitor. Eu nu
vreau să fie, şi îl resping cu brutalitate. Nici nu vreau să mă
gîndesc la el. îmi aduce aminte de '916, de tragedii pe care
nu le mai pot uita, de mizerie, de foamete, de păduchi, de
morţi !
Mi s-a părut că tremură. Vorbele cădeau sacadat şi ră-
sunau ca nişte peceţi puse pe sentinţe de condamnare la
moarte.
— Eu nu cred că va fi, mi-a răspuns într-un tîrziu, dar
chiar dacă uneltele răului îl vor face, vreau să se ştie că îmi
repugnă şi că blestem din toate fibrele pe acei care vor
aduce prăpădul asupra bietei noastre ţări!
— Şi dumneavoastră credeţi, l-am întrebat eu, că este
de-ajuns numai blestemul ?
Dar Minulescu nu mă mai asculta. Se sculase de pe
scaun, cu umerii ca nişte aripi căzute, cu privirile departe în
gol... urmărind parcă scene de groază. Cînd a ajuns Ja uşă, s-
a întors, a plătit consumaţia de care uitase, privindu-mă ca
pe un străin, şi a plecat grăbit în vîrtejul străzii.
Am alergat după el să-i duc bastonul pe care-1 uitase
iîngă mine. M-a luat de braţ şi m-a rugat să-1 ajut să treacă
strada, la telefoane. Era palid şi simţeam cum îi tremură
braţul.

Am alergat la Viaţa literară. Directorul plecase şi pusese


lacătul da uşă. Sosisem prea tîrziu. De altfel nici nu sperasem
că materialul meu va putea fi publicat. Voiam numai să-i

106
arăt d-lui Valerian că am reuşit să fac ceea ce îmi ceruse. N-
am mai trecut nici pe la tipografie, unde sigur l-aş fi găsit.
Am strîns hîrtiile, le-am vîrît adînc în buzunar
i. cu zimbetul amar al acelui care cîştigă o victoiic fără M
fie victorios, am plecat pe jos, spre depărtatul Dudeşti-Cio-
plea, unde locuiam.
*
După întoarcerea de pe front, am ţinut să vizitez cîţiva
prieteni dragi, între care şi pe poetul cu care şezusem mult
vorbă în trecut. Era cu trei ani mai tîrziu, în iufl.ie 1943. I
am găsit la locuinţa lui de la Cotroceni, acolo unde astăzi
află Casa-muzeu Ion Minulescu. După ce am vorbit des-
pre viaţă, scumpete, despre poezie şi mai ales despre
război, mi-a spus că nu se simte bine cu inima şi cu nervii.
Era obosit şi contrariat de toate cîte se întîmplau.
— Tu eşti militar, m-a întrebat ca pe un expert : cît o să
mai ţină măcelul acesta ?
— Acum îmi luaţi dumneavoastră un interviu, i-am răs-
puns. Uitaţi-vă la mine, sînt numai un biet elev sergent !
M-a privit cu amărăciune.
D-na Claudia, soţia lui, mi-a cerut părerea, dacă nu ar fi
bine să plece cu el din Bucureşti şi m-a rugat să-i spun dacă
ştiu un sat pe aproape, care să fie bine aprovizionat. CTed că
am sfătuit-o pentru Săftica sau Bolintin.
înainte de a pleca, i-am adus aminte de interviul din
1940. M-a rugat să i-1 recitesc şi i-a făcut plăcere.
— Să-1 publici după moartea mea, mi-a spus la plecare.
Am rîs amîndoi. N-am bănuit atunci că vorbele sale

106
aveau să se adeverească...

MARIANA DUMITRESCU

Reproduc cîteva rînduri din nişte însemnări mai vechi :


22 iulie 1956. Astă seară am cunoscut o nouă poetă. O
cheamă Mariana Dumitrescu şi este soţia compozitorului Ion
Dumitrescu. A dorit să-mi spună cîteva poezii şi să-mi ceară
sfatul asupra lor. Mi-a făcut impresia mai mult a unei eleve
de clasa a XII-a. Tînără, zveltă, plină de bun-simţ, de dem-
nitate, s-a aşezat timidă pe un fotoliu din faţa mea şi a
celorlalţi şi, cu glas înecat de emoţie, la încurajarea tuturor
şi-a început recitările cu o poezie închinată fiicei sale Ilinca,
în vîrstă de un an.
După prima poezie s-a oprit, aşteptînd. A fost rugată sa
continue. Au urmat alte două sau trei poezii, diferite şi ca
teme şi ca tratare. Cînd a sfîrşit, şi-a pus mîinile la piept ca o
elevă care avea impresia că n-ar prea fi răspuns bine la
întrebările profesorului şi, biruită de aşteptare, ne-a întrebat
abia şoptit:

106
— Ce credeţi de jocurile mele ?
— Regret că le socotiţi astfel, i-am spus eu. Poeziile
dumneavoastră au parfum, originalitate, simţire şi sinceri-
tate iar poezia închinată fiicei dumneavoastră este o poezie
demnă de orice antologie.
Tot timpul după aceea, Mariana Dumitrescu a ascultai i i
ră să mai scoată o vorbă.
Am urmărit-o atent să văd cum reacţionează la versurile
celorlalţi poeţi care citeau. Tîrziu, m-a întrebat :
— Credeţi că poeziile mele au ceva din zbuciumul pe are
aş fi vrut să-1 redau ? Credeţi că am izbutit să comunic
ea mea sufletească ?
A fost greu s-o conving că ceea ce i-am spus a reprezentat
numai adevărul adevărat.
Pe drum, către tramvai, s-a oferit să-mi transcrie la ma-
şina de scris, toate poeziile ce le aveam răspîndite prin ca-
iete.
Am primit cu bucurie şi a rămas să-i dau telefon pentru a
ne înţelege asupra timpului cînd trebuie să începem.
14 august 1956. Am început transcrierea poeziilor. Lu-
crăm două sau trei dimineţi pe săptămînă, adică atunci cînd
doamna Dumitrescu are timp. Aş vrea să subliniez aici faptul
că transcriind se opreşte asupra oricăror versuri sau poezii
care-i plac. Are unele consideraţii critice care mă uimesc. Cu
această ocazie, am aflat că a scris mult. Mi-a arătat şi cîteva
caiete cu proza, ilustrate deosebit de Ion Mirea. K place
Blaga. De asemenea are admiraţie pentru Voiculescu, Pillat,
Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu. Mi se pare o femeie

106
excepţională. Ca puţine femei, vorbeşte mult şi frumos
despre soţul ei.
15^eptembrie 1956. Astăzi mi-a dat telefon să mă duc
-ă-mi iau poeziile. Am rămas impresionai. Mi-a dat doua
volume legase în carton şi pînzate. Nici nu mi-a venit să cred
că sînt ale mele. Le dase la legat. Florile, pe care i le
dusesem drept mulţumire, au rămas palide pe lîngă gestul
ei...
Omul acesta. Cu picioarele lungi şi obrazul trist Este
alchimist...

în odaia lui,
Nici buhne cu ochi de opale, Nici alte retorte, Nici negre
bocalc...

Din toate bunurile pămîntului


A gustat ciie un pic,
Şi-acum, nu vrea de la nimeni nimic...

Despre omul acesta,


Lumea ştie
Că face alchimie...

Preface lacrimile-n poezie...


(Alchimistul)

106
Versurile acestea m-au convins că Mariana Dumitrescu
este o mare poetă, încă nedescoperită.
*
Am văzut-o din nou în octombrie 1916.
— Vreau să ştiu ce scrieţi şi pentru cine scrieţi.
— Cum pentru cine ? Pentru fata mea, pentru soţul
meu, pentru mine, pentru fraţii mei, oamenii, pentru
iubitorii de frumos şi pentru că altfel n-aş putea trăi.
Poeziile dumneavoastră : Alchimistul, Aveau un chi-os,
Nacela, Dacă mă voi trezi, Pentru 1 linca, fiica dum-ivoastră
şi Mozaicarul denotă multă maturitate. De unde .i coborîre
în adîncuri ? Sînteţi prea tînără — iertaţi-mă I ·uiru tristeţe şi
prea bătrînă pentru poezie.
Poate că vorbeşte şi altcineva prin mine, poate am liai
trăit şi altă dată, deşi nu cred în aceste foarte poetice
poveşti.
— Cîţi ani aveţi ?
— Arăt bătrînă ?
— Numai ca spirit... Nu mi-aţi răspuns cum scrieţi, sînt
i eu poet şi mă interesează felul de a lucra al poeţilor,
indi-fereot dacă sînt tineri sau bătrîni.
— N-aş vrea să credeţi că nu vă spun adevărul, dar să I
iţi că procesul acesta uneori este foarte lucid, iar alteori
nici nu-mi dau seama de el. Ştiu numai că adeseori cobor
in mine, pe o potecă numai a mea şi mă duc prin mine, pe
ii drum extraordinar de frumos, pînă unde nu mai ştiu
nici

106
eu, iar cînd mă întorc, îmi dau seama că am scris tot ce am
văzut acolo şi tot ce am simţit.
— Şi de ce nu le publicaţi ? Cred că dacă mai aveţi încă
10—15 poezii ca cele citite mai demult, vi le-ar publica orice
revistă.
— Este foarte greu. Nu pot merge să cer acest lucru.
Poezia nu trebuie să-şi facă loc cu coatele. într-o zi, le voi
publica totuşi. Pînă atunci mă lupt cu mine şi cu ce scriu.
Măria Sa cuvîntul...
—(jCa poetă, ce poetă din literatura noastră o simţiţi mai
alături de dumneavoastră ?
— Magda Isanos. în ea se întâlneşte şi dragostea şi
viaţa şi dorinţa pentru mai bine şi iubirea pentru copila şi
soţul ei, precum şi dorul după ceea ce se cheamă uneori
neîm-plinire.
— D:n cîte am înţeles, poezia pentru dumneavoastră
este încă o viaţă. Simţiţi că ea vă ajută. Vă dă puteri ?
— Este celălalt eu al meu. îmi înfrumuseţează tot, mă
face să mă simt una cu ai mei. Cred că orice femeie este
poetă. Poezia căminului, poezia corectitudinii, dragostea
pentru copii, pentru soţ, cochetăria, nu sînt altceva decît
dorinţe de a exprima, într-un fel, înţelegerea pentru frumos.
— Care arte vă plac mai mult ?
— Pentru mine la început a fost teatrul. De altfel
pentru el am şi urmat conservatorul. Din el a luat naştere
poezia, de dragul căreia am urmat literele şi filozofia.
Dumneavoastră spuneaţi că v-au plăcut poeziile mele.
Aflaţi că unele îmi plac şi mie, dar de multe ori, fiindcă prea

106
m-am obişnuit cu ele, nu le mai citesc. O altă poezie îmi
place mereu şi cu cît o am mai mult înaintea ochilor, cu atît
mi se pare cu fiecare zi mai frumoasă : Ilinca, fata mea.
— Atunci de ce aţi vrut să-mi citiţi ceea ce aţi scris ?
— Aceasta este dorinţa fiecărui scriitor. Citind te în-
drepţi, eşti ca artistul popular care dă contururi, mode-lînd
chipuri din lemn, cu palmele, pînă acestea se fac ca pila.
Poezia, cu cît este citită mai mult, cu atît se modelează mai
mult. Maistrul Arghezi, mi se pare, spunea că poetul care
nu-şi citeşte şi nu-şi transcrie poezia de zeci de ori, nu a
definitivat-o.
— Acelaşi lucru îl cred şi eu. De multe ori însă poate
greşim, pentru că o transcriem şi o citim prea de multe ori.
Nimeni nu mi-a spus pînă astăzi, cînd trebuie oprită această
transcriere şi acest citit, deşi am întrebat şi eu pe mulţi
scriitori. Dumneavoastră ce credeţi în acest sens ?
— Mă întrebaţi ca pe un maestru. Eu nu ştiu cum fac
alţii, dar aş vrea să vă spun numai cum fac eu. Procedeele
altora nu le cunosc.
Citesc şi transcriu, e drept, de multe ori, dar cînd am put
să stric poezia, să nu mai aibă seva şi căldura de la început,
mă opresc şi mărturisesc că de multe ori mă c fără remuşeări
la prima ei formă. Asta diferă de li scriitor la scriitor.
Depinde de ceea ce consideră el realizare. Mie îmi place
poezia fără zorzoane, poezie care comunica direct, şi mai
ales care reprezintă fidel felul meu de a fi şi de a gîndi.
— Din poezia dumneavoastră reiese multă tristeţe,
multă melancolie. De ce? Aveţi viaţa înainte, un soţ cu un

106
talent deosebit şi însăşi dumneavoastră sînteţi o poetă
despre care cred că mîine se va vorbi cu entuziasm.
— în tot cazul, nu pentru că tristeţea ne exprimă mai
or. Uneori simţi că te apasă ceva, şi cum am mai spus,
te supui, ca cineva care duce o greutate în spate şi, în-
eovoindu-se mai mult, simte că o duce mai lesne.
— îmi place această convorbire repede şi neaşteptată
a dumneavoastră. Din cîte am constatat, aveţi o puternică
trăire interioară. Cultura să fie ? Ceea ce nu ştiţi, ceea ce nu
ştiu, dar sub stăpînirea cărora stăm fără să ne dăm seama ?
— Multe conlucrează la aceste stări. Sîntem produsul
fîngelui care circulă ca un fluviu de la unul la altul şi robii
acestei mame naturi, care* ne modelează după clima, după
aşezare, după tot ceea ce ne înconjoară.
— Ce scriitori citiţi, sau aţi citit ?
— Vreţi să spuneţi de cei care-mi plac ?
— Da!
— Străini : Francis Jammes, Contesa de Noailles şi alţii,
#ar români i Blaga, Voiculescu, Bacovia, Pillat, Arghezi,
Magda Isanos. Aş vrea însă să ştiţi că nu sînt şi nici nu vreau
să cred că m-a influenţat, în vreun fel, vreunul dintre ei. Sînt
un produs, poate, pe latura cultă, al unui folclor sufletesc,
al plîngerii inevitabilei plecări din acest rai al tuturor
frumuseţilor. Dacă vi se pare altfel să ştiţi că este de vină
acelaşi sînge, climat şi altele, de care am vorbit mai înainte.
— Dumneavoastră credeţi în ceea ce scrieţi ? Vreau să
spun, aveţi încredere în viaţa acestor poezii ?

106
— în sinea mea, nu ştiu dacă pentrucă-mi plac şi cred.
De multe ori mă îndoiesc şi acesta este şi motivul pentru
care am voit să vă citesc. Faptul că v-au plăcut, mă întăreşte,
îmi dă aripi. Cît timp jle am scrise numai de mîna mea, mă
face să le iubesc şi atît. Cred că tiparul le-ar da altă
strălucire.
— Şi de ce nu le publicaţi ?
— V-ani mai spus. Ani mai publicat cîndva, demult, UT)
voluttn'p^ la care acum mă uit cu milă. N-aş vrea, în nici un
caz, să repet experienţa de atunci.
— Dar proza care aţi scris-o ?
— E altceva. De ea, nici nu vreau să vorbesc. Este o
taină a mea deocamdată. Mai tîrziu... mai tîrziu !...
— Soţul dumneavoastră, maestrul Ion Dumitrescu, ce
crede despre ceea ce scrieţi ? îi place ? Ca un creator de
seamă, vibrează la simţul coardelor dumneavoastră su-
fleteşti ?
— Inimile noastre bat la unison. Pentru el, tot ceea ce îi
citesc este un lucru deosebit. Dar prea m-aţi întrebat multe.
Socotesc că pentru unele răspunsuri numai timpul este
competent să le dea.
*
De atunci au trecut aproape zece ani, timp în care nu ne-
am mai văzut şi în care tinereţea ei a avut de suferit zi de zi.
Vremea şi-a desăvîrşit opera distructivă pas cu pas.
Mariana Dumitrescu, poetă de talent, de adîncă sensi-
bilitate, s-a îmbolnăvit. Intervenţiile medicale din ţară, ca

106
i cele din străinătate n-au putut opri procesul ce ducea
lent dar sigur spre marele deznodămînt. După o operaţie
făcută la Paris şi după încă o revenire, poeta, dornică de \
iată, fără a-şi fi trăit tinereţea, se retrăsese în lumea ci
i.uerioară, evitînd, în afara cîtorva prieteni permanenţi,
orice alte legături.
Scria însă intens. Cobora în ea pînă în adîncurile cele mai
tăinuite. Zbuciumul îi era autentic, pentru că şi trăi-ei
diferea profund de a tuturor celorlalţi oameni. Poe-
nle lăsate în urmă sînt o dovadă a veşnicelor căutări,
împăcări, reîmpăcări şi nelinişti, asupra cărora s-a aplecat
i în miezul cărora a răscolit căutîndu-se. Truda, nu i-a
rămas însă fără rezultat. Sînt în poeziile ei pagini peste care
istoria literaturii noastre nu va putea trece cu uşurinţă.
Mariana Dumitrescu, o altă Magda Isanos, rămîne .poeta
simbolurilor cu caracter universal", cum o definea Şerban
Cioculescu.
*
Am revăzut-o tocmai în anul 1966, după ce mai înainte v
u un an schimbasem cîteva convorbiri telefonice. Locuia pe
strada Dr. Brîndză nr. 16. M-a primit tatăl său, domnul
Şerban, care m-a condus în camera poetei. Nu s-a sculat de
pe scaun. Mi-a întins o mînă, voind să pară bărbătească şi
încurajatoare, care n-a reuşit însă să exprime ceea ce nu-i
era firesc.
Trecuseră mulţi ani şi ne schimbasem amîndoi. Cu vo-
lubilitatea care o caracteriza, a trecut repede peste timp, de
parcă ne-am fi întîlnit numai după o lipsă de cîteva zile. N-a

106
vorbit nimic despre ea şi nici n-am îndrăznit s-o întreb.
Numai cînd i-am spus că-mi va apare un volum de poezii, mi
s-a părut că am pus degetul pe o rană pe care nu o ştiusem.
— Aş vrea să-mi mai ascultaţi şi mie cîteva versuri, mi-a
spus.
Dorinţa de a afla ce a mai scris, cum a evoluat, m-a făcut
să accept imediat. Printre vorbele ce-i curgeau ca ploaia,
nevrînd să-mi dea răgaz s-o întreb nimic, am reuşit totuşi să
strecor cîteva cuvinte :
— Ce mai faceţi ? întrebare la care mi-a arătat două
caiete groase cu poezii.
— în al.ini de aceasta, îmi închin tot restul vieţii soţului
şi mai ales Ilincăi, fetiţei, care vreau să fie urmaşa mea cea
mai de seamă. Este marea mea operă.
— Aţi fost bolnavă ?
— Puţin. Acum, după cum vedeţi, sînt sănătoasă, în aşa
fel încît putem sta de vorbă şi cred că nu fac impresia unui
om care arată vreo infirmitate.
Deşi vorbea puţin cam greu, m-am făcut că nu observ
nici faptul că ţinea permanent mîna pe maxilarul de jos ; era
evident că îi provoca greutate în vorbire.
— Uitaţi-vă la mine, sînt întreagă.
Părea totuşi puţin nervoasă. încolo, pe chip îi strălucea
aceeaşi lumină pe care o cunoscusem cu zece ani în urma.
Domnul Şerban mi-a adus o cafea, punînd alături de paharul
cu apă şi o bombonieră. Poeta m-a îndemnat să mă servesc,
căutînd pe chipul şi în părul meu urmele timpului.

106
I-am dat răgaz să mă privească în voie, făcmdu-mă că
privesc rafturile bibliotecii încărcate cu cărţi.
— De cînd nu ne-am mai văzut ?
— De zece ani, i-am răspuns şi curmînd convorbirea
care ameninţa să mă supună unui interogatoriu, i-am spus
că am fost şi am ascultat Adincuri, libretul ei pe muzica lui
Jora.
— V-a plăcut ?
Mult, dar tot timpul m-a preocupat altceva.
— Ce anume ?
— Cel care a făcut prezentarea operei, a vorbit numai
despre compozitor, ca şi cum dumneavoastră nu aţi 11
existat. Faptul m-a întristat cu atît mai mult, cu cît nu 11 ed
că acesta ar fi avut nevoie de toate laudele care i se
aduceau.
Mariana Dumitrescu, cu o perceptibilă amărăciune, a
vrut să schimbe firul discuţiei. Am preferat să nu mă de-;
ărtez şi am stăruit:
— Iot aşa a fost şi la premieră ?
— Nu ştiu, mi-a răspuns. Nu ies din casă. Ştiu numai i a
după aceea am primit un coş cu flori.
M-am uitat la braţul ei. Ceasul arăta orele douăspre-.
Invocînd şi alte treburi, m-am ridicat să plec. Mi s-a părut că
o obosisem. S-a ridicat şi ea. Abia atunci mi-am dat seama
că nu putea merge decît ţinîndu-se de lucrurile din casă. Cu
toată rugămintea mea de a ramîne pe fotoliul ei, m-a însoţit
pînă la uşă, sprijinîndu-se de pereţi. La ieşire m-a cercetat.
— Cînd mai veniţi ?

106
— Am să vă întreb la telefon, să aflu cînd aveţi timp.
— Vă trimit poeziile ?
— Sigur şi, dacă se poate, cît mai curînd !
*
La cîteva zile după aceea, am primit un plic cu vreo
treizeif de poezii. I-am răspuns prin telefon, îndemnînd-o >ă-
şi pregătească volumul.
— Credeţi ? m-a întrebat timidă.
— Sînteţi obligată. Nu aveţi voie să ascundeţi un bun
care trebuie să fie al tuturor !
*
La cîtva timp în urmă i-am găsit în librării volumul de
Poezii cu un cuvînt înainte al criticului Şerban Cio-culescu. I-
am dat telefon voind s-o felicit, dar era gripată. Am vorbit
prin intermediul mamei sale. Mi-a spus că sînt pus pe lista
celor cărora voia să le dea cartea cu autograf, rugîndu-mă
să-i telefonez cam peste o săptămînă, pentru revedere.
Tragedia care a urmat după aceea s-a consumat cu o
repeziciune uimitoare. Gripa Marianei Dumitrescu a luat
proporţii şi, în loc să dau un telefon, aşa cum era stabilit,
cînd nu eram acasă, soţia mea a fost anunţată că poeta, în
stare gravă, transportată la spital, s-a stins din viaţă.

VICTOR ION POPA

106
Nici cu Victor Ion Popa nu se stinge galeria suferinzilor şi
doritorilor de mai bine. Prozator, dramaturg şj poet — om
de teatru, profesor, caricaturist şi cronicar teatral, străbătut
pînă în adîncuri de fiorul artei, împărţit în atîtea domenii de
activitate, el reuşeşte, în mare măsură, să le împace pe
toate.
*
Victor Ion Popa era bibliotecar al fostei Societăţi a
Scriitorilor Români. Se ocupa cu evidenţa bibliotecii aces-
teia, dar nu pentru că era necesar, ci fiindcă acest post era în
comitet şi trebuia completat. De altfel, Societatea Scriitorilor
avea un număr prea mic de cărţi, iar fondurile ei de
achiziţionare erau inexistente.
Se scriau pe atunci, pentru rămînerea în arhiva Socie-
tăţii, biografiile scriitorilor maturi în viaţă. Aproape fiecare
tînăr scriitor era solicitat să scrie viaţa cîte unui înaintaş. Aşa
se făcea şi o apropiere între generaţii şi o cunoaştere mai
profundă a celor vîrstnici.
Am fost rugat să scriu biografia lui Ion Minulescu şi pe
cea a lui Alexandru Stamatiad. Lucrul nu era uşor. Oamenii
voiau să se scrie despre ei aşa cum li se părea lor

106
că sînt, iar Societatea Scriitorilor cerea, pe lingă datele
necesare, şi observaţii, aprecieri şi caracterizări personale.
Cel cc se ocupa de aceste monografii era Victor Ion
Popa. El da indicaţii, citea, ajuta, ştergea ce nu i se părea
bine construit şi punea pe cel care scrisese să revină şi să
completeze.
îmi aduc aminte că la biografia lui Minulescu am stăruit
aproape trei luni, deşi nu trebuia să depăşesc două-
zecişicinci-ircizeci de pagini. Nu definisem bine scriitorul,
unui pasagiu îi lipsea suflul poetic, o frază nu era bine
întocmită, iar un cuvînt nu exprima exact ceea ce trebuia.
Am mers cu această biografie de cîteva ori ila Victor Ion
Popa şi, pe hîrtia scrisă cu îngrijire la maşină, totdeauna, el a
făcut îndreptări necruţătoare, mereu nemulţumit de ceea ce
scrisesem.
— Aci nu trebuia spus „spre exemplu", ci „bunăoară".
— Dar altădată mi-aţi cerut să spun invers. Cum să las?
— E mai bine „bunăoară" !
Unele reviste literare ale vremii inseraseră faptul că
Minulescu s-ar fi născut la Slatina şi nu în Bucureşti, cum
răspunsese el la chestionar. Eu adăugasem şi aceasta, dar
Victor Ion Popa fusese nemulţumit.
— Un scriitor, dragă Carianopol, trebuie prezentat în
datele lui biografice, mai ales cînd este în viaţă, ţinînd scama

146
154
şi de dorinţele lui, dar în aşa fel încît totul să fie real. Să nu
te laşi tîrît nici de frumos, nici de frază. Acest lucru dăunează
tuturor celor care scriu şi, mai ales, pro-iziatlorilo'r. Ceea ce
faci dumneata acum este o şcoală şi trebuie să înveţi mereu.
Nu uita că rămîi mereu dator celor care te citesc.
După ce am sfîrşit biografia lui Minulescu, am trecut ia
aceea a lui Stamatiad. Pretenţios peste măsură, socotin-

• unul dintre cei mai mari poeţi ai noştri, Stamatiad uni


da indicaţii cum să scriu şi ce să spun despre el.
l-am relatat aceasta lui Victor Ion Popa. A rîs şi mi-a
povestit următoarele :
„Se da premiul naţional de poezie. Din comisie făceau
parte, pe lingă ceilalţi premiaţi, un reprezentant al Acade-
miei şi unul al Ministerului Cultelor şi Artelor. După ce
Stamatiad s-a asigurat de concursul celor mai mulţi din
comisie, a alergat şi la profesorul N. Iorga, care reprezenta
Academia. «Lasă, lasă, dragă — povestea Stamatiad că i-a
spus Iorga —, un mare poet ca dumneata trebuie vi fie
premiat». Rămăsese numai reprezentantul Ministerului
Cultelor şi Artelor, al cărui nume îmi scapă. Pe acesta înjsă 1-

146
155
a convins profesorul Iorga, aşa încît, atunci cînd a fost
vorba de votare, reprezentantul ministerului, care nici habar
nu avea de literatură şi, mai ales, de poezie, votîn-du-1 pe
Alexandru Stamatiad, a apus : «Eu nu-1 cunosc pe domnul
Stamatiu, dar dacă domnul profesor Iorga spune, să trăieşti,
domnule Stamatiu, şi la mulţi ani !» Urarea aceasta a
circulat mult timp printre noi şi, de cîte ori îl vedeam pe noul
laureat al premiului naţional de poezie, nu ştiu de ce,, mi se
făcea o milă imensă de el."
Cînd a sfîrşit, Victor Ion Popa m-a întrebat:
— Ai înţeles ?
— Da, da, i-am răspuns, dar cum să fac să spun ce
cred eu cu adevărat ?
■p- Uite ce, mi-a sugerat el mai mult în şoaptă : scrie o
biografie pentru el şi una pentru noi.
M-am supus sugestiei, deşi era împotriva dorinţei mele.
Alexandru Th. Stamatiad a fost mulţumit de biografia pe
care i-am scris-o. Secretul, însă, a rămas, pînă astăzi, la mine
şi la Victor Ion Popa, care a plecat cu el în mormînt.

146
156
într-o seară, stam cu Victor Ion Popa în apropierea casei
de bilete, la teatrul Studio din Piaţa Amzei. Doi tineri voiau
să intre la spectacol, dar probabil că nu le ajungeau banii. Se
tot scotoceau prin buzunare şi nu găseau nimic, încercarea
de a da mai puţin nu reuşise. Casiera refuzase să le vîndă
bilete la preţul jumătate. De acelaşi obstacol se loviseră şi în
faţa cerberului de la intrare.
Soneria anunţase începerea spectacolului. Mai erau
cîteva clipe pînă la ridicarea cortinei. Ochii controlorului de
bilete erau numai la ci. Zadarnic voiseră să se strecoare în
vreun fel, toate încercările lor eşuaseră.
Fără să-mi dau seama, Victor Ion Popa urmărise scena
înduioşai. L-am văzut mergînd la casă. După ce a cumpărat
două bilete pentru stalul I, s-a îndrepiat către cei doi. M-am
apropiat şi cu.
— Vreţi să intraţi la spectacol ? i-a întrebat. Tinerii l-au
privit intimidaţi.
— Da, dar nu ne ajung cinci lei !
La galerie costa douăzeci de lei locul, iar stalul II pa-
truzeci lei, dacă mai ţin bine minte.
— Noi am îndoi avem două locuri şi nu ne mai ducem,
le-a spus el, vreţi să luaţi biletele noastre ?
Tinerii s-au apropiat sfioşi. Glasul lui Victor Ion Popa era
blînd, cum parcă nu i-1 auzisem niciodată.
— Dar nu ne ajung banii. Nu aveam decît treizeci şi
cinci de lei amîndoi !
— Nu e nimic, noi iot nu le mai folosim.

348 149
— Alunei, primiţi ce avem ?
— Xu e nevoie, v-am spus că nouă nu ne mai folosesc.
— Atunci, vă mulţumim !
Am intrat şi noi. Cortina începuse să se ridice. Victor Ion
Popa s-a uitat la mine şi, prin întuneric, mi s-a părut că ochii-
i străluceau ca doi cărbuni aprinşi.
Cînd am ieşit din sală mi-a spus :
— Am fost şi eu ca ei. De cîte ori am intrat fără să
plătesc ! De cîte ori nu am avut bani ! De cîte ori nu am
regretat că n-am putut sa văd un spectacol !
Ne-am aşezat pe o bancă din hol.
— Ar trebui, a continuat, ca măcar toţi studenţii de la
Conservator să aibă intrarea liberă la toate teatrele. Pentru
ei, fiecare spectacol esie o lecţie care nu are nevoie de
explicaţiile profesorului. Sigur, nu toţi vor ajunge mari
artişti, dar despre mulţi dintre ei, miine, se vor scrie cronici
de laudă. Şi între ei poate fi un Demetriad, Nottara, Iancu
Brezeanu, Manolescu sau Măria Ventura, Măria Voiculeşcu,
Aura Buzcscu. Dar, ce să mai vorbim de ei, cînd chiar bieţii
actori o duc aşa cum o duc ? Lumea noastră nu se preocupă
de viitor...
*
Prietenia lui Victor Ion Popa, sau mai bine zis afecţiunea
pe care o arăta confraţilor mai tineri, m-a făcut să
îndrăznesc, într-o zi, să stau de vorbă cu el, eu punîndu-i
întrebări iar el răspunzîndu-mi, despre cum a luat fiinţă
breasla noastră, a scriitorilor şi mai ales Societatea Scriito-
rilor Români. Pînă la data aceea — cred că era prin anul

348 149
1936 — înainte cu un an de a fi fost şi eu cooptat membru al
Societăţii, întrebarea mă chinuise de multe ori.
Iată-mă, aşadar, într-o după-amiază de april, conform
promisiunii lui, venit la el acasă, pe strada Leonida 28.
M-a primit, invitîndu-mă să sun.
— Să-ţi povestesc, sau să-ţi răspund la întrebări ?
— Ar fi mai frumos să-mi povestiţi, dar pe mine mă
interesează şi răspunsurile.

348 149
— Bine, atunci, hai!...
— Cum a luat fiinţă Societatea Scriitorilor ?
— Nu aşa, mi-a răspuns. întrebarea să fie „Care era
■atmosfera înaintea înfiinţării Societăţii", pentru că sînt
unele precizări care se fac necesare !
— Bine.
— Deci, răspund la întrebarea pe care am formulat-o
eu !
— Da!
A scos din sertar nişte însemnări, pe care le avea scrise
dinainte, şi a purces la cele ce urmează :
— într-un scurt istoric al S.S.R.-ului, publicat în sep-
tembrie 1915, D. Teleor ţinea să amintească toate încercă-
rile pe care le-au trudit înaintaşii literaturii noastre la gîn-dul
să strîngă rîndurilc rare ale mînuitorilor de pană şi să ridice
la treapta şi văzul meritat, aleasa îndeletnicire a scrisului.
El pomeneşte astfel de înţelegătorul boier Dinicu Golescu
care, la cinci ani după răzmeriţa lui Tudor, începuse a
îndemna pe scriitorii vremii să calce pragul caselor sale de
pe podul Mogoşoaiei, unde, în prietenească adunare, cu
arătări şi răstălmăciri de gînduri, să pună la citire şi un tar
compunerile dibăcite de dînşii. De bunăseamă, veneau
acolo, să fie faţă, nu numai cei care aveau de arătat scrierile
lor, dar mai ales boierimea îndîrjită, care avea sufletul ei
băştinaş. Se saturaseră aceste feţe luminate de auzit spo-
rovăială străină a curţii lui Caragea, unde domniţa Ralu, cu
bolnăvicioasa-i dragoste de (literatură şi de teatru, îi silise
amar de ani de-a rîndul, să se îmbuibe cu piesele lui Mon-

150
160
senior Voltaire, jucate în greceşte cu elevii lui Măgureanu,
dăscăliţi de Aristia. Voiau boierii români să mai asculte şi
graiul românesc. Iar cînd o pronie ciudată a făcut ca în 1825
să se mistuie în flăcări teatrul Cişmeaua Roşie, ridicat de
domniţa greacă, ei au înţeles că focul acesta era mai mult
decît o întâmplare. L-au socotit semn venit dintr-o
i re ce depăşea orînduirile lumeşti, semănînd cu toate
ce-I Ialte semne de prefaceri grele şi adînci ale ţării de pe
vremea aceea. Răzvrătirea lui Tudor şi înscăunarea lui
Grigore («Inca Vodă, drept cel dintîi domn pămîntean,
însemna nu numai izgonirea pe totdeauna a domniei
fanariote, dar şi putinţa de răzbire a tot ce obijduisc întreaga
alcătuire de viaţă şi credinţă a ţării !...
— Acum, cred, l-am întrebat, vine rîndul întrebării
mele ?
— într-o oarecare măsură, da...
— Atunci, vă rog !...
— Alături de naşterea proletariatului intelectual, în ca-
drul lui, prinde să se înfiripe şi un proletariat scriitoricesc.
Literatura începe să fie o profesie, cel puţin arată că poate
ii mai mult decît o îndeletnicire adăugată şi
întîmplătoare,
îngăduită numai oamenilor cu viaţă aşezată. Răsar, deci,
şi se ridică pe treapta de sus a scrisului sumedenie de
poeţi şi prozatori, hotărîţi să-şi hărăzească literaturii toate
puterile şi tot rostul zilelor lor. Mihail Sadoveanu, Octavian
Goga, Ilarie Chendi, Dimitrie Anghel, Caton Theodorian.
St. O. Iosif, Emil Gîrleanu, alături de cei mai tineri ca : Petre

150
161
Locusteanu, Corneliu Moldovanu şi Victor Eftimiu, nu mai
vor să aibă alt titlu decît acela pe care li-1 poate da breasla
lor. Astfel, în 1908, Cincinat Pavelescu simte limpede fră-
mîntarea semenilor săi şi caută să-i lege într-o societate cu
aşezare temeinică de statute şi regulamente. Adunînd la 28
aprilie pe : Emil Gîrleanu, Virgil Caraivan, Ludovic Dauş,
C. Sandu-Aldea, D. Anghel, St. O. Iosif şi Ion Adam,
pune^la cale înfiinţarea unei Societăţi a oamenilor de li-
tere, luînd ca pildă orînduirea celei franţuzeşti. Face chiar
o formă de statut sumar şi încheie un proces-vcrbal de
constituire, socotind prezenţi pe cei mai mulţi dintre scrii-
tori care lipseau de la chemare. Alcătuieşte cu acest prilej
comitetul, luîndu-şi singur preşedinţia, făcînd vicepreşedinţi
pe G. Ranetti şi D. Anghel, cenzori pc C. Sandu-Aldea şi
Mihail Sadoveanu, chestori pe I. Adam şi G. Murnu, secretari
pe Emil Gîrleanu şi Ludovic Dauş, bibliotecar pe St. O. Iosif,
iar casier pe Virgil Caraivan. Pentru a da comitetului mai
multă tărie, socoteşte totodată ca membrii pe : 1. A.
Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voincşti, I. Ciocîrlan, N.
Dunăreanu, Al. G. Florcscu, Artur Gorovei, D. Nanu, A. Stavri
şi G. Beccscu-Silvan. Toată activitatea însă a Societăţii
oamenilor de litere s-a oprit aci. Nu s-a vărsat nici o taxă, nu
s-a mai luat nici o hotărîre. De altfel, nici măcar comitetul nu
s-a mai întrunit.
— Ce s-a întîmplat după aceasta ?
— Urnirea lui Cincinat a adus însă un mare bine — să
atragă luarea aminte, să stîrncască întrebări şi nedumeriri în
toată scriitorimea. în adevăr, interesele comune ale acestei

150
162
mici lumi, depărtate şi stinghere de lumea cealaltă, începură
să se vadă tot mai limpede. Legătura tot mai deasă cu edi-
torii şi tipăriturile periodice, lipsa de ajutoare în cumpenele
grele ale nevoilor, toate acestea deschideau probleme la
care nu era în măsură să răspundă dccît o temeinică
închegare scriitoricească, în stare să capete, să facă şi să
mînuiască fonduri, precum şi vrednicia de a fi luată în
seamă, cînd are un cu-vînt de spus. Cei mai tineri şi mai
strins legaţi de nevoile breslei — încep cu Emil Gîrleanu — s-
au trudit cîteva luni de zile, cu tot focul inimii, pînă să tragă
de partea lor pe toţii scriitorii, mai ales pe cei mai vechi şi cu
viaţa mai puţin apropiată de viaţa cărţilor. Au izbutit astfel
să stîrncască şi să ţină o adunare de constituire, care s-a
făcut în amfiteatrul Liceului Lazăr, în ziua de 2 septembrie
1909. Au luat parte aproape toţi literaţii vremii. Procesul
verbal încheiat atunci îi arată fără nici o rînduială, aşa cum
şi-au pus iscăliturile : Ion Scurtu, Panait Cerna, Alexandru
Davilla, V. Demetrius, C. Stere, I. A. Bassarabescu, C. Sandu-
Aldea, D. Nanu, I. Agârbiceanu, I. Adam, M. Codreanu, Sextil
Puşcariu, Caion lheodorian, Al. Cazaban, Haralamb Lecca, G.
Orleanu, \l. G. Florcscu, Jean Bart, Al. G. Doinaru, G.
Ibrăileanu, \rtur Gorovei, Radu Rosetti, A. de Hertz, N. N.
Beldiceanu, I. Dragoslav, Vasile Pop, Corneliu Moldovanu, C.
Berariu, <.. Tutoveanu, G. Becescu-Silvan, N. Dunăreanu, I.
Ciocîr-l.ui, Isabela Sadoveanu, Natalia Iosif, Elena Farago şi
Măria < unţan, alături de membrii comitetului ales şi alcătuit
după i uni urmează : Preşedinte : Mihail Sadoveanu ;
vicepreşedinte : D. Anghel ; secretar-bibliotecar : Emil

150
163
Gîrleanu ; cenzori : I ugen Lovinescu, Cincinat Pavelescu ;
membri : Artur Stavri, ( >cavian Goga, St. O. Iosif, Ilaric
Chcndi, Ion Minulescu şi Zaharia Bârsan. Toţi cei patruzeci şi
şapte de scriitori de faţă la adunare au fost socotiţi „Membri
Fondatori ai Societăţii", care a fost denumită Societatea
Scriitorilor Români. Discuţiile au fost scurte şi prietenoase.
Cincinat a ţinut să arate că Societatea oamenilor de litere,
înfiinţată cu un an inainte, nu mai are rost să fiinţeze, de
vreme ce s-a alcătuit alta, pe temeiuri mai largi, şi a
declarat-o desfiinţată. Iar Emil Gîrleanu a dat citire
statutului şi regulamentului, făcute amîndouă de Ilaric
Chcndi.
— Ce activitate a avut acest prim comitet ?
— întîiul comitet al Societăţii, îndemnat de elanul por-
nirii la drum şi, mai ales, de neastîmpărul cald al lui Emil
Gîrleanu, şi-a croit un plan de lucru tot pe atît de bogat, pe

1
Intîia Şezătoare în Ardeal
a avut loc la Sibiu — 22
cîtfebruarie
era de şiîndrăzneţ.
5 martie 1911
Cel — la de scamă, dar şi cel mai
mai
primejdios punct din el era organizarea cîtorva serii de
.ezători literare, prin ţinuturile locuite de românii de sub
stă-pînire^ Austro-Ungariei1. Aceasta era o poruncă
neînfrîntă
152

150
164
153
a vremurilor de atunci, şi scriitorii noştri au ştiut s-o facă
plinită, cu toate stavilile pe care au trebuit să le ocolească,,
ori să le doboare. Pe vremea aceea, fireşte, era prea greu să
poată pătrunde în Bucovina ori în Ardeal o faţă cărtură-
rească din Regatul vechi. De îndată era înlănţuit cu mreajă
de bănuieli, şi orice mişcare, orice privire, orice pas îi era
urmărit şi pus la cîntarul unei anumite judecăţi şi temeri.
Cum, dară, ar fi iost uşor unui mănunchi de scriitori măr-
turisiţi să pătrundă în locurile acelea, aşa de aspru păzite,
cînd ei spuneau sus şi tare, dintru început, că vin în numele
graiului şi al scrisului românesc, că vor să întreţină, la cei de
un sînge ou dânşii, frumuseţea limbii şi simţirea inimii
moştenite ? Ca în prea puţine daţi, austriecii şi ungurii nu s-
au împotrivit multă vreme. învoirea pentru şeză-torile din
Bucovina a venit înaintea celei pentru Ardeal, şi scriitorii
noştri au pornit, fără întîrziere, spre susul Moldovei, unde îi
aştepta cu uluită bucurie toată suflarea românească a
bătrinei Suceve şi a satelor dimprejur. Poetul bucovinean G.
Rotică a fost călăuza întîii zile şi conducătorul alaiului pe
uliţele Sucevei tixite de oameni. A fost o zi de bucurie grea,
adîncă, încordată, iar nu deşănţarea uşura-tecă a unui
entuziasm lesne trecător. Au citit acolo, într-o linişte
solemnă, din lucrările lor : Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu,
Cincinat Pavelescu, D. Anghel, St. O. Iosif, Ca-ton Theodorian
şi A. de Hertz (care semna pe atunci Dinu Ramură). în drum,
s-au alipit grupului pornit din Suceava şi ceilalţi scriitori,
sosiţi cu o zi mai tîrziu : Natalia Iosif, Corneliu Moldovanu,

150
165
Ion Minulescu, Al. Th. Stamatiad şi D. Nanu. Au fost
întîmpinaţi de românii localnici, în frunte cu Sextil Puşcariu,
Liviu Marian şi Constant Berariu. Negreşit, au trebuit să fie
vizitate : Societatea pentru Cultura Poporului Român,
Palatul Mitropoliei şi Societatea Junimea. Alte două
şezători, pline de acelaşi entuziasm românesc, i-au purtat pe
scriitorii noştri la Rădăuţi şi la Cîmpulung, de unde s-au
întors la Bucureşti, aşteptînd răspunsul guvernului de la
Budapesta, pentru turneul din Ardeal. Cu-rînd a venit şi
acesta. Neîntîrziat, scriitorii s-au grăbit de drum către Sibiu,
unde îi aşteptau : Ootavian Goga, Tăs-lăoanu şi un tînăr
înalt, blond, cu ochii albaştri, care pe vremea aceea era mai
mult iubitor de scriitori decît scriitor el însuşi. îi zicea Liviu
Rebreanu. Şezătorile din Ardeal au fost, poate, încă şi mai
mişcătoare decît cele din Bucovina. I )e bună seamă, ungurii
aveau mîna mult mai aspră şi mai grea decît a austriecilor,
aşa încît închipuirea libertăţii — fie ea numai de o zi, sau de
un ceas — avea pricini a stîrni răbufnirea vijelioasă în faţa
unor oameni care le aduceau, ca şi bucovinenilor, icoana
caldă a prefacerilor ce trebuiau să vie, mai devreme sau mai
tîrziu. Aceste două turnee, adăugate altor cîtorva şezători
prin ţară, au fost pas „inimos" de pornire curată şi frumoasă
pentru tînăra Societate. Prin ele s-au atras privirile întregii
lumi româneşti de peste munţi şi din ţara veche şi, dincolo
de ceea ce putea să impună conştiinţa vagă a operelor, a pus
în vază, la timp venită, meseria scriitoricească !

150
166
— în afară de entuziasmul stîrnit şi de satisfacţia cu-
vîntului patriei dus fraţilor de peste munţi, ce alte satisfacţii
au adus zbaterile şi activitatea noii Societăţi ?
— Negreşit, nimeni n-a aşteptat roade chiar d'intr-un
început. Dar ele au venit mai repede decît^ se credea, în
timpul anilor următori, cînd s-a găsit un ministru al cărţii şi
învăţăturii care să socotească că scriitorul este un bun
obştesc şi trebuie ocrotit cu deosebită grijă. Acest ministru a
fost C. C. Arion, cu al cărui nume ne vom mai întîlni în cursul
acestor convorbiri.
— în urma acestor succese, viaţa Societăţii şi a
membrilor
ei a devenit alta ?
— Dacă, sufleteşte, truda literaţilor din timpul acelor
ani a fost încununată de strălucire şi biruinţă, băneşte, So-
cictatea a avut totuşi de îndurat o pagubă grea prin focul
care a nimicit întreaga clădire a Luvrului în seara zilei de 29
ianuarie 1910, ora 18. într-adevăr, deşi de scurtă vreme
înfiinţată, Societatea Scriitorilor izbutise, după strădanie
încordată şi grea, să-şi înfiripe la al doilea etaj în Luvru un
colţişor tihnii, cu jilţuri bune şi moi, cu mese curate, covoare
plăcute mersului şi cu frumoase tablouri pentru încîntarea
ochiului, dăruite de toţi pictorii vrednici şi tineri ai anului
1910. Muncise mult blajinul Emil Gîrleanu pînă sa adune
atitea lucruri laolaltă. Şi ajunsese la o bună întocmire a
socotelilor Societăţii, lăsîndu-1 pe D. Anghel să locuiască
acolo şi să îngrijească de locaş, împărţind în schimb plata
chiriei. Toată truda de luni de zile a fost mistuită într-un

150
167
singur ceas. Focul, fiind izbucnit de jos, greu ar mai fi dat
voie să se mai scoată ceva din caturile de deasupra, lotuşi
poate că inima lui Gîrleanu n-ar fi pregetat să-şi
primejduiască viaţa, numai să scape ceva din cît strîn-sese
osîrdia lui. Dar pompierii l-au oprit, încredinţîndu-1 că
planşeurile de beton ale clădirii nu vor da voie flăcărilor să
treacă sus, ci se vor mărgini la etajul unde au izbucnit.
Curînd însă focul, încins ca o vijelie, şi-a trecut răzbuf-nirea
peste tot, pînă sub acoperiş. Iar atunci era prea tîr-ziu să se
mai poată face măcar o încercare. Societatea a pierdut
aproage toată averea, iar Dimitrie Anghel şi-a plins cenuşa
lui Hiperion, manuscrisul romanului său, pe care n-a mai
avut nici îndemn, nici vreme să-1 refacă. Un singur noroc, în
toată nenorocirea de atunci : scriptele Societăţii nu au fost
primejduite nici o clipă, pentru că Societatea avea atunci
casier pe Eustaţiu Măciucescu. Registrele se găseau la dînsul
acasă, ca şi banii cei mulţi, fiindcă Socicta-

Clădit pe locul unde se află astăzi restaurantul Berlin.

ajunsese să aibă un capital de trei mii opt sute paispre-


lei şi patruzeci de bani!
— Ce s-a întîmplat după dezastru ?
— După o schimbare uşoară a statutelor, făcută în no-i
nibrie 1911, comitetul îşi încheie socotelile printr-o dare de
seamă a activităţii, trimisă de Mihail Sadoveanu — preiei
intele —, care n-a putut veni la adunarea generală. Noul i
omitet ales în ziua aceea avea de astădată în frunte pe Emil

150
168
Gîrleanu, iar în celelalte rosturi pe Al. Davilla, Ca-ton
Theodorian, Corneliu Mqidovanu şi Ion Scurtu. Davilla, pe
atunci director al Teatrului Naţional şi al Direcţiei I eatrelor,
deci om cu osebită trecere la ministrul instrucţiunii, C. C.
Arion, reuşeşte să-1 numească pe Gîrleanu director al
Teatrului Naţional din Craiova. Fire pătimaşă cum era,
Gîrleanu s-a lăsat furat cu totul de treburile teatrului ol-
tenesc, fără să-şi mai afle răgaz să vadă de Societatea pe
care doar mai mult el o înfiinţase. Roagă, în schimb, pe
Davilla să-1 înlocuiască, unde şi cînd poate, socotind ci vaza
şi mîna lui tare nu pot fi fără priinţă şi tinerei înjghebări
scriitoriceşti. Şi, într-adevăr, Davilla a fost atunci foarte
folositor. Mai întîi, 1-a făcut pe ministrul său să înscrie în
buget o subvenţie de trei mii lei anual pentru Societate.
După aceea, tot Davilla îndeamnă şi primeşte însărcinarea
comitetului să facă prima încercare de legătură cu
Societatea oamenilor de litere din Paris. A urmat lupta
pentru căpătarea calităţii de persoană morală, făcîndu-1 pe
Arion să susţină singur proiectul de lege, să capete votul
Parlamentului, cum se obişnuia pe vremea aceea, şi, m
sfîrşit, ajută să se tipărească de către editura Flacăra cel
dintîi Calendar al Scriitorilor Români, pe care comitetul,
după statut, trebuia să-1 scoată pe cheltuiala lui. Dar toate
aceste stăruinţe nu-i erau recunoscute lui Davilla de către
toţi membrii Societăţii. Omul acesta ascuţit şi aspru, deprins
cu cravaşa, făcut să poruncească, era firesc să supere multă
lume. A supărat chiar şi o mare parte dintre scriitori, aşa
incit, la 25 noiembrie 1912, cînd comitetul îşi depune man-

150
169
datul, Gîrleanu nu izbuteşte să-1 facă ales în locul său pe
Davilla, aşa cum hotărîseră ei între ei. Se alege în schimb
Mihalache Dragomirescu, care conduce Societatea pînă la 26
ianuarie 1914. Cum era de aşteptat, adunarea generală de
atunci n-a fost prea prietenoasă şi a stîrnit sumedenie de
demisii. Fireşte, a lui Alexandru Davilla era în frunte şi —
spre deosebire de a celorlalţi — a rămas fără întoarcere !
— Care a fost activitatea Societăţii sub acest nou
comitet ?
— După căderea în alegeri, Davilla începe să se răz-
bune. Cel puţin aşa au socotit scriitorii, măsura prin care
acesta a tăiat dreptul membrilor Societăţii de a putea intra
în Teatrul Naţional numai pe baza legitimaţiei de la S.S.R.,
iar pe de altă parte, sîcîit de comitetele teatrale ce-i şedeau
pe cap — comitete înfiinţate prin legea lui Haret — încearcă
să treacă prin parlament o nouă lege, punînd in ea
răspundere şi drept de conducere absolută pentru director,
desfiinţarea oricărui comitet şi anularea premiilor pentru
autori. Duşmanii lui Davilla, prinzînd însă de veste, din
vreme, au destulă dibăcie să arate lucrurile în lumina cea
mai proastă pentru directorul teatrelor şi împiedică votarea
legii. în orice caz, ministrul mărturiseşte că el nu mai vrea s-
o susţină, după cum nici guvernul nu poate să şi-o
însuşească. Scriitorii au avut atunci o biruinţă fără seamăn.
Fireşte, fără seamăn, dar nu şi fără cusur. Căci ei n-au
deosebit pe Davilla omul de Davilla artistul şi, neînţelegînd
să îndemne asprimele unuia, au împiedicat pe celălalt să

150
170
facă o reformă de care numai el putea să spună dacă era sau
nu trebuitoare teatrului românesc. Căci omul acesta,
• .i re se pricepea aşa de temeinic în teatru şi îl iubea cu
o patimă de nimic întrecută, n-avea cum fi îndemnat să-i i
răul. Şi, ca o dovadă, iată : aşezarea celor dinţii taxe pe
cinematografe, în gîndul să se alcătuiască un fond care i
ajute la propăşirea teatrului, de la Davilla datează. Cît
priveşte directorul cu contract pe zece ani, cum 1-a cerut tl,
era o măsură aplicată mai peste tot în străinătate. La noi,
aceasta ne-ar fi ajutat, poate, să avem un teatru pe picior de
egalitate cu Apusul, aşa după cum dovedise Davilla că poate
face în cei doi ani cît a ţinut trupa. Iar aceasta n-ar fi fost nici
o pagubă pentru ţară. Paguba a fost «a nu s-a făcut. în
decursul anului 1913, Societatea pune de trei ori vălul negru
peste porţi, plîngînd trei buni prieteni şi tovarăşi de luptă :
Panait Cerna, Ştefan O. Iosif şi îlarie Chendi. Au urmat un
festival la Ateneu pentru comemorarea lui Grigore
Alexandrescu — festival la care a vorbit: C. C. Arion, C.
Dissescu şi Delavrancea — şi cî-teva şezători prin ţară, dintre
care una la Craiova, pentru aşezarea unei lespezi de
marmură pe mormîntul lui Traian
Demetrescu.
— A urmat alegerea unui nou comitet ?
— Drept mulţumire că Geoge Diamandi, care plecase
din Societate cu un an mai înainte, a primit să se întoarcă în-
tre ei, scriitorii îl aleg preşedinte pentru anul 1914, ispitiţi
poate şi de faptul că era director al Teatrului Naţional. Şe-
dinţele comitetului se ţin acum în cabinetul directorului, iar

150
171
adunările generale în foaier. Teatrul Naţional dă spectacole
în beneficiul lor, iar scriitorii fac două şezători, una la Iaşi,
alta la Bîrlad — organizată de poetul G. Tutoveanu — şi o
serbare în Cişmigiu (pentru strîngerea de fonduri),
patronează cîteva conferinţe ale literaţilor străini şi
comemorează pe Creangă. Tot Diamandi înfiinţează un
chioşc de cărţi româneşti în foaierul teatrului. Jertfele anului
sînt : Emil Gîr-
leanu şi D. Anghel. Comitetul pentru anul următor
rămîne acelaşi, ca o recunoştinţă a meritelor lui Diamandi.
Activitatea însă se reduce la o şezătoare la Silistra, una la Că-
lăraşi şi la cîteva pelerinaje !
— în preajma primului război mondial şi în timpul lui,
Societatea a avut vreo activitate ?
— La 19 iunie 1916, cu toată turburarea vremurilor,
este ales preşedinte Duiliu Zamfireseu. El însă nu are nici
timp, nici prilej să se ocupe de Societate, fiind trimis în
misiuni peste graniţă. în urma lui a venit războiul. întîia
jertfă scriitoricească, lîngă Predeal, este poetul Mihail Său-
lescu. Urmează căpitanul Vulovici, împuşcat drept în frunte
de floarea unui glonţ, N. Apostolescu şi Botez Gargon. De-
parte de război, pe un vapor în largul mării, se duce spre alte
locuri mai ferite şi fostul preşedinte al scriitorilor, G. Dia-
mandi, pe cînd în tristeţea laşului închidea ochii pentru tot-
deauna Barbu Delavrancea. Crîncena sărăcie a vremurilor de
restrişte a silit scriitorii aflaţi la Iaşi să se readune şi să-şi
refacă Societatea. Au ales din nou preşedinte pe Mihail

150
172
Sadoveanu şi s-au căznit, pe cît le-a fost posibil, să ajute cît
de cît lipsurile grele, în care înotau cei mai împovăraţi.
— Ce s-a întâmplat cu Societatea, după război ?
— Adunarea generală următoare se ţine în Bucureştiul
scos de sub mîna germanilor, la 24 februarie 1919, cînd este
ales comitetul prezentat de Mihail Dragomirescu. Cu acest
comitet, viaţa Societăţii îşi reia avîntul, pe care îl făgăduia
zilele ei dintru început. Numărul membrilor creşte tot mai
mult, averea Societăţii îngăduie o tot mai bună gospodărire,
se crează pensii pentru o sumă de văduve ale scriitorilor —
începutul îl face Corneliu Moldovanu — şi se înfiinţează o
seamă de premii pentru cărţile cele mai bune ale anului.
Vechea dorinţă de clădit o casă a scriitorilor cată acum să fie
împlinită, pînă în ziua cînd, după două zeci şi opt de ani de
străduinţi zadarnice, Primaria Bucureştilor depune în mîinile
lui Corneliu Moldovanu actul de proprietate asupra unui
teren prielnic din inima Capitalei. în sfîrşit, crearea unei
biblioteci, cîteva noi turnee de şezători prin ţară şi în
Bucureşti, cîteva cicluri de conferinţe, dar mai ales aşezarea
definitivă a unei zile şi apoi a unei săptămîni închinate cărţii,
înseamnă pe răbojul activităţii scriitoriceşti paşi înainte,
izbînzi care-i mărturisesc, neocolit, marele ei rost. Corneliu
Moldovanu, Octavian Goga şi Liviu Rebreanu — preşedinţi
de la 1920 pînă azi — îşi împart meritele de a fi făcut, numai
în cîţiva ani,
0 Societate bogată şi de înalt prestigiu, din firava
întruchipare a dibuielilor de început. Cuvîntul răspicat al
acestei Societăţi este azi auzit şi luat în seamă, oriunde şi

150
173
ori-cînd breasla scriitoricească are căderea să se facă
ascultată.
1 )atorită ei, proprietatea artistică şi literară a fost
pusă în temeiuri de lege. Datorită ei legăturile dintre editori
şi scriitori au căpătat o formă omenească, în măsură să dea
mî-uuitorului de condei răsplata cuviincioasă pentru munca
lui. Datorită luptei duse de Societate, teatrele nu se mai pot
eonduce fără ajutorul apropiat al literaţilor, iar cinemato-
grafele le sînt în veghe, prin delegatul care face parte din
comisia de control. Cartea românească a ajuns astăzi într-o
vază ce nici măcar n-a putut-o visa acum un sfert de veac. în
acest uriaş pas făcut înainte e şi o poruncă a vremii, fără
îndoială. Dar partea de merit a luptei duse de scriitori prin
Societatea lor e poate cea mai însemnată şi acea care a
putut da roade mai vădite. Căci ea a însemnat la noi-
profesia de scriitor. Mai mult încă, a ştiut să impună
respectul acestei profesii!
— Altceva s-ar mai putea spune ? l-am întrebat.
— Nu, nu, s-a terminat. Atît am avut de spus şi cred că
este de ajuns. Dealtfel, s-ar putea vorbi la nesfîrşit, dar cred
că este inutil. Cel care va vrea, are la dispoziţie o ar-

160

150
174
ii — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

150
175
161

150
176

hivă întreagă. Se vor putea scrie volume întregi.
Deocamdată, ca orientare, este prea mult.
Am plecat acasă către orele nouă seara. Băusem cîteva
rînduri de cafele şi consumasem un pachet de ţigări. Victor
Ion Popa şi-a strîns cu grijă hîrtiile de pe care îmi dictase
răspunsurile de mai sus şi le-a închis într-o mapă.
— Odată, poate, vor folosi. Dealtfel aş vrea să public şi
eu cîteva amintiri despre începuturile Societăţii Scriitorilor
Români.
Dacă a publicat sau nu, nu-mi aduc aminte, dar răspun-
surile de atunci ale lui Victor Ion Popa, eu le-am transcris
întocmai aşa cum mi le-a dictat el.

într-o zi din toamna anului 1943, m-am dus din nou la el


acasă. Pînă atunci nu ştiusem că Victor Ion Popa scrisese şi
versuri.
— îmi aranjez volumul de poezii, a început el. Nu se
ştie cîtă viaţă are omul. Să fie pus aci, gata pentru cei ca-re-1
vor găsi după mine !
Cînd mi-am arătat surprinderea, a zîmbit.
— Aproape că şi eu uitasem de el, dar vezi, sînt atîtea
la care aş vrea să revin. Cuvinte, imagini, gînduri chiar.
Uneori nu-mi mai place nimic. Nu mai pot deosebi care sînt
bune şi care nu. Astăzi îmi place un lucru, mîine altul, şi, aşa,
sînt mereu nemulţumit. Poate că aş fi putut să le fac mai
frumoase, dar graba aceasta din viaţă nu mi-a dat răgaz.
162 177
Cînd la teatru, cînd la cine ştie ce revistă, cînd la o expoziţie,
cînd la catedră şi... timpul trece... a trecut. Acum văd că ar fi
trebuit să stărui mai mult. Sînt poezii, dar, spre regretul
meu, nu sînt dintre cele care să se bată cu timpul. Nu sînt
modest, dar acesta-i adevărul. Dacă se va alege ceva de
toată truda mea, cred că teatrul va fi ucla care nu mă va
uita. Prea mi-am pus toată viaţa în el !
Vorbea frumos, curgător, colorat şi nu-şi completa, ca
alţii, cuvintele prin gesturi.
— Ce zici, e bine să-1 tipăresc ?
— De ce nu ? ! i-am răspuns, cu acea încredere ce o
avusesem întotdeauna în el, deşi nu ştiam despre ce fel de
poezii era vorba.
— Nu ştiu de ce, dar mi-e teamă. în faţa tiparului, sînt
mereu ca în faţa unei comisii de examinare. Dacă greşesc ?
L-am privit înduioşat. Un om matur, un om care trecuse
de atîtea ori şi cu succes examenul tiparului, tot se mai
lemea de el.
— Să ştii, a adăugat el, că un actor mare, cum spunea
Nea Iancu Brezeanu, totdeauna are trac. Totdeauna este ca
un începător, deşi a- trecut demult toate examenele. Teama
de ridicol ! în definitiv, ce vor spune cititorii ? Nişte poezii şi
atîta tot. Sau : Uite, ăsta vrea să fie şi poet! Ei nu cunosc
nevoia ce o ai de a scrie, de a spune tot. Privighetoarea,
dacă n-ar cînta, n-ar muri ?
Vorbea singur de parcă ar fi vorbit cu cineva de alt-
undeva.

162 178
— Aş vrea să le citesc unui critic, dar îmi e ruşine. Cum
să-i spun ? Să-i arăt că sînt unele care nu-mi mai plac ! Dacă
nu-ţi plac, mi-ar spune, însemnează că nu sînt bune, şi atunci
renunţă la ele. Dacă i-aş spune că-mi plac, mi-ar pune între-
barea de ce am mai venit la el.
— Păi, celelalte cărţi le-aţi citit întîi criticilor ? —,*Nu !
— Atunci, cred că împăcarea cu dumneavoastră va fi
mai uşoară. Renunţaţi la critică !
M-a privit cu sprîncenele încruntate.
— Să ştii că este o soluţie. Asta nu însemnează că aş
crede în viitorul lor, nu însemnează lipsă de modestie ! Şi,

162 179
totuşi, am să stau mai mult de vorbă cu mine. Pînă la
urmă, vorba dumitale, am să mă împac cu multe dintre ele.
Doar toate sînt izvorîte din setea de frumos, din sfî-şierile
vieţii. Nu le-am citit decît Măriei. Pînă astăzi, ea este
singurul meu cititor de poezie. Ar fi trebuit totuşi să le citesc
baremi cîtorva poeţi. Poate mai era ceva de schimbat... !
Nu i-am răspuns, deşi ştiam că aşteaptă un răspuns.
Pe drum, spre casă, m-a urmărit zbaterea lui Victor Ion
Popa. El nu avea timp pentru el. în această privinţă, era
foarte sărac. Totul era dat oamenilor, pe care îi iubea şi îi
respecta. Nu se ducea vara la munte sau la mare decît în
fugă. Nu dormea o noapte întreagă. Zbuciumat, aler-gînd
dintr-o parte în alta, se împărţea darnic şi plin de voie bună,
tuturor acelora care îl solicitau.

Cît a mai fost în viaţă, nu mi-a mai pomenit de poezie»


De cîte ori i-am adus aminte, a schimbat vorba. Cartea, to-
tuşi, a apărut, sub titlul Cîntecele mele, la editura Boema,
către sfîrşitul anului 1946, cu un autoportret inedit al au-
torului şi o prezentare a editurii.
El însă n-a mai văzut-o. Cartea a apărut după moartea
sa.

180
D. V. BARNOSCHI

Pe acest scriitor moldovean cu limba dulce şi vorba cum-


pănită, uitat demult şi de confraţi şi de critică, nu era greu
să-1 cunoşti şi mai ales să-1 asculţi.
L-am întîlnit într-o zi în casa doamnei Aida Vrioni, di-
rectoare pe atunci a Revistei Scriitoarelor şi Scriitorilor
Români, unde trudea ca secretar de redacţie poetul Teodor
Scarlat. Era de statură potrivită, puţin brunet, cu o mustaţă
totdeauna bine îngrijită, iute la mişcări, ager la minte, în-
drăgostit pînă la obsesie de istoria Moldovei, dar de o mo-
destie şi de o sfială ce contrastau cu atmosfera cărţilor sale,
uneori incendiare şi roşii de respiraţia lui entuziastă.
Era unul dintre puţinii cunoscători ai problemelor care
au frămîntat Moldova veacurilor optsprezece şi nouăspre-
zece, slujmdu-se în scrierile sale, în afară de înşiruirea strictă
a faptelor de legendă, de multe ori de visare, pentru a com-
pleta şi a reliefa mai bine figuri şi fapte care dau contur şi
crează atmosferă.
Conferenţiar deosebit, adîncind căutarea pînă acolo
unde nimeni n-a pătruns, D. V. Barnoschi apare ca un scriitor
legat profund de pămîntul Moldovei, al cărui trecut 1-a iubit
cu pasiune.

181
Locuia undeva prin parcul Domeniilor, într-o vilă pa-
triarhală, cu portiţă, cu flori şi răzoare încercuite cu brazde
de iarbă. îi apăruse romanul Conspiraţia Dărmănescului şi
mă dusesem la el, rugat de colegul Teodor Scarlat, fiind
vorba despre un fragment de roman ce trebuia să apară în
Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor.
Deşi puţin cunoscut, mult mai tînăr decît el, dar cititor
asiduu a tot ce publicase pină atunci, îi păruse curios că un
om cu posibilităţile mele se gîndea să mai cumpere şi cărţi.
— Am o bibliotecă, dar nu aşa de bogată. Mă căznesc
mereu s-o completez şi văd că rămîn totdeauna în urmă.
— Păi să te ajut şi eu, mi-a spus la plecare, punîn-du-mi
un pachet cu cărţi în braţe. Este darul meu pentru dumneata
!
în ceea ce priveşte fragmentul pentru care venisem, m-
am întors fără el, pentru că, între timp, Barnoschi, deşi prie-
ten cu doamna Vrioni, nu mai era prieten şi cu Teodor Scar-
lat, care îi criticase Conspiraţia Dărmănescului, făcînd unele
observaţii asupra cîtorva defecte ale lucrării.
Cînd l-am înţeles însă mai bine pe Barnoschi, a fost în
ziua de 8 martie 1935, sau mai bine zis după aceea, în urma
conferinţei pe care o ţinuse în sala Dalles din Bucureşti, sub
titlul „Naţiunea Europeană, U.S.E. şi opera domnului Ti-
tulescu pentru realizarea acestui ideal", conferinţă care a
apărut şi în broşură, în colecţia Demogorgon, editura Ade-
vărul. Plecase de la Dalles acompaniat de o mulţime de
admiratori şi admiratoare. înserarea era plăcută şi, deşi abia
la începutul primăverii, căldura începuse să se facă simţită.

182
Ţigăncile cu coşurile pline de ghiocei şi de violete se ţineau
după trecători, mai ales cînd erau însoţiţi şi de cîte o lînără :
— Ia maică, ia ! Să-ţi trăiască franţuzoaica !...
Pe drum, unii s-au împrăştiat, alţii au rămas în urmă, iar
cîţiva l-au însoţit pină la tramvai.
M-am urcat o dată cu el şi am ţinut să-1 duc pînă în
apropierea casei.
— Dacă nu mă înşel, l-am întrebat, din cît am înţeles,
sînteţi un partizan convins al Statelor Unite ale Europei!
— Da, domnul meu. Este un caz sociologic excepţional !
în evoluţia civilizaţiei, din vreme în vreme, se statorniceşte
cîte o nouă formulă de viaţă socială, iar pe urmele prefacerii
intră în istorie acei care au contribuit mai mult şi mai
strălucit la aşezarea cea nouă.
— Credeţi că formula Titulescu va putea fi luată în
seamă ? Noi sîntem o ţară mică.,. Nu sîntem cunoscuţi în
străinătate decît după cheltuitorii care se duc să-şi bea banii
la Paris sau în alte capitale. Celebrităţile noastre, geniile pe
care le-a dat şi le dă mereu acest pămînt binecuvîntat, sînt
cunoscute atît de puţin în lume !... Statul nu se ocupă de ele.
Propaganda este inexistentă. La fel şi literatura, şi toate !
— Fenomenul nu este încă o realitate, decît în măsura
în care este realitate creaţiunea intelectuală, care e, în fond,
cea mai reală realitate ! Iar unul dintre acei care au intrat
deja în istorie ca slujitori ai acestui ideal, este domnul Ni-
colae Titulescu. Acum, sîntem prea aproape de el pentru a-1
putea vedea din perspectiva timpului, dar, mîine, mîine se
va vorbi despre prodigioasa activitate a domnului Titulescu

183
în acest scop şi în altele în care a făcut faimă ţarii noaşjre
peste hotare, tot aşa cum de pildă nu se poate vorbi despre
unificarea Franţei medievale, fără a se vorbi de Richelieu. Şi
eu spun toate acestea fără să am vreo calitate specială.
Vorbesc despre acest fapt, folosindu-mă numai de o sfîntă
libertate democratică, de dreptul neţărmurit, sau care ar
trebui să fie neţărmurit, al scriitorului, al
profesionistului de idei generale, al intelectualului, de a-
şi spune cugetarea asupra cugetării altora şi asupra
activităţii oamenilor intraţi in domeniul public !
— Dar, vă rog, am insistat, credeţi că este necesară
unificarea Europei ? La ce ar folosi ?
Totdeauna, după cum m-am convins în timpul care a
urmat, de chc ori socotea că întrebările puse au şi un pic de
naivitate, Barnoschi se apleca şi răspundea cu mai multă
înţelegere. Deşi eram in tramvai, înghesuiţi de oameni, a
zîmbit şi, apropindu-se mai mult de mine, a continuat:
— Unirea Europei este necesară, dragul meu, nu numai
pentru pacificarea ci, cît mai ales pentru un echilibru
mondial. De cîtva timp India renaşte şi merge spre un
patriotism unitar. De asemenea Japonia şi China. Iar Statele
Unite ale Americii sînt o singură patrie ! în faţa acestor
patriotisme, de sute de milioane de oameni fiecare, nu mai
pot sta aşa cele două zeoi şi şapte de patriotisme învrăjbite
ale Europei.
— Şi de ce nu ? am intervenit.
— Nu mai pot, pentru motivul foarte simplu — şi tra-
gic ! — că sînt în primejdie de a ajunge colonii japoneze sau

184
americane. Dacă omenirii îi este dat să nu scape niciodată
de războaie, deşi trebuie să vină şi vremea asta, şi dacă trei
mari rase sînt unitare, Europa trebuie să fie şi ea o singură
naţiune, spre a fi şi ea sute de milioane. E vorba, deci, şi de
un echilibru. Aceste sute de milioane înfrăţite, ale unei rase
ce a dovedit că are geniul creator şi arta conducerii, vor fi
mai mult, vor fi mult mai mult decît toate celelalte.
— Prin urmare, mi-am continuat nedumerirea, altă
soluţie nu există ?
— Aceasta este formula pe care ne-o dă raţiunea, pe
care o decretează stratosfera umanităţii. Şi să nu creadă
cineva că este o idee improvizată acum, la nevoie. Este o
chintesenţă de cugetare milenară, şi deci are garanţia
înţelepciunii veacurilor.
— Dar, pentru ca să se poată înfăptui această
înţelepciune ea re vorbeaţi, ar trebui o pregătire specială. Şi
ea nu poate
pătrunde acolo unde fiecare se crede încă şi se vrea cel
dinţii.
— Da, ai dreptate, trebuie mult timp pentru acest
lucru. 1 Iugo vorbea de „Uniunea Statelor Europene" şi chiar
întrezărea viitorul cînd spunea : „Oh, republică a naţiunilor,
astăzi nu eşti decît o seînteie a minţii, mîine vei fi o
realitate", iar 1 .a martine scria despre o Marseilleză a păcii.
Că ea se va înfăptui acum sau mai tîrziu nu ştiu, dar va trebui
să se realizeze. Elaborarea domnului Titulescu este un
strigăt al adîn-curilor, o lozincă transmisă din generaţie în
generaţie, şi mîndria noastră este că ea se află reamintită

185
din nou de un român, al cărui nume îl vor pomeni veacurile.
Un om de înţelepciunea şi de patriotismul lui nu se naşte în
fiecare an !
Cînd a trebuit să coborîm din tramvai, mi s-a părut că
abia ne urcasem. Discuţia fusese destul de interesantă şi mă
absorbise total. Mi-am ridicat pălăria, cerîndu-i scuze că nu
l-am lăsat liniştei sale.
— Eu, mi-a spus, nu te las să pleci. Hai pînă la mine. Am
cîteva zambile în curte. Vreau să-ţi dau un bucheţel, să-1
duci doamnei dumitale.
Nu am putut refuza. După ce a deschis poarta, s-a
aplecat deasupra unui strat, culegînd cîteva. Cineva din casă,
un glas de femeie, a strigat mustrător :
— Dimitrie, ce faci ?
El s-a ridicat, s-a înclinat, a zîmbit, apoi i-a răspuns : —
^Sînt pentru un prieten tînăr ! S-a întors spre mine şi mi le-a
întins.
— Să ştii că mi-a făcut plăcere întîlnirea cu dumneata.
Ce mai face prietenul Teodor Scarlat ? Să-i spui că nu mai
sînt supărat pe el !

168

186
169

187
Prin anul 1938—1939, Universul literar era în febra or-
ganizării unor şezători literare prin mai multe oraşe. Ioneî
Teodoreanu, pe care se rczcmase iniţiatorul şezătorilor şi
care promisese că va conferenţia înaintea programului
artistic, reţinut la Bucureşti, nu putea merge. Timpul se
apropia deci, şi Universul literar nu-şi găsea vorbitorul de
care avea nevoie. Cîţiva propuseseră, unii pe LA.
Bassarabescu, alţii pe Păstorel, iar cei mai mulţi pe Octav
Dcsilia.
După ce, în treacăt, aruncasem o vorbă domnului Bar-
noschi şi după ce acesta îmi spusese că i-ar face plăcere o
serie de conferinţe şi mai ales o călătorie prin ţară, am vor-
bit cu Victor Popeseu, care a acceptat ca, în cadrul şezăto-
rilor de la Sibiu şi de la Alba Iulia, să vorbească D. V. Bar-
noschi.
Primăvara venise de timpuriu, pomii înfloriseră şi îşi
răspîndiseră în vînt confetile florilor, ca după aceia vremea
să se răcească dintr-o dată, urmată de o ploaie care
pătrundea pînă la oase.

170 188
în această atmosferă, chiar dacă n-am mai fi vrut să mer-
gem, ne găseam în preziua plecării, se făcuseră afişe, lumea
ne aştepta, iar biletele se vînduseră peste aşteptările
noastre. în dimineaţa aceea de aprilie, m-am oprit la poarta
scriitorului Barnoschi, din apropierea Arcului de Triumf.
Venisem să-1 anunţ că a doua zi va trebui să plecăm. M-a
primit doamna, coana Letiţia, cum îi spunea Minulescu. De
cum a deschis uşa masivă de stejar şi i-am privit faţa, am
înţeles că ceva s-a schimbat şi se întîmpla în vila aceea
cochetă, construită în linii cubiste.
— E bolnav, mi-a spus ea, abia şoptit. Aseară l-am tras, i-
am pus pahare, i-am făcut o baie la picioare şi i-am dat un
ceai de vin fierbinte bătut cu ou. Vrea neapărat să meargă la
şezătoare, dar eu vă rog să nu-1 luaţi. Ieri a avut treizeci şi

ouă de grade, iar acum arde ca focul. A răcit straşnic. Pri-


măvara asta înşelătoare 1-a trîntit la pat. Doctorul i-a spus
a nu iasă din casă, iar el ţine morţiş să meargă cu dum-
neavoastră.
— Şi atunci, ce este de făcut ?

170 189
— Uite, a şoptit din nou doamna Barnoschi, eu aş zice
nici să nu mergeţi la el. Este molipsitor şi pentru dumnea-
voastră. O să-i explicăm mai tîrziu ce s-a întîmplat!
Din cîte mi-am dat seama, doamna Barnoschi căuta să
mă convingă să-1 las liniştii prescrise de doctor.
— Şi aşa cred că nu va putea vorbi, a adăugat, văzînd
ezitarea mea.
— Dar ce-o să creadă, am întrebat-o, cînd va auzi că am
plecat fără el ?
— Asta mă priveşte pe mine. Aranjez eu lucrurile !
Auzul ascuţit al doamnei a şi sesizat că la cîţiva paşi în
camera din fundul scării de semi-marmură gălbuie,
domnul Barnoschi se sculase din pat şi ameninţa să deschidă
uşa.
— Ar trebui să coborîm, mi-a spus.
Fără ezitare am pornit înainte spre ieşire, pe scara şer-
puindă, acoperită cu un covor roşu.
Cînd am ajuns afară, de sus glasul scriitorului întreba :
— Letiţia, cine este ?
Doamna a închis uşa fără să-i răspundă, apoi mi s-a
adre1-sat tot în şoaptă :
— îţi mulţumesc, domnule, pentru înţelegerea
dumitale !

Dpjă zilele cît au durat şezătorile, cel dinţii gînd, la în-


toarcere, a fost să mă interesez de sănătatea lui. Boala se

170 190
lungea, şi, dacă nu ar fi fost intervenţia şi energia doamnei
sale, cine ştie în ce ar fi degenerat.
L-am re vizitat tîrziu, adică tocmai prin anul 1940.
Ţineam să-i pun cîteva întrebări, pentru mine esenţiale.

170 191
Mă interesa cum scrie, de ce scrie şi ce 1-a determinat să
scrie. De altfel acest fel de întrebări le mai pusesem şi altor
scriitori şi nu atît din curiozitate, cit pentru o înţelegere mai
profundă faţă de scris în general.
— Scrisul meu este al acelora care cred că romanul în
genul pe care îl scriu nu trebuie abordat înainte de patruzeci
de ani. Scriu pentru că am ceva de comunicat şi nu mă simt
bine decît după ce am spus ceea ce am avut de spus.
Negiijînd schiţele şi eseurile anterioare, prima mea carte de
literatura sadea a fost Cărvunarii şi aş vrea să fac precizarea
că am început să scriu puţin mai devreme decît trebuia. Nu
mă aşez la masa de scris numai pentru că trebuie sau vreau
să scriu. Dacă nu aş scrie, ar trebui să sparg geamuri, să
zbier, să înebunesc. Am mania expresiei exacte. Scriu ziua,
seara, noaptea, după masă, oricînd simt nevoia. Evident,
sînt şi excepţii, cînd sînt bolnav, sau plecat. Atunci peisajul
este altul, chiar la mine acasă, pentru că totul se colorează
după starea sufletească !
— Despre romanul românesc ce credeţi ? l-am întrebat.
— Am mai răspuns o dată şi confratelui dumitale T.S.
Dar dacă toate romanele româneşti bune, sau numai cîteva
pagini bune, ar fi traduse într-o limbă universală, lumea
întreagă ar vedea că neamul românesc există ! Sînt în
literatura română scriitori care ne-ar face faimă peste
hotare şi am avut cinstea ca mulţi dintre ei să-şi spună
părerile şi asupra lucrărilor mele. Citez în acest sens numele
domnilor : Mihail Sadoveanu, F. Aderca, T. T. Branişte, I. A.
Bassarabescu, N. Davidescu, Perpessicius etc. !

192
De atunci nu l-am mai văzut. A plecar dintre noi.

ION BUZDUGAN

Cu poetul Ion Buzdugan am participat la cîteva şezători


literare, în afară de faptul că şi altfel îl întîlneam mereu. Cu
mult mai vîrstnic decît mine, dar tînăr şi ager la minte,
poetul acesta modest, trecînd printre confraţii săi fără să
ceară şi fără să bată la uşi, şi-a însemnat drumul, nu numai
prin cărţile de poezii pe care le-a publicat din cînd în cînd,
cît, mai ales, prin felul lui de a se comporta.
Un mare iubitor de ţară şi un mare pătimaş în a-i cînta
frumuseţile. Ori de cîte ori îl întîlneam, scotea din buzunar
cîte o poezie şi trăgîndu-mă lîngă un gard sau pe cîte o
bancă, nu se lăsa pînă nu mi-o citea, aşa cum ştia el, cu
glasul molcom, moldovenesc, însoţindu-1 de gesturi
mărunte, care aveau darul de a-i completa starea
sufletească.

193
Cînd l-am cunoscut mai bine, a fost în vara anului 1939.
Pe vremea aceea, ca şi astăzi, Moşii de la Obor îşi etalau
spectaculos sărbătoarea însoţiţi de fel de fel de atracţii, de
la pocmtorile cu încercarea puterii cu maiul, pînă la minunea
de atunci — zidul morţii —, în afară de risipa cîrciumilor, a
grătarelor care dau un parfum îmbietor ca şi a roţilor de no-
roc. Ne întîlnisem în tramvaiul 26, într-o aglomeraţie de ne-
descris.
— Mă duc la Moşi, mi-a spus. Nu vrei să-mi faci cinstea
de a bea un pahar de vin împreună ?
Cum îl ştiam sfătos şi om de la care oricînd puteam să
aflu ceva nou, mi-am întrerupt drumul şi am coborît o dată
cu el. De departe, pocnitorile şi murmurul de stup al bîlciu-
lui chemau parcă tot şirul de oameni care se dăduse jos, lă-
sînd tramvaiul gol.
Ion Buzdugan m-a luat de braţ şi mai mult tîrîndu-mă m-
a introdus în mijlocul furnicarului. Nu era un beţivan, dar îi
plăcea să guste un vin bun şi mai ales să stea de vorbă.
Mi-aduc aminte cum îl uimea copilăria oamenilor
bătrîni, care fie că se dădeau în căluşei, fie că se avîntau în
roata aeriană, scoteau aceleaşi strigăte ca micuţii ce
încercau pentru prima dată această senzaţie.
Ne-am aşezat ila o masă, în apropierea grătarului pe
care erau învârtite frigărui, pîrjoale şi mititei. Mă uitam cum
îşi pironise privirile pe grămezile de fleici rumene, presărate
cu piper, apoi scufundate într-o tavă mare plină cu vin
negru.

194
— La negustorul ăsta pe care-1 cunosc, să ştii că se bea
un vin de prin părţile mele. Este o băutură de şes, cu mult
soare în ea şi, mai ales, dintr-o viţă nobilă.
Acum îmi pare rău că nu l-am cercetat mai îndelung în
această privinţă şi m-am mulţumit numai să pomenesc titlul
volumului său de poezii Podgorii de aramă. înaintaşul meu
sînt sigur că mi-ar fi spus multe. Despre toate lucrurile, ştia
mai mult decît toţi oamenii. A cerut o farfurie plină cu pîr-
joale muiate în vin şi un clondir de pămtnt, aşa cum se ser-
vea acolo — cu vin galben de Şaba.
—■ Vreau să-1 bem fără sifon. Aşa ne vom ameţi mai
mult de soare decît de esenţele pămîntului !
El nu bea vinul ca noi. îl sorbea, îl gusta şi de fiecare
dată, înainte de a-1 bea, ducea paharul la nas, trăgîndu-i pe
nări parfumul aromitor.
Vinul nu se bea, se gustă. Uită-te la mine ! Şi în faţa 'i u,l
ui parcă oficia, rămînînd o clipă în extaz.
Pămîntul acesta e darnic, prietene, e generos. Ia ascultă
• inul, cînd îl torn în pahar, nu ţi se pare că vorbeşte ?
tocmai cînd ar fi vrut să continue, s-a oprit aproape de I
icîndu-şi loc cu greu printre mulţime, dueîndu-şi bici-de
coarne, scriitorul Iancu Visarion, cu pălăria dată pe la şi
broboane de sudoare pe faţă, neluînd seama la cei din jur.
Aşa cum îl ştiam de mulţi ani, cu aceleaşi haine pline de
p ic, jumătate bărbierit, jumătate nu şi cu smocuri de păr
leşindu-i din urechi şi din nas. A lipit o clipă bicicleta de masa
noastră şi abia după ce s-a aplecat şi şi-a scos damele de la
pantaloni, cînd s-a ridicat, a dat cu ochii de noi.

195
întîlnirea a fost zgomotoasă, aşa cum de altfel era orice
în-tîlnire cu nea Iancu.
După ce ne-am bătut palmele ca geambaşii în urma unui
tîrg, s-a aşezat şi el alături de noi, cerînd cinci mititei, un
sfert de pîine neagră şi o fleică la grătar.
— Venii şi eu, mă neică, la Moşi. Am cumpărat nişte
oale şi nişte străchini şi mi-a spus nevasta să cumpăr şi un şir
de linguri de lemn.
în timpul acesta, cîntăreaţa umbla cu cheta. Cînd a ajuns
la masa noastră, nea Iancu i-a dat cinci lei şi-a întrebat-o
dacă ştie să cînte „Măria neicăi, Mărie".
— Cum să nu, nene, i-a răspuns. Acuş, cum strîng banii,
îl şi auzi.
— Bine ! După asta să vii aci, şi să ştii, că dacă îl cînţi
bine$ţi dau un pol.
Nenea Iancu a întins mina înconjurînd gîtul lui Ion Buz-
dugan şi i-a spus :
— Ştii pentru cine am făcut cîntecul ăsta ?
— Nu, a răspuns timid poetul.
— Atunci să afli şi tu, mă mînzule, adresîndu-se mie, că
este făcut pentru nevastă-mea, cînd era ea tînără şi
frumoasă ca o Ileana Cosînzeană.
N-a trecut mult şi cîntăreaţa şi-a început cîntecul.
Nea Iancu, după ce şi-a golit paharul, a căzut pe gînduri.
— La ce te gîndeşti, nea Iancule ? l-am întrebat. A
zîmbit trist, parcă urmărind ceva în depărtare.

196
După ce cîntăreaţa a tăcut şi a revenit la masa noastră,
nea Iancu a scos o hîrtie de 20 de lei, chitită în opt şi i-a
întins-o.
— Şui de ce te-am pus să-1 cînţi ?
— Nu.
— Ştii cine-a făcut cîntecul ăsta ?
— Nu ştiu.
Atunci Buzdugan, pentru că Visarion ezita, 1-a arătat pe
acesta cu degetul :
— El!
Cîntăreaţa s-a arătat mirată şi după ce a plecat de lîngă
noi, a mai cîntat de vreo două ori cîntecul închinat Măriei...
Mai tîrziu, a venit şi conducătorul orchestrei.
— Să trăieşti, nene, şi mulţumim că ne-ai dat şi nouă cu
cîntecul ăsta o bucată de pîine !
Nea Iancu s-a făcut roşu, a luat o felie de pîine, a tăiat
jumătate din fleică, a pus-o pe pîine şi i-a întins-o. Apoi,
turnînd într-un pahar, 1-a umplut şi, dîndu-i-1, i-a strigat :
— Pentru sufletul Măriei !

Cam către seară, am reuşit să ne rupem de la masa la


care ne oprisem.
Nea Iancu a mai rămas. Am plecat numai cu Ion Buz-
dugan.
La roţile de noroc, luminile începuseră să se aprindă şi
glasurile celor care îşi strigau mărfurile erau asurzitoare.
Fără să vrei, te opreai căscînd gura peste tot.

197
Mi aduc aminte că mă oprisem în faţa unei dughene,
unde > trăgea la tir. Ion Buzdugan rămăsese puţin în urmă.
I >aca stau bine să-mi rememorez clipa, îmi aduc aminte
şi
ni a îndemnat să stau locului. O mulţime de oale, cră-
tiţi, bibelouri, bricege şi altele mă îndemnaseră să pun şi eu
muia pe o armă cu dopuri. Doi lei tragerea !
întreaga scenă reprezenta conturul ţării făcut din becuri
nuci, iar unde se presupunea a fi capitalele de judeţe era <
ne un semn, pe care cine-1 lovea primea cîte un premiu.
Bucureştiul, laşul, Craiova, Clujul şi Timişoara erau în-
semnate cu nişte puncte mai mici, şi cine le ţintea, lua
premiul dublu. N-am reuşit însă să-mi împlinesc dorinţa, căci
lui Ion Buzdugan i s-a părut o profanare a ideii de Ţară acest
joc.
La tramvai era aglomeraţie şi am convenit amîndoi să
mai mergem pe jos pînă la tramvaiul 14. Pe drum,
strîngîndu-mă de braţ, şi-a cerut iertare :
— Ai nevoie de un ceas ?
— Nu.
— Atunci ?
— Aşa, într-o doară, fără să-mi dau seama.

— Să ştii că chipul ţării este tot ce trebuie să avem mai


sfînt. E singura icoană la care trebuie să ne închinăm.
— Nea Ioane, i-am spus, dar şi eu cred la fel ca dum-
neata !
— Să nu mai treci pe la dugheana ăluia !

198
Se lăsase întunericul, dar mi s-a părut că în ochii lui am
văzut lucind ceva, ca razele unei stele.
în tramvaiul 14, ne-am despărţit. După ce a urcat cele
două trepte şi s-a aşezat pe scaun, s-a ridicat peste geam,
spu-nîndu-mi încă o dată :
— Te rog să mă ierţi şi să nu te mai duci pe la ăla !...

176

199
12 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

200
177
Am mers cu el pe la multe şezători, mai ales la cele or-
ganizate de Societatea Scriitorilor. Era prieten bun cu poetul
D. Iov şi cu prozatorul N. Dunăreanu.
Ajunsesem odată la marginea Moldovei într-o localitate
unde era comandant al regimentului 7 de cavalerie colonelul
şi scriitorul Octav Desilla. Acesta, fiind înştiinţat că sîntem în
trecere prin garnizoana sa, adusese în gară o companie de
onoare, în frunte cu trompeţii şi cu muzica regimentului.
Cînd trenul şi-a încetinit de-a binelea mersul, trompetele
au dat de veste sosirea noastră, spărgînd aerul cu glasurile
lor stridente, iar cînd am coborît, am auzit comanda scurtă a
colonelului Octav Desilla. Ostaşii au împietrit în poziţia de
drepţi cu săbiile scoase pentru onor, iar muzica a început să
cînte onorul la general.
Cei dintîi care au coborît tinereşte au fost Ion Buzdugan
şi Victor Eftimiu, după care am urmat noi : I. Minulescu, N.I.
Herescu, Eugen Boureanu, LA. Bassarabescu, D. Iov, George
Gregorian, N. Dunăreanu şi subsemnatul.
Octav Desilla s-a îmbrăţişat cu fiecare dintre noi, după
care am trecut trupa în revistă, în timp ce scriitorul coman-
dant mergea în dreapta noastră, în ţinută de sărbătoare, aşa
cum se face atunci cînd se dă onorul şefilor de state.
Muzica a continuat pînă ce am făcut drumul întors şi de
pe peron au năvălit spre noi soţiile ofiţerilor, cunoscuţi şi iu-
bitori de artă, cu buchete de flori.

201
La masa care a urmat apoi la popota ofiţerilor, îmi aduc
aminte că Octav Desilla şi-a început discursul adresîn-du-nî-
se cu titlul : Domnilor ambasadori ai scrisului românesc !...
A răspuns poetul Ion Buzdugan şi, după aceea, N.I. He-
rescu, preşedinte al S.S.R.-ului.
Nu ştiusem pînă atunci că Ion Buzdugan vorbeşte atît de
frumos. Cu ochelarii pe nas — poate pentru a putea să vadă
l.i capătul celălalt al popotei — a desfăşurat un discurs
In ne clocotea dragostea de patrie.
\ reprodus cuvintele simbolice ale lui Ştefan cel
Mare : .Moldova nu este a mea şi nici a voastră, ci a
urmaşilor
Urmaşilor noştri!"... şi a sfîrşit cu celebrele versuri ale lui
M.iicevici :
Limba noastră-i limbă sfîată, Limba vechilor cazanii,
Care-o pling şi care-o cîntă Pe la vatra lor ţăranii...
Şedeam în stînga lui. Din cînd în cînd, se întorcea spre
mine şi îmi spunea ce-i venea în gînd. Nu-mi amintesc prin
ce asociaţie de idei, o dată m-a întrebat dacă ştiu la ce an a
murit Ştefan cel Mare.
Cînd ne-am aflat iarăşi în tren, mergînd spre ţinta
noastră, a ţinut să-mi cînte întreaga poezie a lui Mateevici
pe o compoziţie a poetului Octav Sargeţiu.
Războiul, necazurile, viaţa ne-au despărţit întîlnirile. ÎI
vedeam rar şi numai în trecere, fie pe drum, fie la Societatea
Scriitorilor.
îşi scria amintirile.

202
O dată, cînd am stat mai mult de vorbă, în toamna
anului 1955, a fost în casa profesorului şi poetului Gheorghe
Ursu, pe strada Frigului nr. 4. Afară ploua mărunt şi frunzele
care mai rămăseseră în arbori se scuturau atît de dureros de
parcă plîngeau înşişi pomii. Poetul Gh. Ursu ne-a umplut
masa cu bunătăţi, a destupat o sticlă cu vin şi, după
invitaţiile de ri-goare£s-a aşezat şi el.
— Nu e vin de Şaba, dar e bun, a spus Ursu. Ion Buz-
dugan 1-a mirosit, 1-a gustat şi, după ce 1-a sorbit, a
încuviinţat aprobator din cap. A scos un caiet gros din
buzunarul de la piept, 1-a pus pe masă şi ne-a ameninţat că
nu va pleca pînă ce nu-i vom asculta toate poeziile. Erau
versuri în care cînta patria. Mi-aduc aminte că din cînd în
cînd făcea popas răsuflînd greu. După fiecare poezie urma
cîte un şir de amintiri, pe care probabil şi le va fi însemnat în
caietele sale de acasă. Povestea frumos, dulce, cald,
stăruind asupra cîte unor fapte de care lega însăşi viaţa sa.
— Cînd voi muri, ne-a spus, să ştiţi că o dată cu mine
moare ultimul visător !
Am sfîrşit mica noastră întâlnire către miezul nopţii.
După ce şi-a pus cu grijă caietul în buzunarul de la piept, ne-
a rugat să nu-1 însoţim.
Afară ploaia curgea tot aşa de mărunt, şi el, cu pălăria
îndesată pe cap şi cu gulerul paltonului ridicat, a ieşit pe uşă,
încet, ca o umbră, pierzîndu-se în noapte.

De atunci l-am mai văzut o singură dată. Treceam spre


locuinţa fratelui meu, pe Calea Dudeşti. L-am întîlnit într-o

203
staţie de tramvai. Era peste măsură de slăbit şi de abia m-a
recunoscut. Nu l-am întrebat decît cum o duce cu sănătatea.
Mi-a făcut impresia că şi-a adus aminte cu greu cine sînt.
Tîrziu m-a întrebat:
— Tu eşti, Carianopol ?
— Da, i-am răspuns.
— Ahaaa ! acum îmi aduc aminte.

La înmormîntarea sa, în anul 1966, printre ceilalţi cu-


noscuţi am întîlnit şi pe nepotul său, pe scriitorul şi doctorul
C. D. Zeletin, care mi-a spus că deţine o mare parte din
amintirile lui. Cred că comoara aceasta nu va întîrzia să ne-o
arate şi nouă.

IONEL TEODOREANU

Avocat distins, om de litere şi conferenţiar, Ionel Teo-


doreanu s-a remarcat prodigios, în tot timpul vieţii, ca un
scriitor care era aşteptat cu înfrigurare la fiecare nouă apa-

204
riţie a romanelor sale. înalt, puţin brunet, cu trăsăturile feţii
regulate, cu părul ondulat, cu vorba dulce, cu accent mol-
dovenesc, stăpîn pe cultură, putea oricînd să abordeze orice
subiect. Fiu al avocatului ieşean Osvald Teodoreanu şi frate
cu Păstorel Teodoreanu, altă figură luminoasă a scrisului ro-
mânesc, Ionel Teodoreanu era totdeauna scriitorul solicitat,
aşteptat cu interes şi dorit de toţi cei îndrăgostiţi de frumos.
Şi-a făcut faima de avocat mai ales în timpul Curţilor cu Juri.
Atunci cînd pleda, sălile de judecată deveneau neîncă-
pătoare pentru atîţi cîţi veneau să-1 asculte. Femeile îşi stor-
ceau batistele pline de lacrimi, inimile juraţilor se înmuiau,
iar rigiditatea judecătorilor se topea ca prin farmec, asemeni
bolovanilor de gheaţă sub razele soarelui de vară.
IVÎînuitor al unei dulci limbi literare, putînd să exprime
tot ceea ce voia să spună, împletind impresionant subiectul
cu imaginea, el a putut să-i cucerească şi pe cititori şi pe
auditori cum puţini scriitori şi conferenţiari din vremea
dinaintea celui de al doilea război mondial au mai izbutit.
Succe-
sele lui erau adevărate triumfuri : scene pline de flori,
aplauze necontenite şi cereri de autografe la fiecare pas.
*
Era, peste tot, la fel de neobosit. La Academie, la
Tribunal, la Societatea Scriitorilor, pe drum, la luna cărţii, în
librării, în tren, în Cişmigiu, ia Şosea, bine dispus, cu un
distins zîm-bet de amabilitate pe buze, păstra pentru fiecare
o vorbă de duh şi o poză de parcă ar fi fost în faţa
fotografului.

205
L-am cunoscut la o zi a cărţii, înconjurat de admiratoare,
admiratori, colegi de bară şi scriitori. Da autografe. Nu mai
prididea. Cînd mi-a venit rîndul, s-a oprit şi m-a privit. Eram
un ins nou în viaţa lui. Nu mă cunoştea.
— Pentru cine să dau autograful ? m-a întrebat
zîmbind.
— Pentru Virgil Carianopol !
— Poetul ?
— Da, dacă socotiţi că sînt...
— Va să zică, dumneata eşti ? Dar ce ai, frate, de eşti
atît de slab şi deşirat ? Munceşti undeva ?
— Da!
— în afara scrisului ?
— Da!
S-a aşezat la masa pe care o avea în faţă şi mi-a scris
cîteva rînduri convenţionale, aşa cum se dau la asemenea
prilejuri. A zîmbit, şi-a dat cu mîna pe spate părul ondulat şi
a luat altă carte. Venea altcineva la rînd.
Femeile îi aduceau flori.
Am stat mult timp deoparte şi am urmărit această pa-
radă a autografelor. Parcă şi acum mai am în nări mirosul de
parfum, pe care nu ştiu cine îl răspîndise în jurul mesei lui.
Pe mulţi îi cunoştea, pe alţii şi-i mai aducea aminte, iar în
faţa celorlalţi, cu subtilităţi pe care numai el ştia să le
mînuiască, reuşea uşor să le scoată din gură numele sub
care trebuia să le scrie dedicaţia.

206
() tînără, care aşteptase la rînd, legase cu el, în cele
cîteva ■ cît i-a stat în faţă, o conversaţie scurtă, dar
destul
de semnificativă.
Sînteţi căsătorit, maestre ?
— Da !
— Aveţi copii ?
— Da ! Doi!
— Pe unde staţi ?
— Pe Romană !
— Vă plimbaţi seara ?
— Uneori, da !
— Cînd nu vă plimbaţi, scrieţi ?
— Da!

— Pe unde vă purtaţi paşii ?


— De ce ?
— Vreau să ştiu !
— La Şosea, în Cişmigiu, sau, dacă pot şi am timp, pe
cîmp !
— Singur ?
— Depinde !
— Deci, nu singur !
— Cîteodată, da !
— Aveţi zile anume ?
Interogatoriul ameninţa să ia proporţiile unei cereri de
întîlnire. Cei care îşi aşteptau rîndul la autografe deveniseră
nerăbdători. Puţin mai încolo era scriitoarea Ştefana Velisar v

207
soţia lui Ionel, care se vedea bine că urmărise cu interes
toată convorbirea scriitorului cu cititoarea sa. Tînăra era
destul de atrăgătoare : îmbrăcată după ultima modă, rochiţa
scurtă, pălăria pusă ştrengăreşte. Ar fi voit să mai stăruie,
dar maestrul părea grăbit.
— Atunci, ce ziceţi, a întrebat ea, disperată, că timpul
autografului se terminase, unde puteţi fi întâlnit mai des ?
— în cărţi, a răspuns Teodoreanu.
182

208
183
Doamna care a venit la rînd i-a cerut să-i dea un
autograf în care sa scrie : „Iubitei doamne Iulia..."
— E un fel de certificat ? a întrebat scriitorul.
— Nu, dar vreau, am nevoie de această dedicaţie.
— De ce ?
Doamna a roşit. Nu este prea uşor să-ţi dezvălui cele mai
intime sentimente în faţa tuturor.
— Vă este necesar ? a întrebat din nou Ionel.
— Da î a răspuns ea şoptit.
— Pentru ce ?
Pentru că doamna de abia şoptise, ne-a spus el cu altă
ocazie : doamna voia să-1 facă gelos pe soţul ei. Poate aşa
va ieşi cu ea mai des în oraş.
— Argumentul a fost prea convingător, spunea Ionel
celor care l-au întrebat, şi a trebuit să cedez, urîndu-i succes.
*
Şezătorile erau pline de parfumul tinereţii. Uneori nici
nu putea citi din cauza aplauzelor cu care era primit şi între-
rupt pe parcurs.
După un drum lung şi obositor pînă la Călăraşi, unde
avea loc prima şezătoare dintr-un turneu prin vreo zece
oraşe, şi după ce abia ne instalasem la singurul hotel din
oraş, camera în care fusese cazat Teodoreanu a fost luată cu
asalt. Tineri şi vîrstnici veniseră să-i ureze bun sosit. Fiecare
adusese cîte ceva : flori, fructe şi, mai ales, cărţi, cărţi pentru
autografe. Invidia zîmbitoare a lui Cazaban, ca şi neliniştea
lui Minulescu şi-au arătat imediat colţii. Nu ştiu de unde au

209
găsit un coş ca de nuntă, învelit cu poleială argintie. Au
trimis omul de serviciu, de la hotel, de a cules nişte urzici de
pe lîngă garduri, le-au învelit frumos în foiţă roză, le-au pus
în coş şi le-au trimis lui Teodoreanu. înăuntru au pus un bilet
pe care scria : „De la cineva care te iubeşte". Coşul i-a fost
u pe masă, la rînd cu celelalte daruri şi lăsat să fie des-I I
i mai tîrziu.
I <>. mai spre seară, cînd Ionel s-a sculat, după un somn
1
i a început desfacerea celor primite, hazul a fost
gene-
i «I Vestea s-a dus ca fulgerul printre toţi participanţii
la
oare, fără ca adoratul să poată afla cine i-a făcut acea I II
'.a.
Scriitorul Cazaban s-a arătat atît de surprins şi de nevi-
novat, încît Teodoreanu a găsit de cuviinţă să se
spovedească
mai lui şi chiar să-i arate coşul cu urzici pentru a-1 con-
vinge.

Seara, adică la şezătoare, Teodoreanu a abordat


subiectul : . < um am scris Medelenii". Destăinuirile
scriitorului, îmbră-< ate în frumoase fraze literare, pline de
nostalgia evocării personajelor şi peisajului, au fost ascultate
cu mare interes.
Sala era arhiplină. Tinerii, ca şi cei mai vîrstnici, ţinuseră
ă nu scape această ocazie rară. Profesorimea, de asemenea,
ca şi baroul, în frunte cu avocatul Eugen Cealîc, organizatorul

210
şezătorii şi directorul revistei literare Pămîntul, au marcat cu
prezenţa lor această şezătoare deosebită.
După ce a citit, Teodoreanu a luat loc undeva în sală.
Citea acum maestrul Cazaban, aceeaşi poveste cu dulăul
Hector.
Hazul era general.
Cîţiva prieteni, aşezaţi în preajma lui Ionel, îl tot între-
bau, iar el trebuia să răspundă. în sală şoaptele se amplifi-
cau. Era în momentele în care Cazaban tocmai se apropia de
sfîrşitul nuvelei sale. Atenţia multora era distrasă de convor-
birea lui Teodoreanu cu ceilalţi.
Deodată, Cazaban, enervat, s-a oprit din citit şi, ridi-
cîndu-şi ochelarii, a privit crunt spre locul unde şedea Ionel.
— Cine vrea să vorbească, a strigat el mai tare ca de
obicei, să iasă afară !
Toate privirile s-au îndreptat spre Teodoreanu şi spre
grupul din jurul său. Ionel s-a ridicat şi a ieşit din sală, urmat
de aproape douăzeci de cunoscuţi.
După aceea, şezătoarea a continuat, dar parcă se stri-
case ceva, parcă ascultătorii pierduseră un lucru de preţ pe
care zadarnic se căzneau să-1 mai găsească.
A revenit după ce sfîrşise Cazaban de citit, adică o dată
cu începerea lecturii lui Minulescu. Nu cred că publicul a mai
ascultat aşa cum se cuvine nici pe nenea Minu, nici pe
ceilalţi care am urmat. Deşi lăsau impresia că ascultă, se ve-
dea că toţi ochii erau îndreptaţi către Teodoreanu care, cu
mîinile la piept, ca un şcolar cuminte, zîmbea distrat ges-
turilor pe care le făcea maestrul pe scenă :

211
în oraşu-n care plouă De trei ori pe săptămină, Un bătrîn
şi c-o bătrînă, Două jucării stricate Merg ţinîndu-se de mînă.
La masa care a urmat după şezătoare, Teodoreanu a fost
aşezat între Minulescu şi Cazaban. Stam în faţa lor, de cea-
laltă parte. în timp ce Ionel era absorbit într-o discuţie cu o
tînără de lingă mine, am observat cum Cazaban a scos o
hîrtie de douăzeci de lei şi a dat-o ospătarului care servea.
Intrigat, ara urmărit cu curiozitate ce avea să se întîmple. De
altfel, bănuiam că avea să facă iar vreo şotie. Şi, în adevăr,
aşa a fost. Cînd toţi am ridicat primul pahar, care trebuia
băut în întregime, fiind închinat gazdelor, după ce l-a dat
peste cap, Teodoreanu s-a făcut galben la faţă. Cazaban se
făcea că nu observă.
-Vă e rău ? l-am întrebat. Nu!
- S-a întîmplat ceva ? Da ! Am băut un pahar cu vin în
care mai mult de jumătate era ţuică !
M-am uitat atent la Cazaban. Părea preocupat de altele.
Vorbea cu o profesoară din stînga lui.
Câteva voci insistau să ia cuvîntul Teodoreanu. Nu-1
văzusem niciodată atît de palid.
-Nu pot, s-a scuzat.
Minulescu a propus să vorbească Cazaban, sau G. M. \
ladescu. Cazaban n-a mai aşteptat. S-a ridicat şi, făcînd mai
întîi elogiul lui Teodoreanu, a vorbit apoi despre cum 1-a
cunoscut pe Delavrancea.
După ce am sfîrşit masa, şi invitaţii au început să se
grupeze după preferinţe, m-am apropiat de Cazaban.
— Bine, maestre, se poate aşa ceva ?

212
— Ce, mă ?
— Păi am văzut şi am urmărit toată chestiunea cu pa-
harul.
— Care, mă ? Ce pahar ?
— Cu paharul cu ţuică, pus lui Teodoreanu.
— Dacă ai văzut, taci din gură. Auzi ? Să nu scoţi o
vorbă, că dracu te ia.
— Dar o să afle !
— La urma urmei mai dă-l dracului, să mai vorbim şi
noi. Că tot el, tot el ? Parcă noi n-am şti româneşte ! Tu, să-ţi
vezi de treaba ta. N-ai văzut, n-ai auzit...
Lui Teodoreanu i-a fost rău toată seara. Cel care a stat
numai în preajma lui, vestejind faţă de toţi greşeala ospăta-
rului, a fost Cazaban.

îl întîlneam ades. Mergea mai rar cu tramvaiul. îi plăcea
drumul pe jos. Teodoreanu grăbit, nu era niciodată de oprit
în Ioc. Angrenat în procesele în care avea de pledat, ori
numai pentru a-şi economisi timpul rezervat scrisului,
Teodoreanu nu putea fi văzut nici la cafenea, nici în alte lo-
caluri. Dacă era de prins, atunci numai acasă se mai putea
sta de vorbă cu el.
După ce i-am furat o promisiune în acest sens, într-o zi
din toamna anului 1941 am bătut la uşa lui, undeva pe
strada Eminescu, fostă Romană, în fundul unei străduţe.
Locuia într-o casă spaţioasă, cu rafturi pline de cărţi, ori de
bibelouri, cu un birou încărcat de manuscrise şi dosare. Ve-
nisem să-i cer părerea asupra unui volum de poezii pe care

213
voiam să-1 public, dar din care nu-mi amintesc să-i fi putut
citi măcar o poezie. Telefonul nu 1-a lăsat în pace. în afară
de aceasta, a vorbit atît de mult şi de frumos despre poezie,
despre el, despre Schitul Durau, despre Lesnea, Demostene
Botez, Sadoveanu şi despre viaţa laşului, încît mi-a fost greu
să-1 opresc. Venisem la ora trei dupăramiază. La ora şase
seara, mi-am strîns manuscrisul şi am plecat. în uşă mi-a
spus :
— Dacă vrei, la iarnă, cred că o să am mai mult timp. Dă-
mi un telefon. Vino să vorbim. Poate reuşim să citim şi
volumul de care este vorba.
* ·
Ionel Teodoreanu scria mult şi repede. într-o seară, pu-
tea să elaboreze 60—70 pagini de roman. Consuma multă
cafea.
După mărturisirile lui, Crăciunul de la Silivestri 1-a scris
într-o lună de vară. Conceput mai dinainte, în linii generale,
romanul acesta, de altfel ca şi altele, s-a închegat poate mai
repede decît a crezut.
— Numai cine nu ştie sau nu are nimic de spus scrie
greu, mi-a mărturisit într-o zi. Eu, spunea, scriu romanul nu-
ni.ii de două ori : întîi în cap şi pe urmă pe hîrtie. Corecturile
şi adausurile nu mai sînt o problemă. Cînd ai ima-ninaţie,
acestea devin lucruri mărunte. Nu pot să scriu oriunde, dar
pot gîndi în orice loc : pe drum, la masă, în voiaj şi mai ales
atunci cînd stau de vorbă cu mine, acasă. Uneori cred că mi-
aş putea chiar dicta cărţile la maşina de scris, dar simt o
deosebită satisfacţie să scriu cu mîna. Atunci am impresia că

214
sînt un dăltuitor care, cu peniţa, ajung să modelez orice
zbenghi necesar eroilor mei. îmi place să-mi simt eroii
mişcîndu-se, zvîrcolindu-se sub condei, să-i aud vorbind.
Este, vezi dumneata, uneori o satisfacţie diabolică pentru
mine, să-mi închid eroii în inimă, să-i limitez, să-i fac să
sufere, să iubească, să se bucure şi să-i convertesc să.
gîndească la fel ca mine. Ştiu, nu fac totdeauna ceea ce gîn-
desc, dar de cele mai multe ori aceasta mi-e dorinţa. Aş vrea
să scriu o dată un roman în care să pătrund adînc, să-mi
chinuiesc eroii, să-i înghesui, să-i limitez numai la ceea ce
vreau eu. Pentru prozator, problema aceasta este esenţială.
Cine poate să-şi stăpînească eroii, cine nu le dă voie să fie
aşa cum vor ei, cine nu-i lasă să iasă din rama în care sînt
puşi să stea este un scriitor mare. Rebreanu, spre exemplu,
merge pe acest drum. Nu ştiu dacă ştii, dar află că sînt eroi
cu care trebuie să te cerţi, să-i ameninţi, ca să-i convingi să
rămînă acolo unde i-ai pus. Unii sînt excesivi, alţii neînde-
mînatici. Pentru mulţi, trebuie să faci tu mai întîi ceea ce
trebuie să facă ei pentru ca, imitîndu-te, să desăvârşească
ceea tfe trebuie. Femeile, în cărţi, în romane mai ales, sînt
mai încăpăţînate decît în viaţă. Lor nu le place să facă decît
ceea ce vor. Cu multe eroine din cărţile mele a trebuit să
pierd timp preţios pentru a le convinge că aşa trebuie să
procedeze în diferite situaţii. Ei, dar — şi-a încheiat el măr-
turisirile — acestea sînt chestiuni de care am vorbit fără să
vreau. Numai acela care scrie proză cunoaşte aceste
lucruri şi ar fi fost bine să le tăinuiesc. Pentru poeţi este mai
uşor. Am făcut şi eu poezie şi ştiu. Spectatorul vine la teatru,

215
vede piesa, aplaudă, dar nu ştie niciodată cit a luptat autorul
cu eroii săi, să-i facă să fie aşa cum apar pe scenă.


— înainte de a da cartea la tipar, o citiţi cuiva ? l-am
întrebat, cu ocazia unei întîlniri.
— Iată o întrebare — a zîmbit — la care răspund aşa,
fără să vreau. A citi cartea cuiva, înainte de tipar, ar însemna
să iau o parte din frumuseţea ei şi s-o dau celui căruia i-o
citesc. Citind-o, am impresia că o golesc de ceva pe care aş
vrea să-1 reţin numai pentru mine. Părerea cuiva nu poate fi
un îndreptar. De multe ori, mai mult spulberă decît adaugă.
Cu poezia se întîmplă invers. Proza, citită mai multora, se
face ca moneta prea mult circulată. Eu mi-o citesc numai
mie în diferite ocazii. Cînd am sfîrşit o carte, dacă ar trebui
să mă iau după părerile celora cărora le-aş citi-o, ar trebui să
fac ca meşterul care doboară casa construită, pentru că nu-
i place unuia sau altuia. în general, nu citesc nimănui cărţile.
Nu frecventez nici un cerc literar şi nu cred decît în gustul
marelui public, pe care-1 socotesc singurul critic. Ce scrie
critica despre mine, mă bucură, dar nu mă interesează. Ţin
însă seama de numărul impresionant al volumelor fiecărei
ediţii şi acest fapt e o confirmare a celor ce ţi-am spus mai
sus.
*
— Dar despre Viaţa românească, l-am întrebat în cadrul
aceleiaşi întîlniri, ce aţi putea să spuneţi cititorilor dum-
neavoastră ?

216
Ochii lui au căutat nostalgic trecutul.
Despre Sadoveanu, Ibrăileanu, Topîrceanu, Philippide, I
'nnostene Botez, Otilia, despre ei n-aţi spus niciodată ni-'ii K.
Ar fi interesantă o privire asupra lor !
— Şi despre Lesnea, a adăugat.
— Şi despre el...
După o clipă de gîndire, a adăugat :
— Mai mult despre el, decît despre ceilalţi. Poet cu
deo-■Inte însuşiri, îi prevăd un viitor mare. El are de spus
multe
ştie să le spună. în graiul lui Lesnea sînt mai multe privi-
ghetori care cîntă. în el înfloresc mai mulţi zarzări. Dacă ar fi
să ne dăm întâlnire peste cincizeci de ani şi să vorbim tot
despre acelaşi subiect, ai vedea cîtă dreptate am avut.
Ridicat din mijiocul celor mulţi şi neînţeleşi, fost muncitor la
tipografia Vieţii româneşti, Lesnea este produsul acestei
reviste şi la ascensiunea lui am contribuit şi eu. El îmi este
drag şi-mi este prieten. Eu nu fac asupra lui decît aprecieri
prieteneşti. Despre Viaţa românească am să scriu odată.
Pentru mine, Viaţa românească este laşul, cu toate aminti-
rile mele. Va trebui să scriu. Deocamdată, sînt angrenat în o
mulţime de treburi şi nu ştiu cu care să încep mai întîi.
*
în anul 1943, eram colaborator permanent la Universul
literar. Printre alte lucruri noi, redacţia luase măsura —
pentru mărirea tirajului — de a publica, din două în două
săptămîni, un interviu cu cîte un scriitor de seamă. Şi ia-tă-

217
mă aşadar pornit înaintea confraţilor, să mă asigur de laurii
victoriei.
Pe>; Teodoreanu trebuia însă să-1 cauţi, să-1 prinzi. îm-
părţit între conferinţe, bară, diferite consilii, reţinut pentru
creaţii proprii, mereu fără timp, nu-1 găseai liber niciodată.
între două procese la Curtea Marţială, i-am explicat ce
mă aduce la el. A zîmbit şi, trecîndu-şi mîna prin părul ine-
lat, s-a uitat repede peste întrebările care aveam a i le pune.

190

218
191
— Dar aş vrea fulger, mi-a spus, sau dacă nu, dă-mi4e
să-ţi răspund acasă.
Ştiam că lucrul acesta însemna pierderea atît a între-
bărilor cît şi a speranţelor.
— N-ar fi mai bine să vă întreb eu ?
— Dacă ţii !...
— Atunci să începem ?
— Da !
— De ce nu lipsesc niciodată din romanele
dumneavoastră zarzării înfloriţi ?
După o privire semnificativă, Teodoreanu a dat să se
ridice de lingă mine.
— Dacă începi aşa, cred că ne pierdem timpul
degeaba !
— Dar, am şoptii, pentru mine, ca şi pentru cititorii
dumneavoastră, este ceva interesant. în aproape toate căr-
ţile dumneavoastră, chiar dacă nu este un zarzăr, este o
creangă de zarzăr. în vitrină la Cartea Românească, lîngă
poza din mijlocul cărţilor, totdeauna este pusă şi o creangă
înflorită, aşa că întrebarea mea este justificată. Este un
semn distinctiv ? O emblemă ?
Văzîndu-mi insistenţa, s-a înduplecat.
— Pentru că laşul este oraşul zarzărilor şi caişilor. Aşa
mi-a rămas în minte, din anii copilăriei !
— Va plac romanele dumneavoastră ?
— Acest lucru îl spun cititorii mei, numărul lor ! Voiam
să-1 necăjesc.

219
— Dar critica ?

— Asta nu mă interesează, chiar dacă nu este prea fa-


vorabilă.
— Călinescu, vorbind la Dalles, despre prozatorii
români, v-a rezervat un spaţiu mai mic. Dacă nu mă înşel, v-
a pomenit numai numele.
— Cu Călinescu sînt prieten, dar nu discut literatură !
— Ce credeţi despje Rebreanu ?
— Nu-mi vorbesc colegii nici de bine, nici de rău. Daca
lînt în faţa justiţiei, îi apăr. Dacă nu, îmi place să mă feresc
de ei!
îmi dam seama că păşisem cu stîngul. Teodoreanu ar fi
vrut cu totul alte întrebări. Am căutat să îndrept lucrurile.
— Se spune că sînteţi cel mai citit scriitor !
Dintr-o dată, privirea lui pînă atunci rece, tăioasă, s-a
îndnlcit. Vorba i-a devenit melodioasă, iar ouvîntul cald, a
început să fie mai distinct.
— Da, mi-a răspuns, aşa este, dar ce vină am eu dacă
cititorii mă aleg ?
— La săptămîna cărţii, aţi dat o mulţime de autografe !
— Totdeauna se întîmplă aşa. Sînt printre cei mai soli-
citaţi.
— Femeile ?
— ...şi ele !
Ritmul pe care mi-1 impunea Teodoreanu devenise, în
adevăr, aşa cum spusese cînd l-am solicitat, fulger.

220
— Cîştigaţi desigur destul de bine. Procese...
literatură... conferinţe !
Cînd a vrut să-mi răspundă, începuse şedinţa unui pro-
ces în care apăra. S-a sculat repede şi mi s-a părut că a ră-
suflat uşurat.
— Pe cînd, în continuare ? am reuşit să-1 întreb.
— La anu', mi-a răspuns rîzînd, pierzîndu-se prin mul-
ţime, spre sala de şedinţe.
Am .încercat zadarnic să-1 mai prind cu alte ocazii, dar
n-am găsit nici locul, nici timpul.
într-o seară, între alte povestiri, i-am citit lui G. M. Vlă-
descu acest început de interviu cu Teodoreanu. După ce m-a
privit peste ochelari, aşa cum obişnuia, bătrînul s-a pornit să
rîdă.
— Numai dumneata puteai să-i pui asemenea întrebări.
Mă mir că ,ţi-a răspuns şi aşa !
— Dar cum trebuia să-1 întreb ?
După ce mi-a ţinut o frumoasă lecţie despre ce este un
interviu, la ce trebuie să se rezume şi cam ce fel de întrebări
trebuiesc puse, m-a bătut pe umeri, sfătuindu-mă să-mi văd
de poezie.
*
Trecuse aproape un an. Ne apropiam de sfîrşitul primă-
verii lui 1944. Pomii îşi scuturaseră demult floarea, dar prin
curţi şi pe străzi tot se mai vedeau petale mici, albe, ca nişte
confete rămase de la balul primăverii. Mi-am adus aminte
iar de Teodoreanu. L-am întîlnit la sediul Societăţii
Scriitorilor. Făcea parte din Comitet.

221
— Domnule Teodoreanu, l-am întîmpinat, ştiţi că mi-aţi
rămas dator ?
— Tot n-ai renunţat ?
— Nu.
— Şi vrei să continuăm tot ca atunci ?
— Nu. Am luat lecţii speciale şi cred că de data asta
întrebările au să vă placă.
— Cu cele de atunci ce-ai făcut ?
Ca să nu-1 sperii, l-am minţit că le-am pierdut. Am simţit
că se bucură.
M-a rugat să-1 aştept şi am pornit împreună. Era cald,
iar el era îmbrăcat într-un fel de cazacă neagră, descheiată la
gk, plin de tinereţe.
— Şi ce ai vrea să mă întrebi ?
— Numai patru întrebări. într-un sfert de oră sfîrşim.
— Deci tot fulger ?
— Dacă vreţi !...
După ce am ieşit din strada General Berthelot, spre piaţa
Amzei, am ocolit către cinematograful Aro şi ne-am îndrep-
i n spre grădina Icoanei, unde ne-am aşezat pe o bancă mai
retrasă.
Ca să nu pierd vremea, l-am întîmpinat ou prima în-
1 rebare.
— Dumneavoastră scrieţi şi poezie. Ce credeţi despre
ea ,i care credeţi că este cel mai reprezentant poet al
tinereţii
noastre ?

222
De astă dată era parcă mai calm. întrebarea nu-1 privea
direct şi mi s-a părut că îi oferă chiar prilejul aşteptat.
— Poezia de astăzi, bineînţeles cea tinerească, cea sub
treizeci de ani, aş putea spune că se bucură de multă sim-
patie. Asta am observat-o atît la şezătorile literare, cît şi la
săptămîna cărţii. Poeţii tineri sînt mai gustaţi decît cei vîrst-
nici. Pe linia cea mare a poeziei, la care se adaugă metafora
şi imaginea, aceştia au ajuns la frumuseţi şi melodii surprin-
zătoare. Dacă ar fi să vorbesc numai de un reprezentant al
tinereţii, de George Lesnea, nu aş spune decît că este un
poet cu multe calităţi, cu frumuseţi neîntîlnite în literatura
noastră şi cu un viitor care îl arată de pe acum ca pe un
reprezentant al tinerei generaţii !
— Nu exageraţi ! Nu spuneţi asta, poate din prea multă
afecţiune pentru el ?
— M-ai întrebat ce cred, şi ţi-am răspuns exact !
I-am pus a doua întrebare, căutînd pe cît mi-a fost po-
sibil să nu-d necăjesc.
— Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între autorii traduşi
de Iulian Giurgea şi cărţile dumneavoastră, care cărţi credefl
că au avut mai mult succes la noi ?
întrebarea mi s-a părut hazardată, dar am pus-o ca un
deget pe rană.
— Aş vrea să nu-ţi răspund. Din punctul meu de ve-
dere, îmi place tot ce este românesc. Noi avem o literatură
aşezată, molcomă, dar şi ceilalţi pun probleme care
trebuiesc cunoscute. Este ceva nou pentru noi şi măcar din
curiozitate tot trebuiesc citite !

223
— Nu ştiţi, numărul ediţiilor traduse au întrecut pe cel
alor dumneavoastră ?
— Precis nu ştiu, dar cred că da !
— Se spune că sînteţi un scriitor foarte iubit de femei !
— Şi ce are asta cu literatura ?
— Am vrut numai să vă întreb !
— Se poate, dar nu mă interesează !
— I-am luat un interviu şi maestrului Minulescu !...
— Iar nu mă interesează !
— Apropos, atunci ce vă preocupă mai mult ? Ce
carte ?
— Nu despre asta e vorba acum, mi-a răspuns. Mă gîn-
deam la cu totul altceva !
— La ce ?
— Cînd mi-ai pus ultimele întrebări, ca să fiu mai clar,
mă gîndeam că poate mîine dimineaţă, ne putem deştepta
la începutul unei ere noi. Războiul este pe sfîrşite. Ţara dis-
trusă. Cine ştie ce se va alege de noi ! Pînă să ne refacem,
vor mai fi multe de îndurat.
— Dumneavoastră aţi fost pe front ?
— Nu... Mi-a plăcut mai mult titlul de scriitor !
Norocul meu este că scriu repede şi astfel am putut în-
registra tot ce mi-a răspuns Teodoreanu.
înainte de a sfîrşi, l-am mai întrebat ce este poezia ! Cred
că i-a plăcut întrebarea. Am observat după cum s-a grăbit
să-mi răspundă. Prin comparaţie, răspunsul a semănat cu el.
— Aş asemăna-o cu nişte ochelari coloraţi pe care îi
pun oamenii la ochi. Prin ei, atît lucrurile cît şi împrejurimile

224
se văd mai frumoase. Cam ochelarii aceştia ar fi poezia.
Admeimea sau înălţimea ei nu mai depinde de ochelari, ci
de individ. Aci intervine atît cultura, cît şi sensibilitatea
nforului, şi cititorului !
— Dar romanul ?
— Bucată de viaţă, luată în întregul ei, cu toate pămîn-i
urile, cu întreaga ei trăire !
— Ce scriitori români actuali vă plac ?
— Sadoveanu, Ibrăileanu, Philippide, Topîrceanu, De-
mostene Botez, Lesnea...
— Deci numai Moldova.
— Dacă vrei...

L-am mai revăzut pe Ionel Teodoreanu la o şedinţă a


fostei Societăţi a Scriitorilor Români. Se pusese problema
ridicării unui bust Eminescu. Era entuziasmat. A propus să se
organizeze şezători literare, din veniturile cărora să se ridice
această recunoştinţă publică geniului românesc, recunoş-
tinţă la care oficialitatea n-a voit să ia parte.

L-am văzut apărînd la bară, l-am auzit vorbind şi nu o
dată m-am lăsat antrenat de tumultul personalităţii lui.
Ionel Teodoreanu a fost un scriitor, o inimă de om. A
trăit în fugă, tot aşa cum de altfel a şi plecat dintre noi.

225
ARTUR ENAŞESCU

Am citit undeva un interesant articol de consideraţii cri-


tice, intitulat Artur Enăşescu, simbolul unei tragedii. Acesta
mi-a răscolit multe amintiri de acum aproape douăzeci şi
cinci — treizeci de ani, amintiri pe care timpul, spalîndu-le,
le-a făcut şi mai limpezi, şi mai strălucitoare.
Ceea ce m-a determinat însă să pomenesc acest articol
în cursul amintirilor mele, nu este contestarea valorii docu-
mentare a acestuia, ci doar nevoia ce o simt de a face o
precizare ce va interesa poate cîndva istoria literară.
Cel care îl evocă pe Artur Enăşescu are la îndemînă, pe
lingă revistele timpului, volumul de poezii Pe gînduri din
1920, ca şi celălalt de mai tîrziu, intitulat Revolta Zeului,
apărut în anul 1946, Ia editura Boema, cu o strălucită pre-
zentare făcută de poeta Ştefania Stîncă şi cu un portret sim-
bol inedit al autorului, datorat regretatului Ion Sava. Dar
mai întîi de toate, trebuia să-1 fi cunoscut pe Artur
Enăşescu, să fi înţeles tulburătoarea complexitate a acestui
suflet.

226
Se spunea în articolul acela că : ...„întinzînd mîna cu
groaznică umilinţă pentru un muc de ţigară sau un gologan
pentru o pîine..."
Este adevărat că Enăşescu ajunsese o umbră, că umbla
în zdrenţe, că paltonul lui cu blană de biber era de pe vre-
mea cînd fusese prinţul eleganţei româneşti şi poate că a foii
singurul lui palton din viaţă. Ceea ce vreau însă să se e că
Artur Enăşescu era de o demnitate excesivă. El nu i întins
niciodată mîna. Nu ar fi primit de la nimeni nici un ban.
Venea la Capsa ca o umbră şi pleca la fel. A fost umilit, in
adevăr, de o societate neînţelegătoare şi de o oficialitate
oarbă. Dar el nu s-a umilit, n-a cunoscut arcuirea sirii spinării
nici pentru măriri, nici pentru bani.
Doctor în filozofie al Universităţii din Paris poet de care
istoria literară va trebui să ţină seama, dacă ar fi fost în firea
lui s-ar fi aplecat şi umilit atunci cînd s-a întors în tară,
asigurîndu-şi un post la care avea dreptul, sau ar fi dat din
coate spre a înlătura pe alţii, cărora ar fi putut să le ia locul.
Dar Artur Enăşescu era un modest, un timid, însăşi eleganţa
îmbrăcăminţii sale, după venirea de la Paris, era parcă
făcută anume să acopere o timiditate de care poetul nu s-a
putut vindeca pînă la sfîrşitul vieţii. Fără să ceară nimic,
atunci cînd putea şi avea dreptul să ceară, şi fără să întindă
niciodată mîna, el şi-a trăit ultimii ani ai aşa-zisei
inconştiente cu o demnitate de care numai cei clădiţi astfel
sînt în stare.
L-am văzut, ani de-a rîndul, în colţ la Capsa, dar nicio-
dată nu ştiu să fi întins mîna. Respingea cerşetoria. Suferea,

227
dar sfida pe toţi cei îmbuibaţi şi inconştienţi. Că alţii au cerut
pentru el, poate să fie adevărat, şi poate că mulţi vor fi luat
în numele lui. Dar la el n-a ajuns nimic.
Dacă pe cartea sa de vizită, alături de titlul universitar,
adăuga cîteodată şi strigătul : „actualmente fără domiciliu,
bolnajp, gol şi flămînd" — apoi aceasta nu a făcut-o decît în
corespondenţa cu confraţii ajunşi pe treptele înaltelor ie-
rarhii, sau îndemnat de cei care aveau interesul să ia bani în
numele nenorocirii lui.

Era în vara anului 1941, cînd, într-o zi, Corneliu Mol-


dovanu m-a rugat să-i duc lui Enăşescu pensia pe luna iulie.
Locuia într-o cameră întunecoasă, undeva pe o stradă cu
linişte multă. Ca mobilă nu am văzut decît un pat răvăşit, un
scaun, o masă cu trei picioare şi, într-un perete, bătută într-
un cui, o fotografie ştearsă de vreme, reprezen-tînd pe poet,
undeva în Franţa, în vremea tinereţii sale.
L-am găsit stînd pe un scaun pus în vîrful patului. M-a
izbit o duhoare de putreziciune. Am spus bună ziua, parcă
6tînjenit de statura lui monumentală şi de mirosul care mă
înecase.
— Am venit să vă aduc pensia pe luna aceasta, am
strigat, mai mult ca să-mi fac curaj.
Artur Enăşescu, cu o haină ruptă pe el, cu gulerul ridicat
şi cu pălăria pe cap, şedea nemişcat. Lumina electrică îi
proiecta pe perete o umbră înfiorătoare. N-a răspuns. M-a
privit cu ochii ficşi şi mari, cu fălcile încleştate şi cu părul
atîrnînd în şuviţe de sub pălărie. Nici cînd am scos banii din

228
buzunar, întinzîndu-i, nu a făcut vreun gest. Nici un muşchi
nu s-a mişcat pe faţa lui.
— Vă rog să-mi semnaţi de primire, am strigat din nou.
Dar chipul lui a rămas acelaşi, de piatră. După cîteva
clipe m-a întrebat :
— Ţie nu ţi-e frică de şerpii şi şobolanii care aleargă
prin casă ?
M-am uitat împrejur. Podeaua era în adevăr murdară,
dar fără nici un fel de lighioane.
— Eu de aceea stau aici, a vorbit, de astă dată mişeîn-
du-şi capul. Dacă m-aş da jos, m-ar mînca. Toată ziua mă
chinuiesc. Ies din toate găurile şi îşi scot limbile la mine !
Nu ştiam ce să spun. Ţineam banii într-o mină, iar chi-
tanţa ce trebuia semnată, în alta.
— De ce n-a venit Gheorghe ?
< dieorghe era omul de serviciu al Societăţii, care îi adu-
■ de obicei banii, dar în luna aceea plecase în concediu. E
bolnav, am minţit.
— Da ?! Atunci să vie el!
— Dar puteţi să-i luaţi şi de la mine, i-am spus, pentru i
I. I am venit.
Nu mi-a mai răspuns. Cu un deget obosit mi-a arătat
drumul spre uşă. Am înţeles că puţina mea convorbire cu el
te sfîrşise.
Aproape cu bucurie, m-am grăbit să plec. Afară era cald,
Mure...
Am povestit cele de mai sus celui ce mă trimisese să-i
duc banii. A dat întristat din cap.

229
*
Autorul Riţei şi Crucii albe de mesteacăn, poet de o rară
sensibilitate, zăcea inconştient într-o cameră întunecoasă,
fără nici un fel de asistenţă medicală, după ce în trecut
cucerise întregul Bucureşti, căpătînd titlul de prinţ al
eleganţei.
După cîteva săptămîni, am întrebat pe Corneliu Mol-
dovanu dacă n-a putut face ceva pentru Enăşescu. Am aflat
că banii pe care îi primea îi da, jumătate pe ţigări, iar restul
pe prăjituri.
— îl înşală toţi, mi-a spus Moldovanu. Pentru o pră-
jitură i se ia o sută de lei, cînd ea costă zece lei; iar pentru
-un pachet de ţigări zece lei, cînd trebuie să-i ia numai doi.
— Dar cu ce se hrăneşte ?
— Aceasta am vrut să aranjăm şi noi, povestea Moldo-
vanu. Acum nu-i mai dăm banii. Am plătit unei pensiuni care
îi duce mîncare în fiecare zi. Uneori mănîncă, alteori nu. în
tot cazul, este mai echitabil decît să-1 laşi la discreţia
hoţilor.
— Dar de ce, am întrebat altă dată, nu este internat
într-o casă de sănătate ?
— Fiindcă doctorii spun că este incurabil.
— Bine, dar e o ruşine !
— Sînt de acord, mi-a răspuns domnul Moldovanu, dar
ce pot face r Ministrul sănătăţii mi-a spus că şi aşa sînt
destui nebuni ! Acum, să vedem ce vor spune cei de la
palat !

230
Ce s-a mai întîmplat nu ştiu, dar de la un timp, Artur
Enăşescu a început să iasă din nou din casă şi să vie să stea
de dimineaţă pînă seara în colţ, la Capsa. Nu vorbea nicio-
dată cu nimeni. Nu supăra pe nimeni. Privea totdeauna de-
parte, unde oamenii nu puteau vedea. Sta acolo ca un stri-
găt de deznădejde pe care nu-1 auzea nimeni. îmbrăcat în
zdrenţe, nebărbierit, murdar, fostul prinţ al eleganţei româ-
neşti avea înfăţişarea unui strigoi pe care oamenii îl ocoleau.
Zeul, cum îl denumiseră confraţii, devenise o arătare.
Mulţi scriitori, snobi, foşti sau viitoare excelenţe, pretindeau
că nu mai pot veni la Capsa din cauza lui.
*
într-o zi, ieşind de la Capsa împreună cu scriitorul Mir-
cea Damian, în trecere, acesta i-a băgat în buzunarul palto-
nului o mînă de bancnote mărunte.
Enăşescu, fără să-şi mute privirile din depărtarea în care
şi le fixase, a băgat mîna în buzunar şi, scoţîndu-le afară, le-a
presărat sub paşii uimiţi ai trecătorilor.

Altădată, un preot s-a apropiat de el cu duhul blîndeţei,


rugîndu-1 să-i dea un autograf. A scos chiar stiloul, căutînd
să i-1 îndese între degete. Artur Enăşescu, enervat, poate
pentru că îl sustrăsese vedeniilor sale de acolo, din depăr-
tare, a trîntit stiloul de pămînt şi a scuipat pe hainele aceluia
I I ceruse autograful. Cei din jur au rîs, dar pe faţa poe-
lului nu s-a mişcat nici un muşchi.

231
I I nu cerea şi nu primea nimic de la oameni. Seara, ' ca
-la locuinţa lui întunecoasă şi rece, iar dimineaţa re-nea in
acelaşi loc. Uneori privirile lui aveau ceva dureros, mputativ
chiar, alteori erau fără nici un fel de expresie.
*
înainte de cel de-al doilea război, la o serbare a unei 0<
ictăţi de binefacere, am auzit o doamnă cîntînd Cruce albă
tle mesteacăn.
M-am făcut că nu ştiu ale cui sînt versurile şi am între-ii-
o pe ea. Mi-a răspuns că i se pare că sînt ale lui minescu...

Se cuvine să notez aici numele a doi oameni de suflet


are, adunînd şi selectînd truda poetului Artur Enăşescu, au
editat un ultim volum din poeziile acestuia : Jean Vasiliu şi
Dumitru Rotaru.

PETER NEAGOE

232
Scriitorul de renume universal, Peter Neagoe, cetăţean
al continentului de peste ocean, ca stare civilă, dar tot
român prin sentimentele şi dragostea faţă de ţara care 1-a
născut, culege succesele binemeritate ale romanelor sale, cu
atît mai mult cu cît, atît eroii cît şi peisajele cărţilor sale sînt
româneşti.
în vara anului 1938 şi-a vizitat ţara, atras de amintirile
lăsate aci cu ani în urmă. într-o convorbire avută cu el la
sediul Societăţii Scriitorilor Români, am vrut să aflu cît mai
multe de la el, despre viaţa sa, despre romanele sale,
precum şi despre secretul de a fi ajuns, relativ repede, la o
notorietate universală.
— Pentru publicul care nu vă cunoaşte, l-am întrebat,
cred că nu vă supăraţi dacă vă cer cîteva date biografice !
Figură tipică de ardelean, meditativ, suspicios, Peter
Neagoe, după ce m-a măsurat distant, dar dulce, vorbind o
românească aproape nealterată nici de timp, nici de limbile
germană, engleză şi franceză pe care le posedă la perfecţie şi
în care a trebuit să se descurce multă vreme, nemaivorbind
limba maternă, a zîmbit tinereţii mele şi mi-a făcut semn iă
scriu.
M-am născut în anul 1885, luna noiembrie, la Odor-i i
unde tatăl meu era notar. Copilăria mi-am petrecut-o ■ II i-
omuna Aciliu. Am urmat şcoala săsească la Sibiu. La M ia de
şaisprezece ani m-am înscris la Academia de Belle \iu' din
Bucureşti. în timpul liber am audiat cursurile pro-rilor
Rădulescu-Motru de la facultatea de litere, iar la I acuitatea

233
de drept, cursurile de drept roman ale profe-orului
Danielopol.
— Cînd aţi părăsit România ?
— După terminarea Academici, cînd am plecat la
Milnchen, unde m-am angajat la policlinica Roentgen-Bayer.
— Ce v-a făcut să părăsiţi ţara ?
— Precis, n-aş putea spune nici acum. Poate dorul de a
evada, de a cunoaşte, de a mă afirma. în tot cazul, cred că la
început a fost mai mult dorul de a urma la o mare şcoală de
pictură din străinătate.
— Şi, după Germania, ce a urmat ?
— De aci am plecat în America, unde lupta pentru exis-
tenţă a fost crîncenă. Am ajuns la New-York cu un singur
dolar în buzunar, dar cînd eşti tînăr nu simţi nici cum trece,
nici cînd trece timpul. O lună munceam pentru a avea ce
mînca luna următoare. Frecventam cursurile Academiei de
pictură. în vremea aceea făceam desene şi ilustraţii pentru
ziare şi reviste.
— Şi mai tîrziu ?
— în timpul primului război mondial am făcut hărţi de
pe front, întemeiate pe comunicatele Marelui Cartier sosite
prin radio. Munca era istovitoare. Lucram aproape optspre-
zece ofe pe zi. După război am lucrat portrete de copii, por-
trete care mi-au adus şi bani şi notorietate.
— Sînteţi căsătorit ?
— Da. Soţia mea este sculptoriţă şi m-a ajutat foarte
mult, mai ales în timpul marii crize americane, după primul
război mondial.

234
— Ce ne puteţi spune despre debutul
dumneavoastră ?
— Am început să scriu la o vîrstă destul de neobişnuită,
adică prin anul 1928, deci la peste 40 ,de ani, dar climatul nu
mi-a fost de loc favorabil.
— Aţi rămas tot timpul in America ?
— Nu. Am plecat în Franţa, unde am stat patru ani. Aci
a apărut prima mea carte sub titlul Tempête, la editura Albin
Michel, văzînd apoi lumina tiparului şi în versiunea engleză
sub titlul Storm.
— Ce succese aţi avut în America ?
— La început nici unul. în anul 1932, cu toate protes-
tele mele şi ale unor asociaţii culturale, cartea mi-a fost pusă
la index. Abia în 1934, doi ani mai tîrziu, după ce rigorile
cenzurii s-au mai îndulcit, s-a permis şi imprimarea cărţii
mele care a apărut sub titlul Winning a Wife. După aceasta
au urmat romanele : Easter sun şi There is my Heart, carte
care a apărut şi în româneşte, datorită traducerii domnului
Iulian Giurgea, sub titlul Drumuri cu popas !
— Acum, după apariţia acesteia, ce carte de a dumnea-
voastră aţi vrea să fie tradusă în româneşte ?
— Jléana, la possédée !
— Pentru că marele public românesc nu vă cunoaşte
de-cît din Drumuri cu popas, v-aş ruga, în mare, să-mi
spuneţi ce tratează celelalte romane ale dumneavoastră.
— Ar fi destul de lung ! într-un stil concentrat, sobru,
ele reprezintă, sub diferite aspecte, o nouă viziune a satului
ardelean. Aş putea spune chiar că ele continuă şi adîncesc

235
tradiţionalismul ardelean inaugurat de Slavici, dar atît ţă-
ranii cît şi satul sînt priviţi din amintiri, într-o luminozitate
blîndă şi difuză, în care contururile aspre, aspectele reale, de
cele mai multe ori dizgraţioase, se îmblînzesc sau dispar.
— Cum au fost primite de critică romanele dumnea-
voastră ?
Debutînd la maturitate, după o lungă experienţă de
Mţn, nescriind literatură pentru a literaturiza, ci transcriind
Implu impresiile, cu atitudinea lucidă a omului care se veri-
pe sine însuşi, cărţile mele au fost primite cu destulă
\ .ildură.
- Cărei şcoli literare aparţineţi ?
- Nici uneia. Nu depind de nici un cenaclu. Prin spini
să mă integrez complet literaturii româneşti.
- Statul român, oficialitatea românească, vreau să
spun, i fost prezentă vreodată, v-a oferit vreun ajutor, vreun
con-
i, pe drumul acesta spinos al scrisului, pe drumul dum-
voastră de scriitor şi, în acelaşi timp, de propagandist al
piritului românesc peste hotare ?
Mi s-a părut că ochii scriitorului au devenit dintr-o dată i
rişti. A tăcut, ca şi cînd n-ar fi auzit întrebarea. Am vrut o
repet, dar... am înţeles, o clipă mai tîrziu, că atinsesem o
coardă dureroasă din viaţa lui. Am trecut la altă întrebare.
— Ce v-a făcut să reveniţi în ţară ?
— Amintirile ! Am venit chemat de ele. Am colindat atît
locurile copilăriei, cît şi pe cele ale adolescenţei. Cine ştie de
voi mai putea veni cîndva ! De altfel, norii ce se înghesuiesc

236
la orizont nu vestesc nimic bun, nici pentru mine, nici pentru
dumneavoastră. Aş vrea să fiu un prooroc mincinos, dar tare
mă tem că spun adevărul !
— Vă rog să mă iertaţi, l-am întrebat, dar ce scriitori
Tomâni cunoaşteţi ?
A zîmbit.
— Dacă mi-am făcut studiile în România, vă închipuiţi
că îi ftnosc aproape pe toţi. în afară de Sadoveanu, pe care îl
iubesc şi-1 apreciez — vorbind de cei în viaţă — pe
Rebreanu, Arghezi, Goga, Iorga, Blaga, Teodoreanu, Voicu-
lescu, N. I. Herescu, G. M. Vlădescu, deţinătorul premiului
Femina, precum şi pe mulţi alţii, iar acum, cu ocazia întoar-
cerii mele acasă, am cunoscut şi mai mulţi, datorită dragos-
tei şi atenţiei cu care sînt înconjurat.
— Aţi avut vreun model din literatura noastră ?
— Nu, dar fără voie, am mers alături de Rebreanu, cu
singura deosebire că am vrut ca eroii mei să trăiască mai
profund sufleteşte decît ai lui, dîndu-le în acelaşi timp mai
multe motive şi latenţe epice.
Am vrut să-i mai pun cîteva întrebări, dar nu mai era
timp.
După ce am sfîrşit convorbirea, Peter Neagoe m-a între-
bat dacă am văzut pînă acum o ţară străină. I-am răspuns că
nu şi mi s-a părut că desluşesc în privirea lui nostalgia
marilor călătorii.
La masa ce s-a dat în cinstea lui de către Societatea Scri-
itorilor, l-am reîntîlnit zîmbindu-mi binevoitor, alături de
mai toţi confraţii acelei vremi.

237
IOVAN DUCICI

Deşi străin, reprezentînd interesele altei ţări în ţara


noastră, Iovan Ducici, scriitor iugoslav de talie universală, a
fost totuşi membru de onoare al fostei Societăţi a Scriitorilor
Români. Cum s-a produs aceasta nu mai ştiu precis, dar îmi
aduc aminte că, la propunerea cuiva din comitetul Societăţii,
ideea a fost îmbrăţişată de foarte mulţi scriitori şi supusă
adunării generale. Cînd i s-a comunicat vestea a fost
deosebit de impresionat. La masa care a urmat, la
ambasadă, în seara aceea, mi-am însemnat în caietul meu o
mică parte din multele elogii pe care Ducici le-a adus
scriitorilor noştri.
— Sînt între dumneavoastră un străin, dar prin scris ma
înrudesc cu dumneavoastră toţi, pe deasupra graniţelor şi a
concepţiilor politice. Este mai măreţ şi mai frumos să fii am-
basador al scrisului şi al gîndului, decît al unei ţări. Gestul de
astăzi al Scriitorilor Români mă cinsteşte şi constituie pentru

238
mine ceva ce nu voi mai uita niciodată. Sînt sîrb în toate,
fibrele mele. îmi iubesc poporul, din rădăcinile căruia vin,
dar sînt totdeodată şi român prin simţăminte care seamănă
cu ale dumneavoastră. V-am cunoscut ţara şi o iubesc ca şi
pe a mea. Aveţi o ţară blagoslovită, dar în care vor trebui
multe de făcut. Dumneavoastră, în scrisul dumneavoastră,
duceţi germenii acestei deşteptări naţionale şi pentru acest
lucru vă admir. Sînteţi urmaşi ai unor eroi pe care nu-i au
alte popoare. Oriunde îmi voi mai purta paşii de acum
înainte, România, poporul român şi dumneavoastră ră-
mîneţi pentru mine simbolul trăiniciei în timp. Vă mulţu-
mesc încă o dată şi urez poporului român şi dumneavoastră
ani de fericire în viitor.
A răspuns poetul Victor Eftimiu, care, în cuvinte emoţio-
nante, a încheiat aproape profetic :
— Văd peste timp o înfrăţire mai adîncă a popoarelor
noastre şi o fericire care va fi rodnică şi pe care o vom trăi
toţi.
Acea seară s-a prelungit pînă după miezul nopţii.
*
Iovan Ducici era un bărbat înalt, puternic, cu părul cenu-
şiu şi cu privirea plină de expresivitate. Adeseori pleca
singur pe străzile Capitalei, amesteeîndu-se printre oameni,
ca orice anonim. îi plăcea să nu se ştie supravegheat şi de
aceea, pierzîndu-se de cei care îl însoţeau, rătăcea prin
Cişmigiu, pe ia Şosea, pe Calea Victoriei sau prin cartierele
mărginaşe, oprindu-se să admire ori arhitectura, ori străzile
cu pomi bă-trîni, ori chipurile oamenilor.

239
într-o noapte, către orele douăsprezece, l-am întîlnit
plim-bîndu-se singur pe Calea Victoriei. Ieşisem de la Teatrul
Naţional şi mergeam cu soţia spre casă. Ne-a prins de umeri
venind neaşteptat şi s-a oferit să ne conducă pe jos pînă
acasă.
— E o delectare pentru mine, spunea el, să mă plimb
noaptea. La voi, pînă şi nopţile sînt de aur !
Am privit speriat în jurul meu, căutînd să văd pe cineva
care îl însoţeşte din umbră.
— Fii fără teamă, a zîmbit, sînt singur — singur. Paz-
nicul meu este la ambasadă, beat turtă !
Am rîs împreună şi am plecat încet, ocolind Universi-
tatea, către Calea Dorobanţilor, unde locuiam.
Pe atunci îi traduceam, împreună cu scriitorul Anton
Balotă, o parte din poezii, dintre care unele şi apăruseră în
Universul literar. Am discutat despre ele, despre iraducere şi
mai ales dacă traducătorul are voie sau nu să intervină în
textul original.
— Eu, cînd am tradus din literatura franceză, spunea, am
trecut poezia prin filtrul meu sufletesc. Traducătorul trebuie
să fie un creator, altfel rămîne un lăutar care cîntă exact ca
acela de la care a învăţat cîntecul !
îi citisem majoritatea poeziilor pe care i le tradusesem în
româneşte. Urmărisem foarte atent ritmul şi rima. Avu-
sesem, de altfel, şi unele obiecţii, dintre care una, îmi aduc
aminte, 1-a impresionat. Vorbea, în nu mai ştiu care poezie,
de „Calul alb al zilei" şi „Calul negru al nopţii*. I-am spus că

240
şi Omar Kayam folosise această imagine şi chiar un poet al
nostru, Cezar Săvescu.
Fără să se supere Ducici m-a rugat insistent, dacă voi
găsi ceva, să-i arăt.
Am discutat în continuare despre poezia românească. S-
a oprit la Luceafărul lui Eminescu. A mai remarcat Som-
noroase păsărele ; La steaua ; Scrisorile; Venere şi Madonă
şi Melancolie.
A sărit la poezia lui Blaga şi apoi la Goga, pentru ca în
cele din urmă să se oprească la Pădurea spînzuraţilor a lui |
P.ebreanu. De asemenea, mi-a vorbit despre proza lui Mihail
Sadoveanu, pe care o considera remarcabilă.
— Mă surprindeţi, mi-am arătat mirarea, cît de repede
v-aţi pus la punct cu literatura noastră.
— îmi place şi Coşbuc, şi Creangă, şi Pillat, a continuat
zîmbind şi amesteeîndu-i pe toţi.
— Dar despre plastică ? Despre muzică ?
— Despre asta încă nu, dar în curînd. Vezi dumneata,
cu o carte te închizi în casă, dar cu o expoziţie nu. Ziua nu
prea circul. în muzică, mă interesează mai mult creaţia
populară. în privinţa muzicii uşoare, dumneavoastră
importaţi prea mult. Cunosc pînă acum, din muzica dum-
neavoastră mare, numai pe aceea a lui Enescu, şi puţin din
Ciprian Porumbescu.
Cînd am ajuns la colţul străzii mele, cred că era de mult
trecut de miezul nopţii.
Am vrut să-1 conduc înapoi pînă la ambasada care nu
era departe, dar a refuzat. M-a rugat să-mi însoţesc soţia, iar

241
el, după ce ne-a urat noapte bună, a plecat tinereşte pe sub
crengile unui liliac în floare.

Opera literară a lui Iovan Ducici, bogată şi remarcabilă


ca valoare artistică, a contribuit în mare măsură la afirmarea
pe plan european a literaturii sîrbeşti.
A tipărit volumele de versuri : Poemele Soarelui, cartea I
; Poemele iubirii şi ale morţii, cartea a Il-a şi Sonete
împărăteşti, cartea a IlI-a. Proză : Legende albastre — po-
eme în proză ; Cetăţi şi Himere — scrisori ; Comoara îm-
păratului Radovan — roman, şi Tovarăşii mei de călătorii —
portrete literare.
Din toată opera sa, în traducerea românească a lui Bo-
goliub Pisarov, au apărut : Legende albastre ; Comoara îm-
păratului Radovan şi Cetăţi şi Himere.
Din poeziile sale — cele mai multe de factură clasică —
au tradus în limba română Ion Pillat, Anton Balota, B. Pi-
sarov şi subsemnatul. O parte din aceste poezii au apărut în
revistele : Universul literar, Luceafărul, Orizont ş.a.

Cu un scriitor străin, şi mai ales cînd acesta este şi am-
basadorul unei ţări, nu este uşor să stai de vorbă.
Prin obligaţiile sale, prin timpul puţin care îl are, o oră, o
jumătate sau chiar un sfert de oră, este prea mult « ind il
poţi răpi îndeletnicirilor sale.
Cu toate acestea, în 1938, în plină vară, în seara unei
luni de august ce se dăruia bogată pe toate străzile Bucureş-

242
tiului, cu puţină îndrăzneală, iată-mă în biblioteca scriito-
rului, unde mai fusesem de multe ori, «lături de Victor Ef-
timiu, Ion Pillat, Ion Minulescu, G. M. Vlădescu şi alţii.
De astă dată venisem nu în calitate de prieten, ci ca un
scriitor care vrea să stea de vorbă cu alt scriitor, pentru a-i
face cunoscute gîndurile.
— Dobre vecer, gospodin ambasador, l-am întîmpinat,
icşindu-i înainte. Vreau să vă iau un interviu şi vă rog să-mi
acordaţi o bucăţică de timp !
înalt, puternic, cu o pronunţie abia vizibilă a umerilor
obrajilor, cu mustaţa ca un fluture cu aripile deschise şi cu
părul puţin cenuşiu, aranjat cu cărare în partea stingă, a
zîmbit şi a sunat să-i vie secretarul.
— Ce fel de interviu ? m-a întrebat. Pentru o gazetă ?
— Da şi nu, am îngăimat, iar interviul priveşte părerile
şi impresiile dumneavoastră asupra literaturii sîrbe, române
şi chiar a altor ţări.
în acest timp, secretarul său a venit şi s-a aşezat cuminte
pe un fotoliu, puţin mai departe de noi.
— Cu ce vreţi să începem ?
întîi şi mai întîi, aş vrea să vă rog să despărţim, pentru
timpul cît vom convorbi, pe scriitor de ambasador.
Pentru mine va fi mai uşor să-mi formulez întrebările, iar
pentru dumneavoastră, cred — mai lesne să-mi răspundeţi.
Zîmbetul său, pe care îl cunoşteam de mult, abia schiţat,
aşa cum îl etala totdeauna cînd era mulţumit (poate şi o
deformare profesională), m-a făcut să înţeleg că primeşte
invitaţia mea.

243
— Din ce mediu veniţi ?
— Sînt sîrb în toate fibrele mele. Mi-am început cariera
ca învăţător, făcîndu-mă mai tîrziu cunoscut prin articolele şi
poeziile publicate în revistele timpului.
— Cum aţi intrat în cariera diplomatică ?
— Parcă aţi spus să despărţim una de alta şi fără voia
mea fac acest lucru.
— Atunci ce fel de ţară este Iugoslavia ? Eu n-am văzut-
o niciodată, dar aş vrea să comunic compatrioţilor mei, în
linii generale, ceva care s-o definească.
— Ca patriot, nu uit să spun că este o ţară în care dîr-
zenia solului este întipărită chiar pe feţele oamenilor. Este
un pămînt care se bucură de toate binefacerile naturii :
munţi, dealuri, şes, ape şi păduri. Ţară ca ţara mea, şi rog să
nu fiu înţeles greşit, mi se pare că nu mai este nicăieri, în
multe ţări frumuseţile solului au fost făcute de oameni cu
greu. în Iugoslavia ele ne-au fost date de pămîntul nostru
bun, amestecat cu oasele străbunilor noştri.
— în opera dumneavoastră sînt reliefate sentimentul şi
peisajul iugoslav ?
— Amestecat. Uneori am cules şi din alte părţi, dar cu
cît recitesc mai mult ceea ce am scris, cu atîta am mai mult
impresia că totul a izvorît numai din pămîntul strămoşesc.
Pentru cel care cunoaşte literatura noastră, este vizibil că nu
m-am depărtat nici un pas de sentimentele, peisajul, inima
şi tradiţiile poporului meu.

244
Ceea ce a intervenit peste toate acestea, nu este decît
aurul culturii, care nu a făcut altceva decît să-i dea o stră-
lucire mai aprinsă.
Tot de aci vine şi clasicismul meu. M-am adăpat însetat
şi eu ca foarte mulţi scriitori la vechea cultură, de influ-cnţa
căreia n-a scăpat şi n-a voit să-i scape nici un scriitor,
bineînţeles păstrînd specificul său şi-al patriei sale.
— Pentru că aţi vorbit de influenţă, ce credeţi despre
scriitorii care sînt influenţaţi de înaintaşi sau deseori de
contemporani ?
— Un scriitor mare are universul său, nu are nevoie de
a se împrumuta. Aş putea spune că nici nu-i este permis.
Altfel, nu mai este, nu mai poate rămîne mare.
Circulaţia ideilor de la unul la altul nu este un fapt ne-
obişnuit. Tratarea lor trebuie să diferenţieze. Nu este nimic
nou sub soare, dar totul trebuie să fie nou prin felul cum
spui şi acest lucru se împlineşte prin trecerea ideilor, prin
filtrul fiecăruia. Depinde de căldura, puterea de transmitere,
trăire, sinceritate, simplitate etc, etc.
— Deci, nu ce spui, ci tot cum spui !...
— Da, da, deşi este, de multe ori, deosebit şi ce spui !
Ambasadorul a făcut semn secretarului, care zîmbea.
Acesta s-a sculat şi a venit cu toată trusa pentru fumat,
adueîndu-mi în acelaşi timp şi două pachete de ţigări. După
ce ni s-au servit şi cafelele, am continuat.
— Domnule Ducici, care sînt părerile dumneavoastră
despre literatură ? Ce credeţi că e bine să se scrie, şi cum, ca

245
arta să poată trăi, să nu moară o dată cu scriitorul, sau cum
se întîmplă, să nu moară chiar înaintea lui ?
— Nu este greu de spus, dar greu de făcut ceea ce spui.
Cred că adevărata literatură trebuie să fie legată în-tîi
de^subiectele mari, veşnice, de subiectele care ne animă pe
noi oamenii şi ne leagă unii de alţii şi care subiecte să ne
facă mai buni, să stabilească între noi relaţii, ce să facă
societatea să trăiască fără zguduiri. Oamenii au nevoie să
citească, în cărţi, propriile lor suferinţi şi bucurii şi sînt
fericiţi cînd sufăr alţii în locul lor. Ceea ce se scrie trebuie
pătruns adînc, chiar pînă în adîncimilc întunecoase, care sînt
sub adîncimile fiecărui om. Scriitorul trebuie să trăiască în
tot timpul cu contemporanii săi, să-şi lege opera de patria
sa, de specificul vieţii şi de vremea în care îşi desăvîrşeşte
opera. Sigur că sînt şi lucrări, cele istorice, spre exemplu,
care cer mutaţii, dar acestea intră în altă categorie.
Cum trebuie să scrii ? Iată marea întrebare. Eu cred că
operele literare, ca toate operele de altfel, trebuiesc scrise
numai cu inima. Trebuie să scrii pentru toată lumea. Numai
atunci cred că un scriitor şi-a împlinit menirea. Este adevărat
ca şi societatea este obligată să ridice la înţelegere pe cei în
care cultura n-a putut pătrunde cu toate razele, dar efortul
cel mare trebuie să fie al creatorului. Natura, deşi destul de
complicată, în măreţia şi frumuseţea ei, place tuturor.
— N-am prea înţeles. Vreţi să spuneţi că inima este
factor determinant în creaţie ?
— Da, eu cred că acest organ omenesc, care dirijează
toate sentimentele nobile, este generator de lirism. Creierul,

246
judecata, intervine numai cînd e vorba de luat o măsură de
apărare, de precauţie, de ordonare !...
Aş mai avea de adăugat, ca o completare, că cel care
scrie, trebuie să facă în aşa fel ca atunci cînd scrie să semene
cu toţi, adică să se poată găsi în el toţi cititorii săi, indiferent
de mediu sau de ţară.
Adică, vreau să spun că scriitorul depinde de el să tră-
iască sau să moară. în tot cazul rămîn la punctul meu de
vedere. Inima este cea dintîi care simte, dă impuls şi nu te
lasă pînă nu spui ce vrea ea. Ea dictează chiar creierului !...
— în adevăr, problema este vastă şi cum ar răspunde
fiecare scriitor, mcrgînd pe linia aceasta, ar răspunde bine.
Ceea ce m-ar interesa acum, sărind de la una la alta, ar fi
cum vă simţiţi în ţara noastră, ce vă place şi ce nu ?
— Am mai vorbit despre acest lucru. Sînt întrebări care
nu onorează şi care mă fac să alătur şi eu omagiul meu
pentru poporul român, popor destoinic, dornic de frumos şi
mai ales viteaz. Aveţi un pămînt fericit. V-ar da lotul şi nu v-
ar cere prea mult, dacă aţi avea o mecanizare « are să nu vă
secătuiască omul pînă la epuizare.
în ţara dumneavoastră sînt destule de făcut, ca de altfel
şi în ţara mea. Cred că viitorul va avea să vorbească mai
mult despre această problemă. Trebuie făcut ceva deo-sebit.
Uneori mi se pare că este o prea mare disproporţie între
clasele dumneavoastră sociale. Aş îndrăzni să spun că
această disproporţie ar fi chiar aceea dintre „palat" şi
„cocioabă". Este şi Fericire şi Suferinţă şi aş vrea să adaug,
lăsîndu-vă pe dumneavoastră să înţelegeţi ce vreţi, că su-

247
ferinţa fiind mai îndrăzneaţă, va căuta să devină odată, şi ea,
Fericire. Acesta este un proces care sigur se va întîmpla cum
s-a mai întîmplat şi în alte părţi unde oamenii au suferit!
— Cunoaşteţi folclorul românesc ?
— Sigur. E înrudit cu tot folclorul balcanic, dar parcă
mai plin de căldură, de umanism. Dumneavoastră aveţi le-
gende şi cîntece de o rară frumuseţe. Legenda Meşterului
Manole, Mioriţa, Doina, ar fi de ajuns pentru a face orice
popor să strălucească peste graniţele lui.
— Dar basmele ?
— Cunosc mai puţin şi regret sincer. N-am avut timp,
dar !...
— Aţi vorbit o clipă mai înainte despre Legenda Meş-
terului. Manole. Dumneavoastră găsiţi în ea ceva în legătură
cti scrisul şi scriitorii ?
— Este concluzia că pentru a face să dureze opera
noastră, trebuie să zidim la temelia ei tot ce avem mai
scump. Eu aş spune că scriitorul care nu se zideşte chiar pe
el, riscă să i se prăbuşească noaptea ceea ce a trudit ziua !
— Mă bucur, domnule Ducici că am putut sta de vorlv cu
dumneavoastră. Poate în viaţa mea veţi fi singurul scriitor
de peste hotare căruia i-am putut pune întrebările dorite şi
orice ar fi, nu voi uita niciodată, nici convingerile
dumneavoastră despre literatură, nici dragostea
dumneavoastră pentru poporul nostru. De asemenea, nu voi
uita» mai ales, viziunea dumneavoastră asupra viitorului
poporului român. (Trebuie, da, trebuie făcut ceva şi pentru
ţărănimea noastră, pentru rădăcina noastră, pentru acest

248
splendid reprezentant al existenţei şi chezăşiei graniţelor
noastre.)
Dar pentru că nu am sfîrşit ceea ce voiam să vă mai
întreb, îmi daţi voie să vă mai răpesc cinci minute ?
Acelaşi zîmbet binevoitor m-a făcut să nu pierd ocazia.
— Mi-aţi spus odată că vă place opera lui Liviu Re-
breanu ?
— Un scriitor mare. Cele trei subiecte : Ion, Pădurea
spînzuraţilor, Răscoala, fără a mai vorbi de cele cîteva nu-
vele : tyic $trul dezertor, Proştii etc, deşi pe plan local, sînt
subiecte mari, tratate pe linie universală. Este un scriitor
care, oriunde, va fi citit cu pasiune şi interes, putînd face
cunoscuţi oamenii şi pămîntul dumneavoastră. Celelalte
cărţi nu se ridică la aceeaşi înălţime, dar este destul, prea
destul !...
— Cum vă place Sadoveanu ?
— La fel. Este un scriitor cald, care transmite, dar pe cît
de lin povestitor este Sadoveanu pe atît de bolovănos mi se
pare Rebreanu. Sadoveanu trăieşte prin descriere...
Rebreanu prin acţiune. Aceasta însă nu împiedică pe nici
unul dintre ei să nu fie şi să'nu rămînă doi scriitori mari,
reprezentativi.
— V-aş mai întreba ceva despre scriitorul Camil Pe-
trescu.
— Nu ştiu prea mult. Mi s-a recomandat să citesc ro-
manul său Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de
/ şi Patul lui Procust. Cu timpul, mă voi edifica •i \ om
mai vorbi.

249
Şi acum o ultimă întrebare, întrebarea întrebărilor, pe
care intenţionat am lăsat-o la urmă : Războiul.
Acum aş vrea să ne despărţim, cu mulţumiri, de scriitor i
ă ne apropiem de ambasador.
Ce credeţi ? Dumneavoastră ştiţi mai multe. Deşi am
impresia că sîntem încă departe de el, întrebarea este pe
toate buzele. Este o chestiune care preocupă şi vreau să vă
însemn părerile şi în această privinţă.
— Nu ştiu ce să vă spun. Cu toate că sînt în diplomaţie,
rămîn totuşi mai mult scriitor. Şi poporul nostru are multe
de împlinit. Poate, se va face astfel şi un pic de dreptate
socială. Se întîmplă, de multe ori, să ai libertate şi să nu poţi
face nimic cu ea.
în condiţiile unui război, cînd Suferinţa, cum am mai
spus, vrea să devină Fericire, poate că acest cataclism ar ti
necesar. Sînt împotriva unui nou măcel, dar dacă el va veni
să aşeze, să facă dreptate, mi se pare salvator. Nu ştiu nimic
mai mult şi, ca să fiu sincer, nu am dreptul să ştiu. Este o
ameninţare, dar pînă atunci să aşteptăm. Ceea ce vreau să
ştiţi precis este că eu, aci, vreau să reprezint numai
popoarele iugoslave care sînt cinstite, dornice de dreptate şi
pace, dar şi interesate în desfăşurarea evenimentelor.
Paşnice, însă cu arma în mîini, ele privesc încrezătoare,
scrutînd în viitor, hotărîte să-şi apere graniţele.
— Dar dumneavoastră credeţi că va fi ?
—#După succesiunea evenimentelor, poate că da.
Credeţi ce vreţi, dar deocamdată, vă rog ca răspunsurile
acestea relativ la politică şi război să le scoateţi din cadrul

250
acestei convorbiri. Le-aţi putea adăuga mai tîrziu, sau poate
niciodată. Dumneavoastră, aşa cum aţi declarat la
— Mă bucur, domnule Ducici că am putut sta de vorbi cu
dumneavoastră. Poate în viaţa mea veţi fi singurul scriitor
de peste hotare căruia i-am putut pune întrebările dorite şi
orice ar fi, nu voi uita niciodată, nici convingerile
dumneavoastră despre literatură, nici dragostea dumnea-
voastră pentru poporul nostru. De asemenea, nu voi uita,
mai ales, viziunea dumneavoastră asupra viitorului po-
porului român. (Trebuie, da, trebuie făcut ceva şi pentru ţă-
rănimea noastră, pentru rădăcina noastră, pentru acest
splendid reprezentant al existenţei şi chezăşiei graniţelor
noastre.)
Dar pentru că nu am sfîrşit ceea ce voiam să vă mai
întreb, îmi daţi voie să vă mai răpesc cinci minute ?
Acelaşi zîmbet binevoitor m-a făcut să nu pierd ocazia.
— Mi-aţi spus odată că vă place opera lui Liviu Re-
breanu ?
— Un scriitor mare. Cele trei subiecte : Ion, Pădurea
spînzuraţilor, Răscoala, fără a mai vorbi de cele cîteva nu-
vele : Iţic $trul dezertor, Proştii etc, deşi pe plan local, sînt
subiecte mari, tratate pe linie universală. Este un scriitor
care, oriunde, va fi citit cu pasiune şi interes, putînd face
cunoscuţi oamenii şi pămîntul dumneavoastră. Celelalte
cărţi nu se ridică la aceeaşi înălţime, dar este destul, prea
destul !...
— Cum vă place Sadoveanu ?

251
— La fel. Este un scriitor cald, care transmite, dar pe cît
de lin povestitor este Sadoveanu pe atît de bolovănos mi se
pare Rebreanu. Sadoveanu trăieşte prin descriere...
Rebreanu prin acţiune. Aceasta însă nu împiedică pe nici
unul dintre ei să nu fie şi să nu rămînă doi scriitori mari,
reprezentativi.
— V-aş mai întreba ceva despre scriitorul Camil Pe-
trescu.
— Nu ştiu prea mult. Mi s-a recomandat să citesc ro-
manul său Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de
oi şi Patul lui Procust. Cu timpul, mă voi edifica
• i \ om mai vorbi.
- Şi acum o ultimă întrebare, întrebarea întrebărilor,
are intenţionat am lăsat-o la urmă : Războiul.
Acum aş vrea să ne despărţim, cu mulţumiri, de scriitor i
să ne apropiem de ambasador.
Ce credeţi ? Dumneavoastră ştiţi mai multe. Deşi am
impresia că sîntem încă departe de el, întrebarea este pe
toate buzele. Este o chestiune care preocupă şi vreau să
vă ;emn părerile şi în această privinţă.
—■ Nu ştiu ce să vă spun. Cu toate că sînt în diploma ţie,
rămîn totuşi mai mult scriitor. Şi poporul nostru are multe
de împlinit. Poate, se va face astfel şi un pic de dreptate
socială. Se întîmplă, de multe ori, să ai libertate şi să nu poţi
face nimic cu ea.
în condiţiile unui război, cînd Suferinţa, cum am mai
spus, vrea să devină Fericire, poate că acest cataclism ar fi
necesar. Sînt împotriva unui nou măcel, dar dacă el va veni

252
să aşeze, să facă dreptate, mi se pare salvator. Nu ştiu nimic
mai mult şi, ca să fiu sincer, nu am dreptul să ştiu. Este o
ameninţare, dar pînă atunci să aşteptăm. Ceea ce vreau să
ştiţi precis este că eu, aci, vreau să reprezint numai
popoarele iugoslave care sînt cinstite, dornice de dreptate şi
pace, dar şi interesate în desfăşurarea evenimentelor.
Paşnice, însă cu arma în mîini, ele privesc încrezătoare,
scrutînd în viitor, hotărîte să-şi apere graniţele.
— Dar dumneavoastră credeţi că va fi ?
—După succesiunea evenimentelor, poate că da.
Credeţi ce vreţi, dar deocamdată, vă rog ca răspunsurile
acestea relativ la politică şi război să le scoateţi clin cadrul
acestei convorbiri. Le-aţi putea adăuga mai tîrziu, sau poate
niciodată. Dumneavoastră, aşa cum aţi declarat la început,
aţi vrut să staţi de vorbă cu scriitorul. El v-a i teresat şi vă
rog să rămîneţi la acest punct de vedere !...
Cînd am ieşit, pentru plecare, pe uşa ambasadei d ! Calea
Dorobanţilor, pomii aşterneau pe jos covoarele lor de
umbre, iar luna îşi tîra rochia de aur pe toate drumurile.
Liniştea îşi întinsese aripile peste oraşul obosit de întreaga
frămîntare de peste zi, zburînd spre împărăţia somnului.
*
0 dată m-a rugat să-i recomand cîţiva scriitori tineri.
între alţii, i-am vorbit de Petre Bellu, a cărui carte Apărarea
are cuvîntul apăruse cu o prefaţă de Panait Istrati.
1 s-a părut interesant şi a stăruit să-1 caut pe Bellu şi
să-i facem amîndoi o vizită.

253
După ce s-a interesat de viaţa lui, a voie să ştie cum a
scris cartea şi clacă subiectul 1-a trăit chiar el. Spre sur-
prinderea mea, în urma discuţiilor, am aflat că Iovan Ducici
cunoştea Apărarea are cuvîntul.
— Am auzit că eşti tîmplar, i-a spus Ducici.
— Da, a încuviinţat acesta.
— Şi îţi cîştigi existenţa din meserie ?
— Nu, a glumit el, după cum se vede şi din scris. Lui
Ducici i-a plăcut gluma şi a rîs. Ne-a oprit pe
amîndoi la masă. în timpul mesei, am vorbit despre dife-
riţi scriitori ai noştri şi despre literatura în general.
— Şi la voi, ca şi la noi, ni s-a destăinuit el, nu se
trăieşte numai din scris. Ceea ce este trist, este că oficia-
litatea se interesează prea puţin sau deloc de viaţa scrii-
torilor. Am văzut pe Artur Enăşescu şi i-am ascultat cîn-
tecele la radio. Ce păcat ! Nu-i vorba, tragedii din acestea se
întîmplă în toate ţările pămîntului !...
Vorbea degajat şi nu-şi căuta cuvintele.
— Dar noi cîştigăm cu cărţile noastre, a încercat să pună
Bellu. Eu am primit optzeci de mii de lei pe cartea
mea !
Ducici 1-a privit cu duioşie şi mi s-a părut că se uită atent
la îmbrăcămintea lui, care era destul de modestă.
A sunat telefonul şi Ducici a trecut în camera cealaltă.
Cît a lipsit, l-am întrebat pe Bellu ce sumă i-a dat, în adevăr,
Hertz, pentru carte.
— Treizeci de mii de lei.
— Atunci de ce ai exagerat ?

254
— Pentru că nu vreau să rămână cu impresia că noi nu
cîştigăm. Gîndesc că a înţeles că dacă am spus că am luat
optzeci de mii de lei pe ea, însemnează că avem şi un public
larg care citeşte.
Cînd a revenit, Ducici 1-a întrebat în cîte exemplare
i-a apărut cartea.
— Douăzeci şi cinci de mii, i-a explicat el. în curînd
se va trage ediţia a doua.
— Aveţi o altă carte în perspectivă ?
— Deocamdată lucrez la dramatizarea acesteia.
Ajungînd la cafea ni s-au pus, la fiecare, cîte doua cutii de
ţigări : una Vardar şi alta Drina.
Ducici nu fuma, îi plăcea însă să tragă în nări aroma
unei ţigări bune.
Cînd am sfîrşit şi cafeaua, ne-a invitat să trecem în
salonul de primire, spunîndu-ne că va mai avea un invitat.
De altfel, secretarul îi şi anunţase sosirea celui aşteptat.
Gerîndu-şi scuze, s-a sculat şi a ieşit înaintea noului
sosit. L-am urmat o clipă mai tîrziu, dar, cînd am trecut
pragul, amîndoi am rămas înmărmuriţi. Armând Călinescu,
primul nostru ministru de pe atunci, mic de statură, nervos,
cu un monoclu negru pe ochiul stîng, s-a ridicat în picioare şi
ne-a răspuns k salut.
Ducici ne-a recomandat. După cîteva întrebări şi răs-
punsuri, ne-am ridicat şi noi pentru plecare. Ducici ne-a
condus cîţiva paşi, apoi secretarul lui i-a transmis lui Bellu
dorinţa ambasadorului de a-i lăsa adresa de acasă.

255
Un prieten drag lui Ducici era poetul Ion Minulescu. Cu
el vorbea adesea despre Paris, oraş pe care amîndoi îl
cunoscuseră destul de bine. Discuţiile şi amintirile se pre-
lungeau şi Minulescu găsea în Ducici un scriitor „lingă care
nu te simţi singur niciodată".
De altfel, nenea Minu era şi poetul prin care Ducici afla
valoarea traducerilor pe care le făceam din poezia lui.
*
— Parisul, spunea Ducici, este oraşul care m-a atras cel
mai mult. în el am iubit, am întîlnit marea lumină, dar am şi
suferit. în Paris, cine nu suferă însemnează că nu 1-a
cunoscut. Cînd l-am văzut pentru prima dată eram tînăr, fără
experienţă şi fără bani. Mă îndrăgostisem aci şi n-aş fi vrut
să mai plec. Au trebuit să intervină ai mei, ca să mă rupă de
el. Cînd mi-am revăzut, după aproape un sfert de veac,
dragostea de odinioară, o alsaciană care între timp se
căsătorise şi născuse patru copii, am simţit că tot Parisul se
dărîmă peste mine. Aş fi vrut s-o găsesc aşa cum o lăsasem.
Voiam s-o iau cu mine. Credeam că timpul a stat şi pentru ea
în loc, aşa cum rămăsese pentru dragostea mea. De atunci
n-am găsit o alta de care să mă mai leg atît. în calitatea pe
care am avut-o, am colindat multe ţări, dar umbra primei
iubiri m-a urmărit pretutindeni.
Şi, în adevăr, se pare că Ducici a rămas singur toată
viaţa. îmi spunea adeseori că dacă ar fi să-şi mai ia o
(Iută viaţa de la început, ar renunţa la diplomaţie,
pentru
[aţa de libertate.

256
[şi dorea o întoarcere undeva pe coasta Dalmată, nnde o
soră, stareţă la o mînăstire şi unde îmi promisese «a mă va
trimite odată, pentru a cunoaşte şi eu o parte din
Frumuseţile patriei lui.

Un articol al lui Victor Eftimiu, publicat în Universul
literar, despre poezia lui şi despre traduceri, i-a stîrnit en-
tuziasmul.
Era într-o dimineaţă însorită, cînd m-am pomenit cu
maşina ambasadei la poarta.
— Vă pofteşte domnul Ducici, mi-a spus şoferul.
Nu ştiam despre ce este vorba şi eram nedumerit. Era
pentru prima dată cînd mă chema în felul acesta.
Am urcat cele cîteva trepte şi am intrat în holul am-
hasadei. Ducici m-a întîmpinat ţinînd ziarul în mînă.
— Ai citit ? m-a întrebat el.
M-am uitat la el emoţionat. Un om care văzuse şi tre-
cuse prin atîtea, care era dator să fie reţinut, să se stăpî-
nească, părea de astă dată ca un copil. Ochii lui mari, de un
albastru cenuşiu, erau numai bucurie.
— L-am citit şi eu, mi 1-a citit şi secretarul, dar acum te
rog să mi-1 citeşti şi dumneata.
Ne-am aşezat pe scaune şi am început să citesc rar şi
nuanţat. Şedea în faţa mea, ca un şcolar cuminte în faţa
profesorului.
Du^pă ce am sfîrşit de citit, am împăturit revista şi i-am
întins-o.

257
— Este un articol frumos, i-am spus, care face cinste şi
poetului Eftimiu şi poeziei dumneavoastră.
— Nu-i aşa ? Am să-1 păstrez ca pe o altă amintire
frumoasă din România.
*
De atunci l-am mai văzut de multe ori. într-o zi, mi-a
spus, abătut, că va părăsi România. La orizont începuseră să
se ivească semnele celui de-al doilea război mondial.
înainte de a pleca, la masa ce s-a dat, alături de scriitorii
G. M. Vlădescu, Ion Pillat, Ion Minulescu şi de multe alte
personalităţi am fost invitat şi eu cu soţia. A voit să pară, ca
totdeauna, bine dispus, dar pe faţa lui se citea o adîncă
amărăciune.
Prin sălile ambasadei se vedea ceva ce indica o plecare.
Pe pereţi, unele tablouri se înlocuiseră cu altele, o parte din
covoare, proprietatea personală a lui Ducici, fuseseră
sirînse, iar pe cele cîteva socluri se vedeau nişte statuete noi
în locul celor dinainte. De asemenea, cele două biblioteci
fuseseră golite de cărţi.
Mi-a văzut privirea alunecînd peste toate aceste mici
prefaceri şi a înţeles ce mă frămîntă.
Mi-a dat întîlnire peste cîteva zile, dar, cînd m-am dus,
secretarul ambasadei mi-a înmînat o scrisoare. Din cîte îmi
mai aduc aminte, căutînd s-o întregesc în memorie, îşi cerea
scuze cam în felul acesta : „La noi se spune că atunci cînd ţii
la cineva, trebuie să ai şi curajul de a te despărţi de el.
Iubesc foarte mult ţara voastră şi prietenii de aci. Datoria

258
mă cheamă în altă parte. Nu-mi iau rămas bun de la nimeni,
pentru că nu vreau să fiu socotit plecat !"

Războiul a ivenit curînd după plecarea lui. într-o zi, am


fost chemat la Siguranţa Capitalei. Am fost întrebat pe cine
cunosc la Madrid. Cum neam de neamul meu nu avusese
rude în străinătate, am răspuns că nu am pe nimeni.
Comisarului care mă cerceta i s-a părut că ascund ceva.
— Ce legături ai dumneata cu sîrbii ?
— Nici un fel, am răspuns. Mama mea de a doua a
căsătorită cu un sîrb, dar el a murit demult şi este în-
inormîntat în cimitirul din oraşul Corabia. îl chema Lazăr
llaiciu.
Văzînd că nu răspund cum ar fi dorit, comisarul a vrut Ba
mă intimideze. Am tăcut.
— Vezi, dar, s-a răstit el la mine, că ne vom înţelege !
Tăceam fără să înţeleg ce gîndea, dar acesta, ca să mă
surprindă, m-a întrebat dintr-o dată :
— Cine este Iovan Ducici ?
Am început să rid. Totul se luminase.
— Vezi că-1 cunoşti ?
— Sigur că-1 cunosc, i-am răspuns. Este scriitorul Iovan
Ducici, fostul ambasador al Iugoslaviei la noi !
— Şi ai corespondenţă cu el ?
— Nu. Nici nu ştiu unde este acum.
— Dar asta ce este ?

259
Şi, punîndu-mi sub ochi un plic cu o mulţime de ştampile
pe el, căuta să mă pătrundă cu privirile.
Am întins mîna să-1 iau, dar, cu o repeziciune uimitoare,
1-a tras înapoi.
— Poate e o scrisoare de la el. N-am aşteptat-o, dar
dacă mi-e adresată, daţi-mi-o ! Cred că se interesează de
traducerile poeziilor sale.
A ieşit din cameră şi a venit cu altul, poate mai mare în
grad decît el. Acesta, după ce m-a măsurat cu privirea de sus
pînă jos, i-a spus comisarului :
— Reţine-o, iar lui dă-i drumul !
Ara ieşit de acolo tulburat de necazul în care puteam fi
tîrît, dar cu părerea de rău că n-am putut afla ultimele
cuvinte ale poetului şi prozatorului Iovan Ducici.

224

260
15 — Scriitori care au devenit amintiri — c. 1/733

ŞEZĂTORI LITERARE DE ALTĂDATĂ

Şezătorile literare de altădată, bogate în amintiri, au


totuşi parfumul unor vremi de tristeţe, în care rîdeam ca să
nu plîngem. Veneam la ele, nu împinşi de acel imbold
sufletesc de veşnici trubaduri, porniţi la drum numai pentru
cîntece, cît mai ales pentru faptul că puteam evada o clipă
din Bucureştiul tuturor prăbuşirilor. Şi aş putea spune că era
totuşi un noroc că se mai găsea cîte cineva care, în
atmosfera în care se desfăşurau şezătorile, să-şi arunce
banul pentru a asculta şi vedea scriitorii pe care îi citea în
revistele literare ale timpului.
Cu toate astea, nu-mi amintesc şezători mai pline de
entuziasm ca acelea organizate de Universul literar. Sălile
erau neîncăpătoare. Atmosfera tinerească şi versul ce se
căznea să spună mereu ceva ce să scape ochiului prea
vigilent al autorităţii de supraveghere, mulţumea pe deplin

261
publicul, care aplauda îndelung, bisînd întoarcerea
scriitorului la rampă.
Eram toţi tineri şi poate tinereţea de atunci, astăzi cu
părul alb, îşi mai aduce aminte de copilandrii care îndrăz-
neau mai mult decît era permis. La Sibiu, la Galaţi, la Cluj,
Gherla, Tîrgoviştc, Craiova, Caracal, Turnu Severin, Dej,
Hraşov, Buzău, Focşani, sau oriunde, peste tot eram
primiţi li. MI sunetele muzicilor, fie cu flori şi cu discursuri.
Orice şezătoare devenea o manifestare românească de
amploare, ce lăsa pentru multă vreme urme de neui-i n
Redacţia Universului literar primea, zilnic, fie scrisori de .1
iul turnire de pe unde poposea caravana noastră literară, i
invitaţii ale acelora ce doreau să ne audă şi să ne cunoască.
De altfel, simpatia aceasta a publicului se datora IM mare
măsură şi revistei însăşi, care apărea cu colaborări i i ptate
şi reprezentative, adunînd în paginile sale nume • lui toate
colţurile ţării. Difuzarea ei în toate straturile soţi.1 le, la
sate şi în oraşe, în universităţi şi licee, pătrunzînd Dină în
cele mai necunoscute cătune, făcea propaganda seniorilor
să fie bine susţinută.
Este adevărat că şezătorile Universului literar nu aveau
strălucirea celor organizate de Societatea Scriitorilor Ro-
mâni, dar ele, totuşi, au avut darul de a trage o brazdă
.ulîncă în ogorul literelor noastre, pentru că prin propaganda
lor au apropiat tineretul de literatură şi au făcut ca numele
de scriitor să capete strălucirea ce o merita.
*

262
în aceste condiţiuni şi datorită acestor considerente, voi
căuta să mă apropii de trecut, poate cu amintirea omului ce
cu cît se depărtează de obiect, cu atît îl vede mai frumos. De
altfel, timpul spălînd totul, el însuşi este acela are ne
înfrumuseţează amintirile, lăsînd uitării tot ce a fost de
neţinut minte sau dizgraţios.
îmi smintesc că era în ziua de 3 martie 1939, cînd, după
multe alte şezători prin diferitele oraşe ale ţării, mă aflam în
Gara de Nord împreună cu Traian Lalescu, Al. Kaicu, Nichita
Tomescu, Radu Stercscu şi Teodor Scarlat, toţi colaboratori
permanenţi ai Universului literar, făcînd parte dintr-o echipă
de scriitori tineri care porneau în trei direcţii : Dej, Gherla şi
Cluj. Cînd spicheriţa a anunţat plecarea rapidului spre
Ploieşti—Braşov—Copşa Mică etc, mai toţi aceşti juni lăsam
în urmă hărmălaia bucureşteană, ca şi regretele celor
rămaşi, tîrînd după noi valize mari cu iluzii.
Lipsea numai Constantin Fîntîneru, criticul Universului
literar, omul timid, dar sincer şi bun ca un copil, autorul
romanului Interior şi care întîrziase în mod diplomatic,
pentru a veni sîmbătă, împreună cu Vladimir Streinu, con-
ferenţiarul şezătorii de la Cluj.
Ne-am repezit cu toţii să ne ocupăm locurile indicate pe
tiohete, şi să ne aşezăm bagajele pentru cele unsprezece ore
de drum, cit avea să ţină călătoria.
Traian Lalescu, înalt, firav, ca şi mine, căruia, pentru
economia numelui, Radu Sterescu îi spunea Tralalescu,
avînd locul ocupat de un călător ce se suise cu cîteva clipe
mai înainte şi se întinsese pe toată banca, a apărut pe culoar

263
cu un chip jalnic. Neîndrăznind să deranjeze pe călătorul
inoportun, venise să ni se plîngă tuturor.
— Iar sînt fără noroc ! Este a nu ştiu cîta oară, de cînd mi
se ocupă locul şi în tren, ca şi în viaţă.
Radu Sterescu, trăgîndu-1 după el şi încâlcind atribuţiile
şefului de tren, a cerut cu o voce protestatoare oaspetelui
nedorit să libereze locurile ce le ocupa fără să aibă dreptul,
în faţa impetuozităţii lui şi, mai ales, ţinînd seama că acesta
era şi înalt şi bine legat, bănuindu-i sub haine împletiturile
muşchilor, călătorul s-a sculat părăsind compartimentul, lă-
sînd pe Tralalescu să-şi ocupe locul indicat.
Noi, ceilalţi, rămaşi pe culoar, am început o conversaţie
lungă, în contradictoriu, despre poeţi, poezie, şezători şi
succese literare. Era subiectul inepuizabil, de totdeauna,
asupra căruia oricît am fi spus şi orice, nu sfîrşeam niciodată.
Acesta era totodată şi un fel de a atrage asupra noastră
atenţia călătorilor şi, mai ales, a călătoarelor dimprejur.
ll mai reţin bine decît aprecierile juste pe care un con-
i ' ' le făcea asupra poetului Ştefan Stănescu.
[mi aduc aminte de cele două mici întîmplări povestite
Nichita Tomescu tot despre el, ca să umple golul lun-iloi orc
de drum. O dată, Stănescu — care era atît de ne-i I i încît
parcă era african — se dusese în vizită la un unor mai
vîrstnic. Servitoarea acestuia, uitîndu-se de departe la cel
care sunase, s-a prezentat alarmată la stăpînul m,
anunţîndu-1 că a venit coşarul, adăugind că nu este voie de
măturat coşurile, deoarece le-a curăţat de « m ind.

264
Păţania cea mai caracteristică însă a lui Stănescu s-a
petrecut la un examen pentru ocuparea unui post. Reuşind
la scris printre cei treizeci de admişi din peste şase sute de
uididaţi, a căzut, totuşi, cînd onorata comisie a aflat că face
poezii.
Ultima întîmplare ştiu că a stîrnit pînă şi indignarea unui
călător ce ascultase şi despre care am aflat mai tîr-ziu că era
judecător la Sighişoara, dar mergea la Cluj.
— Cum, domnule, asta e o cinste, un har, o binecu-
vîntare ! Trebuie să fie cinelva prea strimt, pentru a respinge
un candidat la examen, numai pentru acest lucru !
Lui Teodor Scarlat, care semăna mult cu Stănescu în
ceea ce priveşte culoarea feţei, nu i-a convenit povestirea şi
a intrat în compartiment. M-am dus după el, voind să-1 şi-
canez.
— Ce zici de întîmplarea cu Stănescu ?
— Tîmpenie ! Tocmai asta s-a găsit să discute ?
»
Masa am luat-o la vagonul restaurant. Cînd am ajuns la
desert chelnerul a adus, punînd pe cele două mese unde
mîncasem, şase sticle cu Grasă. Conducătorul echipei, care
de altfel ne ţinea sub o severă observaţie, n-a avut ce face,
mai ales că în acelaşi timp, judecătorul de la Sighişoara, .1!
cărui nume îmi scapă, ridicînd paharul spre noi, din celălali
colţ al vagonului, a strigat tare, ca să fie auzit : — Trăiască
scriitorii noştri !
A trebuit să ne umplem paharele şi să răspundem cum
se cuvenea acelui ce ne dăruise atenţia lui.

265
Capetele tuturor se întorseseră spre noi şi, în timp c ne-
am ridicat spre urare, ca la un semn, toţi mesenii şi-a înălţat
cupele în cinstea noastră.
După cele şase sticle, au mai venit alte şase şi pe urmă
nu mai ştiu cîte. Judecătorul s-a mutat la masa noastră.
Totul a început să se estompeze, să se facă mult prea con-
fuz, îmi amintesc că Teodor Scarlat, care dase tonul unui
cîntec, dirija toţi mesenii care cîntau la un loc cu noi, în timp
ce alte şi alte sticle ne erau trimise la masă.
M-am strecurat în compartiment şi m-am ghemuit într-
uit colţ.
Aproape de miezul nopţii, m-am deşteptat în cîntecul lui
Radu Sterescu, care, cu o sticlă de vin în mînă, cînta cît îl
ţinea gura :
Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte, La care
te-adîncirS Bărdacele cu vii.iiiiiiin. Bărdacele cu vin.
Eram culcaţi unul peste altul, cu hainele mototolite şi cu
capetele grele. Ajunsesem la Cluj. Departe se vedeau lu-
minile cetăţii lui Matei Corvin. Ne-am sculat repede, am
deschis geamul compartimentului şi, la aerul înviorător al
începutului de primăvară, ne-am revenit.
Pînă la intrarea în gară, ne-am îndreptat hainele, ne-am
aşezat cravatele şi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, am
coborît tinereşte din vagon, spre bucuria scriitorului Victor
l'.ipilian, care, înconjurat de o întreagă suită clujeană, ne-a
urat bun sosit.
Domnişoara Cristina D., o studentă venită odată cu 1
'.ipilian şi cu ceilalţi clujeni, s-a lipit de Nichita Tomescu.

266
Spunea că-1 cunoaşte din scris şi că atunci cînd vor fi singuri,
are de gînd să-i citească cîteva poezii de-ale ei pe care ţine
să le publice în Universul literar. Fata era foarte vioaie, şi,
fiind îmbrăcată ca pentru o zi potrivit de caldă, Niohita a
îmbrăcat-o în pardesiul lui pentru a nu-i fi frig, permiţîndu-şi
să şi-1 mîngîie din cînd în cînd.
Teodor Scarlat, dorit şi el de o companie, mi se plîn-gea
în ascuns :
— Mă, şi Papilian ăsta ! Ce dracu, cînd avea acolo atî-tea
studente, de ce s-o fi zgîrcit ?
Radu Sterescu, dispărut pentru cîteva clipe, s-a întors
aducînd o sticlă de vermut, pe care o agita în mînă, spu-nînd
că acel care-1 iubeşte să vie să bea cu el.
Alexandru Raicu îi cînta lui Scarlat în surdină :
Bun e vinul şi gustos, Cînd îl bei cu om frumos...
iar acesta, cu capul plin încă de ameţeala nopţii trecute,
căuta să-1 încurce cu unele reminiscenţe ale cîntecelor pe
care le fredonase pînă la sosirea la Cluj.
Deşi ora era tîrzie, am pornit pe jos, căutînd', fără să
găsim deschis, nici un restaurant. Clujul îşi dormea somnul
binecuvîntat. Numai la Cristal Palace, luminile mai ardeau
încăjl
După o masă în fugă, obosiţi de drum, după ce am ad-
mirat înclinările şi paşii ritmici ai unui dansator, urmînd
melancolia unui cîntec exotic, am pornit spre hotel,
deoarece a doua zi aveam prima şezătoare la Dej.

267
Sîmbătă, la ora 6 după-amiaza, un autobuz aştepta în
Piaţa Unirii întreaga noastră caravană, la care se alăturase
preotul scriitor Septimiu Popa, şi domnul Stradivarius, tot
poet.
Spre deosebire de peisajul care atrăgea ochii în toate
părţile, prin frumuseţea şi diversitatea lui, şoseaua era de o
variaţie pe care oasele noastre au înregistrat-o din ce în ce
mai dureros. Plină de hîrtoape, se apleca ba într-o parte, ba
în alta, făcînd autobuzul să ofteze din arcuri, amenin-ţînd
mereu să ne răstoarne.
Cu toate astea, discuţiile erau aprinse. Nichita Tomescu
sta lîngă şofer şi, din cînd în cînd, îi făcea semn acestuia pe
unde să ocolească unele denivelări. Teodor Scarlat povestea
cuiva despre viaţa culturală a Clujului, eu cu Victor Papilian
vorbeam despre puterea unui obuz de 152,4, în timp ce, pe
nesimţite, Septimiu Popa începuse să fredoneze, întîi încet,
apoi tot mai tare şi mai tare, Pe lîngă plopii fără soţ. Avea
un glas frumos, dar hîrtoapele şoselei nu-i dădeau voie să
cînte aşa cum ar fi vrut. Cîntecul ondula în ritmul arcurilor
maşinii şi era o hărmălaie din care nu se mai auzea decît
glasul lui Septimiu :
— Pe lîngă plooopii făăra soţ !...
Pare-se că era o veche obsesie a lui. Mergeam de
aproape o jumătate de oră şi o ţinea una şi bună :
Tuu nuu m-aai îinţeles !
Şi, în adevăr, n-a apucat să termine bine ultimul cuvînt,
că autobuzul a şi dat semne de neînţelegere. Cu un oftat
prelung, şoferul ne-a anunţat că are pană de cauciuc. Mai

268
aveam pînă la Dej vreo 14 km şi peste două ore trebuia să
ne prezentăm în faţa ascultătorilor.
Pentru orice eventualitate, Traian Lalescu, Nichita To-
mescu, Niculescu şi Radu Sterescu au coborît, plecînd pe )
>>s. Am rămas eu cu Victor Papilian, Paul Constant, venit de
la Sibiu, Teodor Scarlat, Septimiu Popa, Al. Raicu şi cu cele
două studente care ne însoţeau, privind la şoferul i are se
grăbea, la lumina unui felinar.
N-am pierdut prea mult timp. După aproape o jumătate
de oră ne-am reluat locurile, căutînd să-i ajungem din urmă
pe cei plecaţi pe jos.
Septimiu Popa a început să cînte din nou.
— Mai lasă drăcia aia de cîntec, părinte, i-a spus Scar-
lat, că iar se sparge cauciucul !
Septimiu Popa, fără să-1 ia în seamă, continua, de astă
dată mai cu patimă :
La geamuul tâaău ce străă-lu-ceaaa...

— N-auzi, părinte ?
Noroc că şoferul a oprit, întîlnindu-i pe cei plecaţi îna-
intea noastră şi o dată cu suirea lor în maşină şi-a încetat şi
Septimiu tînguiala.
Ne-am oprit în faţa marelui hotel România, unde am
fost încartiruiţi şi care avea la parter un restaurant familiar,
unde am încercat să mîncăm. Lista era bogată : papricaş,
gulaş, şniţel vienez şi naitur, vin bun, drojdie şi pîine de
Braşov. Ne-am grăbit, pentru că peste drum, la Prefectură,
ne aştepta publicul. O scurtă recunoaştere prin centrul

269
oraşului, ne-a descoperit o piaţă în fundul căreia se distingea
o biserică, o promenadă lungă de vreo două sute de metri şi
încolo, lume multă, femei mai ales, care îşi făceau plimbarea
de sîmbătă seara.
Pentru asigurarea succesului, organizatorul local, împre-
ună cu poetiil C. Miu-Lerca şi cu prozatorul Ion Urcan, au
anunţat, după şezătoare, o serată dansantă, cu numeroase
şi atractive puncte muzicale.
în tot cazul, peste aşteptări, sala a fost aproape plină,
mai ales aci, unde, după cum povestea organizatorul, la
prima trecere a lui Enescu prin localitate, aceeaşi sală, a
numărat nici mai mult nici mai puţin decît zece auditori. Cu
toate astea mai aşteptăm. Dejenii sînt obişnuiţi să în-tîrzie.

începem, în fine.
Organizatorul rosteşte cîteva cuvinte de bun sosit. Ur-
mează scriitorul Victor Papilian care desfăşoară o caldă cu-
vântare, împletind maestru frumosul cu istoricul, şi
simţămîn-tul de a ne afla la Dej cu dragostea pentru întregul
pămînt românesc. După Nichita Tomescu, care citeşte un
fragment de nuvelă, urmează Septimiu Popa, care îşi atrage
simpatia prin schiţa... Pe Ungă plopii fără soţ.
Au citit apoi Lalescu, Raicu, Scarlat şi subsemnatul. Lo-
calnicii : poetul C. Miu-Lerca, Lungu, Urcan şi tînărul Spi-
ridon urmează programului stabilit.
între timp, în banca întîi, unul dintre spectatori ador-
mise somn greu. Privindu-1, nu ne puteam reţine rîsul. Ni-
culescu şi Sterescu au ieşit afară de pe scenă, revenind, după

270
ce s-au săturat de rîs. Cetăţeanul continua să doarmă. Cînd
s-au pornit aplauzele, omul nostru s-a ridicat puţin în capul
oaselor, a bătut de două ori din palme şi a adormit din nou.
A venit acum rîndul lui Radu Sterescu, secretarul de re-
dacţie al Universului literar, care s-a scuzat că nu are de
oferit decît cîteva epigrame.
Paul Constant a citit o schiţă umoristică bine primită de
public, iar domnul Stradivarius a stricat somnul spectato-
rului din banca întîi, care a aplaudat de astă dată patriotica
poezie a artistului clujean.
După banchetul care a urmat, pentru că nici un calorifer
de la hotel nu se aşteptase la vizita noastră, Lalescu, nepu-
tînd dormi din cauza frigului, pe lîngă altele, i-a adresat lui
Sterescu o epigramă, pe tema volumului De vorbă cu
văduvele marilor scriitori :
Radu A. Sterescu scrie Văduve de scriitori Cartea, sigur,
o să fie Văduvă de cititori.
După un scurt popas la cafeneaua locală, am părăsit De-
jul pornind spre Gherla, al doilea popas literar.

Gherla era un orăşel renumit, mai ales, prin Rubens-ul


Coborîrea de pe cruce, ce se afla în biserica armenească din
localitate. Unul dintre părinţii oraşului ne-a explicat cum a
ajuns acest renumit tablou în posesia bisericii armeneşti.
— Pe vremea împăratului Francisc I, ne-a spus interlo-
cutorul nostru, războaiele sleiseră tezaurul imperiului. Ar-
menii din Gherla, supuşi şi binevoitori împăratului, au con-
tribuit cu sume importante la însănătoşirea finanţelor rui-

271
nate şi, pe cînd o delegaţie de armeni se afla la Viena, Fran-
cisc I le-a oferit drept recunoştinţă, la alegere, un tablou din
colecţia sa. Bine sfătuiţi, armenii au cerut acest tablou unic,
de mare preţ. Cu toate insistenţele curtenilor de a nu-1 în-
străina, împăratul 1-a dat totuşi pentru a-şi ţine cuvîntul. în-
cercările celor de la curte de a-1 recăpăta, înlocuindu-1 cu o
copie, s-au izbit de spiritul practic al delegaţiei, care făcuse
un semn ascuns, după care au recunoscut substituirea, rămî-
nînd astfel cu preţiosul şi adevăratul dar al împăratului.
*
Sala cinematografului din Gherla s-a dovedit neîncăpă-
toare pentru publicul venit să-i asculte pe scriitorii bucureş-
teni. Profesori, profesoare, ofiţeri, funcţionari, elevi, în
frunte cu tot ce avea oraşul mai de seamă, toţi au ţinut să
răsplătească strădania scriitorilor de a fi venit pînă la ei.
Bisările, ca şi aprecierile ulterioare, la discuţiile cu ascul-
tătorii, care, pe lingă abonamente, mai consumau la fiecare
număr şi aproximativ 100—120 de exemplare din Universul
literar, ne-au descoperit un public select, înclinat spre studiu
şi meditaţie. Am aflat astfel că în Gherla se aflau două sau
trei cercuri literare, la care participarea, fără să fie obliga-
torie, aduna un mare număr de intelectuali, elevi, profesori
şi funcţionari.
Aci au citit, alături de echipa venită de la Bucureşti, nu-
mai Paul Constant, aceeaşi schiţă, care a fost răsplătită cu
îndelungi aplauze, şi Victor Papilian, o admirabilă nuvelă din
volumul Vecinul, care a emoţionat pînă la lacrimi. Grupul
Universului literar a fost de asemenea aplaudat şi, într-o

272
impresionantă cuvîntare, invitat să nu ocolească niciodată
Gherla.
Timpul fiind scurt, după banchetul care a ţinut pînă după
miezul nopţii, ne-am îndreptat spre Cluj, unde urma să fie
ultimul nostru popas din acest ciclu de şezători.
în aceeaşi zi, soseau de la Bucureşti pentru publicul clu-
jean : Vladimir Streinu, Constantin Fîntîneru şi George
Acsinteanu...

A fost şi «ea mai frumoasă şezătoare din cadrul acestui


turneu. Sala Teatrului Naţional era plină pînă la refuz. Atît
lojile cît şi stalurile gemeau de oameni. Nu era liber nici un
scaun. Publicul era atent şi de bună calitate.
în aplauze furtunoase, întîlnirea noastră cu clujenii a fost
deschisă de Vladimir Streinu. Tînăr, înalt, impozant, atît prin
statura sa cît mai ales prin cultura şi articolele publicate prin
diferitele reviste, eminentul critic la vîrsta de treizeci şi şase
de ani, a vorbit despre Literatură şi Tinereţe. Calm, stăpîn pe
frază şi pe subiect, distins în tot ceea ce spunea, cuvîntul
fiindu-i sorbit de întregul auditoriu, Vladimir Streinu a
definit mai întii noţiunile de Tinereţe şi Creaţie, spunînd că
sînt tineri toţi acei scriitori care, indiferent de vîrstă, crează
încă. A pătruns pe urmă adînc în subiectul anunţat,
desfăşurîndu-şi conferinţa într-o împletire măiastră de gînd
şi de metafore.
Nu mi-a fost dat să mai văd, niciodată, o sală mai atentă
ca acea de atunci. Nu se auzea nici o şoaptă. Nimeni nu se

273
mişca. Toată lumea sta ca electrizată, ascultînd cuvîntul con-
ferenţiarului, care, parcă vorbind singur, cu gesturi calme, cu
vocea caldă, înscria acolo, în sala Teatrului Naţional din Cluj,
unul din cele mai frumoase omagii aduse tinereţii, creaţiei şi
totodată scriitorilor înşişi. A fost ceva mai mult de-cît un
poem, ceva ca o întîmpiare din viaţă, pe care n-o mai poţi
uita niciodată.
M-am uitat la ceas. Conferinţa a durat treizeci şi şapte
de minute, după care criticul s-a retras, în aplauzele şi ura-
lelc interminabile ale celor care îl ascultaseră. Nu mai au-
zisem pînă atunci, la o conferinţă, strigîndu-se bis, cu toate
că Streinu vorbise liber, fără închistarea vreunui manuscris.
A fost chemat şi rechemat, dar criticul, după ce a revenit
încă o dată, mulţumind printr-o reverenţă abia perceptibilă,
s-a retras modest, distins, la locul lui din loja care fusese
destinată scriitorilor.
Aplauzele au continuat mult în urmă, publicul clujean
arăţîndu-şi astfel satisfacţia şi mulţumirea pentru cel care îl
fermecase o jumătate de oră, dar conferenţiarul nu a mai
revenit pe scenă, lăsînd loc desfăşurării programului literar,
aşa cum fusese stabilit.
Au urmat scriitorii : Victor Papilian, Constantin Fîntîneru,
Al. Raicu, George Acsinteanu, Nichita Tomescu, Teodor
Scarlat, Paul Constant, Traian Lalescu, Mihai Niculescu,
Radu Sterescu şi subsemnatul, fiecare răsplătit cu generozi-
tate. Nici poeţii nu au scăpat de bisări. Nici unul nu s-a putut
retrage, fără a fi rechemat şi solicitat să mai recite o poezie
sau două peste programul stabilit.

274
Şezătoarea, începută la ora opt seara, s-a sfârşit aproape
de miezul nopţii, fără ca cineva să părăsească sala.
In pauză s-au dat autografe. Vladimir Streinu a primit
flori, iar majoritatea publicului s-a întreţinut cu scriitorii.
Banchetul a fost o a doua şezătoare. Poeţii au fost soli-
citaţi pe rînd, de astă dată comesenii cerîndu-le să recite
anume poezii. Atmosfera era prea mult amicală, pentru ca
cineva să se supere atunci cînd i se indica să spună cutare
sau cutare poezie. Numai Teodor Scarlat, care se înveselise
deosebit, a ţinut să-şi spună poeziile suit pe un scaun. Ca o
statuie înnegrită de vreme, poetul, după ce şi-a declamat
producţiile, a sfîrşit cu prea solicitata lui poezie Ingrid.
Tensiunea a crescut, dispoziţia n-a mai cunoscut maluri
şi în acordurile orchestrei, care pînă atunci cîntase numai
pentru consumatori, toţi ne-am sculat de la mese şi am în-
cins o horă mare românească, horă la care s-au alăturat toţi
cei aflaţi în local. Curînd întreaga suflare a început să cînte la
un loc cu noi : Deşteaptă-te, române, Hora Unirii şi Marşul
lui lancu.
Cam pe la orele cinci dimineaţa, deşi banchetul era în
toi, Radu Sterescu a dat semnalul plecării. Au urmat ultimele
autografe, rămînînd să plece mai tîrziu Victor Papii ian cu cei
veniţi de la Cluj şi Paul Constant. La cinci şi jumătate aveam
rapidul spre Bucureşti.
Banchetul a continuat în vagonul restaurant. A lipsit nu-
mai d-1 Vladimir Streinu care, obosit, se retrăsese într-o cu-
şetă a vagonului de dormit.
ALT POPAS : TÎRGOV1ŞTE

275
După un popas la Ploieşti, în care timp a încetat şi ploa-
ia, iată-ne zburînd iar cu maşina, pe şoseaua Tîrgoviştci.
Drumul nu era prea lung. După două ore şi jumătate de
mers, iată-ne ajunşi, oprind în faţa librăriei Enăchiţă Vă-
cărescu.
Pentru că sosisem mult prea devreme, cei porniţi cu tre-
nul venind abia peste vreo trei ore, la invitaţia profesorului
Ion Negoescu şi a confratelui Jean Vasiliu, am purces să cu-
noaştem Tîrgoviştea. Ne-am îndreptat spre biserica Stelea,
vechea ctitorie a lui Vasile Lupu, în curtea căreia erau o
mulţime de morminte de domni şi de domniţe, de sfetnici şi
de viteji, pecetluite toate cu pietre grele, care dezvăluiau un
trecut ce rămînea încă viu, trezind în noi amintiri, asupra că-
rora ne-am aplecat de multe ori în anii de şcoală, pe filele
cărţilor.
De aci am pornit spre fostul palat domnesc, din strălu-
cirea căruia nu mai rămăseseră decît cîţiva pereţi, pînă la
suprafaţa pămîntului. în aceeaşi curte am vizitat turnul Chin-
diei, intrat şi el în prăbuşire, turn de pază şi de veghe, din
vremile cînd poporul şi domnul stau să apere ţara. Pe
aproape se auzea cîntecul Ialomiţei, care curge neagră de
păcură şi pe sub care, legenda spunea că ar fi existat cîndva
un tunel ce servea de refugiu pentru domn şi pentru familia
lui, în vremurile de izbelişte, ducînd pînă la Mînăstirea Dea-
lul, aţ^că pe malul celălalt al Ialomiţei.

276
Peste tot, la fiecare pas, se vedeau urme ale trecutului,
dar toate lăsate în părăsire şi asupra cărora timpul îşi desă-
vîrşise opera lui de distrugere. Cînd să plecăm, profesorul
Negoescu ne-a arătat, sub streaşină bisericii din fosta curte
domnească, o ghiulea, înfiptă în perete.
— Se crede că este din vremea turcilor. De atunci stă
acolo ! Este o bucată de metal, ca o minge de oină.
— Legenda mai spune, ne lămureşte Jean Vasiliu, că,
atunci cînd capitala era ameninţată de duşmani, domnul îşi
încărca avuţiile, îşi lua familia şi, cu caii potcoviţi cu pot-
coavele invers, pe drum ocolit, fugea în munţi !
Ieşind către marginea de nord a oraşului, ne este arătat
un val de pămînt, care de-abia se mai vede şi care altădată,
după modelul de întăritură roman, făcea ocolul vechii cetăţi,
încadrînd-o în sistemul lui de apărare.
Cînd ne-am întors, în faţa librăriei, în mijlocul unui grup
de elevi de clasa a VUI-a a liceului din localitate, ne aşteptau
scriitorii Teodor Al. Munteanu, Iordache Răducu, Ion Calbo-
reanu, C. Noica, N. Ladmiss-Andreescu, George Doru Du-
mitrescu, şi C. Fîntîneru care strîngeau în mijlocul lor silueta
dulce a poetei tîrgoviştene, Ştefania Stîncă. Deşi nu s-au
văzut decît de ieri, atît Lalescu, cît şi Nichita Tomescu, pare-
se că au atît de multe să discute cu Teodor Al. Munteanu, cu
Ladmiss-Andreescu şi cu George Doru Dumitrescu, încît nu
mai sfîrşesc. Sîntem înconjuraţi de elevi, de eleve şi de
mulţi, foarte mulţi admiratori. Unii vor să ne audă vorbind,
alţii ne cer autografe, iar cei mai mulţi vor să ne afle
proiectele.

277
— Ce ne citiţi diseară ? Ce carte mai scrieţi ?
Poeta Ştefania Stîncă discută cu Nichita Tomescu şi C.
Fîntîneru, iar Iordache Răducu, sublocotenent, stă mai mult
în poziţie de drepţi şi salută ofiţerii superiori, care trec în sus
şi în jos.
— De ce nu te-ai îmbrăcat în civil ? îl întreb.
— N-am hainele la mine ! îmi răspunde clipind des de
după lentilele care îi încadrau ochii.
Am uitat să spun că atît Răducu cît şi Calboreanu şi
Negoescu erau profesori la liceul din localitate, ceea ce de-
termina pe elevii ce ne înconjurau să devină sfioşi, ori de fitc
ori aceştia îşi întorceau feţele, oarecum severe către ei.
Spre seară, sîntem conduşi la un local din centru, unde
ne aştepta o gustare întremătoare, care să ţină pînă după
şezătoare. La masă, Ladmiss Andreescu se mută din loc în
loc pînă îşi găseşte un scaun între Fîntîneru şi I. Calboreanu,
pe motiv că nu vrea să stea lângă poeţi.
La orele nouă seara sîntem toţi în Sala de Arme a Tîr-
goviştei, unde ne aştepta publicul. Profesorul Negoescu a
deschis şezătoarea printr-un elogiu făcut revistei Universul
literar, enumerînd totdeodată toate figurile celebre care au
trăit aci. Reprezentantul nostru, C. Noica, în cuvîntarea sa, s-
a arătat a fi un adînc gînditor şi un bun conferenţiar. A
urmat după aceea Jean Vasiliu care, prin cuvinte pline de
spirit, a prezentat rînd pe rînd publicului tîrgoviştean pe toţi
scriitorii.
Primul poet care a început festivalul nostru a fost Ni-
chita Tomescu care, cu glas cald, vibrant, a adus în sală at-

278
mosfera melancolică, legănătoare a lanurilor întinse de grîu
de pe Bărăgan, fiind răsplătit cu îndelungi aplauze.
Ca o orgă, glasul lui Teodor Al. Munteanu dă sălii o
gravitate limpede, şi publicul gustă cu nesaţ din Merele
domneşti, puse la dispoziţie de moldoveanul acesta bun şi
de talent, care în loc de coş ţine în mîini cartea sa cu stihuri,
abia scoasă de sub tipar.
Este adus apoi de mină un tînăr elev, pe numele lui,
George Păun, poet tîrgoviştean, ascultat cu deosebit interes.
Versurile sale sînt tumultuoase, împletind în ele cînd
dragostea de patfîe, cînd revolta, cînd iubirea care începuse
abia să mijească în sufletul său tînăr. Bisat, vrînd să plece de
pe scenă, este reţinut de Jean Vasiliu, care îl roagă să mai
citească. Publicul îl încurajează prin bătăi din palme. Colegii,
din sală, îl solicită şi ei. în cele din urmă se hotărăşte : scoate
de prin buzunare mai multe hîrtii şi, în fine, găsind ceea ce
căuta, citeşte din nou. Este o scrisoare către mama lui, în
care revolta şi întristarea se împletesc armonios, creînd
adevărata atmosferă a poeziei. Este din nou bisat, dar
cerberul, Jean Va-siliu, pentru a nu ieşi din program, îl ia de
mînă, aşa cum 1-a şi adus şi, în aplauzele sălii şi ale noastre,
ale tuturor, îl conduce pînă la ieşirea din scenă. Nu ne putem
opri să nu alergăm să-1 felicităm. Cu capul în jos, ca o
domnişoară, fără să ştie ce să ne spună, ne strînge mîinile,
fugind în sală, spre băncile ocupate de colegii săi.
Acum Tîrgoviştea îşi trimite alt reprezentant. Auditorul
trebuie făcut să rîdă puţin, şi profesorul Ion Calboreanu îl
înveseleşte repede, prin cîteva epigrame din care îmi pare

279
rău că nu mai ţin minte decît una. Era adresată lui Gcorge
Voinescu, autorul volumului Balamuc Palace-Hotel:
Mai cu talent şi mai cu truc El desenă un „Balamuc" îmi
spun uitîndu-mă la carte : — Mă, asta a ajuns departe...
Entuziasmul a fost general.
Constantin Fîntîneru citeşte un fragment din cartea lui.
Lalescu este prezentat vibrant. Jean Vasiliu are în voca-
bularul său o mulţime de frumuseţi cu care încoronează pe
poetul care parcă era un înger căzut din cer. La a patra poe-
zie, tot el 1-a întrerupt rugîndu-1 să facă loc subsemnatului,
după care citeşte George Doru Dumitrescu o nuvelă din vo-
lumul său La fetiţa dulce. Este prezentat apoi profesorul Ior-
dache Răducu, bucureştean din Tîrgovişte, prozator de
talent, care citeşte cîteva poezii.
Jean Vasiliu, acest entuziast căruia i se datoresc multe
iniţiative frumoase în domeniul literaturii, aduce din nou pe
scenă alţi doi poeţi, elevi ai liceului Enăchiţă Văcăresou :
Marin Petrică şi Corneliu Vilt, care, sfioşi, se produc cu cîicva
poezii proprii, furtunos aplaudate de public şi în special de
colegii de liceu.
Cel din urmă, cu care se şi încheie şezătoarea, este pro-
zatorul N. Ladmiss-Andreescu care, intenţionat fusese lăsat
ultimul. Autor al cîtorva volume de nuvele şi unul dintre
scriitorii mult apreciaţi de publicul tîrgoviştean, el urma să
încunune această caldă seară literară.
Dintre scriitorii locali n-a vrut să citească poeta Ştefa-nia
Stîncă, deoarece, aşa cum a motivat, n-a avut... dispoziţie
sufletească. Mai era între noi şi o fată frumoasă. O chema

280
Ivonne. Ne-a cerut tuturor autografe. S-a pierdui o dată cu
sutele de spectatori în negura serii aceleia.
Banchetul oferit a durat pînă spre ziuă. Cînd a aflat că se
va servi ciorbă de potroace a la Tîrgovişte, poetul Teodor Al.
Munteanu a început să bea vîrtos. Am încercat zadarnic să-i
număr paharele. La al douăzeci şi şaptelea le ,im pierdut
firul...
Tîrziu, văzînd că cele două dizeuze au început i pi
piardă graiul, a început să cînte el, în locul lor, şi cîma
doamne ! — de şedeau apele în loc.
în cele din urmă, Iordache Răducu a cerut să i se cinic |
Drag mi-a fost calul bălan.
în timpul cîntecului i-am trimis următoarea pretinti fpi
gramă :
Drag mi-a fost calul bălan Şi Răducu militar, mă... Drag
mi-a fost şi mi-ar mai fi Numai dacă n-ar mai seri...
cMtre ziuă, Teodor Al. Munteanu îşi (01 i < . L I .
rii şi se plîngca că nu mai vede.
— Nu cumva, întreba tot el, cau/.i «> 11 \ mul i
Nu i-a răspuns nimeni. Fiecare rr.i «>ln»\n tu pi r "
de conversaţiile cu vecinii sai.
Cele două dizeuze au dispărut, luînd cu ele pe Nichita
Tomescu şi pe un scriitor tîrgoviştean pe care nu-1 cunoş-
team. Iordache Răducu a plecat la regiment. Era şi timpul.
Zorile se arătau sfioase, dar în locul soarelui un nor negru,
care se lăfăise toată noaptea pe cer, începuse să toarne me-
lancolii peste întreg oraşul.

281
Am părăsit localul în care petrecusem, printre ultimii,
împreună cu Jean Vasiliu şi profesorul Ion Negoescu, condus
de ei la hotelul unde ni se reţinuse camere.
*
A doua zi, am plecat să vizităm mînăstirea Dealului. Pe
scaunul din faţa autobuzului sta scriitorul Romulus Vulcă-
nescu, profesor la liceul militar şi care ne dădea explicaţii. La
destinaţie, o ceată de flăcăi tineri, sănătoşi, viguroşi, voioşi
ne-au întâmpinat cu bucuria lor gălăgioasă. Printre ei se afla
şi poetul Constantin Popa, elev în ultima clasă a liceului
militar.
Confesorul liceului ne-a vorbit de trecutul mînăstirii zi-
dită de Radu, în timp ce poetul Constantin Popa ne-a adus
aminte de versurile răposatului poet George Petcu :
Io Radu Preamăritul Voevod
Şi domn a toată Ţara Românească,
Lumină pocăitului norod,
Din veac uitat, în veac să izvodească,
La anii suri cinci sute peste mie,
Am împlîntat domnească temelie...
Am vizitat apoi criptele mînăstirii, unde sub lespezi cu
fel de fel de încrustări odihneau domni şi domniţe, cuconi şi
boieri de seamă ai trecutului glorios.
Repauzau aci creştinul Mihai — adormit în leatul 1601,
lîngă cripta făcută de doamna Marghita fiului său, Io Mihai
Moghilă Voevod, lîngă Io Vladislav Voevod, lîngă Io
Petraşco Voevod şi domn a toată Ţara Românească, fiul
lui Io Radul Voevod.

282
îmi vin în minte alte versuri ale poetului George Petcu :
Am pus în lespezi rugă de psahire,
Umilă, întru slavă glăsuire.
Şi ca uitarea să nu crească pe norod,
La crugul doi de zodie-însorită
Au înflorit cu slovă grea — izvod —
Pe Sfînta minăstire ctitorită.
Către sfîrşitul vizitei ne sînt arătate şi sălile de clasă ale
elevilor, precum şi sala de Psyhotehnie, unde profesorul Ro-
mulus Vukănescu, aflat în elementul său, ne dă iar toate
explicaţiile.
întoarcerea la Tîrgovişte este grăbită de timpul scurt cit
mai aveam pînă la sosirea trenului. Ne însoţesc la gară Jean
Vasiliu, profesorii Calboreanu şi Ion Negoescu, precum şi
elevi ai liceului Enăchiţă Văcărcscu, rcpetîndu-şi rugămintea
de a nu-i uita...
CUPRINSUL

Camil Petrescu..... )
Corneliu Moldovanu
Ion PUlat.............»7
Octavian Goga
N. Iorga................ M
G. M. Vlădescu.... H
V. Voiculescu.......V»

283
Alexandru Cazaban 10'
Ion Minulescu.....101
Mariana Dumitrescu 1 ' 1
1 1
Victor Ion Popa . . . I
D. V. Barnoschi.... IU
Ion Buzdugan.... 171
Ionel Teodoreanu 1111
Artur Enăşescu . vm
Peter Neagoe....... 2°4
• Iovan Ducici......
Şezători literare de altădată 226

284

S-ar putea să vă placă și