Cunoaşterea umană la Guglielmo Ockam

Problema obiectului cunoaşterii umane cuprinde două întrebări distincte şi strâns legate
între ele. Prima se referă la obiectul natural al cunoaşterii şi constă în a căuta care clasă de
fiinţe ar intra sub dominaţia sa. A doua priveşte întrebarea dacă ceea ce ne este în mod natural
cognoscibil ar fi de ajuns să completeze capacitatea intelectului nostru.1
Soluţia care se dă problemei cunoaşterii depinde de presupoziţiile metafizice specifice şi
este o clară şi explicită expresie a unei viziuni particulare asupra cosmosului. Ockam
recunoaşte ca fiind valid un singur tip de demonstraţie şi anume evidenţa.
Evidenţa este un atribut al cunoaşterii, foarte divers de ştiinţă sau de intelect deoarece
acestea nu tratează decât rapoarte necesare, în timp ce poate vi vorba de evidenţă în ordinea
contingentului.
După Ockam, cunoaşterea poate fi de două tipuri: intuitivă şi abstractivă.
El preia de la Scotus distincţia între cunoaşterea abstractivă şi cea intuitivă, interpretând
însă cunoaşterea intuitivă în linie cu empirismul 2. Această cunoaştere intuitivă poate fi
împărţită în cunoaştere sensibilă, adică ceea ce îi este dat omului prin intermediul simţurilor, şi
intelectivă adică, nu este dată de simţuri, deci este mai directă. La rândul ei, cunoaşterea
intuitivă poate fi divizată în cunoaştere perfectă şi imperfectă. Cea perfectă se referă la
obiectul pe care îl vedem în faţa ochilor, iar cea imperfectă la ceea ce ne amintim în legătură
cu un obiect anume. Realitatea, după Ockam, este cunoscută în mod empiric, prin intermediul
cunoaşterii intuitive imediate, în timp ce universaliile sunt cunoscute prin intermediul
cunoaşterii abstractive.3 El distinge şi două tipuri de cunoaştere abstractivă: unul care va da
naştere la ceea ce Alain Libera numeşte conceptul specific(universalul specific) şi unul dă
naştere conceptului de generic(universalul generic).4 Cunoaşterea intuitivă este cea care
permite să se cunoască în mod evident dacă un lucru există sau nu ajutând intelectul să judece
imediat în mod real sau ireal obiectul. Cunoaşterea intuitivă poate fi perfectă dacă la baza sa
este experienţa care este actuală şi prezentă pentru obiect, iar imperfectă când se referă la ceva
trecut şi deja desfăşurat. Între ambele tipuri de cunoaştere, cea perfectă şi cea imperfectă, se

1
Cf. Ettienne Gilson, Lo spirito della filosofia medioevole
2
Cf. Jose Antonio Merino, Storia della filosofia Francescana, Edizioni Biblioteca Francescana, Milano
1993, pp. 351,352
3
http://doc.studenti.it/appunti/filosofia/occam.html
4
Cf. William Ockam, Despre universalii, Ed. Polirom, Iaşi 2004, p. 159
crează o relaţie de derivare: orice cunoaştere intuitivă imperfectă derivă de la o experienţă şi
este o consecinţă a unei experienţe deja trăite sau a vieţii. Cunoaşterea intuitivă a unui lucru
este acea cunoaştere în virtutea căreia se poate şti dacă un lucru există sau nu în aşa fel încât,
dacă un lucru există, intelectul să-l judece imediat ca existând, în timp ce cunoaşterea
abstractivă este aceea în virtutea căreia nu se poate şti cu siguranţă dacă un lucru contingent
există sau nu. În acest sens, cunoaşterea abstractivă face abstracţie de esenţă şi existenţă,
deoarece prin intermediul ei nu se poate şti în mod evident dacă un lucru existent există nici
dacă un lucru existent nu ar exista, diferită de cunoaşterea intuitivă.
Prin cunoaştere intuitivă, el înţelege nu doar o intuiţie a simţurilor dar şi una a intelectului
prin intermediul căruia intă în contact cu realitatea, o individualizează, o cunoaşte instantaneu,
în modul de a putea formula un raţionament asupra existenţei obiectului cunoscut în mod
intuitiv.
Diferenţa între cele două tipuri de cunoaştere nu provine de la raţionamentele formale,
înturcât ambele forme sunt produse de acelaşi obiect. Aceste două forme de cunoaştere nu sunt
date de cauze diverse, întrucât cunoaşterea intuitivă şi cea abstractivă se diferenţiază prin ele
însele şi nu prin intermediul obiectelor cunoscute. Există o distincţie intrinsecă între cele două
tipuri de cunoaştere la fel cum se disting doi indivizi prin faptul că fiecare posedă propria sa
individualitate. Ambele tipuri de cunoaştere se disting pentru că au cauze eficiente foarte
diverse. Cauza eficientă a cunoaşterii intuitive este lucrul cunoscut în timp ce cauza eficientă a
cunoaşterii abstractive este aceeaşi cunoaştere intuitivă sau un oarecare „habitus” care
orientează cunoaşterea abstractivă şi care permite cunoaşterea oricărui lucru, chiar dacă acesta
nu ar mai exista. O altă diferenţă între cele două tipuri de cunoaştere este aceea a efectului:
cunoaşterea intuitivă duce la formularea raţionamentelor din existenţa reală pe când
cunoaşterea abstractivă permite formularea raţionamentelor din existenţa posibilă şi din
experienţe trecute.5
Caracterul principal al cunoaşterii intuitive este deci facultatea pe care ea o dă omului de
a decide în mod evident şi imediat asupra realităţii sau a irealităţii unui obiect6
Cunoscând prin cunoaştere intuitivă propoziţia ,,această căldură încălzeşte”, noi putem să
cunoaştem prin cunoaştere abstractivă propoziţia ,,orice căldură încălzeşte”, ştiind că atunci
când ceva îi revine unui individ, poate săi revină şi altui individ din aceeaşi specie. Este, de
aceea, suficientă cunoaşterea unui singur individ pentru a ne forma un concept specific.

5
Cf. Jose Antonio Merino, Storia della filosofia Francescana, Edizioni Biblioteca Francescana, Milano
1993, pp. 352,353,354
6
Cf. Nicola Abbagnano, Guglielmo Di Ockham, Dott. Gino Carabba, Ed.Lanciano, 1931, p.60

2
Cunoaşterea abstractivă poate fi înţeleasă şi făcând abstracţie de existenţa sau inexistenţa
obiectului, ca şi de celelalte determinări care aparţin obiectului.7
Cunoaşterea intuitivă este singra care tratează despre existenţă, şi care ne permite să
ajungem la fapte, este deci punctul de plecare al cunoaşterii experimentale, mai bine spus, este
însăşi cunoaşterea experimentală şi ne permite să formulăm, acele propoziţii universale cum ar
fi principiile artei şi ale ştiinţei.8
Premisele gnoseologice pe care se fondează Ockam pentru a afirma că omul poate avea
două tipuri de cunoaştere distincte cu privire la orice obiect, pot fi rezumate în cinci moduri:
1. actul prin intermediul căruia intelectul înţelege un oarecare lucru, este diferit de
actul prin intermediul căruia intelectul aprobă ceea ce înţelege. Actul de a înţelege poate privi
fie un termen fie o propoziţie, în timp ce de a aproba (sau de a judeca) priveşte doar o
propoziţie.
2. la fel cum sunt două acte distincte de cunoaştere( înţelegere şi judecată) tot astfel
sunt două predispoziţii distincte care înclină intelectul, una spre a înţelege şi una spre a judeca.
3. actul de a judeca relativ o propoziţie, presupune actul de înţelegere al unei
propoziţiei în sine.
4. actul de a înţelege al unei propoziţii , la rândul ei presupune cunoaşterea simplă a
termenilor ce o compun, fapt pentru care trebuie menţionat că şi actul de a judeca presupune
cunoaşterea simplă a termenilor.
5. există o cunoaştere simplă a termenilor care poate de naştere la o judecată, într-o
propoziţie rezultată din acei termeni, în timp ce există o cunoaştere simplă a aceloraşi termeni
ce nu pot da naştere la o judecată.
Cunoaşterea intuitivă nu este în mod exclusiv o cunoaştere a simţurilor ci este şi o
cunoaştere a intelectului, deoarece simţurile prin ele însele nu pot oferi cunoaşterea unui
adevăr contingent9
Ockam admite faptul că cunoaşterea supune un subiect cognoscibil şi un obiect cunoscut,
însă s-a văzut obligat să-şi imagineze o legătură între cunoaştere şi lucruri. Această legătură
este ceea ce este numit specie şi problema raportului ce se stabileşte între specie şi intelect sau
obiectele şi originea celor mai mari dificultăţi.

7
Cf. William Ockam, op.cit. p160
8
Cf. Ettiene Gilson, La filosofia nel Medioevo, Dalle origini patristiche alla fie del XIV secolo, La
nuova Italia editrice, Firenze, 1983, p.767
9
Cf. Jose Antonio Merino,op.cit. pp.354-355

3
 Sunt necesare speciile?
În mod general se afirmă existenţa speciilor, fie pentru a explica asimilarea obiectului
cunoscut intelectului, fie pentru a explica în ce mod obiectul face intelectul să treacă de la
potenţă la act, fie, în sfârşit, pentru a explica unitatea dintre ceea ce mişcă şi ceea ce este
mişcat în actul cunoaşterii.
Însă, pentru niciuna dintre aceste judecăţi se poate afirma existenţa speciilor. În nici un
caz, specia poate folosi ca trecere între materie şi suflet, nici nu este consecvent a explica
asimilarea unui obiect material intelectului ce o cunoaşte.
Dacă, aşadar, se presupune că obiectul material nu ar putea fi cauza parţială a unui act
intelectiv, nu trebuie nici măcar admis că acest obiect ar contribui cu intelectul agent la
producerea unei specii, care să fie spirituală, în intelectul posibil, care este şi el spiritual. Şi
dacă se susţine că intelectul necesită prezenţa unui obiect material pentru a produce specia
inteligibilă, trebuie spus că intelectul are nevoie de prezenţa unui obiect material pentru a
produce cunoaşterea obiectului respectiv.10
Specia este înţeleasă de fapt ca find necesară ca şi punct de trecere între gânduri şi
realitate acestea două fiind considerate eterogene şi separate, ca şi un teren neutru de întălnire
între necorporal şi corporal, între actualitatea pură a intelectului şi potenţialitatea fantasmei
sensibile11
Experienţa nu ne învaţă nimic cu privire la aşa zisele specii. Experienţa se raportează
mereu la o intuiţie despre dare nu se poate avea dubii: când un obiect este alb, acest lucru se
vede; însă nimeni nu a văzut niciodată o specie: deci experienţa nu ne ajută cu nimic la
afirmarea existenţei acestor specii.12
Inducţia
Cunoaşterea este o experienţă semnificativă ce se referă la real iar evidenţa sa derivă din
intuiţie. Inducţia este un proces de derivare plecând de la intuiţii singulare. În relaţie cu
inducţia, Ockham afirmă o unică intuiţie a unei unici singularităţi permite cunoaşterea esenţei
sale.
Ockham susţine că este suficientă o singură intuiţie pentru a verifica o proprietate
esenţială a tuturor singularelor ce corespund unui număr mare de note esenţiale. Inducţia

10
Cf. Ettienne Gilson, op,cit. p.774
11
Cf. Nicola Abbagnano, op.cit. p.69
12
Cf. Ettienne Gilson, op.cit. p. 775

4
ocamistă nu înseamnă generalizare de consideraţii parţiale ci se fondează pe esenţă; ea nu se
fondează pe o serie de repetiţii şi observări, ci pe esenţele cunoscute prin intuiţie imediată 13
Doctrina lui Ockham cu privire la inducţie este în strânsă legâtură cu teoria cunoaşterii
intuitive. Această doctrină se îndepărtează de conceptul aristotelic si se apropie de doctrina
baconiană. Aristotel afirmase că inducţia ar porni de la evaluarea tuturor cauzelor posibile :
Ockham susţine în schimb că punctul său de plecare este experimentarea. El distinge în mod
clar inducţia de silogism.14

13
Jose Antonio Merino, op.cit.362,363
14
Nicola Abbagnano, op.cit, pp. 104,105

5
 Bibliografie:

J. A. Merino, Storia della filosofia Francescana, Edizioni Biblioteca Francescana, Milano

1993

E. Gilson, La filosofia nel Medioevo, Dalle origini patristiche alla fie del XIV secolo, La
nuova Italia editrice, Firenze, 1983

N. Abbagnano, Guglielmo Di Ockham, Dott. Gino Carabba, Ed.Lanciano, 1931

W. Ockam, Despre universalii, Ed. Polirom, Iaşi 2004

http://doc.studenti.it/appunti/filosofia/occam.html