Cunoașterea la Ockham

Ockham se potriveşte confortabil în tradiţia filosofică analitică. Se considera un

devotat urmaş al lui Aristotel, pe care îl numea „Filosoful”, deşi mulţi din şcoala aristotelică
au găsit multe dintre interpretările sale dubioase. Poate că Ockham a avut un mod unic de a-l
înţelege pe Aristotel sau l-a folosit pe Aristotel ca acoperire pentru a dezvolta unele viziuni
despre care ştia că vor fi ameninţătoare status quo-ul.
Teoria ocamistă despre cunoaştere este prezentată în lucrări precum Summa Logicae,
Quodlibeta Septem, şi Prologul din comentariul asupra Primei Cărţi a Sentinţelor.
Problema obiectului cunoaşterii umane cuprinde două întrebări distincte şi strâns legate
între ele. Prima se referă la obiectul natural al cunoaşterii şi constă în a căuta care clasă de
fiinţe ar intra sub dominaţia sa. A doua priveşte întrebarea dacă ceea ce ne este în mod natural
cognoscibil ar fi de ajuns să completeze capacitatea intelectului nostru.
Soluţia care se dă problemei cunoaşterii depinde de presupoziţiile metafizice specifice
şi este o clară şi explicită expresie a unei viziuni particulare asupra cosmosului. Ockam
recunoaşte ca fiind valid un singur tip de demonstraţie şi anume evidenţa.
Evidenţa este un atribut al cunoaşterii, foarte divers de ştiinţă sau de intelect deoarece
acestea nu tratează decât rapoarte necesare, în timp ce poate vi vorba de evidenţă în ordinea
contingentului.
După Ockam, cunoaşterea poate fi de două tipuri: intuitivă şi abstractivă.
El preia de la Scotus distincţia între cunoaşterea abstractivă şi cea intuitivă, interpretând
însă cunoaşterea intuitivă în linie cu empirismul. Această cunoaştere intuitivă poate fi
împărţită în cunoaştere sensibilă, adică ceea ce îi este dat omului prin intermediul simţurilor, şi
intelectivă adică, nu este dată de simţuri, deci este mai directă. La rândul ei, cunoaşterea
intuitivă poate fi divizată în cunoaştere perfectă şi imperfectă. Cea perfectă se referă la obiectul
pe care îl vedem în faţa ochilor, iar cea imperfectă la ceea ce ne amintim în legătură cu un
obiect anume. Realitatea, după Ockam, este cunoscută în mod empiric, prin intermediul
cunoaşterii intuitive imediate, în timp ce universaliile sunt cunoscute prin intermediul
cunoaşterii abstractive. El distinge şi două tipuri de cunoaştere abstractivă: unul care va da
naştere la ceea ce Alain Libera numeşte conceptul specific (universalul specific) şi unul dă
naştere conceptului de generic (universalul generic). Ockham îşi precizează în mod decisiv

2
concepţia despre cunoaşterea intelectuală intuitivă afirmând că ea este cea care face să se
cunoască în mod evident un adevăr contingent, mai ales la prezent şi înţelegând prin aceasta,
care provoacă o judecată evidentă adevărată asupra unei propoziţii contingente la prezent,
referitoare la lucrul respectiv. La polul opus, cunoaşterea abstractivă e cunoaşterea unui lucru
contingent care nu ne permite să ştim cu exactitate dacă un lucru este sau nu este.
Cunoaşterea intuitivă se referă din capul locului la existenţă sau la non existenţă mai
degrabă decât la singularitatea sau la non-singularitate. În realitatea eu pot avea cunoaşterea
intelectuală abstractivă a unui lucru singular (de exemplu a unui individ în absenţa sa), ca şi pe
aceea a unei pluralităţi de lucruri singulare, prin intermediul unui concept general.
Aşa cum am spus, cunoaşterea intuitivă este cea care permite să se cunoască în mod
evident dacă un lucru există sau nu ajutând intelectul să judece imediat în mod real sau ireal
obiectul. Cunoaşterea intuitivă poate fi perfectă dacă la baza sa este experienţa care este actuală
şi prezentă pentru obiect, iar imperfectă când se referă la ceva trecut şi deja desfăşurat. Între
ambele tipuri de cunoaştere, cea perfectă şi cea imperfectă, se creează o relaţie de derivare:
orice cunoaştere intuitivă imperfectă derivă de la o experienţă şi este o consecinţă a unei
experienţe deja trăite sau a vieţii. Cunoaşterea intuitivă a unui lucru este acea cunoaştere în
virtutea căreia se poate şti dacă un lucru există sau nu în aşa fel încât, dacă un lucru există,
intelectul să-l judece imediat ca existând, în timp ce cunoaşterea abstractivă este aceea în
virtutea căreia nu se poate şti cu siguranţă dacă un lucru contingent există sau nu. În acest sens,
cunoaşterea abstractivă face abstracţie de esenţă şi existenţă, deoarece prin intermediul ei nu se
poate şti în mod evident dacă un lucru existent există nici dacă un lucru existent nu ar exista,
diferită de cunoaşterea intuitivă.
Prin cunoaştere intuitivă, Ockham înţelege nu doar o intuiţie a simţurilor dar şi una a
intelectului prin intermediul căruia intră în contact cu realitatea, o individualizează, o cunoaşte
instantaneu, în modul de a putea formula un raţionament asupra existenţei obiectului cunoscut
în mod intuitiv.
Cunoaşterea intuitivă şi cunoaşterea abstractivă nu diferă prin faptul că cunoaşterea
abstractă s-ar putea referi în egală măsură la un lucru existent sau nonexistent, prezent sau
absent, în timp ce cunoaşterea intuitivă ar putea privi doar lucrurile realmente existente şi
prezente. Cunoaşterea intuitivă şi cea abstractivă nu diferă mai mult nici prin faptul că
cunoaşterea abstractivă ar fi incapabilă să-şi atingă obiectul în mod adecvat, adică în el însuşi

3
şi ar trebui să se mulţumească să-i primească imaginea, în timp ce cunoaşterea intuitivă ar
atinge lucrul însuşi, în el însuşi şi în mod adecvat. Cunoaşterea intuitivă şi cunoaşterea
abstractivă nu diferă mai mult nici prin faptul că cunoaşterea intuitivă ar avea în mod necesar o
relaţie reală şi actuală cu obiectul său, în timp ce cunoaşterea abstractivă n-ar avea în mod
necesar o relaţie reală şi actuală cu obiectul său, ci doar o relaţie virtuală. În sfârşit, cunoaşterea
intuitivă şi cunoaşterea abstractă nu diferă mai mult nici prin faptul că, în prima obiectul ar fi
prezent în existenţa sa proprie, în timp ce în cea de-a doua el nu ar fi prezent decât printr-un
intermediar care l-ar reprezenta perfect în natura sa proprie esenţială şi cognoscibilă. Prin
urmare afirmă că cunoaşterea intuitivă şi cunoaşterea abstractivă diferă prin ele însele şi nu din
cauza obiectelor pe care le-ar permite să le cunoaştem. Există o distincţie intrinsecă între cele
două tipuri de cunoaştere la fel cum se disting doi indivizi prin faptul că fiecare posedă propria
sa individualitate. Ambele tipuri de cunoaştere se disting pentru că au cauze eficiente foarte
diverse. Cauza eficientă a cunoaşterii intuitive este lucrul cunoscut în timp ce cauza eficientă a
cunoaşterii abstractive este aceeaşi cunoaştere intuitivă sau un oarecare „habitus” care
orientează cunoaşterea abstractivă şi care permite cunoaşterea oricărui lucru, chiar dacă acesta
nu ar mai exista. O altă diferenţă între cele două tipuri de cunoaştere este aceea a efectului:
cunoaşterea intuitivă duce la formularea raţionamentelor din existenţa reală pe când
cunoaşterea abstractivă permite formularea raţionamentelor din existenţa posibilă şi din
experienţe trecute.
Caracterul principal al cunoaşterii intuitive este deci facultatea pe care ea o dă omului
de a decide în mod evident şi imediat asupra realităţii sau a irealităţii unui obiect.
Cunoscând prin cunoaştere intuitivă propoziţia ,,această căldură încălzeşte”, noi putem
să cunoaştem prin cunoaştere abstractivă propoziţia ,,orice căldură încălzeşte”, ştiind că atunci
când ceva îi revine unui individ, poate să-i revină şi altui individ din aceeaşi specie. Este, de
aceea, suficientă cunoaşterea unui singur individ pentru a ne forma un concept specific.
Cunoaşterea abstractivă poate fi înţeleasă şi făcând abstracţie de existenţa sau inexistenţa
obiectului, ca şi de celelalte determinări care aparţin obiectului.
Cunoaşterea intuitivă este singura care tratează despre existenţă, şi care ne permite să
ajungem la fapte, este deci punctul de plecare al cunoaşterii experimentale, mai bine spus, este
însăşi cunoaşterea experimentală şi ne permite să formulăm, acele propoziţii universale cum ar
fi principiile artei şi ale ştiinţei.

4
 Premisele gnoseologice pe care se fondează Ockam pentru a afirma că omul poate avea
două tipuri de cunoaştere distincte cu privire la orice obiect, pot fi rezumate în cinci moduri:
1. actul prin intermediul căruia intelectul înţelege un oarecare lucru, este diferit de actul
prin intermediul căruia intelectul aprobă ceea ce înţelege. Actul de a înţelege poate privi fie un
termen fie o propoziţie, în timp ce de a aproba (sau de a judeca) priveşte doar o propoziţie.
2. la fel cum sunt două acte distincte de cunoaştere (înţelegere şi judecată) tot astfel sunt
două predispoziţii distincte care înclină intelectul, una spre a înţelege şi una spre a judeca.
3. actul de a judeca relativ o propoziţie, presupune actul de înţelegere al unei propoziţiei
în sine.
4. actul de a înţelege al unei propoziţii , la rândul ei presupune cunoaşterea simplă a
termenilor ce o compun, fapt pentru care trebuie menţionat că şi actul de a judeca presupune
cunoaşterea simplă a termenilor.
5. există o cunoaştere simplă a termenilor care poate da naştere la o judecată, într-o
propoziţie rezultată din acei termeni, în timp ce există o cunoaştere simplă a aceloraşi termeni
ce nu pot da naştere la o judecată.
Cunoaşterea intuitivă nu este în mod exclusiv o cunoaştere a simţurilor ci este şi o
cunoaştere a intelectului, deoarece simţurile prin ele însele nu pot oferi cunoaşterea unui
adevăr contingent.
Ockam admite faptul că cunoaşterea supune un subiect cognoscibil şi un obiect
cunoscut, însă s-a văzut obligat să-şi imagineze o legătură între cunoaştere şi lucruri. Această
legătură este ceea ce este numit specie şi problema raportului ce se stabileşte între specie şi
intelect sau obiectele şi originea celor mai mari dificultăţi.
Aşa cum îl construieşte Ockham, procesul cognitiv se prezintă ca o secvenţă cauzală
complexă: lucrul sensibil produce o senzaţie, apoi, cu ajutorul senzaţiei, o intuiţie intelectuală
singulară care produce la rândul său două lucruri în interiorul intelectului: o judecată singulară
de existenţă (sau într-un mod mai general, adeziunea sigură la nişte propoziţii contingente la
prezent) şi un act abstractiv simplu, indiferent faţă de existenţa sau nonexistenţa lucrului.
Acest act abstractiv este el însuşi cauza formării acelui „habitus”, adică a unei dispoziţii
care este o formă de memorie intelectuală, din moment ce acest „habitus” este cel ce, dacă e
cazul, va permite reactivarea actului abstractiv iniţial. Actul abstractiv nu este abstracţia
universalului.

5
 Bibliografie
GILSON E., La filosofia nel Medioevo, Dalle origini patristiche alla fie del XIV secolo, La
nuova Italia editrice, Firenze, 1983.
OCKAM W., Despre universalii, Ed. Polirom, Iaşi 2004.
MERINO J. A., Storia della filosofia Francescana, Edizioni Biblioteca Francescana, Milano
1993.