I. Fonetica articulatorie.

Aparatul articulator
Organele fonației:
1. Plămanii – în ei se produce inspirația si expirația. În limba română sunetele se realizează prin modelarea curentului de
aer expirat.
2. Laringele – reprezintă un canal membru situat la capătul superior al traheei. Prin laringe, plămânii comunică cu
cavitatea bucală și nazală. În laringe se produce fonația prin modelarea curentului de aer expirat. În timpul fonației,
coardele vocale se apropie una de alta pe o linie mediană, în funcție de intensitatea și variația tonului.
3. Cavitățile supraglotale:
a) faringele
b) cavitatea bucală
c) cavitatea nazală

Cele trei cavități supraglotale sunt rezonatori prin care curentul de aer fonator este amplificat/modelat.
a) Faringele este un rezonator modificabil prin ridicarea laringelui care se îngustează. Orientarea fluxului fonic se face în
funcție de poziția uvulei. Văl palatin.
b) În cavitatea bucală se realizează propriu-zis articulația. Cavitatea bucală reprezintă și o variabilă care dă o nuanță
specifică sunetului. Articulația se produce în funcție de volum, de intensitate, de debitul emis.
În cavitatea bucală se regăsesc:
➔ incisivii superiori (intră și alveolele acestora), palatul tare sau bolta palatului. Aceste două componente sunt fixe sau
pasive.
➔ celelalte sunt mobile sau active: limba, maxilarul inferior, vălul palatului, uvula, buzele (labiale – ele contribuie la
articulare prin închidere completă sau deschidere bruscă).
Vocalele se numesc labiale. Vălul palatului împreună cu uvula din spate dirijează fluxul fonic. Când vălul palatului se
ridică, uvula se lipește de peretele posterior al laringelui și curentul de aer fonator circulă în cavitatea bucală. Curentul de aer
fonator circulă spre cavitatea bucală si cea nazală, când coboară vălul palatului.

Limba are mai multe părți:

1. Apex
2. Partea dorsală (dorso) este de fapt partea mijlocie.
3. Partea posterioară sau rădăcina se numește radix.
Fosele nazale sunt rezonatori, amplificatori nemodelabili. Aici se produce nasalizarea.
Fazele când se articulează sunetul:
1. Tensiunea este faza imploziei în care se realizează mișcarea de închidere a canalului fonator.
2. Ținuta este momentul ploziei, fază în care organele articulatorii mențin poziția proprie a articulațiilor.
3. Destinderea (explozia) este faza în care se realizează deschiderea bruscă a canalului fonator.

II. Fonetica acustică

- ea se referă la forma sonoră, la o înlănțuire de sunete;

- apelează la aparate speciale noi pentru a analiza sunetele, aparate precum spectograful sau sonograful prin care structura
sunetului este analizată pe un spectru;
- pectograma este o hârtie pe care sunt redate undele vibrațiilor;
 - undele crează o vibrație;
- sunetul ia amplitudine, care are o frecvență care poate fi analizată prin Hz, secunde, cicluri.
Se implică tonul, o anumită tărie, starea omului. În funcție de ton, sunetele se împart în:
→ ascuțite
→ profunde
→ grave

III. Fonetica neuroperceptivă

Aceasta este interesată de mecanismul audiției și percepției sunetelor articulate. Percepția este un aspect al psihologiei.
Audiția se încadrează la neurofiziologie.
Clasificarea/descrierea articulatorie a sunetelor:
a) deschidere
b) localizare
c) labialitate
După deschidere avem vocale închise „i”, „â/î” și „u”, vocale semideschise „e”, „o” și „ă”, și unica vocală deschisă este
„a”.
După localizare, sunt vocale anterioare, adică în locul unde pronunțăm „i” și „e”, în partea anterioară a palatului, centrale
adică „â/î”, „ă” și „a”, și posterioare „u” și „o”.
După rotunjire avem labiale (cu buzele) „o” și „u”, și nelabiale „a”, „ă”, „â/î”, „e” și „i”.