Curs nr.

12
Funcţiile ADM

ADM îndeplineşte mai multe funcţii. Unele dintre ele sunt considerate funcţii vitale:
masticaţia, deglutiţia şi respiraţia. Altele sunt funcţii de relaţie: fonaţia şi fizionomia. De asemeni,
ADM poate desfăşura funcţii în afara funcţiilor sale normale, cu o serie de repercursiuni patologice
asupra propriilor structuri, cunoscute sub numele de parafuncţii.
1. Suptul. Este principalul mod de alimentatie al nou – născutului. El este un act reflex
condiţionat de natura tactilo-kinestezică, la care participă aproape toate componentele ADM. Suptul
la sânul mamei constă dintr-o serie de mişcări mandibulare ritmice, secvenţializate, coordonate de
SNC şi reglate pentru efectuarea deglutiţiei. Mamelonul este prins de către copil cu buzele, graţie
chingii orbicularului, apoi presat între cele 2 creste alveolare. În actul suptului, crestele alveolare
sunt distanţate, limba se proiectează printre ele pentru a veni în contact cu buza inferioară,
mandibula efectuează mişcări ritmice de sus în jos şi dinainte – înapoi, în timp ce buccinatorii se
contractă şi se relaxează. Propulsia limbii între crestele alveolare şi realizarea jgheabului prin care
laptele se scurge direct în esofag face ca sugarul să poată respira în timpul suptului, fenomen care
nu se va mai petrece la adult.
Contracţia ritmică a muşchilor oro-faciali şi propulsori determină mişcări ritmice de
propulsie - retropulsie care realizează prima mezializare fiziologică a mandibulei, cu efecte
benefice asupra dezvoltării ADM. Acest contact fizic mamă – copil din timpul alăptării este
recunoscut ca având un rol important în dezvoltarea afectivă viitoare a copilului. Dacă copilul este
alimentat artificial cu biberonul, copilul nu mai este obligat să facă efortul de sugere, lipsa
alimentaţiei naturale considerându-se un factor al persistenţei deglutiţiei infantile şi de articulare
defectuoasă a anumitor consoane.
2. Masticaţia: este un act reflex cu control voluntar aflat sub controlul SNC. Bolul
alimentar este supus unor mişcări ritmice de deschidere – închidere, propulsie – retropulsie şi
lateralitate. Se descriu 4 tipuri de masticaţie:
1. tipul tocător, la care predomină mişcările de coborâre – ridicare ale mandibulei
2. tipul frecător, la care predomină mişcările de lateralitate
3. tipul propulsor , la care predomină mişcările de propulsie – retropulsie, fiind prezent la
copii până la ~ 6 ani
4. tipul mixt, cel mai des întâlnit, unde apar toate tipurile de mişcări
Masticaţia are 2 timpi: timpul mecanic şi timpul fizico-chimic.
 1. timpul mecanic, de secţionare şi fragmentare a alimentelor. Eficienţa masticatorie
este direct proporţională cu suprafaţa totală a contactelor ocluzale în intercuspidare
maximă, adică cu nr. stopurilor ocluzale
2. timpul fizico – chimic, de insalivare şi prelucrare enzimatică a alimentelor, în
vederea definitivării bolului alimentar. Saliva are un rol complex în masticaţie:
lubrifierea mucoasei bucale, prepararea bolului şi declanşarea descompunerii
chimice a alimentelor prin enzimele ce le conţine. Deglutiţia se realizează anevoios
în xerostomie (=sindromul de „gură uscată”) sau în hiposialie (scăderea cantităţii de
salivă în unele afecţiuni ale glandelor salivare).
3. Deglutiţia: este un act funcţional, prin care saliva şi bolul alimentar sunt propulsate
din cavitatea bucală spre faringe, esofag şi stomac.
Deglutiţia are 3 timpi: bucal, faringian şi esofagian. Timpul bucal este voluntar, iar timpii faringian
şi esofagian au un mecanism reflex.
Deglutiţia diferă net la sugar, copil şi adult.
a) Dacă analizăm timpul bucal de înghiţire a salivei la un copil mai mare sau la adult, vom
constata că el este asigurat de acţiunea a 3 grupa musculare:
- Contracţia muşchilor ridicători: temporali şi maseteri, care fixează mandibula în
ocluzie
- Contracţia muşchilor milohioidieni, care ridică osul hioid şi propulsează limba
- Unda peristaltică din musculatura intrinsecă a limbii care propulsează lichidul spre
istm, în timp ce vârful limbii se sprijină puternic pe papila palatină retroincisivă.
În acest timp bucal întâlnim cele 3 cercuri de închidere:
1. Orbicularii buzelor inferioara cu superioara, care vin în contact
2. Dinţii sunt în ocluzie habituală
3. Faţa dorsală a limbii vine în contact cu treimea anterioara a bolţii palatine şi vârful
limbii presează papila palatină retroincisivă
b) La nou-născut, vorbim despre deglutiţia infantilă: limba se interpune între crestele
alveolare şi ia contact cu buza inferioară, în timp ce orbicularii buzelor se contractă
puternic.
Mulţi copii îşi păstrează deglutiţia infantilă până la vârsta adolescenţei. Se consideră că
persistenţa deglutiţiei infantile ar fi o expresie a imaturităţii psiho-afective, fapt susţinut şi de
asocierea frecventă a deglutiţiei infantile cu obiceiul vicios de sugere a degetului.
4. Respiraţia.
ADM cooperează uneori, mai ales în situaţii de efort deosebit, la desfăşurarea unei funcţii biologice
vitale: respiraţia.
 Cu excepţia efortului fizic, (alergat, înot) respiraţia se realizează pe cale nazală, gura fiind
închisă, vălul palatin luând contact cu baza limbii. Aerul este purificat în fosele nazale, datorită
cililor vibratili şi mucusului, este încălzit şi umectat. Respiraţia nazală contribuie la dezvoltarea
foselor nazale, palatului, sinusurilor maxilare.
Respiraţi orală folosită în repaus, în activităţi cu efort fizic redus sau în somn este un obicei
vicios, care poate duce la instalarea unor tulburări cu consecinţe nefavorabile asupra formei
arcadelor dento – alveolare şi, implicit a ocluziei.
Poate apare o respiraţie orală habituală în obstrucţiile nazo – faringiene, (polipi nazali,
vegetaţii adenoide) în deviaţii de sept sau în hipertrofia mucoasei cornetelor.
5. Fonaţia: este o funcţie de relaţie, fiind pe linie evolutivă, cea mai recentă achiziţie a
ADM.
O serie de formaţiuni şi zone din cavitatea bucală, denumite arii fonetice orale participă
direct sau indirect la desfăşurarea fonaţiei, un rol important în tubul fonetic îl au: limba, dinţii,
palatul dur, palatul moale, buzele, iar papila incisivă şi rugile palatine prin relieful lor, creează o
anumită deprindere a limbii în pronunţia diferitelor foneme.
Cineradiografia şi palatogramele demonstrează că în pronunţia consoanelor dentale T, D, L,
N, vârful limbii se aplică pe porţiunea cea mai anterioară a palatului şi pe coletele frontalilor
superiori, în timp ce marginile limbii se plasează contra feţelor palatinale, ale dinţilor laterali, fără a
se interpune între arcade.
Orice tulburare a integrităţii arcadelor dentare, limbii, palatului, etc. perturbă fonaţia.
Anomaliile dento-maxilare, edentaţiile frontale, edentaţiile întinse şi subtotale provoacă modificări
importante ale fonaţiei.
Perturbări ale fonaţiei pot apare după inserarea diferitelor proteze dentare. Dacă protezele
sunt corect executate, adaptarea la această situaţie are loc în câteva zile. Orice defecţiune în
anumite faze clinico – tehnice de elaborare ale protezelor determină tulburări fonatorii, în special
datorită raporturilor inadecvate ale componentelor protezei cu limba.
Desfăşurarea normală a fonaţiei, ca şi tulburările ei interesează deopotrivă pe protetician, cât
şi pe ortodont, care, prin intervenţiile lor terapeutice pot respecta şi păstra o fonaţie normală, o pot
perturba, sau, dimpotrivă pot rezolva prin acte terapeutice bine conduse o serie de tulburări ale
acestei funcţii importante pentru om.
6. Fizionomia este una din funcţiile de relaţie a ADM. Ea reflectă particularităţile
ansamblului arhitectural al feţei în care conformatia şi poziţia maxilarelor, forma, poziţia şi culoarea
dinţilor, buzele, nasul, şanţurile cutanate şi mai ales muşchii oro – faciali au cele mai importante
roluri.

Conturul feţei poate fi pătrat, rotund, triunghiular sau ovalar.

Trebuie menţionat rolul incisivilor în susţinerea buzelor. Atunci când dinţii naturali
se pierd, dinţii artificiali din proteză trebuie astfel montaţi incat să îşi reia rolul de susţinere a
părţilor moi.

În poziţia de repaus, buzele ating marginea liberă a frontalilor superiori. Comisurile
bucale se proiectează la nivelul caninilor şi primilor premolari superiori. În momentul surâsului,
diametrul orizontal intercomisural creşte şi marginea inferioare a buzei superioare se ridică,
oprindu-se la un anumit nivel pe faţa vestibulară a frontalilor superiori, formând o linie, denumită
linia surâsului, care la majoritatea oamenilor nu depăşeşte coletul dinţilor frontali. Dar, există
situaţii în care se descoperă şi o parte din mucoasa fixă care acoperă procesele alveolare: surâs
gingival.
Vizibilitatea dinţilor artificiali în reconstituirile protetice ale zonei frontale trebuie să ţină
cont de următoarele 3 linii:
1. Linia surâsului, care urmează de obicei linia coletelor
2. Planul de ocluzie, care urmează în zona frontală marginile incizale ale dintilor
3. 2 linii verticale care trec prin comisuri

Forma dinţilor frontali este importantă, dinţii frontali dreptunghiulari sau pătraţi dau
feţei un aspect de masculinitate, pe când dinţii frontali ovoizi, cu margini incizale mai rotunjite sunt
specifice femeilor.

Forma feţei vestibulare a dinţilor frontali: plată, denotă o vârstă înaintată, datorită
activităţii îndelungate a orbicularului buzelor, iar o formă convexă exprimă tinereţe. Un alt amănunt
specific vârstelor înaintate, este pierderea în înălţime a dinţilor.

Culoarea dinţilor are un rol important în fizionomie. Astfel la un om culoarea dinţilor
omologi este identică. Incisivii laterali au cea mai deschisă nuanţă, centralii au o nuanţă ceva mai
închisă, iar caninii au cea mai închisă nuanţă din tot grupul frontal. Faţa vestibulară a unui dinte
frontal de 3 nuanţe: cea mai închisă este la 1/3 coletală, urmează 1/3 mijlocie, iar nuanţa cea mai
deschisă este 1/3 incizală.
Tinerii au dinţi de nuanţe deschise, iar vârstnicii au dinţi galbeni sau gri.
Medicul dentist şi tehnicianul dentar se folosesc de cheile de culori.

Tulburările fizionomice constituie în prezent unul din motivele principale de
adresabilitate în cabinetul de medicină dentară ori la ortodont.
7. Autoîntreţinerea
Funcţia de autoîntreţinere reprezintă o consecinţă a desfăşurării corecte a tuturor celorlalte
funcţii ale ADM.
Când vreuna dintre ele este perturbată, şi funcţia de autoîntreţinere va fi perturbată.
Exemple:
 - Prezenţa unor faţete de abrazie patologică
- Suferinţe parodontale
- Dureri sau spasme musculare
- Disfuncţii ATM
Sunt câteva exemple care denotă perturbarea funcţiei de autoîntreţinere.

PARAFUNCŢII

Disfuncţiile ADM sunt mişcări funcţionale perturbate, iar parafuncţiile sunt mişcări
nefuncţionale, excesive.
Parafuncţii: - mişcări mandibulare nefuncţionale, excesive din punct de vedere al
amplitudinii, direcţiei sau duratei, care se desfăşoară în perimetrul mişcărilor limită. Cea mai
cunoscuta parafuncţie este bruxismul.
Bruxismul = o parafuncţie de autodistrugere a ADM, involuntara, nocturna, datorită unor
contracţii izometrice ale muşchilor în somn sau stare de veghe care se manifestă printr-un contact
excesiv al suprafeţelor ocluzale, cu sau fără frecare interdentară, materializata printr-o frecare,
ciocnire sau încleştare a dinţilor, în afara funcţiilor fiziologice. El este o tendinţă de descărcare a
stărilor de încordare nervoasă, pacienţii nefiind conştienţi, în general, de desfăşurarea acestei
parafuncţii.