ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

- suport de curs -

CAP. 1. ETICA ACADEMICĂ ȘI DE CERCETARE - COMPONENTE ALE ETICII

PROFESIONALE

1.1. Etica profesională - abordare conceptuală, principii

Termenul „etică” provine de la cuvântul grecesc „ethos”, care însemna

iniţial „casă comună”, „reşedinţă”. Mai târziu au apărut alte semnificaţii ale
acestui termen: „fel de a gândi”, „caracter”, „morav”, „cutumă”, „obicei”. Cu toate
deosebirile de sens ale acestor noţiuni, ele reflectă faptul că se formează şi se
manifestă în cadrul traiului în comun, că respectarea „moravurilor”,
„cutumelor” constituie forţa ce ţine oamenii „împreună”, îi uneşte într-o
societate şi că este de neimaginat o comunitate umană viabilă fără corelarea
tuturor formelor de activitate cu normele morale. Filosoful grec Aristotel (384-
322 î.e.n.), pornind de la „ethos” ca morav (caracter), a format adjectivul
„ethicos”, prin care desemna totalitatea calităţilor spirituale, precum: dreptatea,
bărbăţia, generozitatea, dărnicia, moderaţia, amabilitatea, prietenia,
sinceritatea. Ştiinţa, chemată să studieze aceste virtuţi, precum şi faptele
virtuoase, a fost numită de Aristotel etică, începutul căreia este văzut de mai
mulţi cercetători în cele două lucrări importante ale gânditorului antic: Etica
Nicomahică şi Etica mare.
Etica este ştiinţă filosofică despre morală (moralitate), iar morala, la
rândul său, reprezintă ansamblul concepţiilor, ideilor, valorilor, principiilor,
normelor şi idealurilor care călăuzesc şi reglementează conduita oamenilor,
convertită în fapte şi acţiuni sociale. Apărută odată cu societatea,
morala/moralitatea constituie un fundament valoric pentru întreaga cultură
umană, pentru diferite forme ale conştiinţei sociale - economică, politică,
juridică etc.
Relaţiile morale se manifestă ca un aspect al oricărui tip de relaţii sociale:
familiale, profesionale, politice, economice etc., angajând, în mod firesc,
personalitatea fiinţei sociale, a individului. Recursul la o serie de norme şi
valori morale, ce ţin de „respectul pentru demnitatea umană”, „datorie”, „res-
ponsabilitate”, „merit”, „corectitudine”, „dreptate şi drepturi”, „cooperare”,
„solidaritate”, este justificat cu atât mai mult, cu cât politica economică actuală
poartă pecetea criteriilor de piaţă: concurenţă, profit maxim, adâncirea
prăpăstiei dintre cei bogaţi, puternici cu forţă de decizie, pe de o parte, şi cei
săraci, slabi, în care creşte nemulţumirea, invidia, dorinţa de a distruge şi de a
găsi alte căi de supravieţuire, pe de altă parte.

1
 Conştiinţa morală este fundamentală pentru activitatea orişicărui
specialist. Cât priveşte, însă, intensitatea caracterului imperativ al prescripţiilor
morale, aceasta depinde de un şir de factori subiectivi: condiţiile de formare a
personalităţii, capacităţile individului de a conştientiza fenomenele lumii reale
etc., ceea ce la rândul său poate să genereze diferite niveluri de moralitate,
caracteristice pentru diferite persoane. Astfel, unii autori evidenţiază trei
niveluri ale conştiinţei morale, prin care pot fi explicate comportamentele
oamenilor (lucruri evidente în special în perioadele decizionale, de cotitură, de
schimbare radicală a unei situaţii, în care ar putea fi incluse şi perioadele
electorale etc.):
• nivelul premoral - conduita omului este reglată exclusiv de frică şi
posibilele sancţiuni sau încurajări;
• nivelul convenţional - persoana se orientează la normele existente în
mediul înconjurător, conduita fiindu-i regulată de încuviinţarea sau
condamnarea grupului în care se află;
• nivelul autonom - conduita omului se bazează pe un sistem intern stabil
de principii morale, pe simţul conştiinţei şi ruşinii
Interesul sporit din ultimii ani al specialiştilor din diferite domenii
(sociologie, filosofie, psihologie etc.) pentru cercetarea rolului factorului moral
în activitatea multilaterală a indivizilor, grupurilor sociale şi profesionale a
condiţionat formarea unui domeniu aparte al cunoaşterii etice, numit etică
aplicată, care exprimă o sinteză specifică a eticii teoretice (ştiinţei etice) şi
practicii umane. Din această perspectivă, etica profesională este parte a aşa-
numitei „etici aplicate” şi reprezintă reflecţia asupra aspectelor morale ale
problemelor ridicate de domenii particulare (medicină, educaţie, învăţământ,
afaceri publice, justiţie, asistenţa socială, massmedia etc.). Mai exact, etica
profesională este o parte a ştiinţei etice, care studiază specificul
manifestării moralei în activitatea profesională.
Alături de principiile morale general umane (bine, rău, datorie, libertate,
responsabilitate, dreptate, echitate, cinste, sinceritate, demnitate etc.), în
procesul de muncă se formează şi cerinţe speciale, înglobate în conceptul
morala de muncă, prin care se înţelege totalitatea normelor elaborate în
experienţa de viaţă a oamenilor şi care permit ca activitatea de muncă să devină
socialmente importantă. Morala de muncă capătă întruchipare reală în
activitatea profesională. Iată de ce, multă vreme, morala de muncă şi morala
profesională erau considerate ca identice nu doar în conştiinţa de masă, dar şi
în literatura etică de specialitate.
În cel mai general sens, orice morală profesională este şi morală de
muncă, dat fiind că cerinţele morale fundamentale înaintate faţă de muncă -
conştiinciozitatea, spiritul de disciplină, responsabilitatea, iniţiativa creatoare
etc. se referă la toate profesiile. Totuşi, conceptul de morală profesională nu
poate fi identificat cu cel de morală de muncă. Aceasta se explică prin faptul că
în unele profesii există probleme specifice de natură morală, care, cu toate că
pot fi atribuite şi la problemele moralei de muncă, poartă „amprenta"
pronunţată a respectivelor profesii (medicină, pedagogie, asistenţă socială etc.).

2
 Urmare a specificului problemelor, în unele profesii au fost create coduri
profesionale cu cerinţe morale ridicate, chemate să reglementeze
responsabilităţile reprezentanţilor profesiei respective faţă de oamenii către
care este orientată activitatea lor, precum şi raporturile din interiorul grupului
profesional. Este vorba, în primul rând, despre profesiile legate de dreptul de a
dispune de securitatea vieţii omului, precum sunt: profesiile din sfera deservirii
sociale, educaţiei, ocrotirii sănătăţii, protecţiei sociale, dreptului etc.
Eficienţa activităţii specialiştilor din aceste domenii este determinată nu
doar de nivelul cunoştinţelor şi competenţelor profesionale pe care le posedă,
dar şi de măsura în care ei deţin calităţile morale necesare pentru practicarea
acestor profesii (dragostea de oameni, onestitatea, angajamentul, deschiderea,
creativitatea, autoaprecierea adecvată, simţul dreptăţii, spiritul de sacrificiu
etc., de îndeplinirea cuvenită a responsabilităţilor profesionale. Totodată, este
necesar să menţionăm că morala profesională exprimă, de rând cu calităţile
morale ale reprezentanţilor unei sau altei profesii, şi totalitatea de norme morale
(datorii, cerinţe, standarde) pe care societatea le înaintează în general faţă de
aceste profesii. Normele moralei profesionale sunt chemate să reglementeze
atât relaţiile din interiorul profesiei, cât şi relaţiile dintre grupul profesional şi
partea societăţii spre care este orientată activitatea acestui grup profesional.
Or, morala profesională asigură conduita socialmente importantă din cadrul
unei anumite profesii.
Într-un sens general, etica profesională se referă la reguli de conduită
şi la moduri de comportament proprii realizării scopurilor şi
responsabilităţilor unei profesii. Există însă numeroase definiţii ale profesiei.
Astfel, mai multe dicţionare explicative definesc profesia ca o îndeletnicire cu
caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări
corespunzătoare; un complex de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice care
definesc pregătirea unei persoane.
De asemenea, şi un şir de alte definiţii date profesiei pun accentul în
exercitarea acesteia doar pe calificarea şi competenţele specialistului,
considerate a fi trăsături identificabile ale profesionalismului. Adevăratul
profesionalism include însă în mod obligatoriu componenta etică, exprimată de
valori morale, precum sunt corectitudinea, onestitatea, responsabilitatea
profesională etc. Aceasta se explică prin faptul că „profesia conţine în sine
norma responsabilităţii sociale”, iar „modelul conduitei aşteptate de la
profesionişti, în comparaţie cu alţi cetăţeni, este determinat de etica activităţii
lor”.
Indicatorii „adevăratei profesii”, după cum afirmă mai mulţi autori, sunt
orientaţi direct spre componenta etică, ceea ce înseamnă că competenţa
profesională trebuie să coreleze cu valorile centrale ale societăţii, iar
profesioniştii trebuie să fie orientaţi spre a sluji societăţii, trebuie să se conducă
în activitatea lor de coduri etice etc.
Astfel, pe lângă faptul că se bazează pe o multitudine de cunoştinţe
teoretice şi competenţe practice specializate, transmise prin intermediul unui
sistem complicat de instruire, profesia mai are obligaţia de a transpune în
viaţă şi valorile sale fundamentale, principiile etice şi standardele etice.

3
Idealurile, valorile, principiile, normele unei profesii, instituţii sunt formalizate
în coduri etice, care constituie un contract moral între beneficiari şi organizaţii,
între membrii unei organizaţii, un mijloc de orientare a deciziilor şi acţiunilor
profesioniştilor vizaţi în relaţia lor cu beneficiarii, cu societatea. Or, codurile
etice se prezintă ca un angajament al profesiei faţă de comunitate/societate,
asigurând încrederea acesteia în profesia respectivă, încredere fără de care nu
şi-ar putea câştiga autoritatea.
Astăzi s-a dezvoltat o întreagă diversitate de etici profesionale: etica
medicală, juridică, mass-media, politică (chiar daca se spune adesea că în
politică nu există morală, decât în măsura în care există interes), etica func-
ţionarului public, etica asistentului social etc., care au o accentuată
caracteristică deontologică, prin elaborarea unor coduri profesionale cu funcţie
de ghid în punerea în rol a drepturilor şi îndatoririlor subiecţilor implicaţi, a
normelor şi valorilor centrale ale practicii profesionale. Problema centrală a
introducerii eticii în profesii, deşi există deja legi, se datorează faptului că legea
acţionează de regulă după ce s-a produs încălcarea ei. Practicile etice sunt de
graniţă şi se presupune că ar trebui să acţioneze preventiv.
Altfel spus, etica profesională are menirea de a preciza practicile,
drepturile şi datoriile membrilor unui grup profesional, de a critica şi
sancţiona „malpracticile” profesionale.

Conştiinţa morală, integrată în activitatea oricărui specialist, se manifestă

în formă de diferite interdicţii sociale/profesionale, chemate să prevină
acţiunile inadmisibile din punctul de vedere al intereselor societăţii/ profesiei.
Astfel, în conţinutul eticii, alături de noţiuni de valoare, precum: dreptate,
responsabilitate, sinceritate, libertate, înţelepciune, solidaritate, respect,
onoare, demnitate, modestie, plăcere, fericire, omenie etc. cu opuşii lor, sunt
integrate norme şi principii care reflectă ceea ce trebuie să fie, reprezentând în
felul acesta un ghid pentru buna acţiune. Or, etica are menirea de a forma
reprezentările despre cum trebuie să fie conduita omului.
Cele menţionate constituie o dovadă a faptului că moralitatea este
exprimată într-o măsură substanţială de categoria datoriei. Problemele
privind „datoria”, ceea ce este bine, obligatoriu, sau privind modul în care
trebuie trăită viaţa au devenit obiect al disputelor interminabile ale gânditorilor
din timpurile străvechi (Socrate, Platon, Aristotel, Seneca etc.), dar abia în sec.
XIX au început să fie reunite într-un tot, într-o învăţătură numită deontologie,
paternitatea termenului în cauză aparţinând cunoscutului fondator al
utilitarismului Jeremy Bentham (1748-1832). Pe măsura evoluţiei sale istorice,
„deontologia” s-a constituit într-un compartiment aparte al eticii, în care se
studiază problemele datoriei şi a ceea ce este cuvenit. Asemenea
compartimente s-au format nu doar în etica teoretică, dar şi în orice etică
profesională. Or, deontologia a evoluat de la o deontologie generală, în care
problemele erau abordate dintr-o perspectivă predominant teoretică (în afara
contextului concret al profesiei) ca „teorie despre datorie, despre originea,
caracterul şi normele obligaţiei morale în general" spre deontologia de ramură
sau profesională, în care abordarea problemelor este concretă şi axată pe
practica propriu-zisă a profesiei. Odată cu apariţia unei largi palete de ocupaţii

4
profesionale, deontologia s-a dezvoltat în mod deosebit în calitate de studiu al
datoriilor şi obligaţiunilor morale particulare, în special al celor profesionale, al
comportamentului cuvenit al specialistului în procesul exercitării profesiei sale.
Aşadar, categoria de bază a eticii/deontologiei profesionale este
„datoria" - o valoare morală imperativă, care exprimă ceea ce ar trebui să
facem şi ceea ce nu ar trebui să facem, adică cerinţa de a face ceea ce este
cuvenit. Aristotel interpreta datoria ca necesitatea de a urma în conduită
obiceiurile aprobate pozitiv şi încuviinţate de societate (Etica Nicomahică). În
opinia sa, conduita cuvenită îl va face pe om să fie înţeles şi acceptat de
societate, îi va ajuta să evite consecinţele negative ale faptelor „neobişnuite”
pentru cei din jur, garantându-i astfel succesul şi servind, de asemenea,
bunăstării, prosperării societăţii. Menirea datoriei poate fi dezvăluită din plin
numai subordonând-o „binelui moral", numai corelând-o cu alte categorii etice:
„dreptate”, „respect”, „onoare”, „cinste”, „modestie”, „devotament”, „curaj”,
„solidaritate” etc., care conferă demnitate omului în lume. Ea se prezintă ca o
trăire interioară a constrângerii de a proceda în corespundere cu cerinţele
reieşite din valorile morale şi de a-ţi construi existenţa proprie în corespundere
cu aceste cerinţe. Conduita cuvenită cere de la persoană/specialist/profesionist
să-şi învingă intenţiile emoţionale, subiective prin eforturi volitive şi presupune
că motivul de bază al acţiunii/faptei sale trebuie să fie necesitatea obiectivă
înţeleasă ca înfăptuire a datoriei. Caracterul imperativ al datoriei nu înseamnă
însă reprimarea totală a individului. Aceasta înseamnă doar constrângerea
dorinţei sale situaţionale actuale care nu coincide cu interesele obşteşti. În
îndeplinirea datoriei este reflectată prioritatea intereselor obşteşti faţă de cele
personale, maturitatea socială a specialistului, nivelul înalt de dezvoltare a
personalităţii lui. În plan general, datoria poate fi înţeleasă ca cerinţa de a urma
idealurile binelui, dreptăţii, bunăstării sociale.
Un merit deosebit în dezvoltarea teoriei morale a datoriei aparţine
filosofului german Im.Kant (1724-1804). Morala, potrivit opiniei lui Kant,
posedă un caracter normativ, imperativ şi constă în subordonarea liber con-
simţită a individului faţă de datorie; adevărata dispoziţie morală ar fi
îndeplinirea datoriei. În contextul celor spuse, întrebarea principală „Ce trebuie
să fac?", în jurul căreia gânditorul îşi plasează discuţia, îl conduce la concluzia
că trebuie, în cel mai bun caz, să-mi bazez viaţa şi acţiunile pe respingerea
principiilor care nu pot fi universalizate şi să duc astfel o viaţă merituoasă, iar
acţiunile mele să fie din datorie; un act nu este moral decât în măsura în care
provine exclusiv din decizia de supunere la legea morală şi nu din considerarea
unor scopuri exterioare; numai faptele săvârşite din datorie sunt morale.
Astăzi fiecare profesie îşi are o deontologie proprie, îşi are elaborate un
sistem de reguli şi norme care se cer a fi respectate. Aceste reguli, stabilite în
baza valorilor promovate în diferite momente istorice şi în diferite arii de
convieţuire umană, descriu permisiunile şi interdicţiile subiecţilor implicaţi
într-un gen de activitate şi se înfăţişează acestora fie ca obligaţie, fie ca datorie.
Indeplinirea datoriei reprezintă o condiţie inevitabilă pentru succesul
profesional al orişicărui specialist. Acest lucru va deveni însă posibil doar
atunci când respectarea cerinţelor înaintate de profesie se va transforma într-o
obligativitate „în sine” (fără a fi impusă din exterior), într-o convingere internă

5
profundă în necesitatea de a realiza anumite acţiuni, de a urma o anumită linie
de conduită în activitatea sa. In alţi termeni, datoria se prezintă ca o trăire
internă a autoconstrângerii specialistului de a proceda în corespundere cu
valorile principale ale profesiei şi de a-şi construi întreaga activitate
profesională, toate raporturile, faptele în corespundere cu aceste valori.

Principii etice fundamentale comune pentru toate profesiile

Principiile etico-profesionale reprezintă nişte îndrumători universali ai
activităţii, care indică strategia generală de conduită profesională, fără a
reglementa ordinea acţiunilor concrete. Aceste principii pot fi formulate diferit
în diferite coduri, dar prin esenţa lor ele sunt identice, servind în calitate de
bază metodologică a conduitei etico-profesionale. Etica profesională adaptează
principiile morale general umane la genurile particulare de activitate
profesională.
Totodată, etica profesională reflectă, de asemenea, şi deosebirile dintre
cerinţele morale înaintate faţă de specialist şi normele de conduită general
umane acceptate de societate în întregime. Drept urmare, profesionistul adesea
poate să acţioneze nu aşa precum o cer normele relaţiilor interpersonale,
datoria/obligaţiunea personală sau familială. Cel mai mic, de exemplu, îl poate
dezaproba, condamna pe cel mai mare (dacă el este judecător), femeia poate
ruga un bărbat să se dezgolească (dacă ea este medic), tatăl poate refuza să-şi
apere feciorul (dacă el este avocat) etc. Persoana care deţine o profesie
acţionează numai aşa cum îi este permis, pentru a-şi face bine/profesionist
datoria. Nucleul profesionalismului îl constituie cunoştinţele vaste şi profunde,
abilităţile, competenţele obţinute în procesul însuşirii unei profesii, iar mai apoi
consolidate pe parcursul întregii activităţi desfăşurate în domeniu.
Totodată, după cum s-a menţionat mau sus, adevăratul profesionalism
este de neimaginat fără componenta etică, exprimată de un complex de valori
morale. Printr-o asemenea abordare/înţelegere, în societatea modernă
profesionalismul a obţinut statutul de principiu moral, devenind un
principiu fundamental al eticii de afaceri, prin care a şi început să se înţeleagă:
calitatea superioară a articolelor produse, serviciilor oferite, realizărilor
profesionale; stăpânirea impecabilă a profesiei; fidelitatea datoriei
profesionale; „slujirea” cauzei, oamenilor, ţării; conştiinciozitatea,
minuţiozitatea, responsabilitatea; stima şi încrederea faţă de alţi profesionişti;
creativitatea, tendinţa către nou, perfecţionarea profesională permanentă;
concurenţa onestă cu alţi profesionişti; colaborarea şi ajutorul reciproc în
cadrul atelierului profesional etc. Lipsa reprezentărilor despre datorie,
umanism, responsabilitate etc. pentru acţiunile întreprinse nu este compatibilă
în societatea contemporană nici cu o profesie.
Profesionalismul se formează ca un principiu ce se referă/raportează în
măsură egală atât la nivelul cunoştinţelor, competenţelor speciale, cât şi la
nivelul culturii, moralităţii specialistului, care asigură soluţionarea calificată a
problemelor oamenilor, calitatea înaltă a activităţii/muncii şi a rezultatelor
obţinute. Din această perspectivă, am putea spune, de exemplu, că pericolul
generat de clădirile care se prăbuşesc la cel mai mic cutremur nu poate fi
6
explicat prin alţi factori, decât prin lipsa de profesionalism al celor care le-au
construit.
Profesionalismul este un principiu etic fundamental al oricărei
profesii, care uneşte specialiştii din diferite domenii din întreaga lume.
Profesionalismul presupune, în primul rând, conştientizarea şi îndeplinirea
responsabilă a datoriei, înţelegerea sensului slujirii oamenilor, societăţii;
înseamnă centrare maximă pe activitatea pe care o îndeplineşti şi evitarea
situaţiilor ce ar putea aduce daune, prejudicii beneficiarilor. Profesionistul nu
are dreptul la greşeli. Pentru acţiunile greşite ale specialiştilor în legislaţiile
tuturor statelor civilizate sunt prevăzute sancţiuni.
Profesionalismul nu admite opunerea intereselor corporative celor ale
beneficiarilor, nu acceptă cazuri de tipul celor când unii, apărându-şi „onoarea
mundirului”, uită de cerinţele datoriei. In toate profesiile beneficiarul trebuie să
se bucure de atenţie prioritară. Respectarea demnităţii şi drepturilor
beneficiarilor sunt în corespundere cu litera legii şi cu spiritul eticii profesionale.
Alături de profesionalism, printre cele mai importante principii etice
generale/comune pentru toate profesiile, se înscriu:
• Autonomia personală - semnifică posibilitatea de a alege cursul pe care
dorim să-l ia acţiunile noastre, în baza faptului că avem discernământ, ne
cunoaştem interesele şi ştim care ne este binele propriu. Termenul „autonomie"
este folosit şi ca autodeterminare, autoguvernare, însemnând capacitatea de a-
ţi fi propriu legiuitor.
Acceptarea autonomiei trebuie să aibă caracter universal. Or, autonomia
presupune recunoaşterea faptului că orice persoană are libertatea de a alege, că
orice persoană este moral valoroasă. Există însă şi situaţii care îndreptăţesc
restrângerea autonomiei/ autodeterminării: când persoana încearcă să-şi facă
ceva rău (să se sinucidă, să consume droguri etc.) sau când acţiunea întreprinsă
este în beneficiul respectivei persoane (urmarea studiilor obligatorii, purtarea
centurii de siguranţă etc.); când persoana ar putea să facă rău altor persoane, să
le lezeze drepturile, să le aducă ofensă publică, îi face pe alţii să se simtă prost,
îi jigneşte (practici frecvente în special în scrutinele electorale), când o bună
parte din aşa-zişii politicieni, analişti politici nu dau dovadă de moralitate şi de
bune maniere măcar în faţa camerelor de luat vederi); o anumită limitare a
autonomiei în numele binefacerii, bunăstării generale (fiecare posesor de
venituri trebuie să dea o parte din ele pentru binele public) şi altele.
• Consimţământul informat - este parte integrantă a autonomiei,
înţeleasă ca cerinţă generală de raportare la beneficiar ca la subiectul (dar nu
obiectul) activităţii profesionale, neadmiterea manipulării cu oamenii,
dezinformării lor, ceea ce se întâmplă foarte des, spre exemplu, în viaţa politică
a unor societăți. Drept exemplu poate servi un scrutin prezidențial, plin cu tot
felul de minciuni şi născociri, prin care cu siguranţă a fost schimbat modul de
gândire al unei părţi din electorat (în primul rând al populaţiei din zonele
rurale, care dispun de cele mai puţine mijloace de informare), precum şi
campaniile de manipulare a populaţiei cu aşa-zisele „priorităţi” ale societății
sau „beneficii” sociale de pe urma unui partid sau altul. Urmare acestui război
informaţional (dezinformării în masă), se creează impresia că politicienii,

7
serviţi şi de o armată de jurnalişti lipsiţi de orice deontologie profesională,
încearcă într-adevăr să facă din „lume un haos", pentru ca mai uşor să-şi
realizeze interesele.
Consimţământul informat reprezintă cerinţa de a respecta dreptul
beneficiarului la informaţia ce se referă la el personal - drept garantat de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. El înseamnă, de asemenea,
neadmiterea dezinformării şi trecerii sub tăcere, muşamalizării informaţiei.
Respectarea principiului consimţământului informat este foarte importantă în
medicină, psihiatrie, asistenţa socială, viaţa politică etc. Desigur, şi în toate
celelalte cazuri omul doreşte să cunoască care vor fi consecinţele adresării lui la
specialiştii de care are nevoie. Or, medicul, asistentul social etc. au posibilitatea
de a alege diferite metode de tratament, de soluţionare a problemelor, iar
beneficiarul are dreptul să ştie ce reprezintă aceste metode. Informaţia
respectivă constituie condiţia acceptării benevole, alegerii în cunoştinţă de
cauză de către beneficiar a formelor şi metodelor de tratament, a timpului,
preţului şi calităţii deservirii, precum şi a presupusului rezultat. Totodată, ceea
ce se doreşte trebuie să fie rezonabil. Astfel, dacă am ales profesia de asistent
social, să nu ne aşteptăm la salariul unui jurist din ţară sau al unui asistent
social din Marea Britanie sau SUA. Această condiţie a autonomiei poate fi
subminată de lipsa de informaţii, de manipulare, de nivelul redus de educare,
de boală, incapacităţi proprii etc.
Dreptul la informaţie poate fi în unele cazuri (de exemplu, referitoare la
sănătatea, demnitatea, interesele materiale etc. ale individului) în contradicţie
cu cerinţa de a respecta confidenţialitatea, situaţie întâlnită şi în asistenţa
socială.
• Confidenţialitatea - păstrarea tainei/secretului profesional este un
principiu comun/general pentru toate profesiile. Se consideră că taina
profesională a venit în etica specialităţilor din jurământul lui Hipocrat. Dacă în
relaţiile personale de la individ se cere totdeauna sinceritate şi deschidere, apoi
morala profesională spune că specialistul nu trebuie să uite niciodată de
păstrarea confidenţialităţii informaţiei ce ţine de activitatea sa.
Taina profesională reprezintă o informaţie specială, devenită cunoscută
specialistului în procesul activităţii sale şi care nu poate fi supusă divulgării. în
bănci, de exemplu, este considerată confidenţială informaţia referitoare la
plasarea semnalizării, la depozitele bancare ale clienţilor etc. Secretul
profesional poate avea statut de stat, militar, medical etc. şi prevede diferite
grade de responsabilitate, sancţionare - de la pedeapsa de serviciu până la
pedeapsa penală.
În unele cazuri particulare (spre exemplu, când se cercetează o crimă),
legea obligă, însă, să fie comunicate datele confidenţiale reprezentanţilor
organelor de drept, care le vor utiliza, exclusiv, în interesele cercetării, evitând
orice divulgare şi prejudicii morale aduse persoanelor la care se referă aceste
date. Stăpânirea informaţiei în calitate de condiţie a activităţii profesionistului
şi posibilitatea de a folosi această informaţie în scopul îmbogăţirii/căpătuirii
personale pot deveni motive ale conflictului de interese. în toate profesiile se
cere ca atribuţiile de serviciu să nu se folosească în scopuri personale. în

8
codurile multor organizaţii, asociaţii, societăţi profesionale, inclusiv cea a
asistenţilor sociali, sunt prevăzute secţiuni aparte referitoare la conflictul de
interese. Profesionistul nu are dreptul la alte venituri pentru muncă, decât
salariul stabilit dinainte sau plăţile, onorariile prevăzute în contractul de
muncă. Orice altă recompensă poate fi privită ca un fapt de corupţie.
• Respectarea dreptului la proprietate exprimă următoarele: orice
activitate profesională presupune raportare la proprietate (afacere/tranzacţie
cu imobil, servicii, proprietate intelectuală etc.), incluzând participanţii în
relaţii marfă-bani, sensul cărora se exprimă prin principiul etic al folosului
reciproc. Operaţiile, afacerile care conţin priorităţi ascunse cu bună ştiinţă de la
un părtaş în favoarea celuilalt pot fi recunoscute ca nelegale (şarlatanie etc.),
influenţând în cel mai distrugător mod reputaţia unor asemenea pescuitori de
foloase. în lupta concurenţială devine lider, de regulă, persoana care reuşeşte să
stabilească cea mai bună corespondenţă dintre preţul şi calitatea bunurilor,
serviciilor prestate.
Ţinând cont de faptul că în toate profesiile există problema proprietăţii
intelectuale, o cerinţă comună pentru ele toate este neadmiterea plagiatului (de
la termenul latinesc plagio - a fura) - folosirea ideilor, tehnologiilor, textelor etc.
fără a obţine accepţiunea autorului. Etica cere de la profesionist să respecte
dreptul autorului, să verifice coordonarea părţii din proprietate în proiectele
comune etc. Stăpânirea propriilor idei, invenţii nu exclude colegialitatea în
orice profesie.
• Colegialitatea - este un alt principiu important al eticii profesionale.
Concomitent cu creşterea responsabilităţii individuale a fiecărui lucrător, creşte
şi complexitatea adoptării deciziilor. Acestea nu mai pot fi opera unei singure
persoane. Ele devin rezultatul eforturilor comune ale specialiştilor. De aceea, se
consideră că ar fi cu totul etic chiar să sustragi colegul de la lucru sau să-l
trezeşti la mijlocul nopţii, pentru a-i cere un sfat sau ajutor când este vorba de
viaţa sau sănătatea pacientului, reţinerea unui criminal periculos, prevenirea
unui accident etc. Nu este, însă, etic să respingi sau să invoci un oarecare motiv
atunci când colegul te roagă să-l asculţi, pentru a se convinge dacă a ales corect
strategia de ajutorare a unui beneficiar, de demonstrare a nevinovăţiei
inculpatului etc. Adevăraţii profesionişti cunosc măsura comunicării
profesionale, care le permite să deosebească colegialitatea de eschivarea de la
responsabilitate. Căutările colective de soluţionare a problemelor profesionale
în cadrul şedinţelor de departamente, „volantelor", consultărilor permanente
etc. au devenit astăzi o adevărată regulă pentru multe profesii. Şi este
obligaţiunea profesioniştilor să participe la aceste întruniri.
Capacitatea de a îmbina responsabilitatea individuală cu lucrul în
colectiv, activitatea de conducere cu cea de subordonare nu anulează dreptul
fiecărui membru al colectivului, al fiecărui profesionist să analizeze şi să
supună criticii situaţia existentă.
• Dreptul la critică - este un principiu important al activităţii
profesionale în condiţiile democraţiei. Profesionistul trebuie să fie capabil să
critice lucrul necalitativ al colegilor, fără a trece însă la persoană, fără a atinge
demnitatea tovarăşilor de muncă. Critica poate fi adresată, de asemenea, şi

9
conducerii, organelor puterii, activiştilor politici, inclusiv capului statului, dar
păstrând limitele moralităţii şi formele admise legal. Climatul moral şi
atmosfera de lucru pot să se îmbunătăţească doar dacă se va ţine cont de
multiplele opinii privind o problemă sau alta, dacă colaboratorii instituţiei se
vor simţi nu ca nişte executori orbi ai voinţei conducerii, dar vor fi în stare să
influenţeze situaţia creată. Totodată, este necesar ca permanent să ne îngrijim
de etica discuţiilor, care să nu admită critica persoanei, reglări de conturi,
confruntări psihologice, conflicte. Evitarea conflictelor este înţelepciunea
longevivilor şi a profesioniştilor.
• Cultura vorbirii - este considerată tot mai insistent în literatura de
specialitate drept principiu şi criteriu al reuşitei eticii profesionale. Limba
profesională reduce timpul pentru înţelegere în situaţiile critice de primire a
deciziilor, de păstrare a liniştii sau confidenţialităţii. Cultura vorbirii orale şi
scrise, stăpânirea liberă a limbii materne, precum şi cunoaşterea limbilor
străine, reprezintă condiţia profesionalismului în multe specialităţi, constituind
adesea pivotul/miezul eticii profesionale. Un indicator important al culturii
vorbirii este stilul comunicării. Dacă omul citeşte puţin, el are un bagaj redus de
cuvinte, ceea ce nu-i permite să înţeleagă deplin anturajul, iar reacţiile la
evenimente sunt rectilinii.
În condiţiile contemporane de intensificare a proceselor de globalizare,
comunicarea profesională presupune o multitudine de contacte nu doar cu
compatrioţii, dar şi cu partenerii străini. De aceea, este bine ca specialistul din
orice domeniu să cunoască limba partenerilor şi a beneficiarilor săi, precum şi
să înţeleagă într-o anumită măsură mijloacele non-verbale de comunicare:
mimica, gesturile. Este de dorit, de asemenea, să-şi imagineze, cum poate fi
percepută de către alţii propria comunicare non-verbală. În fiecare profesie
cultura vorbirii reprezintă instrumentul şi condiţia succesului. Conversaţia
profesională a psihologului, de exemplu, poate salva viaţa omului care l-a
telefonat la telefonul de încredere. De asemenea, convorbirea profesională
sinceră a asistentului social poate deveni un început de întoarcere a omului
decăzut la o viaţă normală, şi invers - convorbirea nepricepută îl poate duce la o
disperare şi mai mare. În lucrările de specialitate se acordă atenţie deosebită
culturii vorbirii specialistului, capacităţii lui de a explica, preciza gândurile
interlocutorului, menţionându-se în acelaşi timp şi faptul că abilitatea de a-l
asculta pe acesta aduce mult mai multe foloase decât surplusul de vorbire
(vorbirea cu prisosinţă).

10
 1.2. Etica academică și etica cercetării științifice

 Universitatea morală - de la ideal la realitate

Rostul unei universităţi moderne - indiferent de profil - nu e doar acela de

a ne forma ca specialişti şi cercetători, ci şi ca oameni civilizaţi, culţi, oameni de
caracter, care ne respectăm semenii şi instituţiile, ca oameni morali. Un mediu
imoral favorizeză formarea unor oameni imorali, iar un mediu moral dă naştere
unor oameni morali. Nu e de mirare că a început bătălia pentru o organizaţie
morală după o lungă periodă de ignorare a acestui aspect.
Există tot mai multe universităţi în lume care au inclus în „misiunea" lor
acest obiectiv: să devină o instituţie integră, morală, populată de oameni
integri. Planurile lor strategice conţin mijloacele concrete prin care putem
atinge acest obiectiv. Care sunt aceste mijloace? - iată unul din răspunsurile pe
care le aşteptăm de la acest curs. În orice caz, ele nu constau doar în definirea
cât mai detaliată a unui comportament imoral - cum e bunăoară plagierea unei
lucrări - şi aplicarea unei pedepse după comiterea actului, pentru a descuraja
repetarea lui, ci şi în crearea unui climat favorabil eticii.
În orice instituţie întâlnim comportamente pe care le numim „imorale”.
De obicei trecem cu nonşalanţă sau cu neputinţă pe lângă ele, considerându-le
neimportante sau mult prea greu de evaluat obiectiv. Vom vedea însă că actele
imorale nu sunt nici lipsite de importanţă şi nici atât de dificil de evaluat pe cât
s-ar putea crede. Ele contribuie însă la crearea unui mediu organizaţional
imoral, în care pare că totul este permis, ceea ce va favoriza şi mai multe
comportamente imorale.

Exerciţiu:
Se presupune cazul Universităţii X, cunoscută printre candidaţii la admitere,
cursanţi şi profesori, ca un spaţiu relaxat, în care „te descurci" fără prea mari bătăi de
cap: se intră uşor, cerinţele la cursuri sunt minime, lucrările de seminar „se rezolvă"
pentru suma corectă, la examene poţi să nu înveţi nimic pentru că treci oricum, iar de
absolvit, nici nu se pune problema să te stresezi. Profesorii „închid ochii" atunci când
observă sau află despre lucrări cumpărate sau plagiate, iar cei mai mulţi aşteaptă diverse
„atenţii" în zilele de examen.

Noua conducere a Universităţii X are însă o altă viziune asupra modului în care ar
trebui să funcţioneze instituţia şi îşi doreşte să realizeze o universitate morală, în care
etica şi integritatea academică sunt apreciate şi respectate de către toţi membrii. Ce e de
făcut? De exemplu, echipa managerială ar putea sancţiona drastic fiecare abatere
individuală, în speranţa că cei care au greşit vor învăţa o lecţie şi se vor comporta etic pe
viitor. Soluţia este necesară, dar este ea şi suficientă? Problema este că abaterile nu sunt
excepţia, ci mai degrabă regula (nescrisă) de comportament în cadrul Universităţii X. Toţi
se comportă imoral, pentru că „aşa merge treaba" aici. Pare că există o „contaminare" de
grup cu acţiuni imorale.

11
 Concluzie: O universitate este morală, dacă practicile sale curente
(contextul sau mediul universitar) îi stimulează pe membrii săi să adopte o
conduită morală.

 Comportamente imorale în universități şi consecinţele lor

Are până la urmă vreun rost să ne preocupăm atât de mult de crearea

unor univerităţi morale? Pare în definitiv mai degrabă un ideal decât ceva ce am
putea transpune în realitate. Desigur, putem şi ignora dimensiunea morală a
vieţii universitare, dar o vom face riscând daune de toate felurile, de la cele
privind satisfacţia muncii, la cele ce vizează reputaţia şi pierderile financiare.
Spre exemplu, o diagnoză morală a Universității București, pe baza unui un
sondaj de opinii realizat informal, arată că principalele comportamente
imorale sunt, în ordinea descrescătoare a frecvenţei, următoarele:
 Relaţia viciată profesor-student (adresare, hărţuire, tratarea arogantă
a studenţilor)
 Plagiat
 Conflict de interese, nepotism, concurenţă neloială
 Probleme de evaluare etică a proiectelor de cercetare
 Trafic de influenţă
 Corectitudinea notării - corupţie
 Încălcarea dreptului la confidenţialitate (în notare, în calificativele
finale, în datele statistice etc.)
 Statutul micilor cadouri instituţionale
 Probleme de etichetă la ore şi în serviciile administrative

De exemplu, lipsa unui sistem de etică a cercetării îi pune în dificultate pe

cercetătorii care trebuie să depună împreună cu articolul lor şi avizul de etică
atunci când vor să îşi publice cercetările în diferite reviste specializate. De
asemenea, cercetătorilor care vor să desfăşoare studii în penitenciare, pe
deţinuţi, li se cere, pentru a le oferi acestora accesul în penitenciar, avizul de
etică al instituţiei din care fac parte. De unde ar obţine toţi aceştia avizul
respectiv în lipsa unui sistem care să îl ofere? De la Decan? De la Rector? De la
departamentul de cercetare? Corelat, acest lucru a determinat parţial şi
plasarea pe un loc modest în topurile universitare mondiale, iar lipsa unor
sisteme eficiente anti-plagiat a condus la critici care asociau universitatea cu o
fabrică de diplome, ambele determinând scăderea reputaţiei universităţii.
Apoi, inexistenţa unor mijloace securizate de a depune plângerile şi de a
urmări rezolvarea lor de către consilierii de etică, profesionişti în domeniu, a
dus la sporirea tensiunilor dintre membrii corpului didactic şi la procese
pierdute de universitate în tribunale, deci la pierderi financiare şi afectarea
satisfacţiei muncii. Inexistenţa unor reguli explicite de etichetă universitară
duce la conflicte cu personalul administrativ, la perpetue acuze reciproce.

12
 A ignora aceste surse de dizarmonie într-o universitate este totuna cu a le
cultiva - cu pierderile de rigoare. Aceste pierderi vor fi numite risc moral
(probabilitatea producerii unor consecinţe rele atunci când înfăptuim un
anume tip de acţiune).

Iată principalele acţiuni imorale înfăptuite în universităţile româneşti în

genere, aşa cum sunt identificate în cadrul a două cercetări empirice realizate la
distanţă de zece ani:
 favoritismul şi evaluarea subiectivă din partea cadrelor didactice;
 hărţuirea sexuală pe linie ierarhică;
 nerespectarea proprietăţii intelectuale;
 comunicarea deficitară în instituţie;
 mita şi cadourile oferite profesorilor;
 relaţiile erotice între studenţi şi profesori;
 utilizarea unui limbaj ofensator sau superior de către cadrele
didactice;
 limbajul rece (laconic) şi nepoliticos al personalului administrativ în
relaţia cu studenţii;
 presiuni din partea profesorilor pentru ca studenţii să le cumpere
cărţile.

 Cerințe (virtuți) ale unei universități morale

Cum putem aşadar crea o universitate morală? Folosind terminologia

specifică managementului eticii în organizaţii, pentru a crea o universitate
morală este necesar ca aceasta să internalizeze o serie de virtuţi
organizaţionale în toate practicile şi procesele sale interne, astfel încât să îi
stimuleze pe toţi membrii acelei comunităţi academice (cursanţi, cercetători,
cadre didactice, personal administrativ) să se comporte etic şi să prevină
totodată comportamentele imorale ale acestora.
Aşadar, o universitate morală este cea care creează un context moral
pentru membrii săi prin dezvoltarea unor virtuţi morale organizaţionale. Măsura
în care universităţile dezvoltă astfel de virtuţi ne indică măsura în care le putem
considera ca fiind morale, dat fiind că aceste virtuţi reprezintă condiţii pentru
un comportament individual etic şi reflectă capacitatea universităţii respective
de a stimula un astfel de comportament.
Atunci când membrilor universităţii nu li se oferă un cadru moral explicit
care să ghideze comportamentul dezirabil, aceştia vor trata cel mai probabil
spontan diversele probleme etice pe care le vor întâlni, folosind o scală vagă şi
nedefinită a ceea ce este bine şi rău, permis şi interzis. Virtuţile (calităţile)
organizaţionale ale universităţii funcţionează în acest context drept repere

13
morale pentru toţi participanţii la comunitatea respectivă. Putem astfel evalua
dacă o universitate este morală evaluând îndeaproape dacă - şi în ce măsură -
aceasta internalizează o serie de virtuţi organizaţionale.

Iată o exemplificare pentru modul în care putem evalua concret prezenţa

a şapte virtuţi organizaţionale, necesare unei universităţi morale:
1. Claritate - evaluăm măsura în care exigenţele morale ale universităţii
faţă de conduita membrilor acesteia sunt exprimate clar, fără
ambiguităţi, sub formă de reguli sau direcţii de comportament în cadrul
politicilor şi procedurilor formale de etică (ex. Codul de etică, politica de
onestitate academică), precum şi în discuţii informale (ex. în cadrul
unor training-uri de etică, în interacţiunea studenţi-profesori). Totuşi,
exigenţele morale nu trebuie să fie sufocante şi nici specificate până în
ultimul detaliu, scopul fiind acela de a ghida comportamente morale, nu
de a anula propriile judecăţi morale ale membrilor universităţii.
2. Consistenţă - evaluăm gradul în care exigenţele morale ale universităţii
faţă de conduita membrilor acesteia sunt coerente, fără contradicţii, de
exemplu urmărind dacă modelul oferit de cadrele didactice cursanţilor
sau de superiorii ierarhici personalului administrativ este unul în acord
cu normele morale exprimate de politicile şi procedurile etice ale
universităţii.
3. Realizabilitate - evaluăm maniera în care universitatea stabileşte
exigenţe morale de comportament care pot fi atinse în mod realist de
membrii acesteia, de exemplu dacă aceştia au la dispoziţie resursele
necesare de timp, cunoştinţe, echipament, buget sau autoritatea de a
îndeplini responsabilităţile ce le-au fost trasate, astfel încât să nu fie
presaţi să încalce regulile morale din cauză că nu pot gestiona aceste
responsabilităţi din lipsă de resurse (de pildă atunci când sunt stabilite
cerinţe exagerate de rezultate în cercetare, care pot conduce la o
eventuală fabricare a datelor unui studiu).
4. Susţinere - evaluăm modul în care universitatea îi încurajează sau,
dimpotrivă, îi demotivează pe membri să adopte un comportament etic,
mai exact dacă prin respectarea normelor morale membrii au de
câştigat sau de suferit în activitatea lor cotidiană; de exemplu, dacă un
cursant care raportează acţiuni imorale ale unui profesor va fi ulterior
apreciat de colegi şi celelalte cadre didactice sau, dimpotrivă,
marginalizat.
5. Vizibilitate - evaluăm gradul în care universitatea asigură
monitorizarea comportamentelor imorale, astfel încât acestea să poată
fi depistate şi aduse la cunoştinţa celor în măsură să ia atitudine, iar cei
care ar putea fi tentaţi să încalce regulile morale să ştie că vor fi
descoperiţi şi sancţionaţi, de exemplu printr-o atentă monitorizare a
tezelor de doctorat împotriva plagiatului.

14
 6. Criticabilitate - evaluăm modul în care universitatea asigură mijloacele
formale şi informale prin care membrii pot să discute deschis
problemele şi dilemele etice cu care se confruntă, de exemplu prin
existenţa unui consilier de etică şi organizarea unor training-uri de
etică.
7. Sancționabilitate - evaluăm maniera în care universitatea pedepsește
încălcarea regulilor morale şi răsplăteşte comportamentele morale ale
membrilor săi, de exemplu prin introducerea în procedurile de evaluare
a unor indicatori privind conduita morală, sau prin sancţionarea
imediată şi fermă a copiatului ori falsificării de date, astfel încât
membrii să fie stimulaţi să repete comportamentele morale şi
descurajaţi să încalce regulile. În egală măsură, sancţiunile sau
recompensele trebuie să fie proporţionale cu gravitatea abaterilor,
respectiv cu meritul de a respecta anumite reguli etice.

 Principii ale eticii cercetării ştiinţifice.

Avizarea şi evaluarea etică a proiectelor de cercetare (inclusiv a
celor derulate de către studenţi)

Comisia de Etică a Cercetării este cea care evaluează, din punct de vedere
etic, toate proiectele de cercetare din cadrul Universităţii. Pentru a evalua
proiectele de cercetare, membrii Comisiei fac apel la Ghidul şi Codul de Etică
dezvoltat e special de către aceştia pentru Comisia de etică a Cercetării. Sunt
avute în vedere principiile unanim recunoscute de către comunitatea
academică: (i) principiul respectării demnităţii; (ii) principiul binefacerii; (iii)
principiul dreptăţii; (iv) principiul integrităţii; (v) principiul vulnerabilităţii.

 Principiul respectării demnităţii

„Este moral să alegem acele căi de acţiune prin care să respectăm fiinţa umană - ca valoare
supremă în lumea naturală studiată de ştiinţe; aceasta înseamnă să nu o tratăm niciodată doar ca
mijloc pentru a ne satisface interesele egoiste, ci întotdeauna ca scop suprem, dat fiind statutul
său de fiinţă autonomă, adică de fiinţă raţională unică, aptă să îşi orienteze în mod decisiv
comportamentul prin reguli pe care şi le creează singură" (Codul de Etică a Cercetării - UB).

Potrivit principiului respectării demnităţii, cercetătorii nu trebuie să îşi

trateze participanţii la studiu doar ca mijloace pentru a obţine anumite date
empirice. De exemplu, dacă sunt interesat să realizez o cercetare pentru a afla
incidenţa bolilor mentale din România, sunt obligat de către principiul
respectului demnităţii să le cer participanţilor consimţământul informat înainte

15
de a îi ruga să participe la studiu. Există şi excepţii de la acest principiu, dar
acestea vor fi discutate într-un alt capitol.
Amăgirea participanţilor este un alt exemplu de comportament care
încalcă în mod direct principiul respectării demnităţii. De exemplu,
promisiunea mincinoasă că, dacă vor participa la studiu, subiecţii umani vor fi
remuneraţi.

 Principiul binefacerii

„Cercetătorii au obligaţia să aleagă acele căi de acţiune prin care să evite facerea răului şi
să promoveze acele interese care sunt importante şi legitime punând în balanţă beneficiile,
daunele şi riscurile în vederea obţinerii celui mai mare beneficiu net pentru toţi cei implicaţi,
trataţi în mod imparţial" (Codul de Etică a Cercetării - UB).

Subiecţii umani trebuie protejaţi, mai ales atunci când sunt utilizate
tehnici invazive sau non-invazive care le-ar putea provoca daune fizice sau
psihice. În celebrul experiment cu închisoarea de la Stanford, realizat de către
Philip Zimbardo, starea psihică şi fizică a participanţilor a fost pusă în pericol
până la acel punct în care experimentul a fost oprit.
Un alt exemplu grăitor în acest sens este celebrul experiment al lui
Stanley Milgram. Pentru a testa ce efect are autoritatea asupra
comportamentului uman, mai ales după evenimentele din cel de-al Doilea
Război Mondial, profesorul de la Yale a construit un experiment în care un
participant trebuia să aplice un şoc electric unui alt participant, plătit de către
experimentator (vezi discuţia despre amăgire de mai sus), de fiecare dată când
acesta oferea un răspuns greşit la o sarcină. Este bine cunoscut faptul că
anumiţi participanţi au suferit adevărate traume psihologice în timpul
experimentului, dar şi după.
În ambele experimente, daunele şi riscurile erau mult mai mari
comparativ cu beneficiile din experimentele respective.

 Principiul dreptăţii

„Trebuie să distribuim echitabil (nepărtinitor) resursele cercetării şi beneficiile ei, să nu

discriminăm persoanele care participă la cercetare sau care sunt subiecţii acesteia, să le apreciem
diferenţiat, în funcţie de nevoi, contribuţie şi responsabilitate, ţinând cont de resursele
disponibile" (Codul de Etică a Cercetării - UB).

Acest principiu vizează în special excluderea neîntemeiată de la cercetare

a anumitor grupuri sociale defavorizate. Principiul dreptăţii vizează şi relaţia

16
dintre membrii echipei, echitatea raporturilor dintre aceştia şi relaţia pe care o
au cu finanţatorii. Beneficiile cercetării ar trebui distribuite în mod drept.
Remunerarea diferenţiată a participanţilor este un exemplu clar de
încălcare a principiului dreptăţii. Dacă în studiu se ia decizia de a îi remunera
pe participanţi pentru timpul pe care îl acordă sau pentru riscul pe care şi-l
asumă, ei ar trebui remuneraţi în mod egal. Este interzis ca cercetătorii să
profite de faptul că unii participanţi au o condiţie financiară precară şi ar
accepta o sumă mai mică pentru a participa la studiu.
Principiul dreptăţii este foarte important şi în studiile clinice, unde
accesul la un medicament experimental promiţător nu ar trebui acordat în mod
preferenţial unor pacienţi. De exemplu, doctorul care face parte şi din echipa de
cercetare insistă, pentru a îşi ajuta propriul pacient, până când acesta este
inclus în studiu înaintea sau în detrimentul altor pacienţi.

 Principiul integrităţii

„Trebuie să alegem acele căi de acţiune prin care să protejăm de orice ingerinţă externă
valorile şi credinţele (religioase, morale, politice, filosofice etc.) prin care indivizii umani
(cercetători şi participanţi la cercetare) sau instituţiile privite, ca entităţi morale, îşi identifică
felul lor esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt afectate, pun în pericol identitatea acestora"
(Codul de Etică a Cercetării - UB).

Integritatea este o valoare foarte importantă pentru cercetătorii care

desfăşoară studii empirice. Fabricarea sau falsificarea datelor de laborator,
interpretarea intenţionat eronată a dovezilor empirice, raportarea trunchiată a
unor date, utilizarea banilor destinaţi cercetării în alte scopuri, colaborarea cu
parteneri care nu au competenţa necesară pentru a desfăşura activităţile de
cercetare din proiect, precum şi alte comportamente, sunt strict interzise.
Cercetătorii care recurg la astfel de gesturi încalcă în mod direct principiul
integrităţii.

 Principiul vulnerabilităţii

„Este moral să avem o grijă specială faţă de cei vulnerabili (fiinţe umane, animale), adică
de cei a căror autonomie, demnitate sau integritate este posibil să fie ameninţate prin distrugere
sau limitare. Principiul se extinde asupra oricărui sistem viu (plante, animale, ecosisteme) în
sensul protejării integrităţii fizice şi psihice şi a capacităţii lor de perpetuare" (Codul de Etică a
Cercetării - UB).

17
 Există mai multe tipuri de vulnerabilităţi pe care cercetătorul trebuie să
le aibă în vedere şi de care să ţină cont atunci când implementează propriul
proiect de cercetare.
Vulnerabilitatea cognitivă sau comunicaţională se referă la acei
participanţi care nu pot înţelege în ce constă, de fapt, participarea lor într-un
proiect (copii mici, analfabeţi funcţionali, analfabeţi şi aşa mai departe).
Vulnerabilitate instituţională. Dacă spre ex. un cercetător este interesat,
să zicem, de nivelul satisfacţiei angajaţilor la locul de muncă, să zicem din
domeniul IT, şi îi cere aprobarea directorului unei companii pentru a aplica un
chestionar, cercetătorul trebuie să fie vigilent. Este posibil ca directorul, în
cazul în care este de acord, să îşi constrângă, chiar şi în mod involuntar,
angajaţii pentru a participa la studiu. Acelaşi tip de vulnerabilitate se aplică şi în
cazul studiilor realizate în penitenciare pe deţinuţi sau chiar şi sălile de curs cu
studenţi ca şi participanţi.
Vulnerabilităţi medicale, sociale sau economice. Persoanele sărace,
bolnave sau care fac parte din diferite grupuri minoritare ar putea fi tentate să
participe la studii din cauza poziţiei vulnerabile în care se află. Cercetătorii le
promit o recompensă materială semnificativă sau un tratament pentru a trata
boala de care suferă. Aceste situaţii vor trebui tratate cu vigilenţă şi
implementate măsuri specifice, care să contracareze constrângerea
participanţilor de a participa la studiu.

1.3. Instrumente instituționale pentru promovarea eticii academice -

Codurile şi Comisiile de etică

 CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ UNIVERSITARĂ

- UCV, 2011

 REGULAMENTUL DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE A COMISIEI DE

ETICĂ A UCV - 2013

18
 CAP.2. PROPRIETATEA INTELECTUALĂ ȘI
DREPTUL DE AUTOR

2.1. Conceptul de proprietate intelectuală

Proprietatea intelectuală este definită de Oficiul European pentru

Drepturi de Autor1 ca fiind creaţia minţii şi include invenţii (brevete), opere
literare şi artistice, simboluri (logo-uri), nume, imagini sau desene utilizate în
activităţile comerciale. Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de proprietate
intelectuală propunem următorul exemplu: sub protecţia dreptului de
proprietate intelectuală intră poeziile scrise de un poet sau piesele muzicale ale
unui compozitor, însă nu şi suportul pe care aceste opere se află stocate,
respectiv cartea în care au fost publicate poeziile sau compact discul pe care au
fost imprimate piesele muzicale.
Dreptul de proprietate intelectuală face parte din categoria drepturilor de
proprietate (cum este cel de proprietate privată) şi îi permite creatorului sau
proprietarului să se bucure de beneficiile rezultate de pe urma muncii sau a
investiţiei sale. Dreptul de proprietate intelectuală este protejat inclusiv prin
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 27), care prevede că fiecare om
are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice
lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este "2.
Dreptul de autor sau drepturile de copyright includ lucrările literare şi
artistice precum romane, poezii, piese de teatru, periodice (ziare, reviste), site-
uri web, programe de calculator, jocuri, baze de date, filme, opere muzicale,
opere coregrafice, picturi, fotografii, sculpturi, design arhitectural, hărţi, creaţii
publicitare, creaţii vestimentare etc.
Drepturile conexe se referă la drepturile artiştilor (actori, muzicieni)
apărute ca urmare a interpretării unor creaţii, drepturile producătorilor de
înregistrări audio (casete, compact discuri) şi drepturile apărute ca urmare a
emisiei programelor de radio şi televiziune. Dreptul de autor presupune
existenţa unei opere şi este protejat de legislaţia românească prin prevederile
cuprinse în Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Prin
operă se înţelege „orice act de creaţie nou şi original, indiferent de valoarea
artistică sau ştiinţifică a acestuia" (Turcu, 2017).
Potrivit art. 7 din Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, „constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie
intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de
creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia
lor, cum sunt:

1
Oficiul European pentru Drepturi de Autor
2
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

19
 a. scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele
pentru calculator;
b. operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile,
cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile
ştiinţifice;
c. compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d. operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi
pantomimele;
e. operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f. operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un
procedeu analog fotografiei;
g. operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură,
pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie,
ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte
opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
h. operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură”;

Spre exemplu, Universitatea din Bucureşti promovează respectarea

drepturilor de proprietate intelectuală şi a drepturilor de autor şi militează
pentru protejarea acestora. În acest sens, Codul de Etică al UB prevede în mod
explicit faptul că:

„Orice reproducere completă sau incompletă a unor contribuţii

intelectuale trebuie să fie atribuită adecvat, prin specificarea autorului ei,
a operei etc. Neatribuirea corespunzătoare creează confuzii şi poate
genera lezarea drepturilor morale ale autorilor; ea constituie o încălcare
a deontologiei academice şi o deficienţă (în cel mai bun caz) sau o culpă
(în cazurile grave) în ceea ce priveşte integritatea academică ".

Proprietatea intelectuală şi drepturile de autor sunt încălcate, potrivit

Codul de Etică, atunci când:
- sunt copiate sau parafrazate idei, texte, argumente, date sau rezultate
în mod necorespunzător, fără menţionarea autorului şi referire la
operă;
- sunt prezentate public idei, rezultate de cercetare, ipoteze, date,
reprezentări (vizuale, auditive), formule, algoritmi, demonstraţii,
secvenţe de program etc. emise sau create de alte persoane, fără
menţionarea autorului şi referire la operă;
- sunt însuşite contribuţiile intelectuale (traduceri, sistematizări, tabele,
figuri etc.) fără menţionarea autorului şi referire la operă;
- se produce o confuzie cu privire la proprietatea intelectuală în urma
prezentării publice a unui text scris, vorbit, material video sau audio

20
 prin neatribuirea sursei, astfel încât publicul nu poate stabili în mod
clar paternitatea asupra operei.

Prin evaluări, teme sau alte obligaţii academice se înţelege: teste,

examene scrise, evaluări orale, eseuri, referate, rapoarte, portofolii, proiecte,
prezentări, interpretări şi calcule de date, lucrări de licenţă, lucrări de disertaţie
sau teze de doctorat. În cazul prezentărilor orale, studenţii sunt încurajaţi să
precizeze în mod explicit care este contribuţia lor personală şi care sunt ideile,
informaţiile, datele sau rezultatele altor autori, astfel încât să nu lase impresia
că furnizează idei şi date originale.
De asemenea, Codul de Etică al Universităţii Bucureşti face următoarele
recomandări pentru o bună respectare a proprietăţii intelectuale şi a
drepturilor de autor:
- cursanţii au obligaţia de a preciza în mod explicit paternitatea asupra
unui material reprodus (citarea se face prin referire la autorul operei
invocate şi utilizarea ghilimelelor), astfel încât preluările să fie
delimitate în mod clar de propria contribuţie originală;
- studenţii trebuie să ştie că integritatea academică este lezată şi atunci
când reproduc şi prezintă ca fiind creaţie proprie materiale pentru
care nu există, fie nu au fost revendicate drepturi de autor sau la care
autorii au renunţat în mod benevol.
Nu sunt considerate încălcări ale dreptului de autor, din perspectiva
Codului de Etică, următoarele situaţii în care o operă nu este citată:
- citarea fără trimitere către sursă şi fără folosirea ghilimelelor a unor
contribuţii a căror paternitate este cunoscută, intrată în sfera culturii
generale sau a cunoaşterii comune, şi a căror utilizare nu poate genera
confuzie şi nu poate pune în discuţie arogarea frauduloasă a unor
merite;
- dacă citatul, deşi neatribuit corespunzător, este însoţit de formulări ca:
„se afirmă adesea că... " , „s-a mai afirmat uneori şi că... " , „unii autori au
susţinut că...". Totuşi folosirea în mod abuziv a citatelor neatribuite
este o practică inacceptabilă şi sancţionabilă, fiind necesară analizarea
fiecărei situaţii individuale, în funcţie de context.

2.2. Responsabilitatea juridică şi morală

Contribuţiile originale într-o lucrare în care există şi fragmente care nu

au fost citate adecvat, fiind încălcate proprietatea intelectuală sau drepturile de
autor, nu absolvă autorul de răspunderea profesională şi morală.
„Responsabilitatea individuală, autonomia evaluării morale faţă de cea
juridică, diferenţierea responsabilităţii şi proporţionalitatea sancţiunilor,
integritatea academică" sunt principiile etice, unanim recunoscute, care stau la
baza preocupărilor pentru respectarea proprietăţii intelectuale, potrivit
Codului de Etică.

21
 Membrii comunităţii academice poartă răspunderea morală personală
faţă de respectarea drepturilor de proprietate intelectuală şi a principiilor de
bună practică, fiecărei persoane revenindu-i obligaţia de a se informa cu privire
la bunele practici academice. Necunoaşterea acestora nu poate fi considerată o
scuză pentru absolvirea de la răspunderea profesională, morală sau juridică.
Întreaga comunitate academică are obligaţia de a recunoaşte şi respecta
rezultatele şi contribuţiile intelectuale ale altor autori, încălcarea proprietăţii
intelectuale şi a drepturilor de autor putând să atragă după sine răspunderea în
faţa justiţiei.
Dincolo de responsabilitatea juridică, există şi o responsabilitate morală,
care decurge din Codul de Etică şi din normele sau cutumele morale adoptate
de comunitatea academică. Trebuie ştiut că, în lipsa elementelor care pot să
atragă răspunderea juridică, încălcarea proprietăţii intelectuale şi a drepturilor
de autor poate să fie sancţionată public şi instituţional, Universitatea din
Bucureşti având dreptul de a evalua şi sancţiona orice încălcare a deontologiei
academice.
Toţi membrii comunităţii academice au obligaţia morală şi profesională
de a lua atitudine în cazul în care depistează încălcări ale drepturilor de autor,
în spiritul apărării principiului integrităţii academice.

2.3. Încălcarea involuntară a proprietăţii intelectuale

Există situaţii în care drepturile de autor pot fi încălcate involuntar, din

necunoaştere sau din tratarea cu superficialitate a unor sarcini sau obligaţii
academice. În cazul erorilor accidentale şi nesemnificative, a abaterilor care au
fost comise din lipsă de experienţă sau din neglijenţă se va proceda la
corectarea conduitei studenţilor şi la educarea acestora astfel încât să înţeleagă
şi să respecte valorile integrităţii academice şi a drepturilor de proprietate
intelectuală.
Erorile de atribuire sau omisiunile apărute în procesul de scriere, editare
sau montare a înregistrărilor audio-video afectează dreptul de proprietate
intelectuală. În situaţia în care s-a produs o însuşire fără intenţie a ideilor,
rezultatelor sau meritelor altor autori, răspunderea morală este înlăturată şi
proporţia sancţiunii instituţionale este redusă, însă nu va fi eliminată total.
Erorile accidentale, chiar dacă nu pot fi comparate din punctul de vedere
al gravităţii cu însuşirea intenţionată a muncii intelectuale a altor autori, vor fi
supuse analizei şi dezbaterii forurilor instituţionale care asigură respectarea
calităţii muncii academice: colectivul de cercetare, departamentul, consiliul
facultăţii sau cel ştiinţific, comisia de examen, Comisia de Etică etc.

22
 CAP.3. LIPSA DE INTEGRITATE ACADEMICĂ. PLAGIATUL

3.1. Exemple de comportamente neoneste

Prin tradiţie, studenţii care aderă la mediul academic îşi asumă

responsabilitatea de a învăţa şi de a realiza creaţii originale. Cursanţii trebuie să
prezinte atunci când sunt evaluaţi doar teme realizate de ei, care le reflectă
cunoştinţele şi potenţialul intelectual, recunoscând în mod explicit atunci când
folosesc cuvintele, ideile sau rezultatele muncii altor persoane.
Lipsa de onestitate academică se poate manifesta prin orice acţiune sau
comportament adoptat cu scopul de a obţine un avantaj academic nemeritat
sau care denaturează sau ar putea denatura notarea studenţilor şi, implicit,
ierarhizarea şi clasificarea acestora.
Înşelăciunea academică - înseamnă fraudarea, păcălirea sau lipsa de
corectitudine în spaţiul academic, cu scopul de a obţine o notă de trecere sau o
notă mai mare sau pentru a realiza numărul de prezenţe obligatorii. Tentativa
de înşelăciune academică este şi ea considerată o abatere gravă şi atrage după
sine aplicarea de sancţiuni. Înşelăciunea se poate manifesta în diverse
modalităţi:
 copierea sau încercarea de copiere în timpul unui examen sau
evaluării;
 obţinerea de răspunsuri de la un coleg în timpul unui examen sau
evaluării;
 colaborarea sau consultarea în timpul unui examen cu alţi colegi;
 schimbul de rezultate sau informaţii în timpul unui examen cu alţi
colegi;
 folosirea de fiţuici, notiţe sau a altor materiale în timpul unui examen
sau evaluării;
 folosirea telefonului sau a altor mijloace electronice (căşti) pentru a
copia la un examen;
 promovarea unui examen la care s-a prezentat un alt coleg în locul tău;
 prezentarea unor lucrări (eseuri, referate, experimente de laborator
etc.) realizate parţial sau integral de un alt coleg;
 prezentarea aceleiaşi lucrări (eseu, referat, experiment de laborator
etc.) la mai multe materii;
 folosirea de scuze mincinoase pentru a motiva întârzierea sau lipsa de
la cursuri, seminare sau examene;
 notarea prezenţelor pentru colegi absenţi.
Sprijinirea înşelăciunii academice - reprezintă ajutorul oferit unui
student pentru a lua o notă de trecere la un examen sau pentru a realiza
numărul de prezenţe obligatorii. Sprijinirea înşelăciunii se poate manifesta în
diverse modalităţi:

23
 - permisiunea oferită unui coleg să copieze din lucrare ta în timpul unui
examen sau evaluări;
- furnizarea de răspunsuri unui coleg în timpul unui examen sau
evaluări;
- furnizarea către un coleg a unor lucrări realizate anterior de un alt
student, cu scopul de a fi prezentate profesorilor;
- scrierea unor eseuri, referate, lucrări de licenţă sau disertaţie pentru
alţi studenţi sau realizarea unor experimente sau lucrări de laborator;
- acoperirea absenţei unui coleg care nu este prezent la curs;
- vânzarea de eseuri, referate, lucrări de licenţă sau disertaţie.
Fabricarea de date - înseamnă confecţionarea de date sau rezultate
(inclusiv date de teren sau rezultate de laborator) cu scopul de a obţine o notă
de trecere sau o notă mai mare. Exemple:
o prezentarea unor date ficţionale sau a unor date alterate ca fiind reale;
o falsificarea unor interviuri, mărturii, informaţii sau date şi prezentarea
lor ca fiind reale;
o adoptarea unui comportament incorect pe teren, cu scopul de a obţine
anumite tipuri de informaţii sau răspunsuri;
o adoptarea unor practici incorecte în munca de laborator pentru a
obţine un anumit rezultat.
Plagiatul - înseamnă preluarea fără a cita (prin indicarea sursei şi
utilizarea ghilimelelor) a cuvintelor, ideilor, rezultatelor muncii unei alte
persoane şi prezentarea acestora ca fiind ale tale.
Exemple de situaţii de plagiat:
- copierea unor pasaje întregi din lucrările altor persoane în propriile
teme (eseuri, referate, lucrări de licenţă, de disertaţie sau teze de
doctorat) sau folosirea unor înregistrări, imagini fără a cita autorul;
- folosirea ideilor sau a opiniilor exprimate de alte persoane şi a
informaţiilor publicate în lucrări sau prezentări publice fără a menţiona
provenienţa acestora;
- parafrazarea cuvintelor sau a creaţiei altor autori, prin folosirea unor
sinonime sau schimbarea topicii, fără a indica autorul;
- prezentarea lucrării realizate de o altă persoană ca fiind creaţia
studentului.
Încălcarea proprietăţii intelectuale - se produce atunci când sunt
utilizate sau însuşite creaţiile intelectuale ale altor persoane, cu sau fără a
urmări un scop comercial.
- distribuirea neautorizată (inclusiv prin internet) a unor materiale
didactice (cursuri universitare, înregistrări) furnizate de către profesori,
care sunt protejate de drepturi de autor, cu sau fără scopul de a obţine
foloase;
- folosirea lucrărilor (eseuri, referate, proiecte, înregistrări, experimente
etc.) realizate de alte persoane şi prezentarea acestora ca fiind creaţie
personală.

24
 Alte tipuri de comportamente neoneste:
- încercarea de a obţine o notă pe o lucrare sau un proiect la realizarea
căruia studentul nu a participat;
- includerea într-o echipă de lucru a unui student care nu a luat parte la
activităţi, cu scopul de a fi notat;
- prezentarea unor rezultate similare în urma unei colaborări sau lucru în
echipă neautorizat;
- nerespectarea cerinţelor şi indicaţiilor profesorilor;
- perturbarea orelor de curs sau seminar;
- obţinerea în mod fraudulos a subiectelor de examen şi furnizarea
acestora către alţi colegi;
- arogarea abuzivă a unor merite pe care studentul nu le are;
- pretinderea de către student a faptului că a transmis electronic o temă
pe care nu a trimis-o;
- adoptarea unui comportament discriminator sau abuziv în raport cu alţi
colegi.

Regulamentul privind activitatea profesională a studenţilor, din

cadrul Universității București, defineşte următoarele situaţii de fraudă
academică la art. 54, alin. (2):
a. plagiatul şi autoplagiatul (reciclarea unor lucrări deja prezentate şi
evaluate);
b. copierea, în orice mod, a rezolvării subiectelor de la alţi studenţi;
c. comunicarea, prin orice mijloace, cu persoane aflate în afara sau în
interiorul sălii de examinare, în scopul rezolvării subiectelor;
d. deţinerea de tipărituri sau alte înscrisuri conţinând surse de
informare privind materia de examen, neautorizate de examinator /
comisia de examinare, indiferent dacă acestea au fost sau nu utilizate
în timpul probei de evaluare;
e. deţinerea de mijloace electronice de comunicare sau de informare sau
care permit comunicarea sau informarea, indiferent de natura
acestora (telefoane mobile, PDA-uri, notebook-uri, ceasuri etc.) şi
indiferent dacă acestea au fost sau nu utilizate în timpul probei de
evaluare;
f. schimbarea subiectului / subiectelor de examinare, neautorizată de
examinatori / comisia de examinare, în scopul fraudării examenului
sau colocviului;
g. înlocuirea lucrării scrise, redactate la examen sau colocviu, cu o
lucrare pregătită anterior intrării la examen sau colocviu;
h. fabricarea datelor (modificarea fictivă a informaţiilor ori concluziilor
şi falsa citare din surse inexistente);
i. substituirea de persoană.

25
 3.2. Plagiatul: explicare conceptuală

Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor
academice şi este una dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă
învăţământul universitar din lumea întreagă. Indiferent dacă este vorba despre
cazuri minore, cum ar fi citarea necorespunzătoare, sau despre preluări masive
şi intenţionate de paragrafe, pagini sau capitole întregi dintr-o carte, plagiatul
este considerat o abatere academică gravă.
Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul plagarius al cărui sens
iniţial era de „răpitor, seducător” sau „tâlhar”, cuvânt care a intrat mai apoi în
limba engleză sub forma plagiary, cu înţelesul de persoană care ia în mod
abuziv cuvintele sau ideile altuia.
La nivelul comunităţii academice internaţionale nu există o definiţie a
termenului de plagiat unanim recunoscută şi acceptată, ba chiar există mai
multe variante elaborate de diverşi autori preocupaţi de integritatea academică
sau chiar de instituţii de învăţământ. În ciuda diversităţii de forme şi idei
exprimate, toate încercările de definire ale plagiatului s-au concentrat pe ideea
de furt de cuvinte sau idei.
Mai multe definiţii formulate de o serie de autori au fost contabilizate de
Reva Fish şi Gerri Hura (2013) în articolul "Students' perceptions of
plagiarism":
 „Unul sau mai multe pasaje care erau cuvânt-cu-cuvânt identice ca cele
dintr-o altă sursă, preluate fără citare corespunzătoare şi ghilimele”
(Belter & DuPre, 2009, p259).
 „Folosirea unor părţi sau a întregului text scris de o altă persoană fără
recunoştere; prezentarea aceleiaşi lucrări sau a unei părţi din ea, pentru
a fi notat, la mai mult de un singur curs, falsificarea de informaţii”
(Colnerud & Rosander, 2009, p.506).
 „Prezentarea ideilor sau cuvintelor unei alte persoane sau a mai multor
persoane ca fiind ale tale, fără o recunoaştere corectă, pentru a fi evaluat
academic” (Hard, Conway, & Moran, 2006, p.1.059).
 „Plagiatul implică furtul literar, furatul (prin copiere) a cuvintelor sau
ideilor altcuiva şi prezentarea lor ca fiind ale tale, fără a da credit sursei”
(Park, 2003, p.472).
 „Când munca altcuiva (cuvinte şi gânduri) este folosită fără atribuire”
(Wang, 2008, p.743).
 „Orice procent mai mare de zero detectat de Turn-It-In3 (după screening)”
(Williams, 2010, p.294).
Într-o încercare de inventariere a formelor şi sensurilor în care a fost
folosit de alţi autori cuvântul plagiat, Chris Park (2003) a enumerat
următoarele variante: „păcatul neoriginal", „păcatul împotriva originalităţii",
„cel mai rău păcat al scriitorului", „un atac la adresa drepturilor fundamentale
ale omului, a proprietăţii, a identităţii", „un cancer care erodează bogata

Turn- it-in este considerat unul dintre cele mai bune soft-uri de detectare electronică a situaţiilor de
plagiat.

26
moştenire a erudiţiei", „furt sau deturnare a proprietăţii intelectuale", plagiatorul
fiind descris ca „hoţ de gânduri" sau „hoţ de idei”.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) defineşte astfel plagiatul:

„A-şi însuşi, a copia total sau parţial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le
drept creaţii personale; a comite un furt literar, artistic sau ştiinţific”4.
O altă definiţie a plagiatului, de această dată din perspectivă juridică, este
prevăzută la art. 4, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare:
"Plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv
în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze,
teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în
format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face
trimitere la sursele originale"5.

Comunitatea cercetătorilor ştiinţifici din România a elaborat propria sa

definiţie pentru plagiat. Membrii Consiliului Naţional de Etică a Cercetării
Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (CNECSDTI) au ţinut cont de
definiţia cuprinsă în Legea nr. 206/2004, însă varianta elaborată de aceştia are
strict aplicabilitate în comunitatea academică:
„Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de
creaţie intelectuală a altui autor şi prezentarea lor în spaţiul public drept
componente ale unei opere proprii. Plagiatul este rezultatul acţiunii de a
plagia şi se referă la opera generată prin preluarea ilegitimă, intenţionată
sau nu, din punct de vedere deontologic"6.

Atât comunitatea academică, cât şi legislaţia în vigoare reglementează şi

sancţionează, deopotrivă, noţiunea de autoplagiat. Prin autoplagiat se înţelege
preluarea unui text, a unui fragment sau a unei contribuţii personale, care a fost
publicată anterior, într-o altă lucrare sau operă fără a se menţiona faptul că
acea creaţie nu este prezentată publicpentru prima oară. Reluarea aceloraşi
creaţii (articole, capitole de cărţi, studii, experimente etc.) în publicaţii diferite,
eventual publicate în alte limbi, chiar dacă se face prin citare, este culpabilă în
cazul în care se urmăreşte crearea unei false impresii de productivitate
intelectuală şi obţinerea unor avantaje academice (promovarea sau câştigarea
unor distincţii).

4
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, https://dexonline.ro/definitie/plagiat%20.
5
Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică
6
Definiţia se regăseşte în articolul „Spre o diagnoză integrată a plagiatului" semnat de profesorul
Dumitru Sandu în textul publicat pe site-ul Contributors. Profesorul Sandu precizează în acest text că
membrii CNECSDTI au elaborat un material intitulat „Principii şi procedee de identificare a
plagiatului", pe care îl publică integral în articolul menţionat mai sus, dar care nu a fost încă dat
publicităţii de Ministerul Cercetării şi Inovării.

27
 În cazul lucrărilor realizate de studenţi, aceştia au obligaţia de a menţiona
explicit faptul că materialele prezentate au fost expuse anterior şi că ele
reprezintă o reluare a unor idei, date sau texte. Prezentarea aceloraşi materiale
sau lucrări la materii diferite, cu scopul de a obţine calificative, promovarea
unor examene sau alte avantaje profesionale, este considerată o încălcare a
normelor academice şi este sancţionată.
Autoplagiatul este definit în modul următor de Legea nr. 206/2004
privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi
inovare, la art. 4, alin. (1), lit. e):

„Expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format

electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii,
rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi
fără a face trimitere la sursele originale”7.

Important este ca la finalul acestui subcapitol să reţinem că munca unei

alte persoane trebuie recunoscută prin atribuire, care, pentru a fi făcută corect,
trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative: (1) porţiunile care nu îi
aparţin studentului să fie marcate de ghilimele şi (2) autorul să fie menţionat
explicit, prin referire la titlul lucrării, anul apariţiei, editura sau jurnalul în care
a fost publicată lucrarea.

3.2.1. De ce plagiază studenții

Studiile efectuate în România care au analizat lipsa de integritate

academică şi cauzele acesteia sunt extrem de puţine. Totuşi, rezultatele celei
mai recente analize, realizate deun grup de cercetători români conduşi de
profesorul american Bob Ives, prezintă date care arată că atitudinile lipsite de
integritate sunt mai degrabă regula decât excepţia.
Cercetarea, publicată în jurnalul Higher Education, arată că 95% dintre
studenţii români chestionaţi (din totalul de 1.127) au declarat că au fost
implicaţi în unul sau mai multe acte care au presupus lipsa de onestitate
academică (Bob Ives et al., 2016). Potrivit autorilor, acest procent este cel mai
mare raportat într-un studiu, în condiţiile în care cercetări realizate în alte ţări
au declarat rate mai mari de 70%8.
Jurnalele şi lucrările specializate în cercetarea în domeniul educaţiei
universitare au publicat în mod constant de-a lungul anilor studii naţionale sau

7
Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare,
Autorii studiului atrag, totuşi, atenţia asupra faptului că nu este indicată o comparaţie a datelor deoarece
studiile includ componente diferite de analiză. Alte studii care vizează integritatea academică în mediul
universitar românesc au fost realizate de Daniel Teodorescu şi Tudorel Andrei, "Faculty and peer
influnces on academic integrity: college cheating in Romania", publicat în Higher Education (2008) şi
Irene Glendinning, "Plagiarism policies in Romania", publicat în anul 2014.

28
transnaţionale extrem de variate, care vizează stabilirea modalităţilor în care se
manifestă comportamentele neoneste şi cauzele care le generează.
Printr-o cercetare realizată în Statele Unite ale Americii la o distanţă de
zece ani, s-a constat o creştere importantă a nivelului general al lipsei de
integritate academică, de la 54,1% în anul 1984 la 61,2% în 1994 (Diekhoff et
al., 1996). Studiile care au încercat să determine factorii care influenţează
comportamentele neoneste ale studenţilor au identificat faptul că bărbaţii şi
studenţii mai tineri sunt predispuşi să încalce mai des normele universitare
decât femeile sau studenţii mai în vârstă (Graham et al., 1994; Straw, 2002,
Hensley et al., 2013).
Chris Park (2003) plasează pe primul loc în topul cauzelor care îi
determină pe studenţi să plagieze o „reală lipsă de înţelegere" a faptului că
trebuie să acorde credit muncii intelectuale a altor autori, dar şi lipsa
cunoaşterii modalităţilor de scriere academică, de citare, parafrazare şi
atribuire corectă a surselor pe care le utilizează în lucrările lor.
Intenţia de a obţine note mari se situează şi ea printre cauzele
principalele care determină studenţii să adopte comportamente neoneste
(McCabe, 2001; Park, 2003), iar înţelegerea diferită a noţiunii de plagiat, din
pricina diferenţelor culturale în cazul studenţilor proveniţi din ţări din afara
spaţiului anglo-saxon, generează un nivel ridicat al încălcării normelor
academice în Statele Unite ale Americii (Park, 2003).
Dorinţa de a salva timp sau o gestionare ineficientă a timpului dedicat
studiului este o altă motivaţie identificată de specialişti. Atitudinea sfidătoare a
unor studenţi faţă de cerinţeleimpuse de profesori şi chiar faţă de profesori se
află printre alte explicaţii găsite de cercetători (Park, 2003).
Printre cauzele fundamentate ştiinţific pentru nivelul ridicat de plagiat în
mediul universitar se numără faptul că studenţii care au asistat la un comiterea
de către un coleg a unui act de plagiat, care nu a fost detectat, sunt mult mai
mult predispuşi să plagieze şi ei (McCabe et al., 2006). Alţi studenţi nu
consideră că presiunile sociale sau regulile şi regulamentele academice ar
trebui să îi limiteze, arătând un comportament ostil faţă de norme şi autoritate,
setul lor personal de valori şi atitudini fiind mult mai permisiv (Park, 2003).
Lipsa unor norme clare, a unor coduri de etică, lipsa promovării culturii
de integritate, toleranţa faţă de plagiat şi faţă comportamentele neoneste şi
neaplicarea sancţiunilor în mediul academic contribuie la răspândirea
plagiatului (McCabe& Trevino, 1993, 1997).
Accesul facil la cărţi, literatură ştiinţifică, articole şi alte materiale prin
intermediul internetului este o altă cauza importantă a plagiatului (McCabe,
2005; Park, 2003). Posibilitatea cumpărării unor lucrări de pe internet, de pe
site-uri specializate în vânzarea de lucrări la comandă, este o altă cauză
răspândită la nivel internaţional. Şi în România s-a constat că numărul de pagini
web care se ocupă de realizarea de lucrări studenţeşti la comandă a crescut
foarte mult în ultimii ani.

29
 3.2.2. Plagiatul intenționat și/sau neintenționat

 Plagiatul intenţionat este atunci când plagiatorul îşi însuşeşte

cuvintele, ideile sau munca de creaţie a unei alte persoane cu bună-ştiinţă.
Comunitatea academică a identificat mai multe motive care îi determină pe
studenţi să plagieze în mod intenţionat9:
- dorinţa de a obţine note mari sau frica de a nu pica un examen;
- când studentul nu înţelege materia la care trebuie să realizeze tema sau
nu a înţeles indicaţiile primite de la profesor;
- când studentul nu consideră importantă atribuirea surselor;
- când studentul nu lucrează din timp la realizarea temei primite şi lasă
acest lucru pe ultimul moment;
- gândul că este cea mai uşoară modalitate de a realiza o temă.

 Plagiatul neintenţionat poate să apară cel mai des în lucrările

studenţilor atunci când aceştia nu reuşesc să îşi însuşească regulile de citare sau
nu le interpretează în mod corect. O altă cauză a plagiatului neintenţionat poate
să fie neînţelegerea ideii de proprietate intelectuală şi de respect faţă de creaţia
intelectuală a unei alte persoane. Plagiatul neintenţionat, chiar dacă nu este la
fel de grav precum cel intenţionat, atrage după sine aplicarea unor sancţiuni
disciplinare.

Motive care pot conduce la plagiatul neintenţionat:

- necunoaşterea în profunzime a regulilor de citare şi de atribuire a sursei;
- lipsa unui exerciţiu continuu al citării în realizarea temelor;
- modalitatea defectuoasă de organizare a unei lucrări aflate în faza de
redactare, când studentul uită să pună ghilimele la un paragraf preluat
dintr-o altă lucrare;
- lipsa de atenţie la redactarea unei lucrări.

De asemenea, există o serie de materiale care pot fi copiate fără a exista

riscul de a fi acuzat de plagiat, ceea ce comunitatea academică internaţională
numeşte „cunoaşterea comună” sau „cunoaşterea universală”, însă nu există o
graniţă clară între ceea ce reprezintă şi ceea ce nu reprezintă „cunoaşterea
comună”. Informaţiile cuprinse în această categorie sunt unele factuale,
cunoscute de marea majoritate a oamenilor, cum ar fi evenimentele istorice,
referinţele geografice, proverbele, folclorul popular etc. Totuşi, atunci când nu
sunteţi siguri cu privire la ceea ce reprezintă sau nu „cunoaştere comună", este
indicat să citaţi.

9
Pentru a afla mai multe motive care îi determină pe studenţi să plagieze este recomandată pagina web
a London's Global University.

30
 Exemple de „cunoaşterea comună”:
- Carol I a fost primul Rege al României, iar Mihai I a fost ultimul Rege al
României;
- Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la moarte şi împuşcat în ziua de 25
decembrie 1989, la Târgovişte, în urma unui proces sumar;
- Cristofor Columb a descoperit America în 1492;
- George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite ale
Americii;
- Uniunea Europeană are 28 de state membre;
- Moldoveanu este cel mai înalt vârf muntos din România;
- „Leii din Bănie” este denumirea pe care fanii o folosesc pentru Clubul de
Fotbal Universitatea Craiova.

3.3. Forme și procedee de plagiat

3.3.1. Forme de plagiat

a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă

Înseamnă preluarea şi folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii

unei alte persoane fără citare corectă, prin atribuirea sursei şi utilizarea
ghilimelelor. Potrivit Turnitin, este cel mai des întâlnit tip de plagiat, fiind şi cel
mai simplu, în condiţiile accesului facil la resurse bibliografice online, înlesnit
de conexiunea la internet. Procedeul de copiere se realizează prin simpla
utilizare a comenzilor (Ctrl+C) urmat de (Ctrl+V) de pe tastatura unui computer
sau prin copierea ad litteram a conţinutului unei lucrări. Pe cât de uşor poate fi
executat, pe atât de simplu este de identificat. Porţiunile plagiate prin
procedeul „copy-paste" pot diferi ca întindere, de la un paragraf la mai multe
pagini, subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări întregi. Cercetătoarea
germană Debora Weber-Wulff (2014) atrage atenţia asupra situaţiilor hilare în
care autorul care plagiază un alt autor copiază în lucrarea lui şi eventualele
greşeli gramaticale, de punctuaţie, de transcriere sau de spaţiere care apar în
original. În cazul acestui tip de plagiat intenţionalitatea este una evidentă.

b) Plagiatul prin citare parţială

Înseamnă preluarea de conţinut dintr-o singură sursă, asupra căruia se

fac intervenţii minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să
nu fie indicată deloc sau poate să fie menţionată prin notă de subsol sau
paranteze, însă nu şi prin plasarea între ghilimele a textului preluat. Lipsa
ghilimelelor, deşi s-a făcut trimiterea către autor face ca respectivul pasaj să fie
declarat plagiat.

31
 c) Plagiatul prin parafrazare

Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porţiuni din propoziţie sau
frază sunt înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conţinutul de bază
este păstrat, sursa originală nefiind menţionată. Debora Weber-Wulff
denumeşte această tehnică „plagiat camuflat”. Parafrazarea poate să se rezume
la unul sau câteva paragrafe în care au fost operate modificări şi se poate
întinde până la rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul
de greu de identificat deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea
unor cuvinte cu unele cu înţeles identic sau similar, prin schimbarea ordinii
cuvintelor într-o frază sau chiar a topicii frazei. Cu toate acestea, scheletul unei
idei rămâne acelaşi, ideea principală rămâne aceeaşi, chiar dacă efortul de a
ascunde provenienţa conţinutului este unul important.

d) Plagiatul prin mixare

Apare atunci când porţiuni de propoziţie sau frază sunt preluate din mai
multe surse şi sunt folosite în aşa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat
este unul „muncit”, însă riscul de a fi depistat nu merită efortul de a combina
texte diferite. În acest caz intenţionalitatea actului este una evidentă, la fel şi
încercarea de a ascunde modalitatea de realizare a lucrării.

e) Plagiatul prin reciclare

Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă

utilizarea propriei munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare
publicată, la care au fost aduse modificări minimale, fără a se specifica (cita)
faptul că respectivul text a mai fost publicat anterior. Platforma iThenticate
denumeşte această procedură şi „plagiatul de tip duplicat”.
Există curente de opinie destul de răspândite în comunitatea academică
prin care unii cercetători resping ideea că un text care le aparţine şi a fost
publicat o dată nu mai poate fi republicat. Un text al aceluiaşi autor poate fi
republicat doar cu condiţia de a se specifica faptul că nu este o creaţie nouă, ci
una deja adusă la cunoştinţa publicului.
Acest tip de practică este una dezaprobată de comunitatea academică,
mai ales atunci când autorul încearcă să obţină un avantaj din republicare. În
cazul studenţilor poate fi vorba despre obţinerea unor note sau promovarea
unor examene la mai multe materii folosind aceeaşi lucrare, în cazul cadrelor
didactice, promovarea pe o poziţie superioară.

32
 f) Plagiatul hibrid

Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziţii,

fraze sau paragrafe copiate fără referire la sursa originală. Şi în acest caz
intenţia este una evidentă, având în vedere faptul că autorul demonstrează, fără
echivoc, că şi-a însuşit modalităţile de citare impuse de regulile academice.

g) Plagiatul prin confuzie

Este tipul de plagiat care combină propoziţii, fraze sau paragrafe întregi
din surse diferite, care nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numeşte acest tip
de plagiat shake and paste collection, adică un conţinut obţinut prin amestecare
şi lipire. Mai exact, acest tip de plagiat combină propoziţii sau fraze, una câte
una, în aşa fel încât conţinutul să fie din cât mai multe surse, chiar dacă de
multe ori acesta nu se potriveşte şi nu are cursivitate sau logică. Şi în acest caz
intenţia autorului de a plagia este evidentă, chiar dacă nu foloseşte nicio formă
de citare.

h) Plagiatul mascat

Este tipul de plagiat prin folosirea unor referinţe inexistente sau inexacte
despre autorii lucrărilor sau materialele de provenienţă a datelor. Autorul
încearcă să dezinformeze şi oferă informaţii eronate cu privire la sursa folosită,
scopul fiind, de fapt, de a ascunde faptul că a plagiat. Aceste situaţii pot să apară
atunci când se încearcă acoperirea plagiatului nu prin citarea autorului din care
au fost preluate informaţiile sau textele în mod fraudulos, ci prin citarea
autorului citat de acesta. Este vorba, în fapt, despre citarea „la a doua mână”

i) Plagiatul de tip agregat

Apare atunci când autorul foloseşte în lucrare în mod corect atribuirea

sursei originale, prin referire la aceasta şi utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea
nu conţine niciun fel de contribuţie originală, fiind o simplă însăilare (însumare)
de citate. O lucrare realizată prin această procedură nu are niciun fel de valoare
ştiinţifică.

3.3.2. Procedee de plagiat

Dacă unii cercetători s-au concertat pe identificarea unor categorii de

plagiat, alţii şi-au canalizat atenţia spre explicarea procedeelor prin care se
poate plagia, intenţia lor fiind îndreptată, în mod evident, înspre ideea de
conştientizare şi prevenţie.

33
 a. Plagiatul prin traducere

Traducerea unor texte dintr-o limbă străină şi neatribuirea lor în mod

corect este considerată plagiat. Unii studenţi consideră că pot masca faptul că
au copiat dintr-o sursă prin traducerea parţială sau totală a unor lucrări, însă
acest tip de lipsă de onestitate poate fi uşor de descoperit. Chiar dacă
traducerea unui text este una de calitate, lucrul acesta nu poate fi considerat
muncă originală.

b. Plagiatul peticit

În limba engleză acest tip de plagiat este denumit patchwriting plagiarism

şi a fost definit de către Rebecca Moore Howard (Weber-Wulff, 2014, p. 9). Este
o formă a plagiatului prin parafrazare, care se produce atunci când în interiorul
unui text sunt operate o serie de modificări prin înlocuirea unor cuvinte sau
expresii cu unele cu sens similar, cu sau fără citarea sursei originale. Acest tip
de plagiat, pentru care Universitatea Harvard foloseşte denumirea de „plagiat
mozaic”, este uşor de descoperit, însă ridică o problemă la identificarea
surselor, având în vedere faptul că acestea pot fi în număr ridicat.

c. Plagiatul structural

Acest tip de plagiat se referă la copierea structurii argumentative a unei

alte lucrări, pornind de la scopul şi obiectivele acesteia, la sursele folosite,
notele de subsol şi metodologia de cercetare. Deşi conţinutul nu este acelaşi, în
cazul în care un student sau un cercetător recurge la o asemenea soluţie trebuie
să menţioneze faptul că ideea de organizare a lucrării nu este una originală.
Deşi este o formă de plagiat dificil de identificat, acest lucru nu este imposibil,
mai ales dacă există erori preluate din articolul copiat, cum ar fi explicaţiile din
notele de subsol sau menţionările bibliografice.

d. Plagiatul prin manipularea surselor

Este o tehnică utilizată extrem de frecvent, care arată în mod evident

intenţia de a plagia. Autorul foloseşte în mod corect tehnica de citare pentru un
paragraf, utilizează ghilimele şi face referire către autorul conţinutului fie prin
notă de subsol fie prin utilizarea parantezelor. În schimb, după paragraful citat
corect, se poate să urmeze alte paragrafe, o pagină, un subcapitol sau chiar un
capitol întreg preluat din opera unui alt autor, fără ca restul conţinutului să mai
fie atribuit. În alte situaţii, referinţa către autorul original este pusă exclusiv în
bibliografie, fără a fi citat şi în conţinutul lucrării.

34
 3.4. Identificarea plagiatului

3.4.1. Citirea (studierea) atentă

Identificarea plagiatului într-o lucrare realizată de un student pentru o

temă de curs, laborator sau seminar, poate fi o chestiune relativ simplă dacă
profesorul îi acordă atenţie sporită atunci când o corectează, chiar dacă nu
utilizează un soft de detectare a similitudinilor. În cazul unei teze de doctorat,
descoperirea porţiunilor plagiate poate să fie ceva mai complicată în lipsa unui
soft specializat, având în vedere dimensiunile acesteia, însă în niciun caz nu
este imposibilă.
Totuşi, există o serie de indicii, care îi pot atrage atenţia unui profesor că
lucrarea pe care o examinează ar putea să nu fie originală:
 existenţa într-un text a mai multor tipuri de caractere (de exemplu,
Times New Roman este alternat cu Calibri) sau a mărimii corpului de
literă;
 existenţa unor greşeli neuzuale, precum scrierea unor cuvinte, o topică
ciudată, care poate indica traducerea dintr-o limbă străină a unui pasaj
cu ajutorul Google Translate;
 modalitatea de frazare este una elaborată şi neuzuală pentru maniera
de exprimare a respectivului student;
 o succesiune ciudată sau ilogică a subcapitolelor;
 stiluri diferite de exprimare, de la unele tehnice la unele extrem de
simple;
 alternarea modalităţii în care autorul se referă la el însuşi, de la
persoana I-a singular la persoana I-a plural;
 alternarea modalităţilor de citare în interiorul unui capitol sau
subcapitol sau stiluri diferite de citare de la un capitol la altul (de la
citarea cu paranteze se trece la citarea prin note de subsol);
 lipsa totală a referinţelor bibliografice în unele subcapitole sau capitole;
 alternarea modalităţilor de scriere a autorilor, lucrărilor sau anului
incluse în bibliografie;
 folosirea unor surse bibliografice mult prea vechi în raport cu data la
care a fost scrisă lucrarea;
 terminologia folosită nu a fost predată la cursuri şi nu se regăseşte în
bibliografia indicată;
 greşeli de atribuire a unor surse, cum ar fi indicarea în mod greşit a
unui autor în bibliografia lucrării.

35
 3.4.2. Utilizarea de softuri anti-plagiat

Dezvoltarea tehnicilor moderne de comunicare şi a internetului sunt

principalele explicaţii pentru faptul că mulţi studenţi şi cercetători preferă
documentarea online. În mod indiscutabil, există şi alte cauze. Accesul
electronic instantaneu la o cantitate foarte mare de documente sau cărţi, la
arhivele online ale jurnalelor sau la bazele de date specializate, care pun la
dispoziţie lucrări ştiinţifice, face ca această opţiune de documentare să fie tot
mai răspândită. Nevoia de raportare la ultimele studii publicate este o altă
explicaţie. Gradul de accesibilitate la resursele online este şi una dintre
principalele cauze care explică gradul foarte mare de plagiat în rândul
studenţilor, indiferent de spaţiul cultural sau geografic în care se află.
Cum unul dintre principale motive pentru problema propagării
plagiatului este pus pe seama mijloacelor electronice, tot acestea sunt şi cele
care oferă o soluţie pentru înlesnirea identificării: aşa-numitele softuri anti-
plagiat10. Sistemele electronice de detectare a plagiatului, cum sunt Turnitin
sau iThenticate, nu au, în sine, capacitatea de a descoperi porţiunile plagiate
dintr-o lucrare, ci pot oferi strict indicii despre nivelul de similitudine între
textul examinat şi alte texte. Acest tip de softuri verifică asemănarea dintre o
lucrare şi conţinutul tuturor documentelor care sunt disponibile online, dar şi
în baza de date proprie, în care au fost înmagazinate toate textele controlate
anterior. Stocarea în baze de date a lucrărilor verificate anterior cu un soft
specializat poate să ajute cadrele didactice să descopere dacă un text prezentat
de un student a mai fost utilizat în trecut de acelaşi student sau de un altul.
Deşi cea mai des utilizată denumire pentru acest tip de programe este cea
de soft antiplagiat, trebuie cunoscut faptul că aceste programe nu detectează
plagiatul în sine, ci gradul de similitudine dintre o lucrare examinată şi alte texte
existente în mediul online sau în baza proprie de date. Softul are capacitatea de
a emite un raport de analiză, care include porţiunile de text identificate ca fiind
similare cu alte texte, indicii despre sursa de provenienţă a textului, dar şi
procentul de similitudine din lucrarea supusă verificării. Mai departe, aceste
rapoarte trebuie verificate de către cadrul didactic, cel care poate pune
verdictul de plagiat.
Analizarea unei lucrări trecute prin filtrul unui sistem de detectare a
similitudinilor presupune examinarea fiecărei porţiuni indicate ca fiind
problematică. Profesorul va trebui să verifice dacă citarea s-a făcut în mod
corect, prin utilizarea ghilimelelor şi indicarea sursei de unde a fost preluat
textul. În cazul în care ghilimelele nu marchează textul preluat, deşi se face
referire la autor prin folosirea parantezelor sau printr-o notă de subsol, avem
de-a face cu un caz de plagiat.

10
În acest moment sunt disponibile mai multe softuri folosite de universităţi pentru verificarea
similitudinilor, printre acestea numărându-se, pe lângă Turnitin sau iThenticate, şi SEMPLAG,
Plagiarism-detector.com, Sistemantiplagiat.ro, Safe assign. Folosirea acestor softuri la nivelul
universităţilor româneşti a fost recunoscută prin Ordinul de Ministru nr. 3485/2016.

36
 Pentru o mai bună înţelegere a modului în care poate fi identificată o
situaţie de similitudine şi una de plagiat cu ajutorul unui program specializat,
vom oferi două astfel de exemple. Cele două cazuri alese prezintă porţiuni din
două lucrări diferite, care au fost analizate de softul Turnitin.
În Imaginea 1 avem un fragment dintr-o lucrare a unui masterand în care
procentul de similitudine indicat de softul Turnitin a fost de 41%. Aşa cum
se poate vedea, pasajele marcate indică similitudine cu paragrafe din alte
lucrări, însă, în acest caz, studentul a citat în mod corect, utilizând
ghilimelele şi indicând sursa de provenienţă a textului care nu-i aparţine
prin utilizarea notelor de subsol. (FOTO...)
În Imaginea 2 este ilustrat cazul unei alte lucrări, realizate tot de un
masterand, în care profesorul examinator a pus verdict de plagiat deoarece
cursantul nu citează în mod corect, prin utilizarea celor două procedee
cumulative consacrate, ghilimelele şi indicarea autorului de unde a preluat
conţinutul. În cazul paragrafului de mai jos există două tipuri de plagiat:
plagiatul de tip copy-paste în cazul primelor trei rânduri, care sunt copiate
cuvânt cu cuvânt, fără a fi marcate cu ghilimele şi indicarea sursei. Celelalte
două paragrafe sunt şi ele plagiate, deşi la finalul fiecăruia dintre ele
masterandul face trimitere prin note de subsol către autorul original. Lipsa
ghilimelelor determină verdictul de plagiat şi încadrarea în categoria de
plagiat prin atribuire parţială a sursei. În cazul acestei lucrări, procentul de
similitudine indicat de soft a fost de 87%. (FOTO...)

Aşa cum reiese din analiza celor două cazuri, un procent mare de
similitudine indicat de soft nu înseamnă că avem de-a face, în mod automat, cu un
caz de plagiat. Totuşi, un procent mare de similitudine într-o lucrare în care
criteriile de atribuire au fost respectate poate indica faptul că avem de-a face cu
un text realizat prin însăilarea unor citate, în care contribuţia studentului este
redusă, iar gradul de originalitate inexistent. Într-o astfel de situaţie,
examinatorul poate decide fie acordarea unei note mici, fie nepromovarea
studentului.
Profesorul examinator va exclude suspiciunea de plagiat în următoarele
situaţii atunci când evaluează un raport de similitudine în care sunt indicate
asemănări cu alte texte:
- textul reprezintă un citat, marcat cu ghilimele şi indicarea sursei prin
notă de subsol sau paranteze;
- textul aparţine aceluiaşi autor, fiind publicat anterior, lucru menţionat
în mod explicit;
- textul a fost publicat online înainte de emiterea raportului de
similitudine;
- textul indicat ca fiind similar este o înşiruire de minimum cinci cuvinte
consecutive, care reprezintă o sintagmă uzuală, „din acest punct de
vedere", sau denumiri de instituţii, cum ar fi „Consiliul Naţional pentru
Atestarea Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare”.

37
 3.4.3. Utilizarea „Google”

Atunci când profesorul nu are acces la un soft de detectare a

similitudinilor, acesta poate verifica autenticitatea unor pasaje dintr-o lucrare
cu ajutorul internetului, mai precis a motorului de căutare Google. Acest motor
de căutare are indexate un număr important de lucrări, cărţi (Google Books) sau
documente, ceea ce poate face căutarea online relativ simplă. Evident că acest
tip de verificare presupune alocarea unui timp mult mai mare pentru
verificarea unor lucrări decât în situaţia în care se utilizează un program
specializat.
Verificarea cu ajutorul Google poate fi făcută prin preluarea unei
succesiuni de câteva cuvinte, minimum cinci, din lucrarea studentului şi
introducerea acestora în motorul de căutare. Pentru a limita rezultatele care
pot fi generate de instrumentul de căutare la secvenţa dorită, se recomandă
plasarea succesiunii de cuvinte alese între ghilimele, astfel încât să fie căutat
doar pasajul dorit.
În cazul în care examinatorul are suspiciunea că studentul a copiat un
anumit pasaj prin traducerea acestuia dintr-o limbă străină, poate să caute o
anumită secvenţă de cuvinte în limba din care presupune că s-a făcut preluarea
şi care nu poate fi tradusă decât într-un singur mod în limba română. O altă
variantă este verificarea lucrărilor autorilor străini indicate în bibliografie.
Această modalitatea de verificare poate fi una destul de complicată, deoarece
poate presupune investirea unei perioade mai mari de timp pentru o singură
lucrare.

3.4.4. Verificarea la bibliotecă

Atunci când rezultatele căutărilor cu un program specializat şi căutarea

pe Google nu dau niciun rezultat, dar, cu toate acestea, profesorul are o
suspiciune ridicată cu privire la originalitatea unei lucrări, poate recurge la
verificarea acesteia cu ajutorul cărţilor, revistelor sau a altor resurse
documentare nedigitalizate, la bibliotecă. Un efort de acest tip poate fi depus
atunci când este vorba despre lucrări de doctorat sau alte cercetări ştiinţifice
mai complexe.
Oricare dintre indiciile enumerate mai sus care ar putea atrage atenţia
unui profesor că o lucrare nu este originală poate fi un bun punct de pornire.
Identificarea plagiatului fără utilizarea instrumentelor electronice poate
fi făcută plecând de la notele de subsol şi bibliografie. Spre exemplu, dovezile de
plagiat în teza de doctorat a fostului vicepremier Gabriel Oprea au fost
descoperite după ce s-a constat că lucrarea acestuia nu are introducere şi
concluzii, iar prima notă de subsol începea cu „op.cit.", care în convenţiile
internaţionale de citare în lucrările ştiinţifice înseamnă operă citată anterior.
Existenţa unor greşeli în transcrierea numelor unor autori sau a lucrărilor
poate să fie, de asemenea, un indiciu de la care se poate începe verificarea. O
astfel de situaţie a fost constatată în teza de doctorat a procurorului-şef al

38
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Laura Codruţa Kovesi, care a citat într-o notă
de subsol un autor inexistent: „Tamam M.”. În realitate, era vorba despre
Tamara Makarenko, care ar fi trebuit citată ca „Makarenko T.” Plecându-se de la
respectiva notă s-a constat că, de fapt, conţinutul pentru care aceasta a indicat-
o pe „Tamam M." ca fiind autor, îi aparţinea în realitate lui Emil Hedeşiu, care
nu preluase nicio porţiune din textul respectivei autoare, ci făcea o simplă
referire la o idee expusă de Tamara Makarenko.
Un alt tip de eroare care poate duce la identificarea unei situaţii de
plagiat fără a se utiliza un soft electronic este scrierea greşită a bibliografiei.
Indiciile de plagiat în teza de doctorat a fostului ministru de Interne Petre Tobă
au fost descoperite după ce s-a constatat că numele a doi autori renumiţi, Berry
Buzan şi Joseph Stiglitz, erau trecute la litera „A", având particula „Apud"
înainte, şi nu la literele „B", respectiv „S". În convenţiile internaţionale de citare,
particula „apud”, care înseamnă „după”, este utilizată atunci când cel care
redactează o lucrare ştiinţifică nu citeşte un autor în original, ci găseşte
referirea la o idee a acestuia sau chiar un citat din acesta în lucrarea unui alt
autor. Pentru a exemplifica mai bine, să presupunem că în cartea The Power
Elite a lui Wright Mills găsim un citat din Walter Lippmann, pe care dorim să îl
utilizăm în lucrarea noastră. Citarea corectă va fi Lippmann apud Mills.

39
 CAP.4. ALTE FORME DE LIPSĂ DE ONESTITATE ACADEMICĂ

Deși în România discuţia despre plagiat şi comportamentele lipsite de

onestitate în mediul academic este una de dată relativ recentă, cercetătorii
specializaţi în educaţie universitară, din foarte multe ţări, au studiat în
profunzime chestiunea integrităţii academice şi, în special, a plagiatului. Astfel,
au fost identificate şi alte situaţii, în care lipsa de corectitudine se poate
manifesta în rândul studenţilor.

4.1. Ghostwriting

Acest termen provine din cuvântul ghostwriter, care poate fi tradus în

limba română prin „scriitor-fantomă”, ceea ce înseamnă că ghostwriting se
poate traduce, uşor forţat, prin „scriitura unei fantome”. Ghostwriter-ii sunt
persoane angajate special să scrie o lucrare, o carte, fără ca publicul larg să ştie
cine este, în realitate, autorul. Dacă această practică este inacceptabilă în
mediul universitar, ea este utilizată pe scară largă de vedete (cântăreţi, actori,
sportivi) sau oameni politici, pentru a-şi scrie memoriile sau anumite secvenţe
de viaţă.
În străinătate, ghostwriting-ul pentru studenţi este extrem de dezvoltat,
existând numeroase site-uri care oferă acest tip de servicii într-un deplin
anonimat, astfel încât nici clientul nu va cunoaşte identitatea celui care scrie
tema, şi nici scriitorul nu va şti cine îi este clientul. Intermedierea între cele
două părţi este asigurată de platforma electronică. Există două tipuri răspândite
pe scară largă de lucrări produse pentru studenţi, care pot fi redactate ca
urmare a contractării unor servicii de ghostwriting (Weber-Wulff, 2014):
- Lucrările personalizate. Sunt acele lucrări adaptate solicitărilor
clientului, care poate să îi transmită celui care va scrie lucrarea o serie
de cerinţe, inclusiv bibliografia pe care ar trebui să o utilizeze. Paleta
de lucrări studenţeşti care poate fi acoperită de acest gen de servicii
este una largă, de la eseuri şi referate, la lucrări de licenţă sau
disertaţie, la teze de doctorat.
- Lucrările la comandă. Sunt acelea scrise deja (paper mills în limba
engleză, termen care ar putea fi tradus în română prin „fabrici de
referate” sau „fabrici de lucrări”) și care sunt puse la dispoziţia
studenţilor tot prin intermediul unor site-uri specializate. Acestea
oferă studenţilor o bază de date online în care sunt stocate lucrări din
domenii diferite. Accesul poate fi gratuit sau se poate cere, pentru ca
persoana interesată să descarce o astfel de lucrare, să încarce o alta pe
site (la schimb).

40
 4.2. Contractul de „cheating”

Acest termen este unul prea puţin cunoscut în mediul academic

românesc, deşi practica pe care o acoperă este una în creştere în ultimii ani.
Contractul de „cheating” (în traducere „contract pentru înşelăciune”) este o
formă a ghostwriting-ului, conceptul ca atare fiind lansat de Robert Clarke şi
Thomas Lancaster în 2006 (apud Weber-Wulff, 2014).
În accepţiunea celor doi autori, contract de „cheating” înseamnă
„prezentarea unei lucrări de către un student cu scopul de a obţine notă de
trecere, pentru care a plătit o persoană să o scrie în numele său”. Particularitatea
acestui tip de ghostwriting este dată de faptul că studentul deschide o licitaţie
pe internet, pe un site specializat în acest sens, unde descrie tematica şi
cerinţele exacte pentru realizarea lucrării de care are nevoie. În funcţie de
aceste criterii, o serie de scriitori-fantomă licitează suma pentru care se oferă să
scrie lucrarea. Studenţii aleg să plătească preţul cel mai mic care le este oferit
pentru serviciul solicitat.

4.3. Autoratul de onoare (din oficiu)

Dezvoltarea ştiinţifică din ultimii ani a fost facilitată, în special, de munca

în echipe de cercetare, încurajată tot mai mult de comunitatea academică
internaţională. Acest lucru presupune implicarea unor specialişti care pot
proveni din domenii cât mai diferite şi împărţirea sarcinilor pe parcursul tuturor
etapelor de realizare a unui studiu: conceperea şi organizarea lucrării,
colectarea de date, documentarea teoretică, analizarea şi redactarea. Toate
persoanele care sunt, în final, menţionate ca autori ai unor cercetări, trebuie să
fi avut o contribuţie la realizarea acesteia, atât la partea de cercetare, cât şi la
scrierea textului. Persoanele care au acordat sprijin echipei prin furnizarea
unor opinii sau critici pot fi menţionate în secţiunea rezervată mulţumirilor
(acknowledgement în engleză).
Totuşi, există destul de multe situaţii în care persoane care nu au
participat la niciuna dintre etapele de realizare ale unui studiu sunt, în final,
menţionate ca autori. Conceptul de „autor de onoare” (honorary author în
limba engleză) se referă la persoanele care nu au participat la realizarea unei
lucrări, cărţi sau cercetări şi, cu toate acestea, figurează pe lista celor care au
realizat-o. Genul acesta de practică este una destul de întâlnită în lumea
academică. Există situaţii în care persoane care ocupă o poziţie de conducere în
mediul universitar sau care au o notorietate ridicată sunt menţionate ca autori
ai unor lucrări la a căror realizare nu au contribuit.
Decizia de a include un autor de onoare în colectivul de autori poate fi
luată fie pentru a avea trecere la acea persoană, dacă aceasta ocupă o poziţie de
conducere, fie pentru a avea certitudinea că lucrarea va fi publicată şi, ulterior,
citată dacă acea persoană are o bună reputaţie în comunitatea academică. În

41
urma unor situaţii în care s-a dovedit că unele lucrări ştiinţifice au fost plagiate
sau conţineau date falsificate, iar unii dintre autori au declarat că nu au
participat la realizarea respectivelor studii, modalitatea de raportare a
autorilor a fost schimbată la nivel internaţional. O serie de jurnale au introdus o
procedură prin care toţi autorii trebuie să semneze o declaraţie prin care să
certifice faptul că au contribuit la realizarea lucrării în cauză. Alte jurnale
solicită autorilor să precizeze în mod explicit contribuţia fiecăruia dintre ei la
realizarea studiului.
În cazul studenţilor, situaţiile în care unii studenţi sunt menţionaţi ca
autori ai unei lucrări de echipă, la realizarea căreia nu au participat pot apărea
destul de des. Includerea frauduloasă în echipa de lucru a unui proiect poate să
aibă la bază motive care ţin de competenţele studenţilor şi, totodată, de lipsa lor
pe anumite domenii. Studenţii care se pricep la o materie mai bine decât la o
alta, pot cere să fie menţionaţi ca autori la, de exemplu, matematică, oferind la
schimb introducerea unei alte persoane în echipa de lucru de la informatică
(Debora Weber-Wulff, 2014). În condiţiile în care grupul de lucru este unul
numeros, profesorilor le este foarte greu să stabilească contribuţia fiecărui
cursant.

4.4. Falsificarea de date

Comunitatea ştiinţifică internaţională a fost zguduită în ultimii ani de o

serie de acuzaţii de falsificare sau alterare de date în studii realizate şi publicate
de cercetători reputaţi, recunoscuţi la nivel mondial. Totuşi, falsificarea de date
nu este o problematică de dată recentă, această chestiune fiind analizată încă de
la începutul secolului XIX de către inventatorul englez Charles Babbage (apud
Weber-Wulff, 2014). Ch. Babbage a clasificat fabricarea de date în trei categorii:
1. falsificarea / contrafacerea - este o procedură elaborată de denaturare /
fabricare a unor date, în scopul ușurinței realizării lucrării sau articolului;
2. decuparea - presupune eliminarea datelor care nu corespund ipotezei de
lucru;
3. prepararea - înseamnă efectuarea mai multor măsurători, analize,
interviuri etc. şi raportarea exclusivă a acelor date considerate
convenabile de către cercetător.
Pentru limitarea cazurilor în care poate să apară alterarea datelor,
comunitatea ştiinţifică a introdus o procedură de management a datelor, care
se referă la modalitatea de colectare a informaţiilor, proprietatea şi
responsabilitatea asupra datelor colectate, păstrarea şi partajarea accesului la
date cu alţi cercetători sau chiar cu alte persoane interesate11. Procedura de
management a datelor include:
- supravegherea modalităţii de colectare a datelor;
- asigurarea confidenţialităţii subiecţilor care au participat la studiu;

11
Pentru mai multe informaţii despre etica în cercetarea ştiinţifică poate fi studiat Manualul european
privind etica în cercetare elaborat de Comisia Europeană.

42
 - stocarea în siguranţă a datelor, astfel încât baza de date să poată fi
pusă la dispoziţia altor cercetători interesaţi de replicare;
- analizarea şi utilizarea datelor într-o manieră responsabilă;
- prezentarea veridică a datelor.
Partajarea datelor obţinute în urma realizării unui studiu ştiinţific este o
practică distinctivă în comunitatea academică, reglementată prin diferite coduri
de etică ale unor instituţii de învăţământ sau asociaţii profesionale. Importanţa
principiului partajării de date a fost explicat printr-o serie de argumente de
către National Institute of Health din Statele Unite ale Americii:
- consolidarea cercetării ştiinţifice pornind de la criteriul transparenţei;
- încurajarea diversităţii de analiză şi opinie;
- promovarea unor cercetări noi, a unor ipoteze şi metode de analiză noi
sau alternative;
- sprijinirea studiilor care vizează metode de colectare şi măsurare a
datelor;
- facilitarea educaţiei unor noi cercetători;
- posibilitatea explorării unor subiecte care nu au fost vizate de
cercetătorii iniţiali;
- posibilitatea de a crea noi seturi de date prin combinarea datelor din
surse multiple.
Partajarea de date poate fi plasată sub embargou prin documentele
proiectului de cercetare, însă acest lucru este delimitat, de regulă, la un anumit
interval de timp, după care accesul devine public.

43
 CAP.5. REDACTAREA CORECTĂ A UNEI LUCRĂRI ACADEMICE

5.1. Autorat, co-autorat

Legea nr. 8/1996 stabilește cadrul pentru definirea noțiunii de Autor:

„Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera”. (Art.3,
alin.1); „Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele
căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică” (Art.4,
alin.1). Calitatea de Autor există individual, în co-autorat și colectiv. Legea
definește drept „operă comună” opera „creată de mai mulți autori, în
colaborare”, iar dreptul de autor în acest caz „aparține coautorilor acesteia,
între care unul poate fi autorul principal, în condițiile prezentei legi” (Art. 5,
alin. 1,2).
Autorul deține drepturi morale asupra operei, care nu pot fi înstrăinate, și
drepturi patrimoniale care pot fi înstrăinate.
Stabilirea calității de Autor este uneori destul de dificilă, generând
suspiciuni în ce privește plagiatul sau alte forme de malpraxis academic.
Situațiile cele mai frecvente privesc „traficul” de prestigiu prin care autorul (sau
co-autorii) includ(e) „numele” unei alte persoane, cu prestigiu academic mai
mare sau importanță într-o anume conjunctură, în calitate de co-autor al operei
la care, însă, nu a avut nicio contribuție.
Cercetătorii au constatat existența și persistența benefică a rețelelor de
co-autorat, rezultat al „colaborării” în mediul de cercetare, dar și a situațiilor
penibile ale falsului co-autorat sau a citării excesive între membrii unui grup, în
vederea creșterii artificiale a indicelui Hirsch, de pildă. Domeniile de cercetare
își stabilesc reguli proprii privind stabilirea calității de Autor și Co-autor, în
funcție de contribuția intelectuală, organizarea, conducerea și supervizarea
finală a lucrării.

5.2. Indicarea corectă a surselor

Despre această temă s-a scris și s-a publicat foarte mult. Această
operațiune esențială pentru deontologia academică este însoțită și de condiția
unei alegeri sau impuneri. Care e modalitatea, stilul de referențiere și citare pe
care trebuie să le alegem? Alegerea indică și apartenența la un tip de cultură
academică, cunoașterea eficace a utilizării autorilor și lucrărilor lor publicate.
Odată alegerea făcută, în cunoștință de cauză, conform normelor culturii
academice căreia îi aparținem, odată exersată, ea va deveni reflex și ne scutește,
apoi, de eforturi inutile. Este însă importantă cunoașterea și a altor stiluri decât
cele ale culturii noastre universitare, întrucât sunt edituri, reviste care cer un
anume stil de citare.
Denumirea „bibliografie”, folosită încă intens în mediul nostru academic,
nu face distincția clară între citare și referință. Construcția listei referințelor la

44
finalul lucrării este o operațiune complexă, care denotă și modul în care autorul
și-a construit planul lucrării, și-a înscris distinct obiectivele și a creditat
lucrările semnificative pentru tema sa. Notele de subsol, care adesea sunt
indicații bibliografice, sunt mai puțin folosite la noi pentru alte precizări decât
cele ale surselor. Indicarea corectă a surselor e un indiciu al standardului etic
operațional al autorului, al modului său de raportare atât la propriul său mediu
academic, de cercetare, cât și la colegii/colegele din alte comunități academice.

Cele mai cunoscute stiluri de prezentare a surselor sunt:

 APA (American Psychological Association)

Acesta de citare cuprinde cele mai multe dintre situațiile standard în care
se află cel/cea care face citarea/referențierea. Insistența e pe numele autorului
și anul de apariție a lucrării. Citarea apare în text în două forme: în paranteză:
„(Albu 2012: 23)” sau narativ: „Albu (2012: 23) a scris despre filosofia
detașării”. Referințele construiesc bibliografia și înseamnă lista de la finalul
lucrării cu datele complete de identificare ale lucrării citate: „Albu, I. (2012),
Despre detașare. Iași: Polirom”.

 MLA (Modern Language Association)

Stilul acesta de citare/referențiere e familiar multora. El încearcă să
adapateze regulile la varietatea enormă a surselor și a modului de alcătuire a
bibliografiei finale. Noi folosim încă acest termen, „bibliografie”, care are
originea în cuvinte grecești, însemnând „carte”, „scris”, în timp ce varietatea
surselor include azi pe cele online (de tip scris, video, audio, slides ș.a.). Iată
câteva exemple de prezentare, în regulile de bază ale MLA:
- https://owl.english.purdue.edu/owl/resource/747/01/
- http://www.mla.org/MLA-Style/What-s-New-in-the-Eighth-Edition

 Chicago
Este stilul care acordă mare importanță citării prin note (de subsol sau de
sfârșit de capitol/lucrare). În același timp, stilul e eficient pentru credibilitatea
indicării surselor în contextul unei suspiciuni de plagiat sau testări a
similitudinii. Iată un exemplu de prezentare în regulile de bază ale stilului
Chicago:
- https://owl.english.purdue.edu/owl/resource/717/01/

 Harvard
Stilul e simplu, pune în prim plan Autorul și Data, dar, la fel ca și celelalte
stiluri, se adaptează variatelor tipuri de surse și suporturi (hârtie, digital).
Regulile de bază ale stilului, pe site-ul Imperial College of London, de pildă:
- http://www.imperial.ac.uk/media/imperial-college/administration-and-
support-services/library/public/Harvard.pdf

45
NOTĂ:
Prezentul suport de curs este realizat prin preluări integrale sau parțiale de
texte, din următoarele lucrări de referință publicate în domeniu:

- Bulgaru M., Etica profesională - o necesitate pentru activitatea de succes a

specialistului, Studia Universitatis Moldaviae, 2018, nr. 3, Seria „Științe
sociale”;
- Papadima L. (coordonator), Deontologie academică. Curriculum-cadru,
Editura Universității din București, 2018;
- Șercan E., Deontologie academică. Ghid practic, Editura Universității din
București, 2017;
- Socaciu E., Vică C., Mihailov E., Gibea T., Mureșan V., Constantinescu M.,
Etică și integritate academică, Editura Universității din București, 2018;

Structura sa aparține autorului, fiind în concordanță cu fișa disciplinei și cu

numărul de ore didactice alocate prin planul de învățământ, aprobat la nivelul
FEAA.

Conf. dr. Daniel TOBĂ

46