I.

Introducere

Agresivitatea și violența sunt realități care se regăsesc de-a lungul întregii istorii umane,
indiferent de epocă și de gradul de dezvoltare al civilizației omenești.
Cu toate că societatea actuală are mecanisme de control și de contracarare a
comportamentelor agresive, indezirabile, care atentează la viața/siguranța persoanei și îi
afectează funcționarea atât în viața privată, cât și în societate (existând legi și instituții de
impunere a legii), la nivel individual se menține activă nevoia de a găsi o soluție de limitare a
manifestării agresivității altora asupra propriei persoane.
Astfel, devine o necesitate capacitarea persoanei în a face față agresiunii – atunci când
aceasta  se produce –  astfel încât că, pe de o parte reacția de apărare să fie eficientă și eficace iar
pe de altă parte, să respecte normele legale și să nu victimizeze pe mai departe persoana agresată.
Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a formelor de comportament orientate
în sens distructiv, în vederea producerii unor daune (materiale, moral-psihologice sau mixte).
Actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, autoturism, mobilă, etc.), ființa umană (individul
uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele. Opusul agresivității poate fi considerat
comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranță și echilibru.
Fără îndoială, problemele pe care le suscită manifestările agresive – îndeosebi cele cu
caracter antisocial- sunt de mare actualitate, mass-media semnalizând zilnic omniprezența
violenţei în societatea noastră sub aspectul ei extrem şi spectacular: asasinate, tâlhării, violuri,
atacuri cu mână armată, atentate etc. Iată de ce, agresivitatea este privită ca o problemă
socială pentru care se aşteaptă o soluţie, studiul ştiinţific al cauzelor violenţei, precum şi al
mijloacelor de a reduce prevalenţa acestora fiind de o importanţă majoră într-o lume
caracterizată printr-o creştere a agresivităţii atât la nivelul relaţiilor interpersonale, cât şi la
nivelul celor internaţionale. Ca şi multe alte concepte psihologice, termenii de „agresivitate”,
respectiv „agresiune” şi „violenţă” aparţin deopotrivă limbajului comun şi arsenalului tehnic al
psihologiei, cele două puncte de vedere putând să nu coincidă cu necesitate.
Problema comportamentului agresiv, de larg si permanent interes sociologic, a fost
abordată în literatura de specialitate de cele mai multe ori ca rezultat al cercetărilor separate, ori
exprimând opinii diferite ale psihologilor, sociologilor, psihiatrilor, pedagogilor și juriștilor.

1
II. Definire agresivitate

Agresivitatea, din punct de vedere etimologic provine din latinescul ”agressio” care
înseamnă ”a ataca”. Astfel, agresivitatea vizează o stare a sistemului psihofiziologic, prin care
individul reacţionează printr-un set de conduite ostile în plan conştient, inconştient şi
fantasmatic, care ţintesc să distrugă, să degradeze, să constrângă, să nege sau să umilească o
persoană sau un obiect cu semnificaţie pentru persoana respectivă, pe care agresorul le simte ca
atare şi reprezintă pentru el o provocare. Este o însuşire a fiinţelor vii pe toată scara evoluţiei
acestora. (Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1994,
pg. 5)
Agresivitatea este un concept studiat în multe dintre ramurile psihologiei (psihologia
personalității, psihologia transporturilor, psihologie clinică, etc.) datorită implicațiilor sociale pe
care le are. (Chraif, Aniței, 2013)
Baron și Richardson, 1994, (apud Pahlavan, 2011) au afirmat că agresivitatea se referă la
toate formele de comportament ce urmăresc producerea suferinței unui alt organism viu, în
condițiile în care acesta nu-și dorește un astfel de tratament.
Bushman și Anderson, 2001, (apud Chraif, Aniței, 2013) afirmă că agresivitatea
reprezintă orice tip de comportament îndreptat spre alt individ pentru a provoca daune, iar
autorul are intenția de a-l afecta pe cel vizat, în timp ce ținta încearcă să evite acest
comportament. Daunele provocate accidental nu sunt comportamente agresive, deoarece sunt
lipsite de intenție. De asemenea, nu sunt considerate comportamente agresive nici acele
comportamente care îl rănesc și care îi provoacă suferință celui vizat, dar scopul lor este util,
cum ar fi intervențiile dentare, activitățile chirurgicale, etc. și nici comportamentele care
provoacă suferință celui vizat, însă acesta nu dorește evitarea lor, adică masochismul.
Așadar, reies două caracteristici principale ale agresivității:
1. Intenția autorului de a provoca daune și suferință;
2. Intenția țintei de a evita implicarea într-un astfel de comportament.
Agresivitatea a fost adesea asociată unor emoții negative (furia), unei motivații (dorința de a
face rău) sau unor credințe negative (rasismul, prejudecăți etnice). Chiar dacă toți acești factori
joacă un anumit rol în manifestarea unui comportament agresiv ce poate provoca suferință

2
celuilalt, prezența lor nu reprezintă o condiție obligatorie. Nu este neapărat ca individul să fie
furios pentru a agresa. (Pahlavan, 2011)
În general, psihologii înțeleg prin comportament agresiv, acel comportament care
conduce la ”vătămarea” celui atacat, fie că este vorba de rănire sau distrugere, fie că este vorba
enervare, ironizare sau jignire. (Eibl-Eibesfeldt, 2009)
Buss, 1961 (apud Eibl-Eibesfeldt, 2009), a definit agresivitatea în funcție de daunele
provocate ca o ”reacție care emite stimuli dăunători spre unalt organism”.
Selg, 1968, (apud Eibl-Eibesfeldt, 2009) a afirmat că agresivitatea constă ”într-o sumă de
stimuli dăunători orientați spre un organism sau un surogat de organism”.
Dollard și colaboratorii, 1939 (apud Eibl-Eibesfeldt, 2009) consideră că intenționalitatea
este caracteristica decisivă, desemnând prin agresivitate acea secvență de comportament al cărei
scop este ”rănirea persoanei împotriva căreia este îndreptată”.
Agresivitatea sau comportamentul agresiv poate fi definit ca fiind acea formă
de comportament orientată în sens distructiv, în vederea producerii unor daune,care pot fi
materiale, psihologice, morale sau mixte. Prin urmare, actul agresivităţii,al comportamentului
poate fi îndreptat către obiecte, către ființele umane sau ambele. La polul opus agresivității se
află comportamentul prosocial. Formele cele mai frecvente și mai cunoscute ale
comportamentului agresiv sunt delicvența și infracționalitatea. O definiție mai completă a
agresivității ar fi aceea că agresivitatea este orice formă de conduită orientată către obiecte,
persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răni, distrugeri sau daune.
Conform definiţiei din dicţionar, agresivitatea este un comportament distructiv şi violent
orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Există şi o agresivitate calmă, nonviolentă dar
întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar
distrugere a obiectului ei. Agresivitatea se găseşte şi la animale dar acestea o fac sub imperiul
nevoii de hrană, nu ca omul care o face din tendinţa competitivă.

3
II.1. Caracteristicile agresivității și comportamentului agresiv

Din perspectiva scopului urmărit, unele comportamente agresive sunt orientate, au ca

scop producerea unui rău unei alte persoane, în timp ce alte comportamente agresive au în
principal ca scop demonstrarea puterii sau masculinităţii agresorului, ambele demonstrate
prin agresivitate. Agresivitatea nu este nici comportament antisocial, şi nu trebuie confundată sau
identificată cu delincvenţa sau cu infracţionalitatea. Agresivitatea nu implică întotdeauna un
caracter antisocial. Luptătorul de arte marţiale, în ring, poate avea un comportament agresiv.
Totuşi, în acest caz, deși există agresivitate, chiar explicită, nu putem vorbi de comportament
antisocial. De asemenea, nici situaţia inversă nu este întotdeauna valabilă; nu orice
comportament infracţional, sau antisocial poate fi însoţit de agresivitate. Agresivitatea nu
înseamnă violenţă. Deşi de foarte multe ori comportamentele agresive sunt confundate cu
comportamentele violente, acestea prezintă diferenţe fundamentale. Violenţa se exprimă prin
dorinţa clară de a vătăma, de a face rău, însă acest lucru se poate face şi fără agresivitate, fără ca
iniţiatorul să dea dovadă de comportament agresiv. De exemplu, otrăvirea unei persoane, este
într-adevăr un act agresiv, dar nu implică violenţă. Agresivitatea nu este întotdeauna îndreptată
în afara subiectului. Există situaţii când comportamentul agresiv se îndreaptă asupra subiectului
însuşi, în acest caz vorbind de comportament auto-agresiv. Dar şi aici se face distincţia între
actele auto-agresive grave precum sinuciderea, auto-mutilarea, şi alte comportamente auto-
agresive uşoare, care pot periclita sănătatea, însă nu într-o manieră aşa evidentă. În acest ultim
caz putem vorbi de fumat, alcool, droguri, etc.

4
II.2. Formele agresivității

Dat fiind faptul că agresivitatea, respectiv comportamentul agresiv este un fenomen foarte
complex, o încercare de tipologizare este foarte dificilă. Criteriile cele mai frecvente după care se
poate clasifica agresivitatea sunt:
 În funcţie de agresor sau de persoana care adoptă comportament agresiv, agresivitatea
poate fi clasificată în:
- agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
- agresivitatea masculină şi agresivitatea feminine; 
- agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă; 
- agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditate.
 În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, putem împărţi
agresivitatea în: 
- Agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;
- Agresivitatea directă, care are efecte directe asupra persoanei agresate, şi agresivitatea
indirectă, în cazurile în care pot apărea intermediari între agresor şi persoana agresată,
victimă a comportamentului agresiv.
 În funcţie de obiectivele urmărite: 
- Agresivitatea care are ca scop implicit sau explicit obţinerea unor beneficii, a unui
câştig material;
- Agresivitatea ce are ca principal scop rănirea şi uneori chiar distrugerea victimei.
 În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii aceasta poate fi:
1) Agresivitatea directă/ostilă (actul agresiv este un scop în sine urmărindu-se explicit
provocarea unui rău) și agresiunea indirectă/instrumentală (suferința este folosită pentru
atingerea unui scop – sancționarea prin violență a unui comportament indezirabil);
2) Agresivitatea activă (răul este rezultatul acțiunii nemijlocite a agresorului – ex.: lovirea unei
persoane) și agresivitatea pasivă (răul este provocat prin neintervenție – ex.: persoana care nu
intervine pentru protejarea unei victime supuse violenței, deși ar putea să o facă);

5
3) Agresiunea fizică, psihică, sexuală sau verbală – privind din perspectiva actului provocator de
suferință, toate având componentă afectivă (suferința psihică);
4) Agresiunea spontană (declanșată conjunctural sau de un concurs de împrejurări neanticipate
de către agresor) și agresiunea premeditată (pregătită din timp, pentru a atinge un anumit scop);
5) Agresiunea provocată (victima a oferit un pretext agresorului, chiar și indirect) și agresiunea
neprovocată;
6) Agresivitatea manifestă (consumată într-un act provocator de suferință) vs. agresivitatea
latentă (existând un potențial agresiv, agresorul virtual căutându-și un pretext pentru a se
manifesta);
7) Agresivitate intenționată (declanșată conștient și voit de către agresor asupra victimei) și
agresivitate neintenționată (declanșată de circumstanțe independente de voința agresorului, chiar
accidental);
8) Agresivitate autoprovocată, interpersonală, familială, grupală sau publică (după numărul de
persoane implicate, locul și contextul social în care se produce);
9) Agresivitatea privită din punctul de vedere al stării de discernământ a agresorului, în strânsă
legătură cu responsabilitatea juridică și morală a acestuia.
Agresivitatea ostilă este acea formă de agresivitate caracterizată de intenția autorului de a
provoca suferință celuilalt ca un răspuns la o provocare percepută. (Chraif, Aniței, 2013)
Mai poate fi denumită și agresivitate impulsivă, afectivă sau reactivă. Agresivitatea ostilă se
caracterizează prin emoții negative puternice. Astfel, autorul actului de agresivitate dezvoltă
furie în urma perceperii unei potențiale provocări.
Furia este considerată principala cauză care instigă și determină comportamentele agresive ostile
care au scopul principal de a-l face să sufere pe cel care a provocat. (Chraif, Aniței, 2013)
Este un lucru greșit să se considere că furia este principala cauză care determină agresivitatea.
Furia apare ca răspuns la provocarea percepută, dar care durează de obicei câteva clipe. De cele
mai multe ori, actul agresiv are loc la o perioadă de timp îndelungată după ce a avut loc
provocarea, deci după ce starea de furie s-a consumat. În concluzie, furia este reacția primară la
provocare, însă nu toate episoadele de furie duc la producerea de comportamente agresive.
Așadar, decisive pentru agresivitatea ostilă, pe lângă furie mai sunt factorii situaționali și
caracteristicile personale ale fiecărui individ.

6
 Agresivitatea instrumentală a fost definită de Berkowitz, 1993 (apud Chraif, Aniței,
2013) ca fiind o activitate deliberată care dorește să atingă un obiectiv bine definit, altul decât
rănirea sau vătămarea altei persoane și este mai degrabă proactivă decât reactivă. Bushman și
Anderson (2001) în schimb, au completat definiția aceasta, făcând diferența între scopurile
secundare și scopurile principale ale actelor agresive, și spunând că intenția de a face rău este
principala condiție ca un act să fie considerat agresiv și poate fi doar scopul secundar al unui
asemenea act. Astfel, cei doi autori au distins tipurile de agresivitate în funcție de scopurile
principale ale actelor agresive. Ei au afirmat că atât un jaf bancar, cât și lovirea cu pumnul a unei
persoane sunt acte agresive pentru că ambele conțin intenția de a răni, însă diferă cu privire la
scopul principal al actului, primul având ca scop principal obținerea banilor, în timp ce al doilea
are ca scop principal vătămarea altui individ. În aceste exemple, primul este un act de
agresivitate intrumentală. (Chraif, Aniței, 2013)

7
II.3. Teorii și modele de dezvoltare a comportamentelor agresive

Bushman și Anderson, 2001, (apud Chraif, Aniței, 2013) au sintetizat din literatura de
specialitate cinci teorii și modele de dezvoltare a comportamentelor agresive pe care se bazează
majoritatea cercetării științifice.
1. Teoria cognitivă a agresivității – factorii neplăcuți precum provocările, frustrările,
zgomotele puternice, temperaturile foarte ridicate și foarte scăzute și mirosurile neplăcute
duc la apariția afectelor și emoțiile negative. Acestea fiind produse de experiențe
neplăcute activează gânduri, trăiri, amintiri și reacții motorii asociate cu tendințele ”fight
or flight” = ”luptă sau fugi”; răspunsul de luptă dă naștere furiei, care în multe dintre
actele agresive este factorul declanșator al acestora.
2. Teoria învățării sociale a agresivității – oamenii dobândesc comportamente agresive la fel
cum învață și alte comportamente sociale mai complexe, fie prin experiențe personale, fie
prin observarea celorlalți.
3. Teoria scenariilor agresive – atunci când copiii observă agresivitatea și violența din mass-
media ei învață aceste scenarii agresive pe care le integrează, astfel devin patternuri
comportamentale pentru diverse situații.
4. Teoria transferului de excitație – atunci când două evenimente conduc la o excitație
psihofiziologică sunt separate de un interval foarte scurt de timp, o parte din excitația
creată de primul eveniment poate fi atribuită celui de-al doilea. Dacă cel de-al doilea
eveniment duce la apariția furiei, plusul de excitație rămas de la evenimentul anterior va
face persoana în cauză și mai furioasă, în acest fel alimentându-se și dezvoltându-se
comportamentele agresive.
5. Teoria interacțiunii sociale – comportamentele agresive sunt percepute ca fiind acte de
influență socială, de exemplu, atunci când o persoană apelează la acțiuni coercitive pentru
a produce schimbări în comportamentul țintei. Acțiunile coercitive se folosesc pentru a
obține ceva de valoare, pentru a restitui ordinea, pentru a face dreptate sau pentru a obține

8
 satisfacție socială sau personală. Conform acestei teorii, persoana ia anumite decizii și
face anumite alegeri care sunt ghidate de recompensele și beneficiile așteptate.

III. Concluzii

Conchidem agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenție către

obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și
daune.
Analizând complet și definitiv aspectele psihologice ale agresivității, caracteristicile, formele, și
cauzele acesteia, concluzionăm că agresivitatea reprezintă o conduită semnificativ- periculoasă.
Cu toate că societatea actuală are mecanisme de control și de contracarare a comportamentelor
agresive, indezirabile, care atentează la viața/siguranța persoanei și îi afectează funcționarea atât
în viața privată, cât și în societate, la nivel individual se menține activă nevoia de a găsi o soluție
de limitare a manifestării agresivității altora asupra propriei persoane. Astfel, devine o necesitate
capacitatea persoanei în a face față agresiunii, atunci când aceasta  se produce,  astfel încât ca, pe
de o parte, reacția de apărare să fie eficientă și eficace iar pe de altă parte, să respecte normele
legale și să nu victimizeze pe mai departe persoana agresată.
Din punct de vedere practic, putem interpreta manifestarea agresiunii ca sistem care inter-
relaționează următoarele componente: Agresorul, Mediul în care se produce agresiunea și
Persoana agresată. Astfel se face necesară remedierea comportamentului agresiv pe cât la
agresor, prin indentificarea cauzelor individuale ale agresivității, evitarea motivelor de criză,
stabilirea regulilor clare de comportament, precum și aceeași încurajare și evitarea etichetării, pe
atât a persoanei agresate, aceasta fiind totodată și cea mai flexibilă componentă a sistemului,
având de partea sa resursele conștientizate prin pregătire psihologică și reacția ca deprindere
antrenată sistematic.

9
Bibliografie

Butoi, I.-T. (2005). Tratat universitar de psihologie judiciară. București: Editura Phobos.

Butoi, T. (2012). Psihologie judiciară. București: Editura Trei.

Chraif, M., Aniței, M. (2013). Psihologia în trasporturi. București: Editura Universitară.

Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală. Iași: Editura Polirom.

Eibl-Eibesfeldt, I. (2009). Agresivitatea umană. București: Editura Trei.

Pahlavan, F. (2011). Comportamentul agresiv. Iași: Editura Institutul European.

Păunescu, C., (1994). Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Editura Tehnică.

10