CURSUL 1.

DEZVOLTAREA EMBRIOLOGICA A SISTEMULUI NERVOS

Dezvoltarea sistemului nervos. Histogeneza sistemului nervos. Morfogeneza sistemului nervos
central. Dezvoltarea sistemului nervos periferic.

DEZVOLTAREA SISTEMULUI NERVOS

Dezvoltarea sistemul nervos central este un proces complex ce are loc în şase stadii
principale:
-Formarea structurilor creierului: 0 – 20 săptămâni,
-Migrarea neuronală: 6 – 20 săptămâni,
-Proliferarea celulară şi creşterea creierului: 0 săptămâni – 12 ani,
-Diferenţierea, maturarea, sinaptogeneza 12 săptămâni – 12 ani,
-Moartea celulară programată: până la 6 luni postnatale,
-Mielinizarea: 13 săptămâni – 30 ani.
La naştere creierul reprezintã aproximativ 25% din volumul creierului adult. O mare parte din
creşterea postnatalã este datoratã:
• creşterii dimensionale a corpilor neuronali.
• proliferãrii prelungirilor neuronale.
O alta etapă importantă în dezvoltarea sistemului nervos central este regionalizarea.
Regionalizarea se referă la organizarea sistemului nervos central în subdiviziuni cranio-caudale.
Cea mai clară subdiviziune are loc la nivelul rombencefalului.
Regionalizarea creierului posterior implică un proces de segmentare. În timpul
dezvoltării timpurii a rombencefalului apar 8 unităţi morfologice, numite rombomere.
Rombomerele servesc la organizarea tiparului segmentar al diferenţierii neuronale şi migrarea
comandată a celulelor crestelor neurale în arcurile branhiale specifice.
Neurulaţia este un proces indus de notochord (mesoderm axial), sub influenţa căruia
din ectodermul embrionar se formează:
-placa neurală,
-şanţul neural,
-crestele neurale,
-tubul neural.
În ziua a 18-a a dezvoltării intrauterine ectodermul din regiunea cranială a discului
embrionar, situat dorsal de notocord, proliferează alcătuind placa neurală. Placa neurală se
continuă lateral cu ectodermul din care s-a format, printr-o zonă denumită joncţiune
neuroectodermală.
Iniţial, placa neurală este situată cranial de nodul primitiv. Concomitent cu alungirea
notocordului, placa neurală se alungeşte până la membrana oro-faringiană. În aceeaşi zi, placa
neurală invaginează de-a lungul axului median longitudinal formând:
-şanţul neural - supraiacent notocordului,
-două plici neurale dispuse de o parte şi de cealaltă a şanţului neural, pe toată lungimea sa.
Plicile neurale se dezvoltă mai intens la extremitatea cranială a embrionului, unde proeminenă
constituind prima schiţă a creierului.
În ziua a 21-a a dezvoltării plicile neurale se apropie şi fuzionează progresiv începând
din regiunea perechii a 4-a de somite cervicale către extremităţi. Prin fuziunea plicilor neurale

1
se obţine tubul neural. Dupã închiderea tubului neural pentru scurt timp persistã un neuropor
anterior şi unul posterior prin care tubul neural comunicã cu cavitatea amniotica. Neuroporul
anterior al tubului neural se închide la vârsta de 25 zile (vârsta dezvoltării) iar neuroporul
posterior, la vârsta de 28 zile.

Ectoderm Placă neurală Plică neurală Șant neural

Creste neurale Tub neural

Formarea tubului neural

Pe măsură ce se constituie, tubul neural se separă de ectodermul din care a luat naştere.
Odată cu închiderea şanţului neural, celulele situate în zona joncţiunii neuroectodermale
invadează mezodermul de pe laturile tubului neural şi formează o masă celulară comună, creasta
neurală. Această masă unică se separă într-o porţiune dreaptă şi una stângă care migrează dorso-
lateral, de-a lungul tubului neural formând crestele neurale.
La vârsta de 21 zile i.u. crestele neurale sunt situate între tubul neural şi ectodermul
superficial. Topografic se disting crestele neurale prozencefalice (situate de-a lungul
prozencefalului), mezencefalice (pe laturile mezencefalului) şi rombencefalice (de o parte şi de
cealaltă a rombencefalului).
Celulele crestelor neurale circulă prin embrion pe căi bine definite, în perioade bine
definite şi se opresc în locuri precis delimitate unde determină realizarea unor structuri
complexe.
Neurulaţia se încheie la sfârşitul săptămânii a 4-a a dezvoltării, odată cu închiderea
neuroporului posterior al tubului neural.
Tubul neural constituie primordiul sistemului nervos central.
La extremitatea cefalică a tubului neural se schiţează trei vezicule cerebrale:
-creierul anterior - prozencefalul,
-creierul mijlociu - mezencefalul,
-creierul posterior rombencefalul.

2
 Tubul neural la sfarsitul saptamanii a 4-a iu

Din prima veziculă cerebrală - prozencefalul - se formează:

-telencefalul, din care iau naştere emisferele cerebrale şi lamina terminalis;
-diencefalul, din materialul căruia se diferenţiază vezicula optică (care va forma retina),
nervul optic şi neurohipofiza.
A doua veziculă cerebrală, denumită şi creierul mijlociu sau mezencefal va constitui
mezencefalul definitiv.
Cea de a treia veziculă cerebrală, rombencefalul formează:
-metencefalul din care se dezvoltă cerebelul şi puntea Varolio;
-mielencefalul din care ia naştere bulbul rahidian.
Tubul neural situat în continuarea veziculelor cerebrale dă naştere ţesutului ependimar,
neuronilor şi celulelor gliale ale măduvei spinării.
Cavitatea din interiorul tubului neural - canalul neural - dă naştere sistemului
ventriculilor cerebrali (în interiorul veziculelor cerebrale) şi canalului ependimar (în interiorul
măduvei spinării).

Tubul neural in saptamana a 5-a

3
 - canalul neural din portiunea caudală a tubului formeaza canalul ependimar al măduvei
- cavitatea rombencefalului formeaza ventriculul IV
- cavitatea mezencefalului formeaza apeductul Sylvius
- cavitatea diencefalului formeaza ventriculul III
- cavitatea telencefalului formeaza ventriculii laterali ai emisferelor cerebrale.
Între zilele 41 -50 i.u. porţiunea cea mai caudalã a tubului neural şi a canalului central
involueazã pe mãsurã ce coada embrionului dispare. Atrofia tubului neural caudal duce la
formarea unei structuri fibroase denumitã filum terminale care va fi prezent pe parcursul întregii
vieţi. Corpurile vertebrale cresc, extremitatea canalului central şi conul medular se plaseazã mai
sus în raport cu coloana vertebralã: L2 – L3 la 2 sãptãmâni postnatal , L1-L2 la 3 ½ ani.

Histogeneza ţesutului nervos

Semnalele care induc formarea tiparului dorso-ventral al tubului neural sunt: proteina
Sonic hedgehog (Shh) şi BMP.
BMP îşi are originea în ectodermul din vecinătatea plăcii neurale, ulterior la marginea
dorsală a plicelor neurale iar după închiderea tubului neural în placa dorsală din vecinătatea
tubului neural dorsal.
Shh este iniţial secretat de notocord, cȃnd axa dorso-ventrală a tubului neural este
specificată, după care este secretată şi de placa ventrală. Se găseşte în concentraţie mare ventral
şi în concentraţie mică dorsal.
Eliberarea Shh şi BMP formează gradiente de concentraţie opuse şi controlează
polaritatea dorso-ventrală a diferenţierii tubului neural.
BMP în regiunea dorsală induce dezvoltarea neuronilor senzoriali şi promovează
migrarea şi diferenţierea neuronilor comisurali, în apropierea plăcii dorsale. Celulele tubului
neural din regiunea ventrală, expuse unor concentraţii mai mari de proteină Sonic hedgehog vor
deveni neuroni motori. Concentraţii mai mici de proteină Sonic hedgehog determină formarea
de interneuroni.
Peretele tubului neural recent închis este format de celule neuroepiteliale (zona
ventriculara).
Proliferarea iniţialǎ a celulelor neuroepiteliale generează neuroblaşti care migrează spre
zona de manta iar prelungirile neuronilor migrează în zona marginală.
După formarea neuronilor, stratul neuroepitelial continuă să genereze celulele gliale ale
tubului neural: astrocite fibrilare şi neuroplasmatice, oligodendroglii. Microglia se formeaza
din mezenchim.
La naştere stratul neuroepitelial pierde capacitatea de neurogeneză, devine strat
periependimar. Zona de manta devine substanţa cenuşie iar zona marginală devine substanţa
albă.
Neuronii se organizează pentru a forma lame (placi) celulare.
Topografic tubul neural prezintă 6 lame:
-două lame bazale situate de o parte şi de alta a canalului central, în regiunea ventrală;
fiecare lamă bazală conţine zona de manta şi zona marginală.
-două lame alare situate de o parte şi de cealaltă a canalului central, în regiunea dorsală;
fiecare lamă bazală conţine zona de manta şi zona marginală.

4
 -o lamă dorsală, între cele două lame alare;
-o lamă fundamentală (ventrală), între cele două lame bazale.

Lamă dorsală

Zona de manta viitoare

substanţă cenuşie Lamă alară

Sulcus limitans
Canal central

Lamă bazală Zona ventriculara cu

celule neuroepiteliale

Zona marginală viitoare

substanţă albă

Lamă ventrală

Mezencefalul, metencefalul, mielencefalul şi măduva spinării conţin plăci bazale şi

plăci alare, în timp ce la nivelul diencefalului şi telencefalului plăcile bazale lipsesc.
Prin suprapunerea lamelor se formează coloanele bazale ce conţin neuroni motori
somatici şi viscerali şi coloanele alare care conţin neuroni senzitivi şi neuroni de asociaţie.
Mielencefalul se dezvoltă din porţiunea caudală a rombencefalului. Din el ia naştere
bulbul rahidian.
La nivelul rombencefalului, lama dorsală se întinde şi se subţiază devenind pânza
coroidă (tela choroideea) a ventriculului IV, lamele alare se situează dorso-lateral iar lamele
bazale păstrează poziţia ventrală.
Lama dorsalǎ este formată din ependim şi pia mater, care alcătuiesc plexurile coroide
ce secretă lichid cefalorahidian începând cu luna a 3-a i.u. Plexurile coroide se proiecteazǎ în
ventriculul IV.
Plăcile bazale şi alare conţin grupări neuronale organizate în coloane.
Pentru plăcile bazale sunt descrise următoarele coloane:
- coloana eferenţelor somatice conţine neuroni ai nervului XII;
- coloana eferenţelor viscerale generale conţine neuroni ai nervilor IX şi X;
- coloana eferenţelor viscerale speciale (branhială) conţine nuclei aparţinând nervilor IX, X, XI
şi inervează muşchii derivaţi din arcurile branhiale;

5
 Sectiune prin mielencefal

Pentru plăcile alare sunt descrise următoarele coloane:

- coloana aferenţelor viscerale generale conţine neuroni ce primesc impulsuri de la tractul
gastro-intestinal şi inimă pe calea nervului X;
- coloana aferenţelor viscerale speciale conţine neuroni ce primesc impulsuri de la mugurii
gustativi pe calea nervului IX;
- coloana aferenţelor somatice generale conţine neuroni ce primesc impulsuri de la suprafaţa
capului prin nervul IX;
- coloana aferenţelor speciale somatice conţine neuroni ce primesc impulsuri de la ureche pe
calea nervului VIII.
Metencefalul, componenta cea mai rostrală a rombencefalului formează puntea şi
cerebelul.
Puntea este alcatuită din două porţiuni:
- o porţiune dorsală numită tegmentum pontin, situată în podeaua ventriculului IV;
- o porţiune ventrală numită porţiune bazală.
La nivelul punţii se întâlnesc atât plăci bazale cât şi alare.
Pentru plăcile bazale sunt descrise următoarele coloane:
- coloana eferenţelor somatice conţine neuroni ai nervului VI;
- coloana eferenţelor viscerale generale conţine neuroni ai nervului III;
- coloana eferenţelor viscerale speciale conţine neuroni ai nervilor V şi VII;
Pentru plăcile alare sunt descrise următoarele coloane:
- coloana aferenţelor viscerale generale conţine neuroni ai nervului X;
- coloana aferenţelor viscerale speciale conţine neuroni ce primesc impulsuri pe calea nervului
VII;
- coloana aferenţelor somatice generale conţine neuroni ce primesc impulsuri pe calea nervilor
V şi VII;
- coloana aferenţelor somatice speciale conţine neuroni ce primesc impulsuri de la ureche pe
calea nervului VIII.
Cranial de flexura pontină, la nivelul metencefalului, marginile dorsale ale plăcii alare
constituie buzele romboide. Buzele romboide proliferează, acoperă tavanul ventriculului IV şi
alcătuiesc vermisul cerebelos şi emisferele cerebeloase.

6
 La finele săptămânii a 6-a i.u. buzele romboide metencefalice formează 2 plăci
cerebeloase. În luna a doua i.u. porţiunile craniale ale buzelor romboide se unesc pe linia
mediană, formând un primordiu unic ce acoperă ventriculul IV. În mijlocul lunii a 3-a i.u.
primordiul vermisului proemină dorsal.
Fisura postero-laterală separă o porţiune caudală constând într-o pereche de lobi
floculonodulari (porţiunea cea mai veche filogenetic) de o porţiune mai mare, situată cranial,
constând într-o îngroşare mediană denumită vermis şi două emisfere cerebeloase.
Porţiunea cranială creşte mai rapid decât lobii flocculus şi nodulus, pe care îi acoperă.
Vermisul şi emisferele cerebeloase se pliază transversal. Fisura primară se adânceşte. La finele
lunii a 3-a i.u. are loc divizarea vermisului cât şi a emisferelor cerebeloase într-un lob anterior
şi unul mijlociu. Aceşti lobi sunt sunt divizaţi în continuare în lobuli prin apariţia fisurilor
secundară şi prepiramidală. Suprafaţa lobulilor este fisurată într-o serie de girusuri transverse
denumite lame.
Procesul de formare de noi girusuri continuă toată viaţa i.u. determinând dezvoltarea
cortexului cerebelos.
Substanţa cenuşie a cerebelului este dispusă atât la exterior sub forma unui strat denumit
scoarţă cerebeloasă cât şi în interior sub forma a patru grupe de nuclei pereche: fastigial, globos,
emboliform şi dinţat.
O mare parte a mezencefalului este constituită din substanţă albă, în principal de marile
tracturi care îl conectează la creierul posterior şi la măduva spinării.
Nucleii motori de origine ai nervilor cranieni III şi IV sunt localizaţi în mezencefal ca
şi o parte a nucleului senzitiv al nervului V. Dintre aceşti nuclei doar doi, aparţinând nervului
III se dezvoltă pe seama neuroblaştilor mezencefalici din plăcile bazale.
Nucleii trohlearului (IV) şi nucleul mezencefalic al trigemenului (V) se formează în
metencefal, de unde migrează apoi în teritoriul mezencefalic.
Coliculii cvadrigemeni superiori şi inferiori se dezvoltă pe seama neuroblaştilor din
plăcile alare ce migrează medial în regiunea dorsală a mezencefalului.
Diencefalul ia naştere din prozencefal. Diencefalul nu conţine plăci bazale; plăcile alare
ale diencefalului formează:
- talamus (în partea dorsală);
- hipotalamus (în partea ventrală);
- epitalamus (posterior, în jurul epifizei).
Placa dorsală diencefalică împreună cu piamater formează plexurile coroide ale
ventriculului trei.
La finele săptămânii a 6-a i.u. un şant superficial denumit „sulcus dorsalis” separă
talamusul de îngroşarea epitalamică care se formează pe marginea posterioară a peretelui
diencefalic şi din placa dorsală adiacentă.
Creşterea talamusului obliterează şanţul dorsal şi transferă structurile epitalamice
dorsal.
Talamusul creşte disproporţionat după săptămâna a 7-a i.u. încât vine în contact cu
talamusul de partea opusă la nivelul adeziunii intertalamice.
Talamusul este separat de hipotalamus prin fasciculul lenticular. Ţesutul dintre aceste
două fascicule devine zona incertă şi nucleul reticular talamic.

7
 Nucleul subtalamic este format din neuroni migraţi din porţiunea caudală a
hipotalamusului.
Infundibulul şi neurohipofiza reprezintă o prelungire a hipotalamusului.
În luna a 2-a i.u. apar primele conexiuni hipotalamice cu creierul olfactiv şi centrii
mezencefalici.
Centrii posteriori capătă conexiuni cu centrii vegetativi din etajele inferioare şi cu
nucleii supraoptic şi tuberali.
În săptămâna a 7-a i.u apar: epifiza, trigonul habenular, nucleul habenulei, comisura
posterioară, comisura habenulară.
Placa dorsală epitalamică se evaginează pentru a forma glanda epifiză. În luna a 5-a i.u.
glanda epifiză are forma definitivă. Mezenchimul înconjurător pătrunde în interiorul glandei
împreună cu vasele sanguine şi separă cordoane celulare. Structura glandulară a epifizei atinge
dezvoltarea maximă la vârsta de 7 ani apoi involuează. După pubertate ţesutul glandular este
înlocuit treptat cu ţesut conjunctiv.
Glanda hipofiză se formează pe seama diencefalului şi a pungii Rathke.
În săptămâna a treia i.u. din podeaua ventriculului III la nivelul hipotalamusului apare
un diverticul numit infundibulum. Acesta creşte ventral în direcţia gurii primitive. Porţiunea
distală a infundibulului se diferenţiază şi formează neurohipofiza.
Epiteliul ectodermal care căptuşeşte tavanul gurii primitive (stomodeum) proliferează
alcătuind o placodă ectodermală care se invaginează şi dă naştere unui diverticul numit punga
Rathke. Aceasta creşte cranio-dorsal, spre infundibulum. Punga Rathke străbate modelul
cartilaginos al osului sfenoid, se aşează pe suprafaţa corpului osului sfenoid, înapoia chiasmei
optice, unde determină o impresiune („sella turcica”) apoi pierde conexiunile cu stomodeumul
şi dă naştere adenohipofizei. La vârsta de trei luni i.u. glanda hipofiză devine funcţională.

Dezvoltarea hipofizei

Telencefalul se dezvoltă la extremitatea rostrală a prozencefalului, pe seama plăcilor

alare şi dorsală.

8
 Citoarhitectonica cortexului. În primele douã luni cortexul este alcãtuit din cele trei
straturi primare.
În lunile 3 –4 i.u. zona corespunzãtoare stratului neuroepitelial se multiplicã intens, formând
neuroblaşti care migreazã din zona de manta în zona marginalã unde alcatuiesc cortexul
cerebral primar.
În luna a 5-a i.u. cortexul cerebral se delamineazã rapid în straturi;
în luna a 6-a i.u. existã toate cele şase straturi dar diferenţierea ultimelor trei straturi se face
postnatal pãnã la mijlocul copilãriei.
Ultimul strat care apare şi are cea mai mare dezvoltare este stratul piramidal extern
Numãrul definitiv de neuroblaşti este atins în luna a 7-a i.u., ulterior având loc doar înmulţirea
prelungirilor neuronale.
Prin zona de manta, lipsită acum de neuroblaşti, trec prelungirile neuroblaştilor dinspre
cortex spre periferie şi viceversa, constituind substanţa albă a emisferelor cerebrale.
La nivelul telencefalului se disting trei zone: area olfactivă, area striată, area paleală.
Area striată va forma corpul striat.
Area paleală (neopallium) devine cortex cerebral în care se diferenţiază centrii corticali.
Area olfactivă apare în săptămâna a 6-a i.u. sub forma a doi lobi olfactivi, care prezintă
două regiuni:
- anterioară, constituită din bulbul olfactiv şi tracturile olfactive;
- posterioară, reprezentată de substanţa perforată anterioară şi area paraolfactivă.
Telencefalul dă naştere emisferelor cerebrale, comisurilor şi creierului olfactiv.
Creşterea veziculelor telencefalice începe în săptămâna a 6-a i.u. în special în sens
caudal şi dorsal duce la apariţia lobului temporal care acoperă pereţii laterali ai diencefalulului.
În luna a 3-a i.u. veziculele cerebrale (viitoare emisfere cerebrale) se extind şi acoperă
mezencefalul iar în luna a 5-a i.u. acoperă cerebelul.
În primele două luni cortexul este alcătuit din trei straturi primare.
În luna a 6-a i.u. există toate cele şase straturi dar diferenţierea ultimelor trei straturi se
face postnatal pănă la mijlocul copilăriei.
Numărul definitiv de neuroblaşti este atins în luna a 7-a i.u., ulterior având loc doar
înmulţirea prelungirilor neuronale.
Comisurile care conectează cele două emisfere cerebrale se formează pe seama lamei
comisurale şi a lamei terminale care iau naştere în regiunea rostrală a telencefalului.
Lama comisurală se află situată dorsal iar lama terminală este situată ventral.
Din lama terminală iau naştere:
- comisura anterioară,
- comisura fornixului,
- corpul calos,
- comisura posterioară,
- comisura habenulară.
La naştere creierul reprezintă aproximativ 25% din volumul creierului adult.
Creşterea dimensională a corpilor neuronali, proliferarea prelungirilor neuronale şi
mielinizarea fibrelor nervoase determină creşterea postnatală a creierului.
Celulele Schwann derivate din crestele neurale migrează până la nivelul nervilor
periferici unde mielinizează axonii aparţinând sistemului nervos periferic.

9
 Oligodendroglia mielinizează axonii sistemului nervos central.
Mielinizarea este completă după naştere.

Defecte de dezvoltare ale tubului neural

Anencefalia- este caracterizată prin lipsa părţii cefalice a tubului neural, în locul căreia
există o masă de ţesut degenerat expus la suprafaţă. Anencefalia este datorată neînchiderii
neuroporului anterior. Primordiul creierului anterior este anormal şi dezvoltarea calvariei
deficitară. Cea mai mare parte a creierului este expusă vederii, substanţa cerebrală degenerează
fiind înlocuită cu o masă vasculară spongioasă. Mai frecventă la sexul feminin, este asociată cu
acrania şi cu rachischizis.
Calvaria este absentă iar habitusul individului este tipic de broască. Suprafeţele feţei,
gâtului şi toracelui sunt coplanare Anencefalia poate fi diagnosticară prin creşterea alfa-
fetoproteinei (AFP) în timpul sarcinii.
Encefalocel, meningo-encefalocel, hidro-meningo-encefalocel- sunt generate de
osificare defectuoasă a calotei. Osul cel mai frecvent afectat este scuama osului occipital care
poate lipsi parţial sau total. Dacă defectul osos este mic, atunci poate hernia meningele,
formându-se un menigocel. Dacă defectul osos este mai mare, atunci herniază o parte din creier
dezvoltând meningo - encefalocel; hernierea creierului, meningelor şi ventriculului cerebral
constituie hidro- meningo- encefalocel.
Spina bifida constă într-o lipsă de fuziune a arcurilor vertebrale și poate implica sau nu
țesutul neural.

Spina bifida ocultă este un defect al arcurilor vertebrale care este acoperit de piele și în
mod normal nu implică țesutul neural subiacent. De obicei, defectul apare în zona lombosacrală
și poate fi marcat de un smoc de păr care acoperă regiunea afectată.
Alte tipuri de spina bifida includ meningocele și mielomeningocele. Acestea sunt defecte
severe în care țesutul neural și / sau meningele ies în afară printr-un defect la nivelul arcurilor
vertebrale și a pielii pentru a forma un sac asemănător chistului. Majoritatea se află în regiunea

10
lombosacrală și duc la deficite neurologice, dar de obicei nu sunt asociate cu dizabilități
intelectuale. În unele cazuri, numai meningele umplut cu lichid herniaza prin defect
[meningocel]; la altele, țesutul nervos este inclus în sac [mielomeningocele]. Ocazional, plicile
neurale nu fuzioneaza, ci rămân ca o masă aplatizată de țesut neural [spina bifida cu rahischizis].
Spina bifida poate fi diagnosticată prenatal prin ultrasunete și prin determinarea
nivelurilor de α-fetoproteina din serul matern și din lichidul amniotic. Vertebra poate fi
vizualizată după 12 săptămâni de gestație și pot fi detectate defecte în închiderea arcurilor
vertebrale.
Holoprozencefalia- reprezintă lipsa formării celor două emisfere cerebrale; poate fi
parţială - holoprozencefalia lobară - sau totală, în cazuri severe, caracterizată prin absenţa fisurii
interemisferice şi prezenţa unui singur ventricul anterior, în locul celor doi ventriculi cerebrali
laterali. Decesul intervine înainte de naştere sau imediat după naştere. Supravieţuirea este
posibilă în caz de holoprozencefalie parţială dar asociază deficienţe motorii şi cognitive, diabet
insipid, secreţie inadecvată de hormon antidiuretic. Diviziunea anormală a celor două emisfere
poate fi asociată de asemenea cu lipsa formării celor două vezicule optice, rezultând un singur
ochi (ciclopia sau sinoftalmia).

Sindromul alcoolic embriofetal

Sindromul alcoolic embrio-fetal- survine la descendenţii mamelor care au consumat
alcool în timpul perioadei de organogeneză; se caracterizează prin risc crescut de naştere
prematură, întârziere în dezvoltarea staturo-ponderală, greutate mică la naştere, microcefalie,
facies particular, retard psihic moderat.
Incidenţă Sindromul evident apare cu o frecvenţă de 2‰ şi are expresie parţială la un
număr de 3-5 născuţi vii/1000 de naşteri. Teratogenitatea alcoolului a fost recunoscută recent.
Date preliminarii sugerează că aproximativ 30-55g alcool etilic absolut ingerate zilnic de femeia
gestantă dau un risc semnificativ (10%) de producere a patologiei fetale. Pe loturi de femei
gravide s-a demonstrat că, la cantităţi mai mari, riscul creşte la 20%.
Tabloul clinic Sindromul alcoolic embrio-fetal constă în întârzierea creşterii pre- şi postnatale
cu afectarea îndeosebi a creşterii în lungime. Aproape toţi copiii afectaţi prezintă microcefalie
cu dezvoltare defectuoasă a sistemului nervos central, QI cu valori curinse între 65-85 iar
aproximativ 50% prezintă anomalii cardiace asociate. Faciesul acestor copii are aspect
caracteristic: hipertelorism, fante palpebrale scurte, plică epicantică, hipoplazia etajului facial
inferior, nas scurt, filtrum alungit şi aplatizat, buze liniare. Se mai notează creste palmare
anormale, anomalii articulare, anomalii ale urechii, ale organelor genitale externe şi
hemangioame cutanate. Anomaliile caracteristice fetopatiei alcoolice constau în: microcefalie
cu anomalii ale migrării neuronale şi gliale, anomalii cerebeloase, polimicrogirie, agenezia
corpului calos, holoprozencefalia, defecte de tub neural, arinencefalia. Apariţia fetopatiei
alcoolice şi severitatea simptomatologiei sunt direct proporţionale cu cantitatea şi distribuţia în
timp a consumului de alcool de către mamă.
MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS PERIFERIC

11
 Sistemul nervos periferic cuprinde structuri nervoase situate în afara sistemului nervos
central: nervii cranieni, spinali, viscerali şi ganglionii cranieni, spinali şi autonomi.
Formarea sistemului nervos periferic presupune mai multe procese: formarea
ganglionilor, proliferarea neuroblaştilor, creşterea axonilor, sinaptogeneza preganglionară,
formarea dendritelor şi inervaţia ţintei vizate. Unele procese continuă şi postnatal.
Sistemul nervos periferic se dezvoltă din mai multe surse, sursa principală fiind
reprezentată de celulele crestelor neurale.
Crestele neurale sunt structuri tranzitorii, pluripotente, ce se dezvoltă în momentul
închiderii tubului neural. La finele gastrulaţiei, în ziua 20-21 i.u. placa neurală se adânceşte
devenind şanţ neural.
După gastrulaţie, la începutul neurulaţiei, ziua 21 ‒ 22 i.u., la graniţa dintre marginea
plăcii neurale și ectodermul non-neuronal, în zona de joncţiune dintre buzele şanţului neural şi
ectodermul non-neuronal apar celulele crestei neurale.
După închiderea tubului neural, celule ectodermale situate la joncţiunea dintre tubul
neural şi ectodermul non-neuronal pierd legătura cu celulele învecinate, migrează, invadează
mezoblastul de pe laturile tubului neural şi formează o masă celulară numită creasta neurală.
Această masă unică se separă într-o porţiune dreaptă şi una stângă care migrează pe feţele
dorsale ale tubului neural.
Prin diferenţierea celulelor migrate din crestele neurale iau naştere diferite linii celulare,
inclusiv melanocite, celule ale cartilajelor și oaselor cranio-faciale, celule musculare netede,
celulele gliale, neuroni periferici și enterici.
Derivatele crestelor neurale
O caracteristică a crestelor neurale este migrarea în alte ţesuturi embrionare pentru a
forma structuri neuronale sau non-neuronale.
Celulele crestelor neurale participă la formarea următoarele structuri anatomice:
-ectomezenchimul de la nivelul capului, din care iau naştere următoarele structuri
anatomice:
-odontoblaste, papilele dentare;
-chondrocranium (capsula nazală, cartilajul Meckel, oscioarele urechii medii,
columela și osul hioid), cartilajele laringelui şi traheei, desmocraniul (oase de membrană de la
nivelul capului);
-pericitele și musculara netedă a venelor şi arterelor arcurilor branhiale;
-tendoanele mușchilor masticatori şi ai globului ocular;
-ţesut conjunctiv de la nivelul capului si gâtului;
-componenta mezenchimală a glandei glandei hipofize, a glandelor care iau
naştere din pungile faringiene (tiroida, paratiroidele, timusul) și din epiteliul bucal (glandele
salivare);
-glandele lacrimale;
-dermul și țesutul adipos de la nivelul calotei craniene;
-zona ventrală a gâtului și feţei;
-celulele glomusului carotidian;
- melanocitele şi celule pigmentare ale irisului.
- corpul ultimobranhial, care va fi înglobat în glanda tiroidă şi va forma celulele
C parafoliculare secretoare de calcitonină;

12
 -leptomeningele (arahnoida si pia mater. //Dura mater se dezvolta din mezoderm.
-Sistemului nervos periferic:
-toţi neuronii senzoriali somatici şi viscerali din ganglionii nervilor spinali;
-neuronii din lanţurile simpatice, din ganglionii parasimpatici, inclusiv ai unor
nervi cranieni;
-celulele gliale satelite ganglionilor vegetativi și ganglionilor senzitivi;
-celula Schwann (secreta mielina) a tuturor nervilor periferici;
- celulele sistemului APUD (Amine Precursor Uptake and Decarboxilaze);
- porţiunea membranoasă a septului interventricular.
- celule cromafine ale zonei medulare a glandei suprarenale;
- neuronii din pereţii tractului gastrointestinal (plexul Meissner din submucoasă,
plexul Auerbach din tunica musculară);

Neurocristopatiile cuprind malformaţii datorate lipsei de dezvoltare sau

dezvoltării reduse a derivatelor crestelor neurale, prin întârzierea şi reducerea
migrării crestelor neurale.

Sindromul Pierre Robin, denumit şi sindromul primului arc branhial, este

consecinţa migrãrii reduse a celulelor crestelor neurale care ar trebui sã contribuie
la formarea primului arc branhial şi a derivatelor sale; este caracterizat prin
hipoplazie mandibulară (micrognaţie severă), glosoptoză şi palatoschizis asociat
cu anomalii ale mugurelui maxilar inferior şi ale urechii.
Clinic: Manifestările principale constau în micrognatism, care induce
glosoptoză cu îngustarea căilor aeriene superioare şi palatoschizis. Datorită
hipoplaziei mandibula mică (micrognatism) pare ”trasă înapoi” (retrognatism);
limba este situată mult posterior (glosoptoză), ajunge până la sinusurile nazale,
printre stâlpii palatului, care sunt orientaţi în jos. Chiar de la vârsta de nou-născut
poate exista detresă respiratorie marcată sau numai dificultăţi de respiraţie şi de
alimentaţie. Ca urmare a hipoplaziei mandibulare limba ocupă o mare parte din
cavitatea bucală, împiedicând ascensiunea proceselor palatine ale maxilarului, care
îşi menţin orientarea caudală şi nu mai pot fuziona pentru a forma palatul
(palatoschizis) sau fuzionează mai târziu (bolta palatină capătă aspect ogival
Este posibilă corecţia spontană a unor tulburări prin dezvoltarea în timp a
mandibulei. Prognosticul depinde de gradul anomaliei, existând pericolul asfixiei
sau leziunilor cerebrale prin hipoxie cronică.
Tratament. Este recomandată corecţia chirurgicală pentru palatoschizis şi
alungirea mandibulei Se recomandã adoptarea unei poziţii ventrale a sugarului
însoţitã de sutura părţii anterioare a limbii la maxilarul inferior (dacă acesta este
suficient de dezvoltat pentru a se putea acomoda la dimensiunile limbii) pentru a
facilita alimentarea oralã.
Sindromul Treacher Collins denumit şi sindromul parţial al primelor douã
arcuri branhiale, include malformaţii ale derivatelor primelor douã arcuri
branhiale.

13
 Tabloul clinic: se observă aplazie facială unilaterală cu malformaţii ale urechii şi
oblicitate antimongoloidă a fantei palpebrale; surditate de transmisie prin
hipoplazia oscioarelor urechii medii. Nasul poate fi asemănat cu un cioc de pasăre,
unghiul dintre frunte şi nas este aplatizat, ocazional se asociază atrezia choanelor.
Scheletul prezintã uneori anomalii vertebrale cervicale. Se pot asocia malformaţii
congenitale ale inimii, mai frecvent defect septal ventricular. O atenţie deosebită
trebuie acordată deficitului de auz pentru depistarea precoce şi iniţierea
tratamentului. Recuperarea psihosocială este dificilă în cazurile cu surditate totală
şi deficit intelectual.

Boala Hirschprung
Etiopatogenie Boala Hirschprung se caracterizează prin reducerea masivă până la
absenţa celulelor nervoase ale plexului nervos vegetativ (Meissner) din tunica
submucoasă şi plexului mienteric (Auerbach) din tunica musculară la nivelul
intestinului posterior.
Tabloul clinic în formele grave este evident la naştere prin absenţa peristaltismului
intestinal în zona afectată şi ocluzie intestinală secundară în perioada neonatală. La
adultul tânăr diagnosticul este sugerat prin metode paraclinice, ultrasonografie sau
examen radiologic cu substanţă de contrast, care evidenţiază mega-dolico-colon cu
unde peristaltice foarte rare şi de intensitate extrem de redusă în zonele intestinului
posterior afectat.
Tratament chirurgical cu excizia segmentului de intestin afectat.

Sindromul Di George
Etiopatogenia Această neurocristopatie este consecinţa migrării lente a
populaţiilor neuronale din crestele neurale care ar trebui să participe la formarea
ectomezenchimului feţei, a materialului arcurilor branhiale şi pungilor branhiale 2,
3 şi 4; în cursul vieţii embrionare se produce o perturbare a structurilor care se
formează din aceste teritorii: facies, glande paratiroide, timus, tiroidă, 1/3
superioară a septului interventricular.
Tabloul clinic. Agenezia timusului determină scăderea dramatică a
imunităţii celulare, apariţia de infecţii grave, recurente, care conduc la deces în
primele săptămâni după naştere, deşi imunitatea mediată umoral este normală
(valori normale ale concentraţiei imunoglobulinelor). Agenezia glandelor
paratiroide are ca urmare dezechilibrul electrolitic şi instalarea convulsiilor
hipocalcemice încă de la naştere. Defectul septal ventricular este situat în porţiunea
membranoasă (1/3 superioară) a septului interventricular. Faţa are toate semnele
unei dezvoltări întârziate: urechile jos inserate, nasul scurt, ochii mai depărtaţi
(hipertelorism), mandibula de dimensiuni reduse (micrognatism), bolta palatină
adâncă şi îngustă (ogivală) sau despicată (palatoschizis).

BIBLIOGRAFIE
1. Andronescu A. ”Anatomia dezvoltării omului”, Ed. Med. Bucureşti, 1986

14
 2. Brachet Jean, Alexandre Henri “Introduction to Molecular Embryology”
Heidelberg Science Library 2nd edition 2014
3. Carlson M. Bruce “Human Embryology and Developmental Biology” 5th
edition, Elsevier edit. 2013
4. Chircor Lidia, Surdu Loredana “Compendiu de Embriologie“ Editura Ex
Ponto, 2012
5. Chircor Lidia, Surdu Loredana Embriologie Umană ediţia a 2-a Editura Ex
Ponto, 2015
6. Cochard L. R., Netter's Atlas of Human Embryology UPDATED EDITION
Saunders edit 2013 Elsevier Inc. 2015
7. Gray’s Anatomy, The Anatomical Basis of Clinical Anatomy, 41st edition
Susan Standring PhD DSc editor in chief, Ed. Churchill Livingstone
Elsevier Limited, 2016., Philadelphia.
8. Moore KL, Persaud TV: “The Developing Human: Clinically Oriented
Embryology”. 9th ed. Philadelphia, Pa: WB Saunders 2011
9. O'Rahilly Ronan, Müller Fabiola “Human Embryology and Teratology”
3rd ed. New York: Wiley-Liss. 2001
10. Sadler Thomas W, Langman Jan. “Langman's Medical embryology” 12th
edition Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins
2013
11. Sadler Thomas W, “Langman Embriologie medicala” Ed a 10- a , Editura
Callisto
12. Schoenwolf Gary C., Bleyl Steven B., Brauer Philip R. “Larsen’s human
Embryology” 5th edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
13. Schmidt Ana-Nadia “Embriologie Specială” edit Intelcredo 2002
14. Surdu Loredana, Chircor Lidia - “Ghid de embriologie în 100 de pași”,
Editura Ex Ponto, 2017

15
 DEZVOLTAREA ORGANELOR DE SIMŢ

Dezvoltarea ochiului
Dezvoltarea ochiului începe cu formarea unui cȃmp ocular unic, la extremitatea cranială
a plăcii neurale. Gena Pax6 (paired box 6), exprimată la nivelul diencefalului, este considerată
o genă „master”, implicată în dezvoltarea timpurie a ochiului, cȃt şi în dezvoltarea ulterioară a
retinei şi a cristalinului. Shh secretată de placa precordală separă cȃmpul ocular unic în două
primordii optice. Shh inhibă expresia Pax 6 în regiunea centrală a cȃmpului ocular. Absenţa
Shh produce holoprozencefalie.
La nivelul ochiului, ordinea elementelor principale se realizeaza dinspre polul posterior
spre cel anterior. Componenta receptoare, nervoasa, epiteliul ciliar si al irisului si corpul vitros
(partial) sunt de natura neuro-ectodermala; Cristalinul si epiteliul pleoapelor se formeaza din
ectoderm superficial; restul globului ocular si Anexele sale sunt de natura mezenchimala.
Ochii încep să se dezvolte la sfârşitul săptămânii a 4-a sub forma unei perechi de
vezicule optice situate de o parte şi de alta a creierului anterior.
Aria optica se dezvolta intr-o populatie celulara situata pe fata anterioara a placii
neurale, in regiunea prozencefalului (creierul anterior). Prin invaginarea celulelor din aria
optica se formeaza santul optic. Santul optic se adanceste prin invaginare. Marginile tubului
neural se apropie in plan medio-sagital. Neuroectodermul santului optic formeaza pediculul
optic si vezicula optica. Pediculul optic si vezicula optica iau contact cu ectodermul superficial.

Ectoderm superficial Invaginarea

Peretele placodei
cristalinului
creierului Placoda cristalinului Creier anterior
anterior

Șanţ optic Veziculă optică Invaginarea veziculei optice

Sectiune prin creierul anterior. Dezvoltarea veziculei optice si a placodei cristalinului (după Sadler)

Când veziculele optice vin în contact cu ectodermul superficial, induc modificările

necesare pentru formarea placodei cristalinului. Imediat după formare, placoda cristalinului şi
porţiunea adiacentă a veziculei optice încep să se invagineze.
Prin invaginarea placodei cristalinul se formează vezicula cristalinului care se desprinde
de ectodermul superficial.
Prin invaginarea veziculei optice se formează cupa optică cu cele două straturi conectate
la creierul posterior prin pediculul optic. Iniţial, cupa optică este alcătuită din celule
multipotente, capabile să se diferenţieze în celule specifice diferitelor regiuni ale ochiului.

1
 Spaţiul intraretinian
Peretele creierului

Vezicula cristalinului

Artera hialoidiană Lumenul pediculului optic

Secţiune prin vezicula cristalinului. Cupa optică şi pediculul optic în planul fisurii coroide (după Sadler)

Foiţa superficială a cupei optice se subţiază, se încarcă cu granule de pigment devenind

stratul pigmentar al retinei. TGFβ secretat de mezenchim controlează formarea stratului
pigmentar al retinei.
FGF secretat de ectodermul de suprafaţă are rol în diferenţierea retinei neurale. Foiţa
profundă a cupei optice se îngroaşă în cele 4/5 posterioare devenind retină vizuală
pluristratificată. Din porţiunea vizuală a retinei se diferenţiază toate straturile retinei.
În 1/5 anterioară se formează porţiunea oarbă a retinei, până la marginea anterioară a cupei
optice, trece înaintea cristalinului, fuzionează cu ţesutul mezenchimal alcătuind, în săptămâna
a 10-a i.u., irisul si corpul ciliar.
Marginea cupei optice devine marginea orificiului pupilar. Orificiul pupilar se închide
până în luna a 9-a i.u..

Prin fisura coroidă şi şanţul pediculului optic pătrund vasele hialoidiene care vor deveni
vase centrale ale retinei. Pediculul optic parcurs de axonii celulelor multipolare devine nervul
optic. Învelişurile nervului optic se formează din mezenchimul înconjurător şi sunt
echivalentele meningelui.
Cristalinul devine solid în săptămâna a 7-a iar corneea ȋncepe să se diferenţieze.

2
 Camera anterioara se formează ca spaţiu situat între cristalin, membrana irido-pupilară
şi cornee. Membrana pupilară involuează.

Între vezicula cristalinului şi peretele intern al cupei optice există un spaţiu în care este
secretată o substanţă gelatinoasă, viitorul corp vitros.
Dezvoltarea corneei este indusă de vezicula cristalinului. Corneea constă într-un strat
epitelial extern format din ectodermul superficial şi straturi epiteliale interne formate din
celulele crestelor neurale.
În săptămâna a 7-a i.u., ţesutul mezenchimatos care înveleşte cupa optică, sub influenţa
stratului pigmentar al retinei, se diferenţiază într-un strat intern vascular, coroida şi un strat
extern fibros, sclerotica.
Pleoapele apar în luna a 2-a i.u. ca plici ale pielii. Marginea lor liberă se sudează în luna
a 3-a i.u. şi se deschid definitiv în luna a 8-a i.u. Epiteliul conjunctivei este de natură
ectodermală; se dezvoltă în relaţie cu pleoapele.
Glanda lacrimală apare sub forma mai multor muguri epiteliali care se dezvoltă din sacul
conjunctival. Căile lacrimale se formează din epiteliul şanţului existent între mugurele maxilar
şi mugurele nazal lateral.
La naştere nou-născutul poate distinge formele urmărind liniile de îmbinare dintre
lumină şi întuneric până la 20 ‒ 30 cm distanţă, percepe nuanţele de alb, negru şi gri. La o
săptămână după naştere nou-născutul, reacţioneză la mişcări şi fixează privirea. Vederea
binoculară se dezvoltă rapid pe parcursul primelor săptămâni şi luni de viaţă. Prima culoare
percepută este roşu; până la sfârşitul lunii a 3-a se percepe întreg spectrul de culori. La
aproximativ 10 saptamani postnatal se incheie mielinizarea nervului optic. În următoarele 10 ‒
12 săptămâni nou- născutul poate să urmărească obiecte în mişcare şi să recunoască lucruri. La
6 luni după naştere vederea este complet dezvoltată.
Ciclopia este caracterizată de existenţa unei singure fante palpebrale, la nivelul căreia
se observă un ochi unic rezultat din contopirea celor două vezicule optice; se asociază cu
fuziunea bulbilor olfactivi. Unele cazuri prezintă doi globi oculari situaţi foarte aproape dar
nefuzionaţi, vizibili printr-o fantă palpebrală unică. Ciclopia se poate însoţi de migrarea
excesivă şi coalescenţa mugurilor nazali, care alcătuiesc în acest caz un proboscis congenital,
în interiorul căruia se află o singură cavitate nazală, care se deschide anterio printr-o unică
narină.

3
Dezvoltarea urechii
Dezvoltarea urechii externe
Urechea externă se dezvoltă din ectomezenchimul primelor două arcuri branhiale situat
în jurul primului şanţ branhial extern.
Mecanismele moleculare care controlează dezvoltarea urechii externe implică genele
care reglementează dezvoltarea arcurilor branhiale 1 și 2.
Primele 2 arcuri branhiale se arcuiesc ca un inel în jurul primului şanţ branhial prin
marginile lor externe rezultând pavilionul urechii.

Ectodermul care căptuşeşte primul şanţ branhial va forma pielea meatului acustic extern
şi membrana externă a timpanului.
Timpanul se formează la limita dintre primul şanţ branhial şi prima pungă faringiană.
Timpanul este alcătuit dintr-un strat extern (derivat din ectoderm), un strat mijlociu (derivat din
mezoderm) si un strat intern (derivat din endoderm).
În luna a 2-a i.u. în schiţa pavilionului apar şase condensări mezenchimale -
proeminenţele descrise de His - care în luna a 3-a i.u. se condrifică.
Din materialul arcului 1 branhial se formează tragus, crus helix (crucea helixului),
porţiunea helixului ascendent, cymba concha. Din arcul 2 branhial iau naştere concha (porţiunea
superioară a concăi), helixul orizontal, helixul descendent, fosa scafoidă, antihelix şi antitragus.
Partea inferioară a pavilionului se continuă cu un pliu cutanat, lobulul.

Iniţial urechea externă este situată caudal de mandibulă şi dispusă orizontal dar
dezvoltarea arcului 1 branhial (arcul mandibular) şi a regiunii cervicale determină ascensiunea
pavilionului până în dreptul ochilor şi dispunerea verticală a urechii externe.

4
Dezvoltarea urechii medii
Cavitatea timpanică şi tuba Eustachio iau naştere din prima pungă faringiană iar
endodermul care căptuşeste prima pungă faringiană devine epiteliul urechii medii, al tubei
auditive şi antrumului mastoidian.
În săptămâna a 7-a i.u. se formează oscioarele urechii medii. Prin condensarea
mezenchimului arcului 1 iau naştere ciocanul (malleus) şi nicovala (incus). Prin condensarea
mezenchimului arcului 2 ia naştere scăriţa (stapes).

Începând cu luna a 8-a intrauterină în jurul oscioarelor se formează un ţesut spongios

care se rezoarbe progresiv până la naştere. În acelaşi timp şi printr-un mecanism asemănător
apar o serie de anexe ale urechii medii.
În săptămâna a 9-a i.u. se formează muşchii ataşaţi oscioarelor urechii medii: muşchiul
tensor al timpanului din arcul 1 şi muşchiul scăriţei din arcului 2.

5
 La vârsta de 20 săptămâni i.u. cavitatea timpanică se dezvoltă şi înglobează oscioarele
urechii medii.
În săptămâna 22 i.u. se formează antrumul mastoidian iar la 33 de săptămâni i.u. are loc
pneumatizarea primară a procesului mastoidian.

Dezvoltarea urechii interne

Ȋn săptămâna a 3-a i.u., pe feţele laterale ale embrionului, corespunzător
rombencefalului, apar două îngroşări ectodermale - placodele otice. Prin invaginare acestea
devin fosete otice.
La sfârşitul săptămânii a 4-a i.u. fosetele otice se transformă în vezicule otice. Vezicula otică
este precursorul labirintului membranos.
deprimă şi devin fosete otice.

Peretele rombencefalului
Fosetă otică Veziculă otică

Placodă otică

Faringe

Endoderm Aortă dorsală

Reces tubo- timpanic

Formarea veziculei otice (după Sadler)

În săptămâna a 7-a ţesutul care umple lumenul labirintului membranos începe să se

resoarbă iar în săptămâna a 8-a aspectul este definitiv.
În dezvoltarea sa fiecare veziculă otică apare constituită din trei segmente:

6
 Sac endolimfatic Duct endolimfatic

Regiune utriculară
Regiune saculară

Dezvoltarea veziculei otice (după Sadler)

- segmentul ventral al veziculei otice reprezintă regiunea saculară din care se formează canalul
cohlear şi sacula. Canalul cohlear se alungeşte, în luna a 3-a i.u. ajunge la două spire şi jumătate.
Ȋn interiorul său se formează organul Corti.
- segmentul dorso-medial al veziculei otice reprezintă apendicele endolimfatic din care ia
naştere ductul endolimfatic, iar la capătul distal al acestuia sacul endolimfatic.
- segmentul central al veziculei otice reprezintă regiunea utriculei, din care se formează utricula
şi canalele semicirculare. În săptămâna a 6-a apar toate cele trei canale semicirculare.
La începutul lunii a 3-a i.u. în ampulele canalelor semicirculare apar crestele ampulare
iar în sacculă apar maculele otolitice.
În săptămâna a 9-a i.u. mezenchimul din jurul labirintului membranos formează o
capsulă otică, cartilaginoasă care suferă un proces de vacuolizare devenind astfel cavitatea
perilimfatică.
Labirintul membranos este suspendat în perilimfa acestei cavităţi şi capsula otică se osifică la
aproximativ 23 săptămâni i.u. formând labirintul osos, situat în stânca temporalului.
În luna a 4-a i.u. nervul acustico-vestibular se mielinizează, deci fătul este apt să recepţioneze
zgomote din mediul extern.

Dezvoltarea limbii
Limba este alcătuită din corp, situat anterioar, şi rădăcină, situată posterior. Cele două
sunt separate printr-un şanţ în forma literei V, în vârful căruia se găseşte foramen caecum (gaura
oarbă).
Corpul limbii se dezvoltă din materialul primul arc branhial. De aici se formează în
săptămâna a 5-a i.u., tuberculul lingual impar şi doi muguri linguali laterali care se dezvoltă de
o parte şi de alta a tuberculului impar. Ulterior muguri linguali laterali fuzionează cu tuberculul
impar şi îl acoperă. Locul de fuziune dintre mugurii laterali este marcat la exterior prin şanţul
median iar în profunzime prin septul median al limbii. Până în săptămâna a 6-a i.u. vârful limbii
este bifid.
Rădăcina limbii este reprezentată de eminenţa hipobranhială, formată din materialul
arcurilor 2, 3 şi 4.

7
 Prin creşterea limbii, pe suprafaţa ei inferioară se delimitează un şanţ care o separă de
arcul mandibular. Limba devine liberă şi mobilă în regiunea ei bucală.
Muşchii limbii se diferenţiază spre sfârşitul celei de-a 2-a luni de gestaţie, din materialul
ultimelor trei-patru somite occipitale. Inervaţia acestor muşchi este asigurată de nervul
hipoglos.
Ȋn luna a 2-a şi a 3-a de viaţă intrauterină, la nivelul mucoasei linguale apar papilele
gustative.
Sensibilitatea generală a corpului limbii este asigurată de nervul trigemen (nervul
trigemen este nervul primului arc branhial) iar sensibilitatea gustativă în această regiune este
asigurată de nervul coarda timpanului care este ram din nervul facial (nervul facial este nervul
celui de al 2-lea arc branhial).
Sensibilitatea generală şi gustativă a rădăcinii limbii este asigurată de nervul
glosofaringian (nervul glosofaringian este nervul celui de al 3-lea arc branhial). Sensibilitatea
generală şi gustativă a porţiunii posterioare a rădăcinii limbii este asigurată de nervul laringeu
superior ram al nervului vag (nervul vag este nervul celui de al 4-lea arc branhial). Primele fibre
ce se mielinizează sunt cele ale nervului hipoglos. Mielinizarea celorlalţi nervi are loc după
naştere. La fătul cu vârsta gestaţională de opt luni simţul gustului este prezent.
Ȋn luna a 5-a de viaţă intrauterină, la rădăcina limbii apare ţesut limfoid ce constituie
amigdala linguală.

Dezvoltarea nasului
Nasul se dezvoltă din materialul mugurilor frontal, nazali mediali, nazali laterali şi
maxilari.
Derivatele mugurilor nazali medialiː
- dorsul nasului, varful nasului
- oasele nazale;
- septul nazal (vomerul, lama perpendiculară a etmoidului, septul nazal cartilaginos,
cartilajul vomeronazal, septul nazal membranos);
- porţiunea mijlocie a buzei superioare cu filtrum, tuberculul şi frenul buzei superioare;
- incisivii superiori, gingia corespunzătoare;
- osul incisiv; palatul primar.

Derivatele mugurilor nazali lateraliː

8
 - aripile nasului, peretele lateral al piramidei nazale, bolta fosei nazale;
- cea mai mare parte a capsulei nazale cartilaginoase, braţul lateral al cartilajului alar;
- lama ciuruită şi masele laterale ale osului etmoidul cu cornetul nazal superior şi
mijlociu;
- cornetul nazal inferior;
- osul lacrimal.

Derivatele mugurelui frontalː

-osul frontal;
- porţiunea rostrală a septului nazal osos.

Derivatele mugurilor maxilariː

- procesele palatine, palatul secundar;
- oasele maxilare, oasele palatine;
- oasele zigomatice, pomeţii obrajilor;
- porţiunile laterale ale buzei superioare, dinţii superiori cu excepţia incisivilor şi gingia
corespunzatoare.

Derivatele mugurilor mandibulariː

- buza inferioară, dinţii inferiori şi gingia corespunzătoare;
- portiunea inferioara a obrajilor, barbia;
- mandibula, muşchii masticatori;
- corpul limbii, muşchiul milohioidian;
- pântecele anterior al digastricului;
- muşchiul tensor al vălului palatin, muşchiul tensor al timpanului.

Din ectodermul superficial al mugurelui fronto-nazal se diferenţiază două placode

olfactive din care se formează epiteliul senzorial olfactiv.
La începutul săptămânii a 6-a i.u. mugurele fronto-nazal proliferează în jurul placodelor
olfactive formând mugurii nazali mediali şi laterali. Placodele olfactive se adâncesc şi devin
fosete olfactive care pătrund în mezenchimul subiacent, transformându-se în şanţuri şi mai
târziu în canale olfactive.

9
 Fiecare canal olfactiv prezintă un orificiu anterior (narină primitivă) şi unul posterior
obstruat de către membrana oro-nazală. Ȋn săptămâna a 7-a de gestaţie, membrana oro-nazală
se resoarbe. Canalele olfactive se vor deschide, prin choanele primitive, direct în cavitatea orală
primitivă, de-o parte şi de alta a liniei mediane şi posterior de palatul primar (din mugurii nazali
mediali).
Odată cu formarea palatului secundar (din placile palatine ce se dezvolta din mugurii
maxilari) la sfârşitul săptămânii a 8-a de gestaţie şi cu dezvoltarea cavităţii nazale, choana
definitivă se situează la joncţiunea dintre cavitatea nazală şi faringe.

În perioada iniţială piramida nazală este lată şi turtită cu narinele obturate, situate
ventral; odată cu alungirea dorsului nasului, ele îşi capătã poziţia definitivă .
Sinusurile paranazale sunt diverticuli ai pereţilor nazali. Primele se formează sinusurile
maxilare, care apar în luna a 4-a i.u., urmate în luna a 5-a i.u. de sinusurile etmoidale. Sinusurile
sfenoidale încep să se dezvolte ca extensii ale sinusurilor etmoidale, în primul an de viaţă.
Sinusurile frontale apar la vârsta de 5 – 6 ani. Sinusurile paranazale continuă să se dezvolte
până la pubertate.
Anosmia congenitala reprezinta absenta mirosului ca urmare a absentei bulbilor
olfactivi si a tracturilor olfactive.

BIBLIOGRAFIE
1. Andronescu A. ”Anatomia dezvoltării omului”, Ed. Med. Bucureşti, 1986
2. Brachet Jean, Alexandre Henri “Introduction to Molecular Embryology” Heidelberg
Science Library 2nd edition 2014
3. Carlson M. Bruce “Human Embryology and Developmental Biology” 5th edition,
Elsevier edit. 2013
4. Chircor Lidia, Surdu Loredana “Compendiu de Embriologie“ Editura Ex Ponto, 2012
5. Chircor Lidia, Surdu Loredana Embriologie Umană ediţia a 2-a Editura Ex Ponto, 2015
6. Cochard L. R., Netter's Atlas of Human Embryology UPDATED EDITION Saunders
edit 2013 Elsevier Inc. 2015
7. Gray’s Anatomy, The Anatomical Basis of Clinical Anatomy, 41st edition Susan
Standring PhD DSc editor in chief, Ed. Churchill Livingstone Elsevier Limited, 2016.,
Philadelphia.

10
 8. Moore KL, Persaud TV: “The Developing Human: Clinically Oriented Embryology”.
9th ed. Philadelphia, Pa: WB Saunders 2011
9. O'Rahilly Ronan, Müller Fabiola “Human Embryology and Teratology” 3rd ed. New
York: Wiley-Liss. 2001
10. Sadler Thomas W, Langman Jan. “Langman's Medical embryology” 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins 2013
11. Sadler Thomas W, “Langman Embriologie medicala” Ed a 10- a , Editura Callisto
12. Schoenwolf Gary C., Bleyl Steven B., Brauer Philip R. “Larsen’s human Embryology”
5th edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
13. Schmidt Ana-Nadia “Embriologie Specială” edit Intelcredo 2002
14. Surdu Loredana, Chircor Lidia - “Ghid de embriologie în 100 de pași”, Editura Ex
Ponto, 2017

11