Nuvela lui M. Eminescu „Sărmanul Dionis” poate fi definită ca o descriere abstractă a
propriei sale viziuni asupra lumii. Citind titlul, putem deduce că această nuvelă este despre un băiat orfan si în același timp sărac, pe nume Dionis. Trăind în sărăcie, singurele amintiri prețioase care i-au rămas despre părinții săi, sunt portretul tatălui său și gândurile dulci despre mama sa, Maria, care obișnuia să îi dedice timpul și viața sa, lui. O schimbare radicală a vieții sărmanului băiat are loc atunci când în mâinile sale pică o carte veche învelită în piele și cu urme lăsate de molii. O carte trecută prin vreme, un manuscript de zodii, devenind ulterior un portal pentru deținătorii săi. Această carte a fost scrisă de marele filosof Zoroastru, care a trăit și a răspândit zoroastrismul, o religie, înainte de vremea noastră. Trecând prin această carte, cititorii se vor regăsi în haos, deoarece poetul transpune personajele în spații și timpuri diferite. Acesta a explorat problema meta psihozei. După ce deschide această carte, Dionis începe sa viseze. De data aceasta este Dan, un calugăr. Dan se vede pe un câmp citind o carte. După un timp acesta se scoală îndreptându-se spre maestrul Ruben. Maestrul Ruben îi spune că teoria egipteană a trecerii sufletului prin mai multe trupuri este total adevarată. Acesta îi dezvaluie lui Dan secretul cărţii, astfel că Dan trebuie să citească pagina a şaptea unde sunt toate cele necesare pentru a intra in eternitate. Când își dori să plece de la Ruben, Dan observă că acesta se transformă într-o fiinţă demonică. Dintr-o data locul acţiunii se schimbă in casa lui Dan (Dionis). Aici Dan vorbeşte cu umbra sa. Aceasta a fost martora tuturor trupurilor în care a fost sufletul lui Dan. Umbra îi spune că atunci când s-a întrupat în Dan el a baut din apa Lethei care l-a facut să uite totul. Tot umbra îi propune desprinderea sufeltului lui Dan pentru ca acesta să ajungă nemuritor iar umbra sa îi va ţine locul. Fiind energic si trăind din plin tinerețea, personajul principal Dan-Dionis, se îndrăgostește de o tânără, pe numele său Maria, care întruchipează frumusețea și idealurile în viziunea lui. Chipul ei angelic persistă în mintea lui, tocmai de aceea își face simțită prezența dorința de a se căsători cu aceasta, deși la început pare doar o dorință. Finalul nuvelei este unul la care nimeni nu s-ar gândi. Iar cu privire la trecerea sufletului de la un corp la altul Eminescu dă un citat din Théophille Gautier: “Îmi pare c-am trăit odată în Orient, şi când în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte. Am fost întodeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat.”