Mama în poezia viereană

Stimată audiență, astăzi, prin acest discurs, vă voi prezenta cercetările mele asupra temei figura
mamei în poezia vieriană.
În viața fiecăruia ca și în opera poetului, mama rămâne o icoană a copilăriei, neștearsă de
vremuri, care ne luminează întreaga ființă. Doar umbra ei ocrotitoare ce se înalță undeva în
spatele nostru este capabilă să ne inspire siguranță, cuvântul „mamă” devenind un descântec în
sine pentru toate necazurile lumii.
Cred că nici unui poet român nu i-a reușit să trateze cu mai multă gingășie tema mamei decât
lui Vieru, a cărui operă pare o rugă de mulțumire înălțată catre ea. Astfel, mama în poeziile sale
este întruchipată ca o ființă semi-divină, ce pășește „între ceruri și pământ”. Acest vers din
iconica creație „Făptura mamei”, plasând-o între cele două spații, sugerează dubla ei natură: ca
martir al dragostei sale materne ea se ridcă deasupra noastră, însă, în același timp, este prea
modestă și atașată de copii sai pentru a se desprinde total de ei și de pământ și a fi sanctifiată.
Această unică poziție a mamei îi permite să ne ocrotească continuu, plutind omniprezentă peste
creștetele noastre – idee ce se regăsește în alegoria „Noi mere, iar tu paznic/ Veghind din moși
strămoși” din poezia „Tu ești un geniu mamă”.
În această operă, ca într-o colecție de imagini dintr-un caleidoscop, noi descoperim pe rând mai
multe ipostaze ale mamei, prima dintre care fiind sugerată chiar de titlul poeziei mama-geniu.
Genialitatea ei izvorăște din forța sa procreatoare, „născând...” ea atinge desăvârșirea. Conceptul
de mamă- zămislitoare este dezvoltat prin simbolul semințelor „ce zboară”, care întruchipează
generațiile plăsmuite de ea. Același simbol în poezia „Pasărea” conturează o altă trăsătura –
devotamentul orb și insecabil al mamei care și-a căutat puii „Până-i albise pana/ Și-n cioc/
Sămânța a-ncolțit”. Tragismul destinului matern, ce se strecoară printre aceste versuri, copleșește
eul liric cu un sentiment de vină ce este divulgat prin regretul „Tu ești un geniu, mamă,/ Târziu
recunoscut:/ Abia atunci când iarbă/ Răsai din tristul lut.” Metafora ce închide această poezie ca
o notă în minor întredeschide tema morții mamei, reluată în „A căzut cerul din ochii tăi...”. Aici
pierdera ființei dragi dezlănțuie o apocalipsa în lumea interioară a eului liric, pentru care ea
reprezenta totul. Devastarea lui este exteriorizată prin intermediul naturii care parcă se năruie
odată cu moartea ei, căzînd pe rând și „cerul din ochii tăi”, și „soarele... de pe fața ta”, și „ Însuși
graiul”. Grigore Vieru adesea mînuiește fenomenele naturii pentru a picta portretul mamei. În
poezia „Mamă, tu ești...”, întreagă ei făptură este culeasă din natură prin metaforele: „Creștetul
tău-/ Vârful muntelui”; „Palmele tale-/ Arăturile noastre”; „Respirația ta-/ Nor”. Acest lanț
asociativ sugerează indirect afecțiunea eului liric, care caută în tot ce-l înconjoară trăsăturile
ființei iubite, iar regăsindu-le, le topește în chipul binecunoscut de pe care, totuși, cei mai
expresivi rămân ochii – „Mări albastre” prin care sufletul ei solitar vorbește. La această
destăinuire, martoră e, iarăși, doar natura – părtașul credincios al durerilor și grijelor ei multe.
Nimeni altcineva, doar „Iarba știe cum te cheamă”, doar „Steaua știe ce gândești”. Descoperim
încă o latură a mamei – jertfirea de sine. Această idee răsare ca un refren în toată creația
viereană, mama și sacrificiu devenind sinonime. În poezia „Tu ești un geniu”, această trăsătură
definitorie se desprinde din metaforă „Și dă întâi la floare/ Să bea din cofăiel.”.

În concluzie, mama a fost o temă inepuizabilă pentru Vieru. Dragostea senină, cu care el
îmbracă fiecare vers, o transformă dintr-un muritor într-o creație perfectă dumnezeiască, trimisă
pe pământ ca o blagoslovire, de aceea poetul pentru ai îmbrățișa nemărginirea apelează la
fenomenle naturii și propriile trăiri sufletești. Mama la Vieru este mai mult decât o temă sau un
motiv, este însăși poezia.