Examen Economie

Nota este compusă din:

30% teme

70% -examen

Examenul consta în :
- 2 subiecte sinteza - 5 puncte
- 10 teste tip grila - 2 puncte din care:
a) 2 grile în care se cere să completăm spațiile libere.
Ex.
Mercantilismul avea în centrul atenției ideea că ....aurul și argintul
reprezintă principala bogăție....
b) 3 grile cu o singură variantă de răspuns corectă
c) 3 grile în care cerința este : ALEGEȚI COMBINAȚIA DE
RĂSPUNSURI CORECTĂ
d) 2 grile formate fiecare din câte două propoziții cu valoare de adevar.

SUBIECTE EXAMEN

1.RESURSELE ECONOMICE ȘI RARITATEA ACESTORA

Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le poate folosi în
activitatea sa pentru a obține bunuri și servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.
Resursele,corespunzător sursei de proveniență,sunt de două feluri:
 Resurse primare sau originare, constituite din potențialul natural și potențialul
demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluției sale;
 Resurse derivate, rezultante ale activității umane, formate pe baza celor dintâi, cum
sunt echipamente,utilaje,instalații,stocuri de materii prime,combustibil etc.
Analizând resursele naturale,economiștii fac distincție între resursele utilizabile și
neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă parte, între cele regenerabile și neregenerabile.
După natura lor,resursele se grupează în resurse materiale, resurse umane, resurse
financiare și resurse informaționale.Legea rarității resurselor economice – legea conform
căreia cantitatea,calitatea și structura resurselorbeconomice se modifică mai lent decât

1
intensitatea,amploarea și structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu
trebuințele indivizilor. Creșterea eficienței economice constituie factorul determinant între
estomparea tensiunilor ce apar între nevoi și resurse.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei.Ea este
determinată de o serie de cauze,um ar fi:
 Imposibilitatea atragerii în întregime, din motive tehnice și economice, în acivitatea
umană, a tuturor resurselor necesare la un moment dat;
 Existența unor limite, în fiecare etapă istorică,privind cunoașterea resurselor existente;
 Caracterul epuizabil,nereproductibil al unor resurse.

2.NEVOILE .DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE

Nevoile (trebuințele) umane constituie punctul de pornire, impulsul oricărei activități

umane.Ele pun în evidență ceea ce resimt oamenii ca fiindu-le necesar pentru existență,
pentru formarea și dezvoltarea lor și a societății în care trăiesc.” Nevoile omului constituie
motorul întregii activități economiceși punctul de plecare al oricărei științe economice”.
Nevoile umane reprezintă un șir nesfârșit de cerințe obiectiv necesare vieții umane, ale
existenței și dezvoltării purtătorilor lor- oamenii,grupurile sociale, colectivitățile național –
statale și societatea în ansamblul ei.
Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat și dinamic de cerințe,ordonate și
ierarhizate în funcție de locul și rolul lor în cadrul vieții sociale.
Abraham Maslow este cunoscut pentru desenarea piramidei cu nevoile oamenilor.
Piramida lui Maslow a reprezentat și reprezintă în continuare o contribuție importantă în
domeniul psihologiei moderne.
Conform conceptului observat de Abraham Maslow, dacă sunt nevoi satisfăcute la
nivelurile de la baza piramidei, vom încerca în zadar să ne satisfacem nevoi situate la
nivelurile superioare.Chiar dacă reușim într-o oarecare măsură să le atingem, ele vor fi ori
false, ori de scurtă durată.

2
 Piramida nevoilor (Abraham Maslow)

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea reflectând o
lege economică.Principalele trăsături ale nevilor umane sunt:
 nelimitate ca număr.Progresul societății duce în mod direct la lărgirea ariei
nevoilor,atât la nivel de individ,cât și de grup sau societate;
 limitate în capacitate,respectiv în volum.Fiecare nevoie, în procesul satisfacerii ei,
atinge, la un moment dat, un prag de saturație;
 concurente,respectiv unele nevoi se extind în detrimentul altora, altele pot fi substiuite
între ele;
 complementare, respectiv cele mai multe se condiționează reciproc;
 condiționate, reflectând continuitatea, dinamismul lor, potențialul economiei de a le
satisface.

3.CONCURENȚA.DEFINIȚIE ȘI FORME

Concurența diferă de la o țară la alta și de la o etapă la alta în funcție de numărul și

puterea economică a vânzătorilor și cumpărătorilor în economia națională, în una sau alta

3
dintre ramuri, de gradul de diferențiere a produselor, de posibilitățile noilor firme de a
acționa în același domeniu,de transparența pieței ca și de alți factori.
1. Piața cu concurență perfectă este cazul care nu se regăsește în realitate,ea reprezentând
o ipoteză de lucru și un punct obligatoriu de trecere al analizei economice, de la modelul
ideal către formele concrete ale acesteia.Concurența perfectă,denumită și concurența
pură, presupune un asemenea raport de piață, în care toate firmele să vândă întreaga
producție pe care o au la prețul pieței,fără a-l influența, împreună sau fiecare separat într-
un fel anume ( în mod hotărâtor), iar toți cumpărătorii să poată cumpăra la prețul pieței,
ceea ce doresc și au nevoie dintr-un bun, fără a-l putea modifica.Concurența perfectă se
definește prin următoarele condiții:
 atomicitatea participanților la tranzacții, respectiv existența unui număr mare de
vânzători și cumpărători pe piață, de puteri economice aproximativ egale și relativ
reduse, astfel încât ,fiecare are un rol minim pe piață și nici unul nu are o asemenea
putere pentru a exercita vreo acțiune asupra producției sau prețului;
 omogenitatea bunurilor aparținând aceleiași ramuri, astfel încât celor ce cumpără le
este indiferent de la ce vânzător achiziționează;
 libera intrare pe piață (deci într-o ramură sau alta) a producătorilor care doresc aceasta;
 perfecta transparență a pieței,deci cunoșterea de catre cei interesați a cantităților oferite
și cerute,a calității, a prețurilor, a tranzacțiilor încheiate etc.;
 adaptarea fără restricții a ofertei la cerere și invers, deci fluiditatea perfectă a cererii și
ofertei la modificarea prețului,
 perfecta mobilitate a factorilor de producție.
2. Piața cu concurență imperfectă se manifestă în situațiile în care agenții economici
( vânzători și cumpărători) pot să influențeze ,prin acțiunile lor unilaterale,raportul dintre
cererea și oferta de mărfuri și nivelul prețului,cu intenția de a obține avantaje durabile.
Piața cu concurență imperfectă este cea mai aproape de modelul real economic și se
prezintă în numeroase forme,ele diferențiindu-se în primul rând,în funcție de numărul și
forța economica a agenților economici producători și consumatori, astfel:
A) Piață cu concurență monopolistă – este o formă de concurență imperfectă în
care, alături de prețuri și cantități,competiția se desfășoară și prin produse, adică
prin diferențierea produselor și a mărcilor ce aparțin aceleiași ramuri.
B) Piață cu concurență de monopol - este o formă a concurenței imperfecte în care
piața unei industrii (ramuri) este dominata de un singur producător –vânzător,
care în relațiile cu consumatorii își impune condițiile de preț sau calitate.
Existența monopolului se explică prin următoarele:
1. Raritatea unor resurse care pot fi exploatate numai dintr-un singur loc.
Nimeni nu poate avea acces la ele,decât o singură firmă;

4
 2. Existența unor patente (licențe),care,pentru anumite produse, sunt deținute
de către o singură firmă (licențele fiind protejate prin lege);
3. În anumite domenii (de exemplu exploatarea energiei electrice,telefoanele
etc.)existența mai multor firme ar însemna risipă;
4. Concentrarea și centralizarea capitalului și deci și a producției,care are ca
efect eliminarea de către o firmă a celorlalți concurenți din industrie.
C) Piață cu concurență de oligopol se caracterizează prin existența a câțiva
producători,nu mai puțin de trei,fiind cea mai răspândită piață în țările cu
economie de piață.Fiecare firmă este destul de puternică pentru ca acțiunile ei
să aibă efecte importante asupra rivalilor.
Concurența oligopolistă se caracterizează în pricipal prin următoarele:
o Existența unui număr redus de producători-vânzători,care dețin o parte
însemnată din piață;
o Diferențirea sau nu a produselor;
o Dificultăți la intrarea în ramură;
o Un anumit grad de control al prețurilor.
În funcție de gradul de cooperare dintre firmele oligopoliste, întâlnim:
 Oligopol perfect coordonat,în care înțelegerile între firmele oligopoliste
îmbracă forma unor acorduri formale,care pot fi publice sau secrete.În
cadul acestei forme se constituie structuri oligopoliste de tipul cartelului
sau trustului.
Cartelul este un acord de înțelegere prin care un grup de firme
producătoare sau distribuitoare ale aceluiași produs fixează anumite
prețuri sau își împart piața.Obiectul cartelului constă în creșterea prețului
prin înlăturarea concurenței.Astfel,se reduc cantitățile de produse vândute
,cresc prețurile,profiturile se maximizează,ca și cum ar fi vorba de
monopol.
Trustul este o formă oligopolistă mai complexă,firmele fuzionează sub
controlul unui grup financiar puternic (holding), care deține pachetul
acțiunilor de control al acestora.Rolul holdingurilor constă în mobilizarea
capitalului și analiza rezultatelor financiare obținute de către „operating
companies”.Rolul acestora din urmă este de exploatare,de producție,de
transport și de vânzare.
 Oligopol parțial coordonat,presupune existența unei firme situată într-o
postură de lider, datorată dimensiunilor sale,forței economice si cotei de
piață.Celelalte firme din cadrul oligopolului se subordonează în mod
voluntar (datorită unor interese comune) liderului.

5
  Oligopol fără coordonare.Este cazul în care firmeleoligopoliste
acționează fiecare independent de celelalte,neexistând înțelegeri sau
strategii comune.Confruntarea dintre ele este deschisă,chiar agresivă
( război economic), ducându-se cu arme cum ar fi:prețul, calitatea,
cantitatea,publicitatea etc.
D) Piață cu concurență de oligopson(monopson),este piața pe care un număr redus
de cumpărători controlează puterea de cumpărare și, în consecință,dictează
producția și prețul de piață al unui anumit produs sau serviciu.Într-un oligopson
prețurile tind să fie mai mici decât într-o piață liber concurențială.

4.AGENȚII ECONOMICI-TIPOLOGIE ȘI CLASIFICARE

Agenții economici sunt persoane sau grupe organizate de persoane care participă la viața
economică a societății, îndeplinind anumite roluri și având comportamente economice
similare.Ei pot fi persoane fizice sau juridice care posedă,într-un fel sau altul,factori de
producție pe care îi utilizează și/sau dispun și consumă bunuri produse în societate.
Agenții economici sunt „actorii” vieții economice, realizând,în esență,următoarele tipuri de
operațiuni economice:
a) Operațiuni asupra bunurilor și serviciilor,respectiv preoducerea de bunuri și
servicii, consumuri intermediare și finale, formare brută a capitalului fix,importuri
și exportuir de bunuri etc.;
b) Operațiuni de repartiție,ce cuprind plata salariilor și a impozitelor și taxelor legale,
transferul de capital,asigurări de bunuri etc.;
c) Operațiuni financiare care vizează obținerea de credite,cumpărarea și vânzarea de
acțiuni și obligațiuni,efectuarea de plăți internaționale,etc.
Cel mai utilizat criteriu ce stă la baza clasificării agenților economici și delimitarea acestora
este criteriul instituțional,importan pentru evidențierea fluxurilor reale și monetare.În prezent
,pe plan mondial,cea mai răspândită este tipologia ce stă la baza sistemului de evidență
statistică a conturilor naționale,în cadrul ei distingându-se:
 Întreprinderile sunt unități economice care,indiferent de felul în care sunt organizate și
de forma de proprietate,au ca funcție principală producerea de bunuri economiceși
prestarea de servicii (nonfinanciare),în vederea vânzării acestora,cu scopul de a obține
profit;
 Gospodăriile (menajele), reprezintă acel tip de agent economic care îndeplinește în
principal funcția de consumator de bunuri și servicii.Aici se includ familiile, celibatarii,
diferite unități consumatoare,întreprinderi individuale (nonfinanciare), care nu se
delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie.Veniturile menajelor sunt în cea

6
 mai mare parte salariile, sau se constituie pe seama titlurilor de proprietate,precum și prin
transferurile efectuate de celelalte sectoare.
 Administrațiile includ acele instituții care în principiu exercită funcții de redistribuire a
veniturilor (a avuției),pe baza prestării unor servicii nonmarfare.Administrațiile pot fi
publice sau private,în cadrul celor publice se includ toate instituțiile publice care
desfășoară activități de genul celor prezentate mai sus.Din această categorie de agenți
economici fac parte administrațiile locale și centrale de stat,învățământul public,sistemul
protecției sociale, al justiției,asistența sanitară publică ș.a.Administrațiile private sunt
organizații particulare fără scop lucrativ,care,de asemenea,prestează servicii nonmarfare.
Aici se includ diverse asociații,fundații,etc.,care desfășoară activități de genul amintit.
Venitul acestor agenți economici se constituie din prelevări de venituri ale altor agenți
economici;
 Instituțiile de credit și societățile de asigurări sunt unități instituționale,care pot fi
publice,private sau mixte, și care îndeplinesc funcția de intermediar financiarîntre ceilalți
agenți economici.Deci,ele adună,transformă și redistribuie disponibilitățile financiare și
transformă riscurile individuale în riscuri colective (companiile de asigurare),în cadrul lor
se cuprind băncile,societăți de asigurări,alte instituții financiare.Venitul acestor egnți
economici se constituie din economiile temporare existente în societate și care se
concentrează în cadrul lor,în scopul redistribuirii acestora spre agenții economici care
necesită resurse financiare;
 Străinătatea (restul lumii ) ,desemnează partenerii de afaceri din celelalte economii
naționale și unitățile lor autohtone (nerezidente) ,cu care agenții economici naționali
(autohtoni) intră în relații de afaceri.În cadrul acestei categorii de agenți economici se
includ și administrațiile străine și internaționale aflate pe teritoriul țării de referință.

5.ÎNTREPRINDEREA. DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE

Întreprinderea,ca unitate economică de bază a economiei naționale,este rezultatul

procesului diviziunii muncii și al autonomizării proprietății.De aceea,ea poate fi privită ca
spațiul în care se reunesc și se combină factorii de producție,se desfășoară procesul de
producție, se produc bunuri economice și se creează valoare nouă,pe baza diviziunii sociale
a muncii și a cooperării directe și indirecte,între toți cei care o compun și o reprezintă.
După forma de constituire și organizare a afacerilor,în marea majoritate a țărilor
dezvoltate, întâlnim următoarele tipuri de întreprinderi:
o Întreprinderi personale – sunt acelea în care un singur proprietar înființează,
organizează și conduce activitatea unității.Răspunderea este nelimitată,ceea ce
înseamnă că proprietarul răspunde cu întreaga sa proprietate,nu numai cu capitalul
investit;
7
 o Întreprinderi asociate (asociații de forme diferite) sunt constituite atunci când se
asociază două sau mai multe persoane,convenind să-și aducă contribuția (în bani sau
natură), pentru a constitui un capital social menit să servească la infăptuirea unor
activități aducătoare de câștig,în scopul de a împărți între ele beneficiile realizate;
o Corporațiile (societățile pe acțiuni) constituie,de fapt,forme superioare de asociere a
capitalurilor.Cotele de participare ale asociațiilor sunt reprezentate prin titluri numite
ațiuni.Obligațiile corporației (societății pe acțiuni) sunt garantate numai prin
patrimoniul ei social,membrii asociați având fiecare îndatorirea de a depune cota parte
subscrisă și de a răspunde față de toți numai în limitele aportului lor (adică,fiecare cu
suma) ce s-a obligat să o aducă în societate, sau cu valoarea acțiunilor sale.

În economia românească,întreprinderile îmbracă forma regiilor autonome și societăților

comerciale.Primele se află în proprietatea statului,funcționând în ramuri strategice ale
economiei naționale.Un număr semnificativ dintre ele au fost transformate în societăți
comerciale, care parcurg,sau au parcurs,procese de privatizare.Societățile comerciale care
reprezintă marea majoritate a întreprinderilor din economia românească,au fost și sunt
organizate sub următoarele forme;societăți în nume colectiv,societăți în comandită simplă,
societăți în comandită pe acțiuni,societăți pe acțiuni și societăți cu răspundere limitată.
Regiile autonome, organizate ca societăți comerciale pe acțiuni,având ca obiect activități de
interes public național, au devenit companii nașionale sau societăți naționale.

6.FACTORUL DE PRODUCȚIE – MUNCA- ABORDARE

CANTITATIVĂ ȘI CALITATIVĂ

Munca este activitatea conștientă,specific umană,îndreptată spre un anumit scop prin care
omul își definește interesul,își caută și își construiește mijloacele adecvate atingerii scopului
propus.
Munca privită ca factor de producție este reprezentată de totalitatea resurselor umane
( fixice și intelectuale) care pot fi antrenate și sunt efectiv antrenate în activități economice.
Factorul muncă este factor determinant și activ al producției, deoarece numai prin muncă
sunt treziți la viață și ceilalți factori de producție,respectiv sunt folosiți și combinați după
anumite reguli, corespunzător scopului final al producției.Munca se prezintă ca un factor de
producție originar.
Asigurarea cu factorul muncă ridică două probleme,una de ordin cantitativ și alta de ordin
calitativ.
Resursele de muncă ale unei țări sunt determinate de populația acesteia, care este formată
din următoarele grupe;
 Populația adultă (cu vârstă legală de muncă),care se determină scăzând din populația
totală a unei țări,populația tânără și populația în vârstă;
8
  Populația activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din populația adultă
se scad adulții inapți de muncă;
 Populația activă disponibilă,care reunește toate persoanele care ramân după ce din
populația activă se elimină persoanele casnice, elevii și studenții de la cursurile de zi
cu vârsta legală de muncă și cei care satisfac serviciul militar obligatoriu;
 Populația ocupată,care se determină scăzând din populația activă disponibilă
numărul șomerilor;
 Populația ocupată salariată este cea care rezultă eliminând din populația ocupată pe
toți cei ce lucrează în gospodăriile și unitățile proprii.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire profesională, de
volumul cunoștințelor generale,tehnico-științifice etc.Calitatea factorului muncă este
reflectată, așadar,în pregătirea și calificarea purtătorilor acestui factor.Calificarea se
prezintă ca o premisă și o condiție esențială a producției moderne, unul din factorii de
importanță majoră ai sporirii eficienței.Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică
a ultimelor realizări ale științei și tehnicii presupun salariați cu o foarte bună pregătire
profesională, cu larg orizont cultural,în stare să utilizeze eficient instrumentele moderne de
producție.În aceste condiții calificarea se prezintă ca o condiție și premisă esențială a
producției contemporane.

7.CAPITALUL FIX ȘI CAPITALUL CIRCULANT

Criterii Capital fix Capital circulant

1. După valoarea de inventar Mare Mică
2. După modul în care se Treptat Dintr-o dată
consumă și își transmit
valoarea în noile produse
3. După numărul de cicluri de Multe Unul
fabricație la care participă
4. După modul în care își Prin amortizare Prin preț
recuperează valoarea
5. Exemple Mașini,utilaje,instalații,clădir Materii prime,materiale
i și semifabricate

Capitalul fix,dat fiind faptul că se folosește la mai multe cicluri de fabricație, este supus ,în
timp, uzurii fizice și morale.Uzura fizică este o depreciere datorată exploatării,pe când cea
morală este o depreciere cauzată de noile tehnologii de fabricație.

8.COSTUL DE PRODUCȚIE,PRINCIPII,CLASIFICARE

9
 Costul de producție reprezintă,totalitatea cheltuielilor pe care le face întreprinderea sau
întreprinzătorul pentru producerea unui bun dat sau a tuturor bunurilor și serviciilor realizate
și oferite pe piață.Dacă la acestea se adugă costurile de distribuție sau de comercializare
( ambalare,sortare,depozitare,transport,cercetarea pieței ) se obține costul total (complet) al
întreprinderii, căruia i se mai spune și costul sau prețul de revenire.
Modalitățile după care se analizează costurile la nivelul agenților economici au în vedere
următoarele principii:
a) Principiul integralității,după care în calcularea costului nu trebuie omisă nici o
cheltuială care a fost făcută pe parcursul realizării produsului respectiv;
b) Principiul cauzalității,conform căruia nici o cheltuială nu trebuie să fie cuprinsă în
cost dacă nu a contribuit la obținerea produsului;
c) Principiul omogenizării,după care toate cheltuielile care formează costul trebuie
aduse la același grad de intensitate,de complexitate etc.,pe baza reducerii lor la un
numitor comun;
d) Principiul actualizarii,care impune ca toate cheltuielile care se includ în cost
trebuie aduse la același moment de referință.Actualizarea este necesară,deoarece o
sumă de bani determinată nu are aceeași valoare economică în momente diferite de
timp.
Clasificarea costurilor are în vedere următoarele criterii:
1. În funcție de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprinde
următoarele elemente:cheltuieli cu factorii materiali de producție care mai sunt
denumite costuri materiale și care reprezintă expresia banească a consumurilor de
capital fix și circulant; cheltuieli cu forța de muncă care sunt denumite costuri
salariale;cheltuieli de regie- cheltuielile cu chiriile,încălzitul iluminatul etc.
2. Din punct de vedere al nivelului costului :costul pe unitatea de produs sau costul
mediu ( CTM);costul pe întreaga producție realizată sau cost total (CT).
3. Din punct de vedere al formei de exprimare, costul de producție cunoaște doua
forme: costul real, suma cantităților fizice de bunuri (materii prime, materiale
auxiliare, combustibili etc.) și de muncă necesare pentru producerea
bunurilor;costul monetar –suma evaluărilor în monedă (bani) a consumurilor mai
sus menționate (prețurile de achiziție ale factorilor materiali și salariile
lucrătorilor ).
4. Din punct de vedere al conținutului sau modului și locului de calcul distingem:
 Costul contabil,totalitatea cheltuielilor de producție înregistrate în contabilitatea
întreprinderii privind consumurile materiale,amortizarea,salariile ș.a;

10
  Costul de oportunitate,reprezintă evaluarea cantităților de bunuri care nu vor putea
fi produse atunci când întreprinzătorul optează pentru producerea unui bun,
renunțând la alte soluții sau produse (alternative sacrificate).

9.SCHIMBUL ȘI ROLUL LUI ÎN ECONOMIE

Schimbul reprezintă ansamblul relațiilor economice prin care se continuă acest proces și
se asigură trecerea bunurilor;prin mijloace și pe principii economice,de la producător la
consumatori prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.Schimbul de mărfuri reprezintă
cea mai importantă consecință a diviziunii sociale a muncii.

Baza generală a schimbului o constituie- așa cum demonstra încă Adam Smith, în
„ Avuția națiunilor” – specializarea în producție și diviziunea muncii.Studiul schimbului
poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere cum de altfel a fost interpretat de-a lungul
istoriei în diferitele școli de gândire economică:

1. Privind fenomenul la scară individuală, o larga circulație are ideea clasicilor, după
care oamenii se angajează în procesul schimbului pentru a-și satisface propriile
nevoi și cu speranța de a-și îmbunătăți situația prin schimb.
2. Obiectul schimbului îl constituie bunurile-obiecte de consum respectiv mijloacele
de producție,sau,mai larg,factorii de producție,pe termen scurt,mediu și lung.
3. Privite la o scară mai largă,schimburile se întrepătrund și dau naștere la piață,iar
aceasta nu poate fi vazută numai ca locul pentru realizarea indirectă a dorințelor
individuale, ci și ca o instituție socială prin intermediul căreia indivizii pot coopera
într-un anumit fel, în vederea satisfacerii dorințelor.Pe această bază,oamenii devin
coparticipanți,prin actele de schimb,la procesul de creștere a avuției,în beneficiul
tuturor.
4. Fiecare mizează și urmărește un anumit avantaj în procesul schimbului.Cu privire
la această problemă,în literatura economică s-au formulat doua viziuni
(teorii):teoria avantajului absolut și ce a avantajului relativ.

10.ECONOMIA DE PIAȚĂ .TRĂSĂTURI

Economia de piață se definește ca fiind acea formă modernă de organizare și funcționare a

economiei de schimb în care agenții economici își desfășoară activitatea economică în mod
liber, autonom și rațional,corespunzător cerințelor pieței în scopul satisfacerii unor nevoi
existențiale în continuă creștere,cu resurse economice limitate.

11
 Economia de piață se manifestă în forme diferite de la o țară la alta și de la o perioadă la
alta.Ea are o serie de caracteristici generale,dar și particularități specifice,care sunt generate
de condițiile specifice ale fiecărei țări și ale fiecărei etape istorice.
1. Preponderența proprietății private în economie.Aceasta stă la baza manifestării
libertății oamenilor în general și a libertății economice în special, a liberei
inițiative,a spiritului creativ etc.Proprietatea privată,sub diferitele ei forme,asigură
constituirea unui mediu economic caracterizat prin liberalism,cu o mare diversitate
de centre de activitate economică,fapt ce impune existența pieței ca mijloc de
legătură și cooperare între agenții economici.
2. Autonomia și răspunderea decizională a agenților economici.Fiecare agent
economic în parte,în sistemul relațiilor de piață,promovează interesul său
personal,care constituie,în același timp,impulsul care îl determină să acționeze.
3. Piața este centrul vital al economiei,prin intermediul pieței se realizează legătura
dintre producție și consum și implicit se stabilesc legăturile între agenții
economici.
4. Concurența este o condiție de neînlocuit.Economia de piață este o economie
concurențială.Concurența face posibilă acțiunea neîngrădită a legilor pieței,ea îi
determină pe agenții economici să acționeze în direcția introducerii progresului
tehnic și maximizării eficienței economice.
5. Economia de piață contemporană este o economie monetară.Cea mai mare parte a
schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei,a banilor.
6. Prețul –privit ca măsurarea unui bun în expresie monetară- se stabilește pe
piață,prin confruntarea dintre cerere și ofertă.Chiar dacă intervin practici
administrative în stabilirea nivelului de preț la un bun sau serviciu,punctul de
plecare în stabilirea prețului este dat de piață,prin jocul cererii și ofertei.
7. Existența unui cadru instituțional (sistemul de organizarea proprietății –tipuri de
întreprinderi,sistemul bancar,monetar,sistemul financiar etc.) structurat în așa fel
încât să asigure maximum de libertate de decizie și acțiune agenților economici.
8. Mobilul întregii acțiuni economice îl reprezintă profitul.Agenții economici
desfășoară activități,își asumă riscul,se zbat,având ca scop câștigul,maximizarea
acestuia.Nu există întreprizător ,mai mic sau mai mare,care să nu urmărească
câștigul.
9. Statul democratic (organismele guvernamentale) intervine indirect și direct în viața
economică a societății.El veghează la respectarea legilor pieței,intervine în calitate
de consumator al unei părți din resursele economice, consum cerut de îndeplinirea
funcțiilor sale specifice- apărare,educație, protecție socială etc.-,intervine în
calitate de moderator al agenților economici (prin sistemul juridic,prin pârghii
monetare,financiare etc.)

12
 10.Bunurile imbracă forma de marfă,ele devin bunuri comerciale.Marfa este un bun
economic care satisface o anumită trebuință a omului (de consum individual sau
productiv) și care ajunge în consum prin intermediul schimbului, a actelor de
vânzare – cumpărare.Nu toate bunurile economice sunt bunuri marfare.
11.PIAȚA .FUNCȚII ȘI LIMITE

În economiile dezvoltate contemporane,s-a ajuns ca piața să reprezinte mecanismul

economico –social principal prin care se orientează activitatea agentilor economici și
alocarea resurselor în procesul de dezvoltare.Ea se prezintă ca un sistem complex,în care
interacționează și se condiționează reciproc legile și mecanismele clasice ale pieței –
cererea ,oferta,prețurile ș.a. – cu numeroase instituții cu funcții de reglare,precum și cu o
conștiință de masă,juridică,economică,etc.,formată în unui proces îndelungat de instruire și
de practică.
Rolul pieței în economia contemporană,lucrările de specialitate pun în evidență mai multe
funcții,între care:
 Impulsionează întreprinderile să producă ceea ce solicită consumatorii;
 Resorturile și mecanismele pieței stimulează orientarea profesională și calificarea
oamenilor;
 Prin intermediul prețurilor,orientează pe consumatori să utilizeze rațional bunurile
deficitare,precum și resursele rare;
 Grad ridicat de libertate economică;
 Asigură informațiile necesare cu privire la condițiile locale.
Piața și mecanismele pieței generează însă și o serie de consecințe negative de ordin
economico –social.Analiza pieței a dus la evidențierea unor limite în funcționarea sa optimă.
Paul Wonnacott și Ronald Wonnacott pun în evidență următoarele limite ale pieței: 1)
paralel cu un mare grad de libertate pentru agenții economici,într-o economie de piață,cei
săraci și neajutorați au doar ceva mai mult decât libertatea de a flămânzi.Producătorii nu
răspund, în general,dorinței consumatorilor de a avea anumite produse,ci numai
consumatorilor cu putere de cumpărare;2) un sistem în care întreprinderile private nu sunt
deloc sau sunt puțin dirjate de către stat poate fi foarte instabil,cu perioade inflaționiste care
conduc apoi la recesiune;3)într-un sistem de „laissez-faire”,prețurile nu sunt întotdeauna
rezultatul acțiunii forțelor pieței.Doar într-o economie cu o concurență perfectă,prețul este
determinat de intersecția dintre curba cererii și curba ofertei.În majoritatea piețelor, unul sau
mai mulți participanți au puterea de a influența prețurile.Monopolurile sau oligopolurile pot
să restrângă producția,pentru a menține prețurile ridicate;4) activitatea consumatorilor și
producătorilor privați poate avea efecte secundare nedorite;5)piața nu poate funcționa în
anumite domenii:în cazul unui conflict militar,indivizii nu-și pot asigura propria lor apărare;

13
6) într-un sistem de „laissez –faire”,producătorii satisfac cerințele, dorințele consumatorilor
așa cum sunt acestea exprimate pe piață.
12.FACTORII DE INFLUENȚĂ AI CERERII ȘI OFERTEI

1. Prețul altor bunuri.Bunurile,în raport cu un anumit bun (în cazul nostru cu bunul
X), se clasifică astfel:
a) bunuri substituibile,sunt acele bunuri care satisfac aceleași nevoi sau trebuințe ca
și bunul în discuție;
b) bunuri complementare,sunt acele bunuir care în consum se folosesc
împreună.Când prețul unui bun complementar față de altul scade,curba cererii
pentru bunul inițial (bunul X) se va deplasa spre dreapta;
c) bunuri neînrudite.Modificarea prețului la un bun neînrudit cu bunul inițial (bunul X
)nu influențează în nici un fel curba cererii la bunul inițial.
2. Veniturile.Modificarea veniturilor individuale influențează curba cererii în funcție
de natura bunurilor.Din acest punct de vedere distingem două tipuri de bunuri, și
anume:
a) Bunuri normale,care sunt acele bunuri pe care indivizii le atrag mai mult în
consum pe măsura creșterii veniturilor lor.Curba cererii pentru un bun normal se va
deplasa spre dreapta,respectiv crește cantitatea cerută,atunci când veniturile cresc.
Invers,când venitul individual scade,curba cererii se va deplasa spre stânga,
respectiv scade cantitatea cerută;
b) Bunuri inferioare.Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer preponderent
atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse,decât atunci când nivelul
veniturilor lor sunt mai mari (explicate prin paradoxul Giffin);
3. Perspectiva (așteptările)privind evoluția pieței.Se referă la ceea ce individul se
așteaptă în viitor,referitor la toate bunurile și faptele relevante pentru situația sa
economică.De exemplu,o perspectivă de creștere a prețului unui bun oarecare,ce
intră frecvent în consumul personal,generează,în prezent, o creștere a
cererii.Deci,pentru bunul respectiv, curba cererii se deplasează spre dreapta;
4. Gusturile consumatorilor.Dacă au loc modificări în gusturile indivizilor,acestea se
reflectau în mod direct în cererea de bunuri ori servicii și implicit,în deplasarea
curbei cererii;
5. Alți factori de influență pot fi :mărimea populației (numărul de
consumatori),modalitățile de promovare a produselor,caracteristicile produselor și
în general orice altă variabilă care afectează dorința sau abilitatea consumatorului
de a cumpăra un anumit bun sau serviciu.
Oferta,ca și cererea este determinată,în dimensiunea ei,de o serie de factori.Cei mai
importanți sunt următorii :

14
 a) Prețul resurselor (a factorilor de producție).Dacă prețul factorilor de producție
scade, ofertanții unui anumit produs,sunt dispuși a produce mai multe bunuri.
b) Prețul altor bunuri.Factorii de producție sunt atrași spre acele activități de
producție unde sunt plătiți la un preț ridicat.Dacă prețul produsului X crește,este
firesc ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producție spre acest produs,
deci curba ofertei la acest produs se va deplasa spre dreapta, și invers.
c) Tehnologia.Introducerea tehnologiei noi are ca efect creșterea productivității
muncii și,implicit,reducerea costului de producție.
d) Numărul de ofertanți.Curba ofertei pieței ( a tuturor firmelor dintr-o anumită
ramură care produc același produs) se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor
intra firme noi și invers.
e) Perspectivele pieței.Dacă în perspectivă există așteptarea ca,într-o anumită
ramură, producția să scadă sau chiar să se oprească (din motiv de grevă etc.),în
prezent ofertanții vor produce mai mult,pentru a contracara efectele acțiunilor
viitoare.Deci curba ofertei se va deplasa spre dreapta.
f) Costul producției.Dacă costul producției scade,oferta pentru bunurile respective
va crește și invers,creșterea costului va duce la scăderea ofertei.Specialiștii
consideră că evoluția costului reprezintă unul din factorii principali care acționează
de bunuri și invers.
g) Taxele și subsidiile.Firmele plătesc taxe asupra profitului obținut.Dacă taxele pe
profit se majorează,atunci apare tendința de reducere a ofertei și deci curba ofertei
se va deplasa spre stânga.
h) Condițiile naturale reprezintă factor important care,în multe ramuri,influențează
mărimea ofertei.

13.CEREREA.LEGEA CERERII

Cererea reprezintă canntitatea maximă de bunuri și servicii care poate fi cumpărată pe

piață la un moment dat la un anumit preț.
Cererea poate fi individuală (a unui consumator) sau totală.
Conform legii cererii cantitatea cerută este dependentă de preț după cum urmează: dacă
prețul crește cantitatea cerută scade și dacă prețul scade cantitatea cerută crește.Între cerere
și preț este un raport de inversă proporționalitate.
14.OFERTA .LEGEA OFERTEI

Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri și servicii pe care agenții economici o oferă
spre vânzare într-o anumită perioadă la un anumit preț.Conform legii ofertei între preț și

15
cantitatea oferită există un raport de directă proporționalitate.Astfel dacă prețul crește,crește
și cantitatea oferită,iar dacă prețul scade ,scade și oferta

15.PREȚUL ȘI FUNCȚIILE SALE

Prețul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus și poate să o ofere
prodcătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe piață.El exprimă
confruntarea dintre raportul cerere – ofertă,pe de o parte,și cadrul legislativ,pe de altă parte,
sub forma complexității de informații furnizate reciproc de către cumpărător și vânzător,
având un caracter dinamic,divers și reglementat.
Principalele funcții îndeplinite de către preț într-o economie concurențială:
1. Funcția de evaluare a cheltuielilor și rezultatelor se referă la capacitatea
prețurilor de exprimare monetară a cheltuielilor și veniturilor agenților economice.
2. Funcția de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendința prețului de a se
forma în jurul nivelului său de echilibru,la care cererea coincide cu oferta,iar
cantitatea cerută egalează cantitatea oferită.De aceea, dacă prețul este la un
moment dat superior acestui nivel,piața se caracterizează printr-un exces de
ofertă,iar cantitatea oferită se va diminua, ceea ce antrenează o scădere a prețului
până la nivelul său de echilibru și invers.

16
 3. Funcția de informare a participanților la viața economică. Prețul transmite
informații privind situația pieței,respectiv raportul cerere-ofertă și presiunile care
există pe piață, activitățile cele mai profitabile și abundența sau raritatea factorilor
de producție.
4. Funcția de motivație a producătorilor se reflectă în practică prin stimularea
agenților economici atunci când prețul este ridicat și prin distribuirea veniturilor
acestora în functție de nivelul costurilor.
5. Funcția de distribuire a veniturilor.Corespunzător activității depuse,fiecare
agent economic obținevenitul individual.Acesta depinde, în ultimă instanță,de
diferența dintre prețurile primite pentru bunurile și serviciile vândute și prețurile
plătite pentru procurarea factorilor de producție.

B.MACROECONOMIE

16. VALOAREA ȘI PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI

Explicația pornește de la ecuația Fischer :

MV=PT
Unde:
M –masa monetară ,adică toți banii care circulă pe piață la un moment dat;
V- viteza de rotație a banilor;
P – indice al prețurilor;
T – totalitatea tranzacțiilor (vânzări,cumpărări) într-un an.
Valoarea reală a banilor este dată de puterea lor de cumpărare,adică câte bunuri sau
servicii pot fi procurate cu o unitate monetară.Puterea de cumpărare poate fi în țară sau în
afara țării,atunci când se consideră cursul valutar ( compar leul cu o unitate străină și constat
ce pot cumpăra în exterior cu suma transformată).

17. CREDITUL,CONȚINUT ȘI FUNCȚII

Creditul reprezintă o relație (economică) bănească ce se stabilește între o persoană fizică

sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii
pe datorie, și o altă persoană fizică sau juridică (debitor),care primește împrumutul sau
cupmpără pe datorie;împrumut acordat (cu titlu rambursabil și condiționat de obicei de plata
unei dobânzi).
Principalele îndeplinite de credit în cadrul economiei sunt:

17
  Mijlocește procesul de mobilizare a resurselor de fonduri (capital) temporar
disponibile la unele întreprinderi și persoane și orientarea către cei care au nevoi mai
mari decât posibilitățile proprii de acoperire;
 Favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară mai largă:producătorii vând mărfuri pe
credit comercianților angrosiști,iar aceștia vând pe credit celor care vând cu
amănuntul, în schimbul unei polițe pe care comerciantul angrosist (cu ridicata) o
scontează la bancă;
 Exercită influență asupra creșterii consumului,prin cumpărarea prin credit și vânzarea
în rate a unor bunuri de valoare mare și de uz îndelungat;
 Îndeplinește și o importantă funcție în procesul de reglare a circulației monetare,prin
punerea în circulație a hârtiilor (banilor )de credit,precum și prin operațiuni de credit
care se substituie monedei,sporind viteza de circulație a acesteia și mărind cantitatea
de mijloace de plată puse la dispoziția economiei naționale.
18. DEFINIREA ȘI CONȚINUTUL PIEȚEI FINANCIARE

Piața financiară a fost definită după două criterii :

1. În concepția anglo-saxonă,piața de capital este același lucru cu piața valorilor
mobiliare (acțiuni și obligațiuni) și împreună cu piața monetară formează piața
financiară;
2. În concepție continental – europeană,piața finaciară și piața monetară sunt incluse
în piața de capital.
Piața financiară este formată din două etape și anume piața primară pe care sunt emise
pentru prima dată valorile mobiliare la o anumită valoare nominală și piața secundară pe
care aceste titluri deja emise sunt tranzacționate,și în funcție de cerere sau ofertă prețul
lor diferă față de valoarea lor nominală .Piața secundară se numește bursă.
19. ACȚIUNILE.DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE
Acțiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuția posesorului la
capitalul social al unei societăți comerciale pe acțiuni emise.Acțiunea reprezintă o hârtie de
valoare care conferă posesorului ei de dreptul de proprietate asupra unei părți din capitalul
social al firmei emitente.
Fiecare acțiune reprezintă o fracțiune a capitalului social al întreprinderii.Deținătorii de
acțiuni devin acționari ai întreprinderii,iar în această calitate ,ei beneficiază de anumite
drepturi,participă la gestionarea societății respective,precum și la repartizarea unei părți din
profitul anual7.Partea din profitul unei societăți pe acțiuni care se repartizează anual
acționarului se numește divident și se calculează procentual față de capitalul subscris
( valoarea nominală a acțiunilor).Mărimea dividentului este condiționată de rezultatele
economico- financiare obținute de sociatatea emitentă de acțiuni.Dividentul are o mărime
variabilă,putând fi zero atunci când firma nu înregistrează o activitate eficientă sau când
18
întregul profit se reinvestește într-un nou ciclu de producție.Deoarece mărimea dividentului
se modifică anual,acțiunile sunt calificate ca valori mobiliare cu venit variabil.
În conformitate cu reglementările actuale din România,acțiunile au următoarele trăsături8 :
a) Acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală;
b) Acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social;
c) Acțiunile sunt indivizibile;
d) Acțiunile sunt instrumente negociabile,ele putând fi transmise altor persoane.
Acțiunile sunt emise de societățile pe acțiuni și pot fi:
 După forma lor:acțiuni la purtător și acțiuni nominative;
 După rolul firmei emitente: acțiuni cotate și acțiuni necotate.
_____________________________________________________________
7
Crețoiu Gheorghe,Cornescu Viorel,Bucur Ion,op.cit.,p.237
8
Anghelache Gabriela,”Bursa și piața extrabursieră”,Editura Economică,București,2000.,
p.31-32.

Acțiunile la purtător sunt hârtiile de valoare pe care se înscrie seria,data emiterii,prima

emitentă,valoarea nominal (adică prețul la care se vinde acțiunea prima dată fiind calculat
prin raportarea capitalului social al firmei la numărul de acțiuni),fără a se înregistra numele
acționarului.
Acțiunile nominative sunt cele pe care se înscriu și numele acționarului.Atunci când are
loc înstrăinarea acțiunii (prin donație,moștenire sau vânzare) se înregistrează numele noului
proprietar pe spatele acțiunii respective.
Acțiunile cotate la bursă sunt în general cele care provin de la societăți pe acțiuni cu cifră
de afaceri satisfăcătoare,fiecare bursă însă având propriul regulament de organizare și
funcționare în care se precizează condițiile de acceptare a acțiunilor.
Acțiunile necotate la bursă potrivit regulamentului bursei nu înseamnă obligatoriu că sunt
mai puțin attractive putând genera dividente acționarilor.
După drepturile pe care le generează,există acțiuni ordinare (comune) și acțiuni
preferențiale (privilegiate).În principiu,toate acțiunile sunt purtătoare ale acelorași
drepturilor.Uneori,prin reglementări juridice,pot fi emise acțiuni care să beneficieze de
câștiguri suplimentare referitoare la prioritatea în repartizarea profitului sau în ceea ce
privește dreptul la vot.
20.OBLIGAȚIUNILE.
Obligațiunea este o hârtie de valoare care conferă posesorului său dreptul de creanță asupra
firmei emitente.Obligațiunile pot fi ale statului sau ale unor agenți economici (întreprinderi
publice sau private mari ).
Obligațiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanță pe termen lung asupra unei
societăți,statului sau unei alte persoane juridice de drept public.Ele sunt titluri de valoare
deoarece,spre deosebire de un alt împrumut,datoria ca atare poate fi cumpărată și vândută pe

19
piața deschisă.Caracterul lor negociabil decurge din posibilitatea că obligațiunile pot fi
transferate cu ușurință de la un proprietar la altul9.
Obligațiunile sunt emise la valoarea nominală,care este valoarea împrumutului pe care
emitentul lor se obligă să o restituie la scadență.Aceasta se determină ca raport între
împrumutul lansat pe piață și numărul obligațiunilor emise.
Prețul de emisiune a unei obligațiuni este prețul pe care trebuie să-l plătească cel care
subscrie.Titlurile pot fi emise la valoarea nominală (al pari) sau la o valoare inferioară
acesteia (sub pari).
Prețul de piață al unei obligațiuni se numește curs și se determină ca raport procentual între
valoarea de tranzacționare pe piață a obligațiunii și valoarea sa nominală.
Cursul unei obligațiuni este influențat de mai mulți factori: nivelul general al dobânzilor pe
piață,situația economico-financiară a firmei debitoare,conjunctura valutar –financiară,
situația pe piață a monedei în care se convertește obligațiunea etc.
Rentabilitatea plasamentului se apreciază prin randamentul bursier care se determină ca
raport între venitul pe care îl generează acțiunea sau obligațiunea și cursul,respectiv prețul
Crețoiu Gheorghe,Cornescu Viorel,Bucur Ion,op.cit.,p.238.
plătit pentru achiziționarea hârtiei de valoare.
Spre deosebire de acțiuni,care sunt titluri de proprietateși reprezintă o cotă parte din
proprietatea societății emitente,obligațiunile sunt titluri de credit și reprezintă fracțiuni ale
unui împrumut obligator emis.Față de un împrumut „clasic”,datoria emitentului de
obligațiuni poate fi transferată unui terț.
21.BURSELE DE VALORI
Bursa de valori este o instituție reglementată,constituită ca societate pe acțiuni,având un
regulament propriu de organizare și funcționare în care sunt precizate aspect privind
condițiile de acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de operațiuni premise, regulile la care
se supun operatorii,etc.
Bursa de valori joacă un rol important și îndeplinește mai multe funcții în condițiile
economiei de piață:a) plasarea economiilor întreprinderilor și populației în hârtii de valoare
și alimentarea pe această cale a întreprinderilor cu capitaluri;b) finanțarea trezoreriei publice
prin vânzarea titlurilor de credit;c) asigurarea mobilității capitalurilor și a posibilității
schimbării plasamentelor acționarilor prin transformarea în bani a valorilor mobiliare
deținute și achiziționarea altora,în funcție de obiectivele urmărite de fiecare acționar ,sau
prin subscrierea de valori noi puse în vânzare de întreprinderi.
Bursele de valori se pot clasifica în funcție de mai multe criterii57:
 După natura tranzacțiilor pe care le mijlocesc:burse generale(au ca obiect de activitate
tranzacții de mărfuri și hârtii de valoare) și burse specializate;

20
  După obiectul tranzacțiilor se disting:burse de mărfuri,burse de valori mobiliare
( acțiuni, obligațiuni și alte valori mobiliare),burse valutare,burse complementare
comerțului internațional (burse de asigurări,burse de navlu);
 După forma de organizare,există:burse private (care funcționează sub formă de
societăți pe acțiuni sau camere de comerț) și burse de stat;
 După modul de admitere a participanților: burse cu participarea nelimitată și burse cu
acces limitat (se tranzacționează numai acele mărfuri și valori mobiliare care au fost
admise la cotația oficială).
Bursa de valori constituie o componentă esențială a funcționării economiei de piață.Ea
reprezintă o piață secundară pe care se tranzacșionează (se revând) titlurile de valoare
existente în principal,sub formă de acțiuni și obligațiuni.Prin intermediul bursei de
valori,investitorii își transformă capitalul sub formă de titluri de valoare în numerar și
invers58.

57
G.Anghelache,N.Dardac,I.Stancu,” Piețele de capital și bursele de valori”,Societatea “
Adevărul” SA,București,1992,p.63-64.
58
Lucian C.Ionescu (coord.),Băncile și operațiunile bancare,Ed.Economică,1996,p.273.

Cumpărătorii și vânzătorii de hârtii de valoare nu au acces direct la bursă,ci numai prin

intermediul agenților de schimb,care includ:
 Brokerii-agenți,care primesc ordine de vînzare-cumpărare de la clienții lor și le
transmit brokerilor-specialiști;
 Brokerii-specialiști,negociază ordinele primate de la brokerii-agenți.Au denumiri
diferite:jobberi în Anglia,curtieri în Franța,dealer în S.U.A.
În afara investitorilor (cumpărătorii și vînzătorii de hârtii de valoare) și agenților de
schimb,în structura organizatorică a unei burse de valori se include și Comisia oficială a
bursei și Casa de clearing.
În cadrul Comisiei oficiale a bursei se stabilesc,în ultimă instanță,cursurile titlurilor pe
baza comenzilor de vânzare-cumpărare,cursurile solicitate primite de la brokeri-specialiști
ș.a.Cursul stabilit este înregistrat și afișat.Casa de clearing (compensație) are rolul de a
garanta executarea obligațiilor asumate de parteneri:primirea banilor de către vânzători și a
titlurilor solicitate de către cumpărători.

22.SALARIUL

Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării acestuia la

activitatea economică.Salariul,ca formă de venit,nu a existat în toate timpurile,cu toate că
factorul muncă a participat în toate timpurile la procesul de producție.Salariul este o formă
21
de venit ce a apărut în anumite condiții social-economice,odată cu apariția în societate a unor
oameni lipsiți de toate condițiile necesare pentru organizarea și desfășurarea producției, sau
a altor activități economice,cu excepția muncii lor,care,pentru ei,apărea ca singur mijloc de
existență10.
În condițiile în care posesorul factorului muncă devine liber din punct de vedere juridic și,
desigur,lipsit de mijloace de existență (deci liber și din punct de vedere economic),el va
închiria- pe baza unui contract de muncă-aptitudinile lui de a munci celor care posedă
celelalte condiții (factori) de producție.
În condițiile contemporane,salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit11 ,a unui
număr mare de persoane.El exprimă atât retribuirea muncii de execuție a lucrătorilor propriu
– ziși,cât și remunerarea muncii celor ce execută activități de concepție și conducere.
Numitorul comun este dat de faptul că se închiriază capacitatea de muncă și a unora și a
altora de către cei care au nevoie de ea.Aceștia din urmă plătesc prețul necesar pentru
obținerea și folosirea capacității de a munci,a posesorilor acesteia.
Definiția unanim acceptată a salariului este aceea de preț al forței de muncă.El se apreciază
ca un instrument de măsură și calcul pentru venitul ce îl încasează salariatul care execută
10
Crețoiu Gheorghe,Cornescu Viorel,Bucur Ion,op.cit.,p.267
11
după P.Samuelson el reprezintă cca.80% din venitul național al țărilor dezvoltate.
nemijlocit munca,împreună cu ceilalți factori de producție.Salariul este și un mijloc de
comunicare a întreprinderii cu exteriorul,constituind atât o premisă, cât și un rezultat pentru
activitatea întreprinderii.
Diversele școli și curente economice,în decursul timpului,au definit în mai multe moduri
conceptul de salariu.
În viziunea contemporană,salariul este definit pe baza teoriei neoclasice,avându-se în
vedere exigențele mecanismului concurențial al pieței muncii,ca și cele care decurg din
contextul social-economic.
Salariul apare nu pur și simplu ca preț al muncii ci ca preț al închirierii factorului muncă, a
capacității de a muncii,a unor oameni liberi juridic și economic și desigur,ca preț al
serviciilor aduse prin munca depusă de către acești oameni.
Pe parcursul evoluției sale salariul a cunoscut diverse forme de plată.În esență, acestea
sunt:
a) salariul după timpul lucrat,sau în regie,este forma de salariu prin care plata muncii
se face în funcție de timpul lucrat(oră,zi,săptămână,etc.);
b) salariul în acord (pe bucăți realizate,pe operații executate,etc.) este forma de plată
pe individ sau grup (echipe de lucru) în funcție de cantitatea de bunuri realizate de
individ sau grup,sau de operații executate;
c) salariul mixt,este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme
anterioare.

22
 Salariul nominal este reprezentat de suma de bani pe care pe care salariatul o primește în
urma închirierii capacității sale de muncă.Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care o
primește angajatul pentru munca prestată,exprimat în prețurile curente de piață,în termeni
inflaționiști.Alături de salariul nominal,categoria de salariu real vine și întregește imaginea
asupra dimensiunii salariului.Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri și servicii care pot
fi achiziționate cu salariul nominal.Acesta este influențat de mai mulți factori:salariul
nominal (direct proporțional)și prețul bunurilor de consum (invers proporțional).Salariul real
reprezintă cantitatea de mijloace de subzistență și de servicii pe care salariații și le pot
procura cu salariul nominal.Deci,salariul realexprimă puterea de cumpărare a salariului
nominal.
23.PROFITUL

Profitul,în sens foarte larg,poate fi privit ca fiind câștigul realizat,în formă bănească,de
catre cei ce inițiază și organizează o activitate economică.
Profitul provine din diferența dintre venitul obținut de firmă și costul de producție al
acesteia,cu alte cuvinte el este excedentul prețului de vânzare asupra prețului de cost.
El se poate determina în felul următor:
Pr=P . Q – C
unde:
Pr= profitul
P = prețul de vânzare pe unitatea de produs
Q = cantitatea vândută
C = costul aferent producției vândute.
Profitul privit astfel este profitul total ,care la o privire atentă constatăm că este format din
două component,respective din profitul normal și profitul supernormal,sau profitul
economic.
Dacă avem în vedere costul contabil,tot ceea ce se obține peste acest cost este
profit,respectiv profitul total.Dacă acest excedent depășește suma costului explicit și
implicit,respectiv costul economic sau costul de oportunitate,atunci profitul total este
compus din două componente și anume profitul normal și profitul supernormal sau
economic.Cu alte cuvinte,întreprinzătorul poate primi profit din două motive:
 dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producție (echipament, pământ,etc.)
utilizați de firmă,el obține profitul normal;
 dacă vinde bunurile firmei obținute la un preț mai mare decât costul de producție
(costul contabil plus profitul normal), va obține și profitul supernormal sau economic.
Deci,profitul total este profitul normal plus profitul economic.Dacă întreprinzătorul nu
posedă nici unul din factorii de producție (închiriază absolut tot ),el nu va obține profitul

23
normal,iar dacă va vinde bunurile produse obținute la un preț mai mic dacât costul de
producție, atunci nu va obține nici profit economic.
Profitul normal apare ca o component a costului de producție și deci a costului mediu și
marginal.În structura lui intră atât o remunerație de muncă,cât și una de capital.
Profitul economic reprezintă venitul obținut de cei care întemeiază, organizează și
administrează o firmă- întreprinzătorii - și care sunt proprietarii bunurilor produse de către
firmă.
Ei vând aceste bunuri (dacă este posibil ) la un preț mai mare decât este costul total al
firmei (costul contabil plus profitul normal).Ceea ce obțin ca excedent peste costul total este
profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decât venitul ce răsplătește pe
întreprinzător pentru întemeierea și buna funcționare a firmei.
Masa profitului reprezintă profitul total obținut de un agent economic într-o anumită
perioadă de timp.
Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre profitul obținut
de către un agent economic într-o anumită perioadă de timp ( masa profitului )și costurile
aferente acestuia.
Se mai poate determina și prin raportarea profitului obținut la volumul capitalului și/sau la
cifra de afaceri.

p`r = Pr .100 sau p`r = Pr .100 sau p`r = Pr .100

c C CA

unde p`r = rata profitului, Pr = profitul total obținut (masa profitului ), c = costul
de producție,C = capitalul utilizat, CA = cifra de afaceri.
Rata profitului pune în evidență gradul de rentabilitate a firmei,sau pe fiecare
produs.Calculat la nivel de ramură și economie națională acest indicator va reflecta gradul
de rentabilitate la aceste nivele.

24.INFLAȚIA

Inflația reprezintă o creștere a prețurilor ,adică o depreciere a valorii banilor datorată în

primul rând abundenței produselor importate cât și a creșterii veniturilor nejustificată.
Inflația poate să îmbrace următoarele forme:
- inflație târâtoare sau latent (o creștere mică a prețurilor );
- inflație deschisă sau declarată ( o creștere mai mare a prețurilor);
- inflație galopantă sau hiperinflație ( o creștere de doua cifre între 10%-99%).

24
 25.ȘOMAJUL

Șomajul este acea situație a economiei în care o mare parte a populației active
disponibilă nu găsește de lucru.
În străinătate,conform Biroului internațional al muncii, se consideră șomer orice persoană
care are mai mult de 15 ani,este apt de muncă,nu muncește, este disponibil pentru o muncă
salariată și caută un loc de muncă.
Există o serie de cauze ale șomajului care împarte șomajul în mai multe forme:
1) Șomajul ciclic sau conjunctural – se formează în perioadele de recesiune sau criză
economică;
2) șomajul structural – apare în perioadele în care se schimbă structura economiei
naționale ( vezi România,decembrie 1989);
3) șomajul tehnologic – cand apare un dezechilibru al forței de muncă datorat
introducerii tehnologiei ( robotică automatică);
4) șomajul tranzițional – apare datorită trecerii forței de muncă de la un loc de muncă
la altul pe aceeași calificare ( perioade de acomodare);
5) șomajul sezonier ,care este întâlnit în anumite profesii cum ar fi construcții sau
agricultură.

25