Formarea statelor Europei premoderne

Formarea statelor centralizate (absolutiste) europene este un proces

desfășurat pe perioada secolelor XV-XVII, vizibil la nivelul întregii Europe, cu
precădere în Franța, Anglia și Imperiul Romano-German.

Franța
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, ducatul Burgundiei cuprindea
Burgundia propriu-zisă, Flandra şi Artois, depinzând de regatul Franţei şi,
totodată, Franche-Comté, Luxemburg şi Ţările de Jos, depinzând de Imperiul
german. Ducele Carol Temerarul (1467-1477) a încercat să unifice teritoriile
burgunde disparate şi să constituie un stat independent faţă de Franţa şi de
Imperiul german. Pentru a slăbi Franţa, care vedea în constituirea unui regat
burgund la hotarele sale o ameninţare pentru desăvârşirea unificării sale
teritoriale, Burgundia a sprijinit rebeliunile marii nobilimi franceze împotriva
regalităţii şi s-a aliat cu Anglia. Marea nobilime franceză, sprijinită de ducele
Burgundiei, a organizat în 1464-1465 liga „Binele public”. Oraşele, îndeosebi
Parisul şi mica nobilime au rămas credincioase regelui şi i-au acordat un sprijin
eficient. Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze pe membrii ligii, acordându-
le posesiuni teritoriale și funcții în stat. O gravă ameninţare pentru Franţa a
constituit-o alianţa anglo-burgundă din anul 1475, sprijinită de forţele opoziţiei
interne. Dând dovadă de mare abilitate diplomatică, Ludovic al XI-lea a izbutit
să neutralizeze opoziţia feudală internă şi, prin tratatul de la Picquigny (august
1475), să obţină retragerea armatei engleze debarcate şi să încheie pace cu
Anglia. Cu sprijinul militar şi bănesc al Franţei, elveţienii i-au înfrânt pe
burgunzi la Grandson şi Morat (1476), iar lorenii la Nancy (1477), bătălie în
care Carol Temerarul şi-a pierdut viaţa. Profitând de moartea lui Carol
Temerarul, Ludovic al XI-lea a alipit domeniului regal Burgundia, Franche-
Comté, Picardia şi Artois. Restul posesiunilor burgunde – Ţările de Jos şi
Luxemburgul – au intrat, datorită căsătoriei fiicei lui Carol Temerarul, Maria de
Burgundia, cu Maximilian de Habsburg, fiul împăratului Germaniei Frederic al
III-lea, în stăpânirea casei de Austria.
În afară de posesiunile burgunde, Ludovic al XI-lea a mai alipit
domeniului regal Roussillon şi Cerdagne (obţinute de la Aragon în 1463), Anjou
(1480), Maine şi Provence (1481). În politica sa internă, Ludovic al XI-lea a
găsit un sprijin temeinic în orăşenime şi în mica nobilime. Oraşele şi-au dovedit
loialitatea faţă de regalitate în timpul rebeliunilor feudale şi al invaziei anglo-
burgunde, organizând apărarea şi furnizând contingente militare. Totodată ele au
procurat regalităţii mari fonduri băneşti, sub formă de impozite şi de
împrumuturi. La moartea lui Ludovic al XI-lea, fiul său, Carol al VIII-lea (1483-
1498), fiind minor, conducerea a fost preluată de sora sa mai mare Ana şi de
soţul ei, Pierre de Beaujeu. Reacţia împotriva politicii regale autoritare,
manifestată de către marea nobilime şi de Statele Generale, a silit pe Ana şi pe
Pierre de Beaujeu să convoace la Tours, în ianuarie 1484, Statele Generale.
Statele Generale de la Tours cuprindeau deputaţi ai celor trei stări din toate
provinciile franceze, cu excepţia Bretaniei, constituind astfel prima adunare
reprezentativă a stărilor din întreaga Franţă, expresie a etapei finale a unificării
şi centralizării ţării. În Statele Generale de la Tours deputaţii au propus o serie
de măsuri privind conducerea centrală şi organizarea fiscală, administrativă şi
judiciară a ţării, ca introducerea în consiliul regal a 12 membri aleşi dintre
deputaţii Statelor Generale şi perceperea impozitelor numai cu asentimentul lor.
După obţinerea votului pentru perceperea impozitului regal în anii 1484 şi 1485,
curtea s-a grăbit să închidă, în martie 1484, sesiunea Statelor Generale.
Tentativa acestora de a-i impune regalităţii controlul, îndeosebi în domeniul
fiscal, a eşuat pentru că regalitatea era suficient de consolidată şi deputaţii
întruniţi la Tours, oglindind contradicţiile dintre stările ai căror reprezentanţi
erau, nu au acţionat de comun acord.
Ducatul Bretaniei, ultimul mare principat teritorial al Franţei şi sprijin al
rebeliunilor nobiliare, a fost alipit domeniului regal în anul 1491. Deşi Bretania
şi-a menţinut autonomia, unirea din 1491 a marcat încheierea unificării
teritoriale a Franţei. La sfârşitul secolului al XV-lea în Franţa s-a încheiat, în
ansamblu, procesul de unificare teritorială şi de centralizare politică, aproape
întreg teritoriul ţării devenind domeniu regal. Deşi provinciile care făceau parte
din domeniul regal îşi mai păstraseră privilegii şi instituţii proprii, monarhia îşi
exercita atributele esenţiale ale suveranităţii, astfel încât Franţa era cel mai
centralizat stat din apusul Europei. Unificarea economică realizase progrese
însemnate, deşi formarea unei pieţe interne unice era stânjenită de numeroase
vămi interne. Unificarea lingvistică progresa, deşi existau încă deosebiri de
limbă între nord (langue d'oïl) şi sud (langue d'oc). Cultura dobândea şi ea tot
mai mult trăsături unitare pe întreg teritoriul ţării, la acest proces contribuind
triumful limbii franceze din nord şi începutul răspândirii tiparului. Toate aceste
trăsături – unitatea de teritoriu, de limbă, economică şi culturală – care se
închegau la sfârşitul secolului al XV-lea. reprezentau elementele constitutive ale
naţiunii franceze în formare, premisele trecerii francezilor de la popor la naţiune.
Realizarea unificării teritoriale şi iniţializarea centralizării statale au făcut din
monarhii Franţei cei mai puternici regi ai Europei de până la sfârşitul secolului
XVIII şi au contribuit la procesul de iniţiere a dominaţiei culturale franceze în
vestul Europei, manifestată timp de câteva secole.

Anglia
Secolul al XV-lea a însemnat pentru Anglia crearea premiselor dezvoltării
relaţiilor capitaliste. Structura domeniului feudal se schimbă prin folosirea
mâinii de lucru libere în agricultură şi extinderea sistemului arendăşiei, ca
urmare a dezvoltării manufacturii, în special a celei de postav, Anglia deţinând
în această perioadă primul loc în Europa în exportul de postav. Adaptarea la
noile relaţii s-a făcut însă anevoie. O parte a nobilimii se vede ameninţată cu
decăderea iar numeroşi ţărani şi orăşeni sărăcesc.
Secolul al XV-lea debutează printr-o criză politică ce a cuprins treptat
întreaga societate. În anul 1399, Richard al II-lea a fost detronat, iar la cârma
ţării s-a instituit o nouă dinastie, din familia Lancaster. Primii regi, Henric al IV-
lea (1399-1413) şi Henric al V-lea (1413-1422) de Lancaster, au încercat să
înlăture criza reluând Războiul de 100 de ani şi întărind biserica catolică.
Politica întreprinsă s-a dovedit însă a fi greşită, deoarece a înlesnit creşterea
anarhiei feudale în Anglia şi a nemulţumirilor faţă de regalitate, mai ales după
înfrângerile din Franţa. Opoziţia a generat o nouă răscoală în anul 1450, condusă
de Jack Cade, la care, pe lângă un număr mare de ţărani, au participat nobili
sărăciţi şi orăşenimea din Londra.
Răscoala lui Jack Cade a constituit preludiul unui război civil, cunoscut
sub numele de Războiul celor două roze (1455-1485), purtat de familiile
Lancaster şi York. Acest război a constituit cea mai sângeroasă perioadă din
istoria Angliei, dar tocmai prin aceasta a jucat un rol important în procesul de
centralizare a statului şi de întărire a regalităţii, în această vreme punându-se
bazele monarhiei absolute. Războiul celor două roze a contribuit la scăderea
numerică a nobilimii şi a bazei ei materiale. În tot acest timp, orăşenii nu au
încetat să se îmbogăţească, astfel că s-a ajuns la un echilibru de forţe între
nobilime şi orăşenime, nici una din aceste două clase nefiind destul de puternică
pentru a mai controla pe rege.
Eduard al IV-lea (1461-1483) a interzis Camerei Comunelor de a
supraveghea activitatea funcţionarilor regali şi şi-a asigurat o independenţă
legislativă. Tot Eduard a încheiat Războiul de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia.
Pacea de la Picquigny (1475) prevedea ca Anglia, în schimbul unei sume de bani
drept despăgubire, să renunţe la toate posesiunile din Franţa, cu excepţia
portului Calais. Încheierea conflictului între cele două case nobiliare engleze s-a
realizat odată cu venirea pe tron în 1485 a lui a lui Henric VII Tudor, monarh
care reușește să refacă autoritatea regală și finanțele statului. Urmașul său,
Henric VIII, avea să transforme Anglia într-o mare putere dar, în același timp, să
o plaseze pe o traiectorie religioasă diferită în urma ruperii de Sf. Scaun.
Centralizarea statului va fi completă odată cu domnia reginei Elisabeta I (1558-
1603), fiica lui Henric VIII perioadă în care Anglia se implică într-o serie de
conflicte la nivel european și devine o mare putere maritimă. Politica monarhiei
absolutiste, sub dinastia Tudorilor (1485-1603), corespundea într-o măsură
destul de largă intereselor nobilimii noi şi a burgheziei. Proprietarii şi arendaşii
de ferme foloseau, alături de noua nobilime, munca lucratorilor agricoli salaria ţi,
încât, la sfârşitul secolului al XVI-lea, Anglia poseda deja o categorie de
fermieri bogaţi. Dacă regii Franţei, Spaniei şi Austriei şi-au găsit aliaţi în
biserica de la Roma, pentru a crea monarhii absolute, regii Angliei şi-au aliat
Biserica propie, Parlamentul şi burghezia spre a bara pretenţiile de universalitate
ale Bisericii catolice.
Situația socială în Anglia Tudorilor era următoarea:
a. copyholderi - deţinători ai lotului pe temeiul unei copii din registrul manorial
(document de evidenţă a ţăranilor ce deţineau un lot dintr-o moşie – manor – cu
importante obligaţii faţă de proprietar);
b. freeholderi - deţinatori liberi (obligaţiile faţă de marii proprietari erau mai
uşoare);
c. cotteri - ţărani fără lot, cel mult posedau o căsuţă şi eventual grădină (cottage
– casa de la ţară, colibă);
d. yeomenii - partea înstărită a freeholderilor, ţăranii liberi, superiori foştilor
țărani dependenți; au cel puţin 40 de şilingi venit, dar nu ating 20 lire, ca s ă fac ă
din ei gentelmeni.
În parte, Tudorii şi-au sprijinit pe ei edificiul statal, dar mai ales pe gentry
şi pe comercianţi. Gentry constituia totalitatea gentelmenilor care trăiau la ţară.
Îi cuprindea şi pe descendenții cavalerilor,pe comerciații bogați, sau pe cei cu
profesii liberale (avocați) care, cumparându-şi o bucată de pământ, deveneau
proprietari funciari. Marea proprietate agrară - manor – se afla în posesiunea
nobilimii, a bisericii si a coroanei regale. Structura socială a Angliei cunoa şte
schimbări deosebit de importante. Noua nobilime se completeaza în permanen ţă
cu elemente provenite din alte stări (arendaşi, negustori, orăşeni, ţarani înst ări ţi),
iar o parte din vlăstarele aristocratice fac drumul invers ajungând în alte stări.

Imperiul romano-german și Spania

În ianuarie 1519 Carol de Habsburg (viitorul Carol Quintul), a fost ales
împărat în locul lui Maximilian. Pe de altă parte, Francisc I, regele Fran ţei, e
suveranul celui mai puternic regat din Europa, competitor și el la tronul
imperial. A obţinut, în 1515, strălucitoarea victorie de la Marignano, care, după
cei douăzeci de ani de război purtat în Italia de predecesorii săi, sigur ă prezenţa
franceză la Milano şi în Italia de nord, în timp ce spaniolii deţin Neapole şi sudul
peninsulei. Candidatura lui se explică, în acelaşi timp, prin preocuparea de a
asigura prestigiul coroanei imperiale şi prin teama de a vedea puterea regelui
Spaniei întărită de acelaşi prestigiu.
Ales împărat, Carol Quintul îşi propune mai întâi să recupereze resturile
moştenirii burgunde, anexate de Ludovic al XI-lea, la moartea lui Carol
Temerarul (Burgundia, Picardia) şi să-i alunge pe francezi din Italia. Mai mult,
visează, cel puţin până spre 1530, să realizeze „monarhia universală şi creştină”,
acel imperium mundi pe care-l presupune titlul său imperial, şi să exercite,
astfel, alături de puterea spirituală a papei, puterea temporală pentru binele lumii
creştine. Acest vis medieval al celor două puteri devenise însă anacronic, în
Europa începutului de secol al XVI-lea, fapt de care-şi va da curând seama. În
cele din urmă, bolnav de gută, epuizat de neîncetatele călătorii, profund
decepţionat de eşecurile pe care le suferise, conştient de imposibilitatea de a
guverna singur posesiuni atât de dispersate şi eterogene, Carol Quintul hotărăşte,
în 1555, nu numai să renunţe la putere, ci să-şi împartă „împărăţia”. În
septembrie 1555-ianuarie 1556, renunţă la suveranitatea ţinuturilor burgunde
(Ţările de Jos, Franche-Comté) şi la coroanele spaniole în avantajul fiului său
Filip, care devine Filip al II-lea, regele Spaniei. În septembrie 1556, renunţă la
demnitatea imperială în favoarea fratelui său Ferdinand, deja suveran al
domeniilor austriece şi rege al Boemiei şi Ungariei.
Încercarea lui Carol Quintul de a restabili vechiul imperiu universal a
constituit o ,,utopie pură”, deoarece, acţiunea era tardivă şi se dorea realizată
într-o Europă răscolită de ideile Renaşterii si de disputele religioase, iar
principiul comunităţii egalitare a naţiunilor libere înlocuise conceptul politic
medieval al ierarhiei regatelor, depăşit de evoluţia istorică. În aceste împrejur ări,
,,monarhia universală” apare ca o reminiscenţă medievală, în totală contradicţie
cu statele moderne, constituite la sfârşitul Evului mediu. Tocmai de aceea, cauza
profundă a rivalităţii dintre Imperiu si Franţa trebuie căutată în
incompatibilitatea politicii dinastice a lui Carol Quintul, cu politica naţional ă a
lui Francisc I. Împotriva încercărilor repetate ale Habsburgilor de a reface
unitatea creştină, Franţa - direct ameninţată şi, în acelaşi timp, ca monarhie
naţională mai puternică şi mai închegată - declanşează războaiele italiene (1494-
1559), ridică coaliţie după coaliţie, iar în cele din urmă, apelează la ajutorul
Sublimei Porţi şi, în ciuda protestului unanim al suveranilor Europei, Franta s-a
aliat făţiş, în februarie 1536, cu Imperiul otoman contra ameninţătoarei puteri a
lui Carol Quintul. Apropierea franco-turcă a fost dictată de interesele ambelor
state, ameninţate, deopotrivă, de uriaşa putere a lui Carol Quintul. Nevoit ă s ă
renunţe la orice pretenţii asupra Italiei, Franţa îşi păstra portul Calais şi orasele
Tours, Metz si Verdun; în schimb, planurile de dominaţie universală ale
Habsburgilor erau nimicite pentru totdeauna. Lipsa de unitate intern ă, reforma
protestantă din Germania, lungile razboaie cu Franţa şi Imperiul otoman au
măcinat şi, în cele din urmă, au rupt unitatea dinastică a Habsburgilor. Pe ruinele
monarhiei lui Carol Quintul s-a ridicat Spania, un adevarat ,,imperiu”, care, timp
de un secol (1559-1659), va dirija afacerile importante ale Europei, ameninţând
grav securitatea Franţei.
Cu toate că tatăl său, Carol Quintul, nu-i lăsase, în 1556, nici domeniile
austriece şi nici coroana imperială, Filip II rămâne suveranul cel mai puternic al
vremii sale. În afară de Spania, el posedă Ţările de Jos şi Franche-Comté, fapt
ce-i permite să continue să ameninţe virtual Franţa. El domină Peninsula ltalic ă,
prin faptul că posedă la nord Ducatul Milanez, la sud Regatele Neapolelui şi al
Siciliei. Dincolo de fruntariile Europei, trei sferturi ale Americii sunt spaniole
(Brazilia e portugheză), ca şi arhipelagul Filipinelor. În afar ă de aceasta, Filip II
devine, în 1580, regele Portugaliei realizând, astfel, unirea nu numai a
Peninsulei Iberice, ci şi a celor mai mari două imperii coloniale existente la acea
dată. Filip îşi propune să întărească unitatea politică şi religioasă a Spaniei şi s ă
apere interesele spaniole în întreaga Europă, de la Marea Nordului pân ă la
Marea Mediterană, ţel ce ajunge să se confunde cu însăşi apărarea
catolicismului, ameninţat de protestanţi şi turci în acelaşi timp. Aşa se şi explică,
nu fără o constantă ambiguitate generată de însăşi această confuzie, relaţiile sale
conf1ictuale cu Anglia protestantă, care duc la eşecul Armadei trimise împotriva
insulelor britanice în 1588 (înfrângerea Invincibilei Armada), precum şi
intervenţiile sale în Franţa în perioada ultimelor episoade ale războaielor
religioase, participarea la lupta împotriva turcilor, mai ales cu ocazia victoriei
creştine de la Lepanto, din 1571. Lumea Nouă devine pentru regele Spaniei un
adevărat izvor de bogăţie. Tone de argint de la Potosi sosesc la Sevilla începând
cu 1545, iar regele, care încasează a cincea parte din aceste transporturi, poate
face astfel faţă parţial enormelor cheltuieli pe care le presupune o diplomaţie
foarte activă şi, mai ales, întreţinerea celei mai bune armate şi a celei mai bune
flote din Europa. Lunga sa domnie (1556-1598) se înscrie în întregime în ceea
ce s-a numit „Secolul de Aur” spaniol (între anii 1530 şi 1640). Expresia se
referă nu doar la înflorirea civilizaţiei (Teresa din Avila, Juan de la Cruz,
Cervantes, El Greco), ci şi la prosperitatea economică (cel puţin, până spre
1590). Statul şi Biserica ajung să controleze îndeaproape opinia publică. Se
urmăreşte extirparea fără milă a oricăror disidenţe religioase, mai ales prin
tribunalul Inchiziţiei: creştini suspectaţi de luteranism; conversos sau evrei
convertiţi oficial; mauriscos din vechiul regat al Granadei, musulmani convertiţi
care se împotriveau oricărei asimilări şi care, în urma unei revolte înăbuşite în
sânge (1568-1571), sunt dispersaţi în întreaga Spanie. În schimb, în Ţările de
Jos, Filip II suferă eşecul cel mai dureros.
Suveranul și-a completat moştenirea colonială - Mexic, America Centrală,
Venezuela, Columbia, Peru, Chile, Rio de la Plata, Antile, aproximativ 3
milioane km2 - cu noi achiziţii: Florida (1565), necesară protejarii marelui port
Havana; Filipinele (1565-1571); Noul Mexic (1583) si Jamaica (1590). La
rândul lor, portughezii cuceresc Angola si Ceylonul. În anul1576, cosmograful
şi istoricul spaniol Juan Lopez de Velasco, ataşat al Consiliului Indiilor, aprecia
domeniul colonial al Spaniei la urmatoarele dimensiuni: 200 de cetăţi sau ora şe,
dintre care aproximativ 100 în America de Sud; 160 000 de coloni şti spanioli la
ferme şi pe plantaţii; 8-9 000 de sate în Indiile Spaniole, din care 1,5 mil. de
băştinaşi, între 15-60 ani, plateau tribut. Pe bună dreptate, contemporanii puteau
să spună că pe imensele domenii ale monarhului spaniol, ,,soarele nu apunea
niciodată”. Triumful absolutismului spaniol a coincis cu victoria catolicismului
în urma ofensivei Contrareformei, dar reprimarea sângeroasă a opoziţiei şi a
devierilor de la catolicism, nu au însemnat lichidarea conflictului, ci doar
atenuarea lui. În curând, lupta dintre catolici si reformaţi va reîncepe cu şi mai
mare violenţă în Germania şi Ţările de Jos, iar Franţa devine un adevarat câmp
de bătaie între Biserica catolică si forma cea mai agresivă a protestantismului,
calvinismul.Reacţiunea împotriva Ţărilor de Jos, combaterea Angliei şi
amestecul în războaiele civile din Franţa au fost încercări menite să asigure
preponderenţa Spaniei, dar eforturile unite ale lui Wilhelm de Orania
(supranumit ,,Taciturnul”,1533-1584), fiul contelui Wilhelm al VIII-lea de
Nassau-Dillenburg, crescut la Curtea lui Carol Quintul, devine, în 1555,
guvernator al Olandei. Revoltat de metodele spaniole de guvernamânt, a preluat
conducerea miscării de eliberare a Ţărilor de Jos, dovedind mari calitati de
diplomat şi organizator. În 1572, va fi ales stathuder al provinciilor calvine
Olanda şi Zeelanda (el însuşi convertindu-se la noua confesiune protestantă,
calvinismul) şi, cu sprijinul Elisabetei I şi Henric al IV-lea, a triumfat asupra
diplomaţiei şi armatelor lui Filip al II-lea.