Sunteți pe pagina 1din 5

Curs.

INTRODUCERE

Farmacologia este definita ca ştiinţa care se ocupă cu studiul acţiunii


medicamentelor sub toate aspectele. Farmacologia generala se ocupa cu studiul
proceselor de baza, chimice, fizice, fizico chimice, fiziologice, biochimice care apar ca
urmare a administrarii medicamentelor, la nivelul molecular, celular, tisular, în
organismul viu (uman, animal).
In sens etimologic: pharmakon =medicament, logos=stiinta, discurs.
Farmacologia este alcătuită din două ramuri principale distincte şi anume:
farmacocinetica, ce urmăreşte evoluţia (în sensul circulaţiei şi al transformărilor)
medicamentelor în organism de la administrare până la eliminare şi farmacodinamia,
ramură care studiază efectele medicamentelor asupra organismului.
Farmacologia cuprinde sau este corelata si cu alte discipline, printre care se
numără:
Farmacotoxicologia – studiază efectele toxice ale medicamentelor.
Farmacognozia - are ca obiect de studiu provenienţa medicamentelor de
origină naturală: animală, vegetală sau minerală. Farmacogmozia nu prezintă un
interes deosebit pentru medici, dar ea este importantă pentru farmacişti.
Farmacografia - stabileşte modalităţile de prescriere a medicamentelor, astfel
încât acestea să poată fi folosite.
Farmacoterapia – reprezintia aplicarea practică a farmacologiei şi constituie o
modalitate de tratament, în unele cazuri cea mai importantă, care, de multe ori se
completează cu dietoterapie, fizioterapie, balneoterapie, tratament chirurgical.
Farmacologia este o disciplină experimentală, deoarece se bazează pe
cunoştinţele acumulate în urma inveestigării unor unor modele experimentale, prin
metode: fizice, chimice, biofizice, biochimice, morfologice şi fiziologice.
Farmacologia generala studiaza: procesele fundamentale prin care se
realizeaza circulatia medicamentelor, etapele parcurse de medicament de la
patrunderea sa in organism pana la eliminare, modificarile suferite de medicamente in
organism (farmacocinetica generala), precum si efectele medicamentelor asupra
organismului si mecanismele prin care se realizeaza aceste efecte (farmacodinamie
generala).
Practic, modificarile ce au loc ca urmare a administrarii unui medicament, atat
la nivelul medicamentului, cat si la nivelul organismului asupra caruia actioneaza
acesta, se succed conform schemei de mai jos:
Fig. 1.1. Fazele care urmeaza administrarii unui medicament

Capitolul 1. NOŢIUNI DE BAZĂ SPECIFICE MEDICAMENTELOR

1.1. Elementele componente ale unui medicament

Conform definiţiei agreate de Organizaţia Mondialã a Sãnãtãţii (OMS), orice


substanţã sau produs utilizat cu scopul de a modifica sau explora un sistem fiziologic
sau o stare patologicã în interesul individului cãruia îi este administrat se numeşte
medicament.
Altfel spus, medicamentul poate fi definit ca substanţa sau produsul (rezultat
din asocierea mai multor substanţe) utilizat în scopul prevenirii, al vindecării bolilor
sau al îndepărtării unor simptome supărătoare pentru individ.
Noţiunea de substanţă medicamentoasă (substanţă activă) defineşte
substanţa care are proprietatea de interacţiona prin mecanisme fizice, fizico-chimice
sau chimice cu moleculele, atomii sau ionii din care este alcătuită materia vie,
declaşând succesiv, la nivelul organismului, un lanţ de reacţii, care se manifestă
practic simultan, sub forma efectului farmacologic. Prin urmare, acţiunea biologică a
subtanţelor medicamentoase este determinată de structura chimică a acestora şi
implicit de proprietăţile lor fizice, fizico-chimice şi chimice. Prin acţiunea lor,
substanţele medicamentoase au capacitatea de a modifica funcţiile diferitelor celule,
ceea ce se reflectă asupra întregului organism, ca urmare a interrelaţiilor complexe
ce caracterizează organismele vii.
De cele mai multe ori, asigurarea eficienţei terapeutice a substanţelor
medicamentoase (active) depinde de asocierea acestora cu substanţe auxiliare.
Substanţele auxiliare (excipienţi) sunt substanţe inactive din punct de vedere
farmacologic, dar care influenţează favorabil manifestarea efectului farmacologic al
substanţelor medicamentoase, îndeplinind mai multe roluri, indispensabile pentru
utilizarea substanţelor active în scop terapeutic.
Formele sub care sunt prelucrate substanţele medicamentoase împreună cu
substanţele auxiliare, pentru a putea fi administrate în condiţii optime şi folosite în
mod uzual cu eficacitate maximă, poartă numele de forme farmaceutice.
Prelucrarea în forme farmaceutice a substanţelor active şi auxiliare se
realizează prin intermediul unor operaţii farmaceutice generale (cântãriri, pulverizare,
dizolvare, solubilizare, filtrare) sau speciale (granulare, comprimare, modelare, etc),
care fac obiectul tehnologiei farmaceutice.
Substanţele medicamentoase sunt în marea lor majoritate sensibile la factori
externi, degradându-se în timp. Din acest punct de vedere, formele farmaceutice
asigurã stabilitatea în timp a substanţelor medicamentoase cu pãstrarea proprietãţilor
terapeutice ale acestora.
Formele farmaceutice sunt la rândul lor protejate de factorii denaturanţi din
mediul înconjurător prin intermediul ambalajelor.
Prin urmare, elementele care definesc în totalitate un medicament sunt
următoarele:
• Substanţa medicamentoasă (activă), caracterizată din punct de vedere
farmacologic, respectiv farmacodinamic, farmacocinetic şi
farmacotoxicologic (inclusiv teratogenitate, mutagenitate, cancerogeneză)
şi fizico-chimic (identificare, conţinut, proprietăţi fizico-chimice, puritate,
stabilitate). Caracterizarea farmacologică este realizată în urma
experienţelor efectuate pe animale de laborator.
• Substanţele auxiliare, caracterizate din punct de vedere farmacodinamic şi
farmacotoxicologic (toxicitate acută, toxicitate a dozelor repetate,
teratogenitate), prin efectul pe care îl au asupra absorbţiei substanţei active
şi din punct de vedere fizico-chimic (identificare, conţinut, proprietăţi fizico-
chimice, puritate, stabilitate). Caracterizarea farmacologică este realizată în
urma experienţelor efectuate pe animale de laborator.
• Forma farmaceutică ce se caracterizează prin compatibilitate, eliberare,
stabilitate, toleranţă, aspect, valabilitate. Toate aceste caracteristici se
determină prin cercetări farmaceutice.
• Ambalajul, caracterizat prin natura materialului, compoziţie, puritate,
compatibilitate farmaceutică şi cu uzul terapeutic, teste microbiologice.

1.2. Substanţe medicamentoase (active)

De obicei substanţele medicamentoase se clasifică în funcţie de două criterii şi


anume: natura (originea) şi compoziţia lor
Luând drept criteriu de clasificare natura lor, substantele medicamentoase pot
fi împărţite in urmatoarele categorii:
a. substante anorganice (minerale) care pot fi naturale (obţinute din natură) si de
sinteza (rezultate in urma unor reactii chimice);
b. substante organice, care la rândul lor pot fi:
b1: naturale
b2: de sinteza
b3: de semi-sinteza.
Substantele farmaceutice organice naturale se diferenţiaza (în funcţie de
originea lor) astfel:
b1.1: substanţe de origină vegetală, care pot fi plante întregi, părţi din plante,
extracte vegetale sau substanţe active chimic pure izolate în urma proceselor de
extracţie din materii prime vegetale, produse obţinute din culturi de celule vegetale;
b1.2: substanţe de origină animală - organe, ţesuturi sau glande, extracte din
ţesuturi sau produse obţinute din culturi de celule animale;
b1.3.: substanţe de origină microbiană, care sunt produse ale metabolismului
celulelor microbiene şi se obţin prin tehnologii de biosinteză. În această categorie se
încadrează şi produsele biosintetizate de către microorganismele modificate genetic.
Un alt criteriu de clasificare a substanţelor medicamentoase (utilizat în special
în tehnica farmaceutică) în care substanţele medicamentoase sunt considerate
materiile prime pentru obţinerea formelor farmaceutice, este cel referitor la
compoziţia acestora. Din acest punct de vedere, substanţele medicamentoase pot fi:
a. substanţe unitare;
b. substanţe complexe.
Substanţele unitare sunt alcătuite dintr-o singură specie moleculară,
corespunzătore unei singure structuri chimice bine definite (papaverina, penicilina
GK, insulina, etc.). Aceste substanţe au un conţinut maxim omogen în toatã masa, nu
conţin impurităţi sau conţin impuritãţi în limite minime. În principiu, substanţele folosite
la prepararea medicamentelor trebuie sã fie foarte pure, mai pure decât aşa numita
calitate "pro-analisi", calitatea lor fiind denumitã "farmaceuticã".
Prezenţa impurităţilor în substanţele medicamentoase nu este admisă sau, cel
mult, sunt admise anumite impurităţi în limite extrem de mici, deoarece aceste
impuritãţi pot avea acţiune toxicã asupra organismului sau opusã substanţei
medicamentoase şi, în anumite situaţii, pot determina dificultãţi la formularea
farmaceutică.
Substanţele active complexe sunt de fapt amestecuri de două sau mai multe
substanţe şi sunt de regulă produse biologice vegetale, ca de exemplu extractele
vegetale, în care, alături de unul sau mai multe principii active, se găsesc şi o serie
de substanţe inactive din punct de vedere farmacologic, dar nedăunătoare
organismului. Extractele totale şi extractele purificate sunt substanţe
medicamentoase complexe în a cãror compoziţie se gãsesc mai multe substanţe
chimice, dintre care unele au structurã chimicã şi acţiune farmacologicã bine
cunoscute, iar altele nu sunt bine definite din punct de vedere chimic şi farmacologic.
Acestea se folosesc în terapeuticã pentru cã, pe baza experienţei acumulate, s-a
constatat cã sunt active sub aceastã formã şi pentru cã, prin mijloacele obişnuite, nu
s-au putut separa în componenţii activi, iar substanţe sintetice care sã le înlocuiascã
nu s-au putut prepara. În general, aceste produse sunt amestecuri neomogene,
standardizate numai în anumiţi componenţi şi anume în aceia care pot fi determinaţi
cantitativ. Substanţe inactive (substanţe-balast), conţinute de aceste extracte, în
anumite proporţii, nu pot fi îndepãrtate în totalitate fãrã a se pierde şi din substanţele
active.
Substanţe medicamentoase pure, de sinteză, semisinteză sau biosinteză, care
au acţiune farmacologică sinergică sau care se potenţează reciproc se pot asocia în
vederea prelucrării într-o formă farmaceutică adecvată unică şi caracteristică unui
medicament unitar.
Pentru evitarea confuziilor este necesară precizarea diferenţei între termenii
substanţă activă şi principiu activ. Principiul activ este o noţiune folosită în cazul
substanţelor medicamentoase complexe, pentru a defini acel component al unui
amestec de substanţe naturale dintr-un extract, care are o acţiune bine stabilitã
asupra organismului.
Un alt criteriu de clasificare a substanţelor medicamentoase se referă la tipul
de procedeu tehnologic de bază, utilizat pentru obţinerea lor. Din acest punct de
vedere, substanţele medicamentoase se pot clasifica în urmãtoarele patru categorii:
- substanţe medicamentoase naturale, care se obţin din materii prime naturale
de originã vegetalã sau animalã prin procedee de extracţie;
- substanţe medicamentoase de biosintezã, care se obţin din materii prime de
originã microbianã în urma unor procese de biosintezã (în anumite condiţii de mediu),
urmate de extracţie;
- substanţe medicamentoase de sintezã, care se obţin din materii prime
artificiale, în urma unor procese de sintezã chimicã.
- substanţe medicamentoase de semi-sintezã, care se obţin în urma modificãrii
prin sintezã a unor substanţe naturale şi prezintã noi proprietãţi farmaco-terapeutice.
În afarã de natura, compoziţia şi tehnologia de obţinere, existã şi alte criterii
de clasificare a substanţelor medicamentoase, cum ar fi: structura chimicã, acţiunea
farmacologicã, organul asupra cãruia acţioneazã, etc.
Clasificarea în funcţie de structura chimicã nu este cea mai reprezentativã,
deoarece substanţe medicamentoase cu structuri chimice foarte diferite, conţinând
grupe funcţionale diverse, au adeseori acţiuni terapeutice asemãnãtoare. În schimb,
clasificarea în funcţie de acţiunea farmacologicã prezintã avantajul de a încadra în
aceeaşi clasã substanţe medicamentoase cu aceeaşi acţiune, favorizându-se astfel
stabilirea unor corelaţii între acţiunea farmacologică şi anumite elemente de structurã
chimicã.

1.3. Substanţe auxiliare

Substanţele auxiliare se asociază cu substanţele active pentru că ele pot


influenţa acţiunea farmacologică a acestora în următoarele direcţii:
- unele substanţe auxiliare au rolul de a favoriza pătrunderea substanţei
medicamentoase în organism, servind drept vehicul dizolvant (cum este cazul apei ,
cu ajutorul căreia se pot obţine soluţii medicamentoase oftalmice, injectabile sau
perfuzabile sau drept baze se încorporare cu caracter hidrofil, cum sunt excipienţii
hidrofili folosiţi la prepararea unguentelor (bentonitele, PEG-ul, metilceluloza, alcoolul
polivinilic, pectinele, etc.
- o altã serie de substanţe auxiliare au un rol foarte important în menţinerea stabilitãţii
fizico-chimice şi biologice a substanţelor medicamentoase; în acest scop se folosesc
antioxidanţii (pirosulfiţii, cisteina, acidul ascorbic, etc.), agenţii chelatanţi (EDTA-sare
de sodiu), conservanţii (fenoseptul, nipaginul, clorhexidinele, etc.);
- unele substanţe auxiliare se asociazã substanţelor active cu scopul de a imbunãtãţii
absorbţia acestora, în sensul de a o accelera (compuşii tensioactivi de tipul tween-
urilor), sau de a o întârzia (polivinilpirolidina - PVP, metilceluloza,
carboximetilceluloza);
- o altã categorie de substanţe auxiliare sunt folosite cu scopul de a corecta gustul
sau mirosul neplãcut al unor medicamente, atât pentru adulţi, cât mai ales pentru
copii (substanţe edulcorante sau aromatizante, etc.).