Sunteți pe pagina 1din 456

Duminica I din Postul mare - a Ortodoxiei - Predici şi învăţături

Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Paşti, a fost instituită de către
Sinodul de la Constantinopol (843) convocat de Sfânta împărăteasă Teodora, ca
sărbătoare ce subliniază biruinţa dreptei credinţe asupra iconoclasmului şi în
general, asupra tuturor ereziilor.
Index
Evanghelia şi Apostolul zilei ................................................................................ 6
Duminica cea dintâi a sfântului post în care se pomeneşte dreapta credinţă
(Triod)................................................................................................................. 9
Comentarii patristice - Evanghelia Duminicii întâi din Post................................ 26
Arhimandritul Ilie Cleopa - Predică la Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post (
a Ortodoxiei ) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane .............................................. 36
Arhimandritul Ilie Cleopa - Ce este Ortodoxia? - Calea, adevărul şi viaţa în
Hristos ........................................................................................................... 44
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi marelui Post -
Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra satanei ............................................ 47
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica I din Postul mare - Evanghelia
despre Domnul atotştiutor şi omul fără vicleşug ............................................... 53
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (I) .......................... 65
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (II) ...................... 69
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (III) ..................... 73
Sfântul Teofan Zăvorâtul - Sinodiconul Ortodoxiei ......................................... 78
Sfântul Ignatie Briancianinov - Predică la Duminica I-a din Postul mare – a
Ortodoxiei ........................................................................................................ 82
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre fericiri .......... 90
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre soarta
ereticilor ........................................................................................................ 97
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre iconoclasm
.................................................................................................................... 101
Sfântul Ioan Maximovici - Predică la Duminica Ortodoxiei .............................. 105
Cuviosul Iustin Popovici - Predică la Duminica Ortodoxiei (1965): “Acesta eşti tu.
Ia aminte, omule, cum trăieşti! Nu sluţi chipul lui Dumnezeu din sufletul tău şi
nu-L răni pe Hristos” ....................................................................................... 110
Predică a Sfântului Justin Popovici la praznicul Duminicii Ortodoxiei ........... 115
Duminica Ortodoxiei - Predici ale Sfântului Ioan de Kronstadt în prima duminică
din Postul mare. Noi suntem ortodocşi în care nu este vicleşug? .................... 119
Cuvintele cuviosului Ioan Krestiankin la sărbătoarea Ortodoxiei ..................... 127
Gustarea lui Dumnezeu. Tâlcuirea duhovnicească a Părintelui Zaharia de la Essex
la Evanghelia primei Duminici a Postului mare: “Mai mari decât acestea vom
vedea”. Taina vieţii în Hristos ca neîncetată înnoire ........................................ 133
“Cântaţi Domnului cântare nouă …” - Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă
“cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi
mai mult har”. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu - Izvor nesecat de insuflare.
“Ispita noutăţii” vs. dinamica nesfârşită a vieţii harului ............................... 139
Mitropolit Augustin de Florina - Predică la Duminica Ortodoxiei – Sub pomul
Ortodoxiei ...................................................................................................... 145
Ieromonahul Makarios Simonopetritul - Duminica Ortodoxiei ........................ 149
Sfântul Teodor Studitul despre săptămâna întâia a Postului mare .................. 154
Cuvântul 47: În Miercurea din săptămâna întâia a Postului mare: despre post,
despre curăţenie şi despre ferirea de patimi ................................................ 154
Cuvântul 48: În Vinerea aceleiaşi săptămâni: despre împodobirea locaşului
nostru sufletesc cu fapte bune ..................................................................... 156
Cuvântul 49: La Duminica Ortodoxiei: să nu ne silim la săvârşirea faptelor bune
peste putinţa noastră şi să hrănim sufletul cu cugetări duhovniceşti............ 158
Arhimandritul Ioil Konstantaros - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei ................... 160
Pr. James Thornton - Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, în
Duminica întâi a marelui Post, Duminica Ortodoxie: “Să alergăm la luptă” ..... 163
Sfinţii Părinţi de la Optina - Despre Ortodoxie ................................................ 167
Pr. Efrem Athonithul - Despre Ortodoxie ........................................................ 172
Părintele Arsenie Boca – Chemări la apostolie ................................................ 176
Părintele Arsenie Boca - În Dumineca Ortodoxiei ......................................... 185
Părintele Teofil Părăian - Duminica Ortodoxiei - prima Duminică din Postul mare
....................................................................................................................... 187
Părintele Ioanichie Bălan - Bogăţia Ortodoxiei ................................................ 192
Părintele Ioanichie Bălan - Predică către monahii mănăstirii Sihăstria la
Duminica Ortodoxiei (1998) ......................................................................... 194
Sfântul Varlaam al Moldovei - Predică la Duminica întâia din Sfântul și marele
Post ................................................................................................................ 201
Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului - „Împăcarea
Bisericii Ortodoxe" - O minune petrecută la Alba Iulia în anul 1600 ................ 211
Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia – Cuvânt la Duminica Ortodoxiei...... 213
Arhimandrit Arsenie Papacioc - ,,Ortodoxia nu este un titlu, este un adevăr.'' 218
Părintele Stăniloae despre Ortodoxie versus catolicism şi protestantism:
“Biserica Ortodoxă n-a ştirbit adevărul coborât de sus, n-a diluat vinul ceresc cu
apa sfătoşeniilor omeneşti” ............................................................................ 220
Pr. Constantin Necula - Predică la Duminica I din Post - a Ortodoxiei - Eu cred, tu
crezi, noi credem... ......................................................................................... 232
Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu - Duminica Ortodoxiei ....................... 236
Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica Ortodoxiei [2012] .............................. 246
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei) ..................... 252
Părintele Iosif Trifa - Evanghelia Duminicii I din Postul mare (a Ortodoxiei) -
Despre cum trebuie să-L aflăm şi să-L vestim pe Domnul ................................ 258
Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare – a
Ortodoxiei - Alţii au suferit… ........................................................................... 263
Traian Dorz – Iisus a găsit pe … .................................................................... 266
Traian Dorz - Nimeni n-o să poate spune...................................................... 270
Traian Dorz - Când Te-am aflat pe Tine......................................................... 272
Traian Dorz - Să ne ţinem de credinţă .......................................................... 274
Pr. Constantin Coman - Întâlnirea în adânc şi deschiderea Cerului. Tâlcuirea
Evangheliei din Duminica Ortodoxiei – chemarea lui Filip şi Natanael ............. 275
Predici la Duminica Ortodoxiei: “Hristos trebuie să se facă Icoană în noi!
Ortodox – asta înseamnă la urma urmei: să poţi să priveşti pe cel de lângă tine
aşa cum Hristos te priveşte pe tine” ................................................................ 280
Preot Claudiu Melean (Cluj): Predică la Duminica Ortodoxiei (2012) ............ 280
Părintele Nichifor Horia (Iaşi): Cuvânt la Duminica Ortodoxiei (2012) .......... 285
Pr. Vasile Gordon - Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei) - Ortodoxie
înseamnă normalitate ..................................................................................... 289
Pr. Dr. Octavian Pop - Predică la Duminica Ortodoxiei (Duminica întâi din Post)
....................................................................................................................... 294
Părinte Ciprian Ioan Staicu - Predică la Duminica Ortodoxiei........................... 298
Ieromonahul Spiridon de la Schitul Rădeni - Cuvânt de învățătură la Duminica
Ortodoxiei (2018)............................................................................................ 310
Vademecum creştin orthodox - Ce este ortodoxia? Cunoştinţe minim necesare
în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi............................................................ 328
Sinodiconul Ortodoxiei - o pravilă uitată a Sfintei Tradiţii, rânduită pentru
Duminica Ortodoxiei ....................................................................................... 333
Jean-Claude Larchet - Rostul şi înţelesul duhovnicesc al icoanei ...................... 350
Cum ne preţuim unii pe alţii ca mădulare ale aceluiaşi trup, ce relaţii (ar trebui
să) avem între noi în Biserică? Ne purtăm de grijă unii altora, ca fraţi întru
Hristos? .......................................................................................................... 367
Omul - Icoana lui Dumnezeu: “Aceasta este valoarea pe care El ţi-o dă ție!”. De
la Adam cel vechi la Noul Adam, Hristos sau de la ruşinea goliciunii la
reimbrăcarea de har a nemuririi .................................................................. 384
Păzind dreapta credinţă, te sârguieşti tu să vieţuieşti după regulile acestei sfinte
credinţe? ........................................................................................................ 394
Ierom. Calinic - Un mesaj pentru azi: “Vino şi vezi!”. Convertire şi reconvertire
continuă la Ortodoxie ..................................................................................... 401
Chemarea mitropolitului Gortinei, Ieremia, de întoarcere la etosul orthodox, la
cunoașterea și la conștientizarea chemării noastre de creștini ortodocși, ferindu-
ne de zeloții dezbinători care “nu pun accent pe pocăință, rugăciune și asceză”
....................................................................................................................... 404
Părintele Andrei Coroian despre adevărul Ortodoxiei şi distincţia între
ecumenicitate şi ecumenism. “Unirea creștinilor înseamnă întoarcerea la
Ortodoxie. Este necesar ca Biserica să nu cadă în ecumenism, nu numai pentru
a-și păstra identitatea ei, ci și pentru a ajuta cu adevărat lumea” ................... 408
Ambrozie Sinaitul, episcop vicar patriarhal - Predică la Duminica întâi din Post
(Duminica Ortodoxiei) .................................................................................... 411
Arhim. Irineu - Să punem Împărăţia lui Dumnezeu în central atenţiei noastre! Ce
misiune are creştinul de astăzi? ...................................................................... 415
Episcopul Nifon Criveanu al Huşilor - Cuvânt de actualitate la Duminica
Ortodoxiei – Icoanele în credinţa noastră ortodoxă ........................................ 422
IPS Pimen Suceveanul - Învăţătura ortodoxă despre Icoane ............................ 426
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei) ... 441
IPS Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei - Gând la
Duminica Ortodoxiei - Fii credincios până la moarte şi vei avea cununa vieţii…
....................................................................................................................... 445
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica I din Postul mare -
Icoana arată adevărul şi frumuseţea Ortodoxiei ............................................. 447
Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Ev. Ioan 1:43-51

43. A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus:
Urmează-Mi.
44. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru.
45. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris
Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.
46. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.
47. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat,
israelit în care nu este vicleşug.
48. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte
de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.
49. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui
Israel.
50. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin,
crezi? Mai mari decât acestea vei vedea.
51. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-
se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

Apostol

Epistola către Evrei a Sfântului apostol Pavel

Evrei 11, 24-26, 32-40

24. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui
Faraon,
25. Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă
dulceaţa cea trecătoare a păcatului,
26. Socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile
Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire.
...
32. Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon,
de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci,
33. Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit
făgăduinţele, au astupat gurile leilor,
34. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din
slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă;
35. Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi,
neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere;
36. Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare;
37. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au
murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi,
strâmtoraţi, rău primiţi.
38. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în
peşteri, şi în crăpăturile pământului.
39. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa,
40. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără
noi desăvârşirea.
Duminica cea dintâi a sfântului post în care se pomeneşte dreapta credinţă
(Triod)

Sâmbătă seara

Facem obişnuita priveghere

La Vecernia mică

La Doamne, strigat-am..., Punem patru Stihiri şi cântăm podobnice, facere a lui


Nicolae. glasul 1.

Podobie: Ceea ce eşti bucuria cetelor cereşti şi pe pământ oamenilor tare folo-
sitoare, Preacurată Fecioară miluieşte-ne pe noi cei ce scăpăm la tine. Că nădejdile
noastre, după Dumnezeu, întru tine le-am pus, Născătoare de Dumnezeu.

Acum s-a întins lumina bunei credinţe spre toţi, risipind ca un nor înşelăciunea
păgânătăţii şi luminând inimile celor credincioşi. Veniţi toţi să cădem cu gând bine
cinstitor închinându-ne, noi dreptcredincioşii, cinstitelor icoane ale lui Hristos.

Cu sfintele icoane se luminează acum, împodobindu-se ca o mireasă, Biserica lui


Hristos, şi pe toţi îi cheamă să prăznuiască duhovniceşte. Să ne adunăm dar cu un
gând şi cu o credinţă, cu bucurie slăvind pe Domnul.
Lumea toată se veseleşte, că iată Domnul a surpat din înălţime stăpânia păgânătăţii,
cu nespusă rânduială; şi cei smeriţi ne-am înălţat astăzi la dreapta credinţă, fiind
îndreptaţi de drept cinstitoarea împărăteasă.

Cinstea icoanei se înalţă la chipul cel dintâi, zice Sfântul Vasilie. Pentru aceasta cu
dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor; ca nu cumva
adunându-ne acum, să cădem despre dânsele în păgânătate.

Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei

Cel ce este nevăzut, după firea cea fără început şi dumnezeiască, om s-a văzut,
Fecioară, din preacurate sângiurile tale pentru milostivirea cea prea înaltă. A căruia
asemănare trupească scriind, cu cinste ne închinăm Lui toţi credincioşii şi cu bună
credinţă îl slăvim.

La Stihoavnă

Stihira, glasul al 2-lea.

Podobie: Casa Efratei, cetate sfântă, a proorocilor mărire; împodobeşte-ţi casa


întru care Cel dumnezeiesc se naşte.

De pierzarea necredincioşilor, cea făcătoare de stricăciune scăpând, cu lumina


dreptei credinţe inimile să ne luminăm credincioşilor, slăvind pe Dumnezeu.

Stih: Aduceți Domnului slavă şi cinste, aduceţi Domnului slavă numelui lui.

Înşelăciunea cea întunecată a lui Arie a încetat, a lui Macedonie, a lui Petru, a lui
Sevir şi a lui Pir; şi luminează lumina cea întreit luminătoare.

Stih: Închinaţi-vă lui în curtea cea sfântă a lui.

Nu se mai laudă mincinoasa învăţătură a necredincioşilor. Că Dumnezeu cu drept


credincioasa aşezare a Teodorei toiag de tărie dă.

Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei

Înălţat-ai cornul celor smeriţi, Născătoare de Dumnezeu, născând pe Dumnezeu


cuvântul. Pentru aceasta toţi cu credinţă cinstindu-te, pe tine te slăvim.
Troparul, glasul al 2-lea: Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând ier-
tare greşealelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a Te sui cu
Trupul pe Cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit.
Pentru aceea, cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul
nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.

Ectenia mică. Apolisul.

La Vecernia mare
După obişnuita Catismă, La Doamne strigat-am..., punem stihiri 10, cântând: 3 sti-
hiri ale Învierii, 3 ale lui Anatolie şi, din Triod, patru podobnice, glasul al 6-lea.

Podobia: Toată nădejdea punându-şi...

Pe Tine cel necuprins, carele ai strălucit mai înainte decât luceafărul, fără început,
din pântecele cel nematerial şi fără de trup al Părintelui, proorocii cei insuflaţi cu
Duhul Tău, Doamne, Te-au propovăduit a fi prunc întrupat, din ceea ce n-a ştiut de
nuntă, unit cu oamenii şi aici pe pământ văzut. Pentru care ca un îndurat, învre-
dniceşte luminii Tale, pe cei ce laudă învierea Ta cea nespusă şi cinstită.

Cu cuvântul propovăduindu-Te, grăitorii de Dumnezeu prooroci, şi cu lucrurile


cinstându-Te, viaţa cea fără sfârşit au câştigat; că nesuferind a sluji făpturii,
Stăpâne, fără numai Ţie făcătorului, de lume toţi evangheliceşte s-au lepădat şi s-
au făcut părtaşi patimii Tale, pe care mai înainte o au vestit. Pentru ale cărora
rugăciuni învredniceşte-ne, să trecem fără prihană măsura postului, unule mul
tmilostive.

Din firea Ta cea dumnezeiască, nefiind cuprins, Stăpâne, mai pe urmă întrupându-
Te, ai binevoit a Te cuprinde. Căci cu luarea trupului, ai luat şi toate osebirile lui.
Pentru aceasta scriind chipul asemănării Tale, cu dor îl sărutăm, spre dragostea Ta
înălţându-ne; şi dintr-însul luăm darul tămăduirilor, urmând dumnezeieştilor
aşezăminte ale apostolilor.

Preacinstită podoabă a luat Biserica lui Hristos, din înălţarea cea prealuminată a
cinstitelor şi sfintelor icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Maicii lui Dumnezeu şi
ale tuturor sfinţilor. Prin care se luminează şi se împodobeşte cu darul şi se leapădă
de adunarea ereticilor. Şi bucurându-se, slăveşte pe iubitorul de oameni Dumnezeu,
carele pentru dânsa a răbdat patimi de bunăvoie.

Slavă..., glasul al 2-lea


Strălucit-a darul adevărului; cele ce s-au însemnat dedemult întunecat, acum arătat
s-au săvârşit. Că iată Biserica se împodobeşte cu chipul cel după trup al lui Hristos
ca şi cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai de înainte
însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Ca ținând icoana aceluia pe carele
cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu cred aşa! Că nouă ne
este spre laudă chipul celui ce s-a întrupat; căruia cu bunăcredinţă ne închinăm,
fără să-l facem Dumnezeu. Pe acesta credincioşii sărutându-l, să strigăm: Dumne-
zeule, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta.

Şi acum..., a Născătoarei glasului, din Octoih.

La Litie

După obicei, Stihira Hramului

Slavă..., glasul al 2 lea.

Bucuraţi-vă cinstiţi prooroci, care legea Domnului bine aţi rânduit şi cu credinţă v-
aţi arătat legii celei noi a lui Hristos. Şi mutându-vă la cer, pe Acela îl rugaţi să
împace lumea şi să mântuiască sufletele noastre.

Şi acum..., a Născătoarei, glas acelaşi.

Toată nădejdea mea spre tine o pun Maica lui Dumnezeu. Păzeşte-mă sub aco-
perământul tău.

Stihoavna din Octoih.

Slavă..., glasul al 2-lea, însuşi glasul.

Cei ce am trecut din necredinţă la bună credinţă şi cu lumina cunoştinţei ne-am


luminat, să plesnim cu mâinile, precum zice Psalmistul, aducând laudă de mul-
ţumire lui Dumnezeu. Şi cu cinste să ne închinăm sfintelor icoane ale lui Hristos şi
celor ale Preacuratei şi ale tuturor sfinţilor, care sunt însemnate pe pereţi, pe
scânduri şi pe sfinţitele vase; lepădând păgâneasca credinţă a celor necredincioşi.
Pentru că cinstea icoanei, precum zice Vasile, trece la chipul carele s-a închipuit.
Cerând pentru rugăciunile Preacuratei maicii Tale, Hristoase Dumnezeul nostru, şi
ale tuturor sfinţilor, să ne dăruiești nouă marea milă.

Şi acum..., a Născătoarei
O, minune mai nouă decât toate minunile cele dedemult ! Că cine a cunoscut să fi
născut maică fără bărbat şi să poarte în braţe pe cela ce cuprinde toată făptura ? A
lui Dumnezeu este voia, cel ce s-a născut. Pe carele ca pe un prunc, Preacurată, în
braţele tale purtându-L, şi îndrăzneală ca o maică către Dânsul câştigând, nu înceta
a-L ruga pentru cei ce te cinstesc; ca să miluiască şi să mântuiască sufletele
noastre.

Troparul: Născătoare de Dumnezeu..., Şi cealaltă urmare a Privegherii. Iar de nu


este Priveghere, după Tatăl nostru..., zicem întâi Troparul învierii, apoi Slavă...,
glasul al 2-lea:

Preacuratului Tău chip ne închinăm bunule, cerând iertare greşalelor noastre,


Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să
scapi din robia vrăjmaşului pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm
Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, cela ce ai venit să mân-
tuieşti lumea.

Şi acum..., a Născătoarei

Toate tainele tale sunt mai presus de cuget; toate sunt preaslăvite, Născătoare de
Dumnezeu. Cu curăţia fiind pecetluită şi cu fecioria păzită, maică te-ai cunoscut
nemincinoasă, născând pe Dumnezeu cel adevărat. Pe carele roagă-L, să mân-
tuiască sufletele noastre.

La Utrenie

La Dumnezeu este Domnul... Troparul Învierii, (de două ori) Slavă..., Prea
curatului Tău chip..., Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu : Toate tainele tale
sunt..., Apoi obişnuitele Catisme şi cealaltă rânduială după obicei.

Canoanele ale învierii, ale Crucii învierii şi al Născătoarei de Dumnezeu, toate pe


8; şi din Triod pe 6.

Canonul Triodului

Compunere a lui Teofan

Cântarea a 1-a

Irmos: Adâncul Mării Roşii...


Săltând cu veselie astăzi noi, credincioşii, strigăm: Cât sunt de minunate lucrurile
Tale, Hristoase, şi puterea cât este de mare; cela ce ai făcut înţelegerea şi unirea
noastră.

Veniţi gânditorilor de Dumnezeu să săvârşim ziua de bucurie; acum cerul şi


pământul se veselesc, cetele Îngereşti şi adunările omeneşti prea ales prăznuind.

Prea mare facere de bine văzând, adică mădularele lui Hristos cele despărţite,
adunate întru una, cu mâinile să plesnim şi să lăudăm pe Dumnezeu, cel ce a
îndreptat pacea.

Slavă...
Datu-s-au astăzi Bisericii biruințele, cu voia şi cu sfatul cel din îndemnul lui
Dumnezeu, al lui Mihail şi al Teodorei, împăraţilor, care au ţinut credinţa cu bună
creştinătate.

Şi acum..., a Născătoarei

Armele păgâneştilor eresuri adevărat au pierit; că văzând locaşul tău, Preacurată


cinstită, împodobit cu icoane, după obiceiul creştinesc, acum cu prea sfinţenie ne
bucurăm.

Catavasie: Adâncul Mării Roşii, cu urme neudate, pedestru trecându-l Israil cel
dedemult cu mâinile lui Moise în chipul Crucii, puterea lui Amalic în pustie a
biruit.

Cântarea a 3-a

Irmos: Veselească-se de tine...

Nu se mai înalţă acum sprânceana păgânilor eretici; căci puterea lui Dumnezeu a
întărit ortodoxia.

Norii, după zisa profeţiei, să ne stropească nouă din cer astăzi roua făcătoare de
viață, pentru înălţarea credinţei.

Cu bun vers să vestească trâmbițele cele de taină ale apostolilor lui Hristos, mai
presus de fire, înălţarea cinstitelor icoane.

Slavă...
Să lăudăm pe Hristos, cel ce ne-a arătat o împărăteasă binecredincioasă şi de
Hristos iubitoare, împreună cu odrasla ei cea de Dumnezeu încununată.

Şi acum..., a Născătoarei

Locaşul tău cel sfinţit luându-l noi credincioşii, Preacurată, ne rugăm să ne


luminăm acum cu darul cel luminos.

Catavasie: Veselească-se de Tine Biserica Ta, Hristoase, strigând: Tu eşti puterea


mea, Doamne şi scăparea şi întărirea.

Sedealna, glasul 1.

Podobie: Ceata îngerească...

Dumnezeiescul Tău chip în icoană însemnându-l, naşterea Ta, Hristoase, luminat o


vestim, minunile cele negrăite şi răstignirea cea de bunăvoie; prin care dracii se
gonesc cu frică şi necredincioşii cu cutremur se tânguiesc, ca nişte părtaşi ai
acelora.

Slavă...

Cu chipurile profeţilor, cu feţele apostolilor, cu icoanele şi cu închipuirile sfinţilor


mucenici şi ale tuturor sfinţilor, cu sfinţenie se împodobeşte; cu ale Mirelui celui
netrupesc şi cu strălucirile cele înţelegătoare ale miresei se luminează maica,
Sionul cel de sus.

Şi acum..., a Născătoarei

Celor ce cu dragoste cinstesc sfântă icoana ta, Preacurată şi adevărat Maică a lui
Dumnezeu, te vestesc cu un glas și cu credinţă se închină ţie, arată-te păzitoare şi
tare sprijineală, gonind toată răutatea departe de la dânşii, ca ceea ce toate le poţi.

Cântarea a 4-a

Irmos: Ridicat pe Cruce...

Cu dumnezeiască cercetarea Mângâietorului sfinţeşte Biserica Ta şi cu venirea lui


goneşte înşelăciunea eresului, cuvinte al lui Dumnezeu, multmilostive.
De păgânătatea cea prea silnică mântuind pe poporul Tău, fă-l să se aprindă cu
râvna creştinătăţii şi cu credinţă să strige: Slavă puterii Tale; Doamne.

Văzând că se luminează dumnezeieştile locaşuri cu sfinţitele chipuri ale icoanelor


lui Hristos şi ale Născătoarei de Dumnezeu, cu sfinţită cuviinţă ne bucurăm.

Slavă...

Împărăteasa cea împodobită cu cunună, dorind de adevărată împărăţia lui Hristos, a


zugrăvit Preacurată icoana lui şi chipurile sfinţilor.

Şi acum..., a Născătoarei

Întrupat născând pe dumnezeiescul cuvânt, ceea ce eşti plină de daruri, sfinţenie


cuvioasă lui Dumnezeu te-ai arătat; pentru aceasta Biserica ta cea luminată o
înnoim.

Catavasie: Ridicat pe Cruce văzându-Te Biserica, pe Tine soarele dreptăţii, a stă-


tut întru a sa rânduială, precum se cuvine, strigând: Slavă puterii Tale, Doamne.

Cântarea a 5-a

Irmos: Tu Doamne lumina mea...

Pune Doamne Bisericii Tale întărire, ca să petreacă în veacul veacului, neclintită


de valul eresurilor.

Peste tot pământul a strălucit lumina veseliei, şi a dumnezeiescului ajutor, celui dat
de sus credincioşilor.

Cela ce eşti unul bun şi izvor bunătăţii, Tu înalţă cornul drept cinstitorilor împăraţi,
al celor ce cinstesc icoana Ta.

Slavă...

Lumina cea neapusă a bunei credinţe ne-a răsărit nouă, cu porunca cea de
Dumnezeu insuflată a credincioşilor împăraţi, şi cu voia cea gânditoare de
Dumnezeu.

Şi acum..., a Născătoarei
Înnoieşte-ne nouă frumuseţea cea dintâi, Preacurată, maica lui Dumnezeu; şi casa
ta aceasta sfinţeşte-o cu darul tău.

Catavasie: Tu, Doamne, lumina mea în lume ai venit, lumina cea sfântă, care în-
torci dintru întunericul necunoştinţei, pe cei ce Te laudă pe Tine cu credinţă.

Cântarea a 6-a

Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas de laudă...

Scrie-se şi se cinsteşte cu închinăciune credincioasă chipul Stăpânului; şi iarăşi ia


îndrăzneală Biserica preaslăvind cu multă credinţă pe Mântuitorul.

Goleşte-se de întristare şi de întunericul eresului Biserica lui Hristos, şi se îmbracă


cu haină de veselie, şi cu dumnezeiesc şi purtător de lumină dar se acoperă.

Slavă...

Bună slăvire strălucirii de demult, a dobândit adunarea dreptslăvitorilor, cu voia


împărătesei Teodora şi a fiului ei, bine credinciosului autocrator, Mihail.

Şi acum..., a Născătoarei

Cela ce a poruncit dedemult să se facă cortul mărturiei, ca într-un cort cuvântător


întru tine a locuit, cel singur preaslăvit, carele preaslăveşte Fecioară locaşul tău cu
minuni.

Catavasie: Jertfi-voi Ţie cu glas de laudă, Doamne, Biserica strigă către Tine, de
sângele dracilor curăţindu-se, cu sângele cel curs prin milostivire din coasta Ta.

Condac glasul al 8-lea: Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de
Dumnezeu, s-a cuprins întrupându-se şi chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întor-
cându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci mărturisind mântuirea, îl
închipuim cu fapta şi cu cuvântul.

Icos:Această taină a rânduielii, de la Dumnezeu fiind insuflaţi, dedemult proorocii,


şi dobândind strălucirea ei, mai înainte o au vestit, pentru noi cei ce am ajuns la
sfârşitul veacurilor. Deci luând din ea dumnezeiasca cunoştinţă, un Domn pe
Dumnezeu cunoaştem în trei feţe slăvit; şi acestuia slujind, o credinţă şi un botez,
întru Hristos ne-am îmbrăcat. Deci mărturisind mântuirea, cu fapta şi cu cuvântul
pe acesta închipuim.

Sinaxar la Duminica întâia a Postului mare

Sinaxarul din Minei, apoi acesta.

În aceeaşi zi, în Duminica întâia a Postului mare, facem pomenire de înălţarea


sfintelor şi cinstitelor icoane, petrecută pe timpul de veşnică pomenire a
împăraţilor Constantinopolului, Mihail şi a maicii lui, Teodora, în vremea
patriar-hului Constantinopolului, Sfântul Metodie Mărturisitorul.

Stih: Icoanele gonite fiind mai-nainte cu necuviinţă,


Mă bucur, văzându-le acum cinstite cu credinţă.

Leon Isaurul, potrivit îngăduinţei lui Dumnezeu, din păzitor de asini şi lucrător cu
palmele, a pus stăpânire pe sceptrul împărăţiei Constantinopolului, pe vremea când
cel întru sfinţi Gherman a luat în mână cârma Bisericii, îndată Leon a poruncit de l-
a chemat la el şi i-a zis: Mi se pare, înalt Prea Sfinţite Stăpâne, că icoanele nu se
deosebesc întru nimic de idoli. Porunceşte, deci, să le scoată repede din biserici. Iar
dacă sunt adevărate icoanele sfinţilor, atunci să fie ridicate mai sus, pentru ca să nu
le spurcăm necontenit sărutându-le şi să cădem astfel în păcat.

Patriarhul a respins aceste cuvinte groaznice ale împăratului şi i-a spus: Să nu fii tu
acela, împărate! Am auzit că s-a pornit odată cineva cu furie împotriva sfintelor
icoane; iar numele aceluia este Conon. Eu mă numeam așa, a răspuns împăratul, pe
când eram copil.

Pentru că Gherman n-a vrut să asculte de porunca sa, împăratul l-a surghiunit de pe
scaunul patriarhal și l-a înlocuit cu Anastasie, care-i împărtăşea gândul. Şi aşa s-a
ivit atunci lupta împotriva sfintelor icoane. S

e spune că evreii i-au băgat în cap lui Leon aceste gânduri groaznice. Pe când Leon
era sărac şi-şi câştiga hrana împreună cu ei păzind asinii, i-au prezis, printr-o
vrăjitorie, că are să ajungă împărat. După ce Leon şi-a sfârşit rău viața, a urmat
tronului împărătesc, dar mai mult încă, furiei împotriva sfintelor icoane, puiul de
leu cel mai cumplit, născut din el, Constantin Copronim. Pentru ce să mai spunem
câte fapte şi ce fel de fapte groaznice a săvârşit şi acest nelegiuit ? Dar şi el şi-a
sfârşit viaţa şi mai ruşinos şi-i urmează pe tronul împărătesc fiul său născut cu
Hazara.
Dar pentru că şi el şi-a trăit rău viața, i-au urmat la conducerea împărăţiei Irina şi
Constantin. Aceştia, sfătuiţi fiind de preasfinţitul patriarh Tarasie, au adunat al
şaptelea sobor ecumenic şi Biserica lui Hristos a căpătat iarăşi sfintele icoane.
După ce au părăsit şi aceştia tronul împărătesc, s-a urcat Nichifor patricianul, apoi
Stavrachie, fiul lui, după care a urmat Mihail Rangabe. Toţi au cinstit sfintele
icoane.

Lui Mihail îi urmează sălbaticul Leon Armeanul. Acesta porneşte o a doua luptă
împotriva icoanelor, înşelat fiind de un monah eretic ce locuia închis într-o peşteră.
Şi iarăşi este lăsată fără podoabă Biserica lui Dumnezeu.

După Leon Armeanul vine pe tronul împărătesc Mihail Amoreul. După el a venit
Teofil, fiul său, care i-a lăsat în urmă pe înaintaşii săi în nebunia sa împotriva
icoanelor. Acest Teofil a dat la osânde şi munci groaznice pe mulţi dintre sfinţii
părinţi. După ce şi-a săturat cruzimea timp de doisprezece ani, s-a îmbolnăvit de
dizenterie; când era aproape de moarte îşi deschidea atât de mult gura încât se
puteau vedea măruntaiele.

Împărăteasa Teodora era foarte întristată din pricina asta. Copleşită de durere a
adormit şi vede în vis pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu pruncul cel mai-
nainte de veci în braţe, înconjurată de Îngeri strălucitori, care loveau şi-şi băteau
joc de Teofil, bărbatul ei. Când s-a sculat din somn, Teofil şi-a venit puţin în
simţire şi a strigat: Vai de mine ticălosul! Din pricina sfintelor icoane sunt bătut!
Îndată împărăteasa a pus la căpătâiul lui Icoana Născătoarei de Dumnezeu şi s-a
rugat ei cu lacrimi. Iar Teofil, deşi-i era grozav de rău, văzând pe unul din cei ce
stăteau în jurul lui că poartă engolpion l-a smuls şi l-a sărutat. Şi îndată gura lui,
care scrâşnea împotriva icoanelor, şi neruşinatul lui gâtlej, care stătea deschis, au
venit la starea lor firească de mai-nainte, s-au potolit necontenitele dureri şi chinuri
şi a adormit mărturisind că bun lucru este a cinsti şi a ne închina sfintelor icoane.
Scoţând deci împărăteasa din lăzile ei cinstitele şi sfintele icoane, l-a făcut pe
Teofil să le sărute şi să le cinstească din tot sufletul. După puţină vreme Teofil a
murit.

Teodora a chemat pe toţi cei din surghiun, a dat drumul celor din închisori şi le-a
poruncit să trăiască în libertate. A izgonit de pe scaunul patriarhal pe Ioan, numit şi
Ianis, care era mai mult căpetenia vrăjitorilor şi căpetenia dracilor, decât căpetenia
creştinilor. Pe tronul patriarhal s-a suit mărturisitorul lui Hristos, Metodie, care a
pătimit multe mai-nainte şi în groapă de viu fusese îngropat.
Aşa stând lucrurile, Ioanichie cel mare, care a sihăstrit în munţii Olimpului, a avut
o cercetare dumnezeiască. A venit la el marele sihastru Arsaachie şi i-a spus:
Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mergem la prea cuviosul bărbat Isaia, care sihăs-
treşte închis într-o peşteră din Nicomidia spre a învăţa de la el cele ce-s plăcute lui
Dumnezeu şi potrivite Bisericii lui. Şi într-adevăr, când au ajuns la el, au auzit din
gura lui: Acestea zice Domnul: Iată s-a apropiat sfârşitul duşmanilor icoanei mele.
Duceţi-vă la împărăteasa Teodora, dar şi la patriarhul Metodie şi le grăiţi aşa: Să
opriţi pe toţi cei nesfinţiţi şi aşa împreună cu îngerii să-mi aduceţi jertfă, cinstind
icoana chipului meu şi Crucea. Când au auzit acestea s-au dus îndată la
Constantinopol şi au vestit cele ce li s-au spus patriarhului Metodie şi tuturor
aleşilor lui Dumnezeu. Iar ei adunându-se s-au dus la împărăteasă, pe care au aflat-
o cu totul încredinţată, căci din părinţi era evlavioasă şi iubitoare de Dumnezeu.

Împărăteasa îndată şi-a scos icoana Născătoarei de Dumnezeu ce-i atârna la gât şi
în văzul tuturor a sărutat-o spunând: Să fie anatema toţi cei care nu se închină şi nu
sărută icoanele, nu ca pe Dumnezeu, ci ca pe nişte icoane ale acelora care au iubit
pe Dumnezeu! Toţi cei care erau acolo s-au bucurat cu bucurie mare. Împărăteasa,
la rândul el, i-a rugat şi ea să facă rugăciuni pentru Teofil, bărbatul ei.

Au fost înduplecaţi cin pricina credinţei ei, eu toate că la început nu voiau. Şi în


adevăr cel întru Sfinți Metodie a adunat poporul, tot clerul şi pe arhierei în marea
Biserică a lui Dumnezeu, printre care erau şi aceşti bărbaţi aleşi: cei din Olimp,
marele Ioanichie, Arsaachie şi Navcratie, ucenicii lui Teodor Studitul, Teofan şi
Teodor scriitorii şi mărturisitorii, Mihail aghiopolitul şi sinchelul. Cu toţii au făcut
toată noaptea rugăciuni către Dumnezeu pentru Teofil, rugându-se cu toţii cu
lacrimi şi cu încordată rugă. Aşa au făcut timpul celei dintâi săptămâni a postului
mare. Același lucru l-a făcut şi împărăteasa Teodora împreună cu femeile şi cu
celălalt popor. În limp ce făceau aceste rugăciuni, Vineri, pe la revărsatul zorilor,
împărăteasa a adormit şi se părea că se găseşte la picioarele Crucii şi că treceau pe
cale, cu mult zgomot, nişte oameni care duceau felurite unelte de chin. În mijlocul
lor era dus legat cu mâinile la spate şi împăratul Teofil. Când l-a văzut, a mers şi ea
după cei care-l duceau pe Teofil.

Ajungând la poarta cea de aramă, a văzut un bărbat strălucitor la faţă, care sta
înaintea icoanei lui Hristos. Teofil s-a oprit înaintea lui. Împărăteasa s-a atins de
picioarele acelui bărbat şi se ruga pentru împărat. Dar numai ce a deschis Teodora
gura, că acel bărbat i-a şi zis: Mare este, femeie, credinţa ta! Află că pentru
lacrimile şi pentru credinţa ta, încă şi pentru rugile şi rugăminţile robilor mei şi ale
preoţilor mei, iert pe Teofil, bărbatul tău! După aceea a spus şi celor care-l duceau
pe Teofil: Dezlegați-l şi daţi-l femeii lui! Împărăteasa l-a luat şi a plecat bucu-
rându-se şi veselindu-se. Şi îndată s-a trezit din somn. Acestea a văzut împă-
răteasa Teodora.

Iar patriarhul Metodie, în timp ce se făceau rugăciuni şi cereri pentru Teofil, a luat
o hârtie curată şi a scris pe ea numele tuturor împăraţilor eretici, între care a pus şi
numele lui Teofil. Această hârtie a pus-o sub Sfânta Masă fără să ştie nimeni.
Vineri vede şi el un înger înfricoşător că intră în Biserica cea mare. Se apropie de
el şi pare că-i spune: Ţi-a fost ascultată rugăciunea, episcope; împăratul Teofil a
căpătat iertare ! Nu mai supăra pe viitor Dumnezeirea cu el !

Patriarhul vrând să ştie de-i adevărată vedenia, s-a sculat din locul unde era, a luat
hârtia şi-a desfăcut-o. O, judecăţile lui Dumnezeu! A găsit şters cu totul de Dumne-
zeu numele lui Teofil.

Mult s-a bucurat împărăteasa când a auzit acestea şi a cerut patriarhului să adune
întreg poporul eu sfintele cruci şi cu sfintele icoane în Biserica cea mare, ca s-o
împodobească din nou cu sfintele icoane şi să facă tuturora cunoscută această nouă
minune. Şi într-adevăr îndată s-au adunat toţi în Biserică cu lumânări în mâini. A
venit şi împărăteasa cu fiul ei. Şi făcând litanie au pornit de acolo până la aşa
numitul Miliu, cu sfintele icoane, cu dumnezeieştile şi cinstitele lemne ale Crucii,
cu sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, strigând: Doamne, miluieşte-ne! Şi tot aşa s-
au întors din nou în Biserică şi au săvârşit dumnezeiasca Liturghie, aşezând la
locul lor sfintele şi cinstitele icoane cu ajutorul unor bărbaţi cu o viaţă deosebit de
sfântă.

Apoi au fost proclamaţi cei evlavioşi care au crezut drept şi au fost îndepărtaţi şi
anatematizaţi cei neevlavioşi şi care n-au primit cinstirea sfintelor icoane.

Şi aceşti Sfinţi mărturisitori au hotărât atunci ca în fiecare an să se facă aşa această


sfântă prăznuire, ca nu cumva să cădem din nou în aceeaşi rătăcire.

Pentru rugăciunile sfinţilor tăi mărturisitori, Icoană întru totul asemenea Tatălui,
miluieşte-ne pe noi, Amin.

Cântarea a 7-a

Irmos: În cuptorul persienesc...


Să dănţuiască împreună cu veselia Bisericii, întru dumnezeiasca dragoste, oastea
cea îngerească, cu dumnezeiesc gând, cântând: Bine eşti cuvântat în Biserica slavei
Tale, Doamne.

Biserica celor întâi născuţi şi adunarea se bucură, văzând acum pe dumnezeiescul


popor cu un gând cântând: Bine eşti cuvântat în Biserica slavei Tale, Doamne.

Slavă...

Scăpând de negura eresului, cu voia Teodorei, împărăteasa cea vrednică de cinste,


cântăm: Bine eşti cuvântat în Biserica slavei Tale, Doamne.

Şi acum..., a Născătoarei

Mai presus decât cetele cele de sus te-ai înălţat, Preacurată, tu una făcându-te
maica Făcătorului tuturor. Deci bucurându-ne, strigăm: Bine eşti cuvântată tu între
femei, Preacurată Stăpână.

Catavasie: În cuptorul persienesc tinerii lui Avraam, cu pofta bunei credinţe, mai
vârtos decât cu văpaia focului fiind aprinşi, au strigat: Bine eşti cuvântat în
Biserica slavei Tale, Doamne.

Cântarea a 8-a

Irmos: Mâinile întinzându-şi Daniil...

Legile pământeşti ale Bisericii păzindu-le, scriem icoanele lui Hristos şi ale
sfinţilor lui şi le sărutăm cu gurile, cu inima şi cu vrerea, strigând: Binecuvântaţi
toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Cinstea şi închinăciunea icoanei, cu adevărat aducându-o la acela al cui este chipul,


o cinstim, urmând învăţăturilor grăitorilor de Dumnezeu şi lui Hristos cu credinţă
strigăm: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Binecuvântăm pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Mintea luminându-şi cu lumina dumnezeiescului Duh cinstita împărăteasă şi roduri


dumnezeieşti având, a iubit bună podoaba Bisericii lui Hristos şi frumuseţea:
Binecuvântând împreună cu credincioşii pe Iisus Dumnezeu şi om.
Şi acum..., a Născătoarei

Cu razele luminii celei înţelegătoare strălucindu-se casa Ta cea dumnezeiască,


umbrează acum pe toţi cu norul Duhului şi sfinţeşte pe cei credincioşi, care cu glas
cântă: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Irmosul:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului cântăndu-I şi prea


înălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Mâinile întinzându-şi Daniil, gurile leilor cele deschise în groapă le-a încuiat; şi
puterea focului au stins, cu buna faptă încingându-se tinerii cei iubitori de buna-
credinţă, strigând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Cântarea a 9-a

Irmos: Hristos, piatra cea nestricată...

Cu sfinţitele zugrăveli ale icoanelor împodobită văzând iarăşi cinstita Biserică, cu


cucernicie toţi să alergăm şi lui Hristos să strigăm: Pe Tine Te slăvim întreit-sfinte.

Podoabă şi cinste câştigând Biserica: Crucea Ta şi cinstitele icoane şi închipuirile


sfinţilor, cu veselie, Stăpâne, şi cu bucurie Te slăveşte.

Slavă...

Luminează cu dumnezeiasca Ta slăvire pe împăraţii noştri, îndurate, şi cu tabere


îngereşti şi cu tot felul de întrarmare îngrădeşte-i, supunându-le lor Stăpâne se-
meţia păgânilor.

Şi acum..., a Născătoarei

Ridicatu-s-a osândirea strămoaşei Evei, de Dumnezeu Născătoare, că tu curată ai


născut pe Stăpânul tuturor cu chip negrăit; a căruia asemănare acum pe icoane o
sărutăm.

Catavasie: Hristos, piatra cea netăiată de mână, cea din marginea unghiului, din
tine muntele cel netăiat, Fecioară, s-a tăiat, adunând firile cele osebite; pentru
aceasta veselindu-ne, pe tine Născătoare de Dumnezeu te slăvim.
Luminânda învierii.

Slavă..., aceasta.

Podobia: Cu apostolii să ne suim...

Săltaţi, bucuraţi-vă, cu veselie cântaţi strigând: Cât sunt de minunate şi de slăvite


lucrurile Tale, Hristoase ! Şi cine va putea să spună puterile Tale, Mântuitorule?
Cela ce ai împreunat unirea voinţei şi întocmirea noastră într-o Biserică.

Şi acum..., a Născătoarei

Armele vrăjmaşului eres acum au lipsit şi pomenirea lui a pierit cu sunet; că


văzând Biserica ta, Preacurată, foarte frumos împodobită cu odorul cinstitelor
icoane, de bucurie toţi ne umplem.

La Laude

Stihiri: 4 ale învierii, 1 a lui Anatolie, şi din Triod 3 podobnice, glasul al 4-lea :

Podobia: Dat-ai semn celor ce se tem...

Întru Tine se bucură acum Biserica, Iubitorule de oameni, întru mirele şi Ziditorul
său; carele cu dumnezeiasca voie ai scăpat de înşelăciunea idolească, şi Ţie însuţi o
ai logodit prin cinstitul Tău sânge. Cu veselie primind sfinţită înălțarea icoanelor şi
bucurându-se. Pe Tine Te laudă şi Te slăveşte cu credinţă.

Stih: Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea, spune-voi toate minunile
Tale.

Închipuirea trupului Tău înnălţându-o, Doamne, cu dragoste o sărutăm, arătând


taina cea mare a rânduielii Tale. Că nu Te-ai arătat nouă, Iubitorule de oameni prin
părere, precum zic luptătorii de Dumnezeu ucenicii lui Manent; ci după adevăr şi
cu fire trupească, printr-însa suindu-ne spre a Ta dorire şi dragoste.

Stih: Veseli-mă-voi şi mă voi bucura întru Tine, cânta-voi numele Tău, Preaînalte.

Zi plină de bucurie şi de veselie astăzi s-a arătat, că luminează lumina dogmelor


celor prea adevărate şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu
înălțarea sfintelor icoane, şi cu strălucirile chipurilor, şi se face credincioşilor unire
de Dumnezeu dăruită.

Stih: Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, înalţă-se mâna Ta, nu uita pe săracii
Tăi până la sfârşit.

Şi cântăm Stihira zilei, glasul al 6-lea.

Moise în vremea postului a luat legea şi pe popor l-a tras la sine; Ilie postindu-se,
cerurile a încuiat; şi cei trei tineri ai lui Avraam pe tiranul cel fărădelege prin post
l-a biruit. Printr-însul şi pe noi, Mântuitorule, învredniceşte-ne să ajungem la în-
vierea Ta, care strigăm aşa: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi.

Slavă..., tot aceasta.

Şi acum...,

Prea binecuvântată eşti...

Doxologia mare, Ecteniile şi Apolisul.

Şi Litie în Pridvor, după obicei. Cântând; Slavă..., Şi acum..., Stihira Evangheliei.


Ceasul 1 şi Învăţătura Sfântului Teodor Studitul, Apolisul.

La Liturghie

Fericirile glasului, pe 6, şi din Canonul zilei Cântarea a 6-a, pe 4. Prochimen, gla-


sul al 4-lea: cântarea părinţilor: Bine eşti cuvântat Doamne Dumnezeul părinţilor
noştri... Stih: Că drept eşti întru toate... Apostolul, din Epistola către Evrei.
Evanghelia de la Ioan. Şi se săvârşeşte Liturghia marelui Vasilie. Asemenea şi în
celelalte Duminici ale Sfântului post, afară de Duminica Stâlpărilor. Chinonicul:
Lăudaţi pe Domnul din ceruri... Sau; Bucuraţi-vă drepţilor... La masă mâncăm
fierturi cu untdelemn, iar nu peşte.
Comentarii patristice - Evanghelia Duminicii întâi din Post

Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei – Ev. Ioan l, 43-51)

(In. 1, 43) A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus:
Urmează-Mi.

După ce i-a luat pe Petru şi pe celălalt apostol, Iisus merge mai departe să atragă pe
alţii şi îi trage la sine pe Filip şi pe Natanael. Cazul lui Natanael nu este atât de
uimitor pentru că faima lui Iisus ajunsese prin toată Siria (vezi și Mt. 4, 24). Dar
este cu totul remarcabil în ceea ce priveşte pe Petru, pe Iacov şi pe Filip, pentru că
ei au crezut nu numai înainte de minuni, ci au crezut fiind din Galileea, din care
nici un prooroc nu s-a ridicat, şi nu poate să fie ceva bun.

Galileenii erau într-o dispoziţie mai plictisită şi mai leneşă decât alţii. Dar chiar în
aceasta şi-a arătat Hristos puterea Sa. El a ales cei mai aleşi ucenici dintr-un ţinut
care nu aducea nici un rod.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 20.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).
(In. 1, 44) Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru.

Fiecărui om grijuliu îi vine câte un dar (Prov. 14, 23) şi Hristos înţelege mai mult
decât aceasta când a spus: Cel ce caută, află (Mt. 7, 8). De aceea nu mă mai
minunez cum Filip l-a urmat pe Hristos. Andrei a fost convins când a auzit de la
Ioan, iar Petru a fost convins când a auzit de la Andrei. Dar Filip, neînvăţând nimic
de la nimeni, ci doar auzind pe Hristos care a spus către el numai acestea:
Urmează-Mă, imediat el a ascultat şi nu a dat înapoi.

De fapt, a devenit el însuşi un propovăduitor pentru alţii. Căci a alergat la Natanael


şi a spus către el: L-am găsit pe cel despre care a scris Moise în Lege şi Proorocii.
Vedeţi ce minte grijulie a avut el, cu câtă stăruinţă a meditat la scrierile lui Moise,
așteptând venirea lui Mesia? Căci expresia am găsit aparţine întotdeauna celor
care, în vreun fel, caută.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 20.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(In. 1, 46) Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino
şi vezi.

Această propoziție nu trebuie înțeleasă chiar așa cum pare la prima vedere, ci ar
trebui înţeleasă într-un sens diferit şi mai plin de îndoială, precum: Cum este
posibil ca ceva bun să vină din Nazaret? De fapt, printre iudei, numele satului era
dispreţuit, din cauza faptului că un mare număr de locuitori erau păgâni şi părea
imposibil ca ceva bun să vină de aici. De aceea şi fariseii i-au spus lui Nicodim:
Cercetează şi vezi că nici un profet nu s-a ridicat din Galileea (In. 7, 52). Aşa că
este drept ce-i spune Filip lui Natanael: Vino şi vezi. De vreme ce acum este un
contrast între ceea ce spun şi vechile opinii (pare să spună el), promit să îţi arăt
adevăratele fapte.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 1.1.46, traducere pentru


Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(In. 1, 46) Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino
şi vezi.

Ei se referă la El ca fiind Iisus, fiul lui Iosif. El era numit fiul unui om pe care
mama lui îl luase de soţ. Căci toţi creştinii ştiu bine din Evanghelii că El a fost
conceput şi născut în timp ce ea, Maica Domnului era Fecioară. Dar aceasta spune
Filip lui Natanael şi adaugă locul: din Nazaret. Şi Natanael spune către el: Din
Nazaret poate să fie ceva bun?

Care este sensul acestora, fraţilor? Nu cum înțeleg unii, căci ar putea fi citit poate
ceva bun să iasă din Nazaret?. Căci cuvintele lui Filip urmează, şi el spune vino şi
vezi. Dar cuvintele lui Natanael pot însemna ambele lucruri: fie o confirmare, când
este citit ca din Nazaret poate fi ceva bun, la care Filip confirmă: vino şi vezi. Ori
citeşti ca o îndoială, transformând întreaga replică într-o întrebare: din Nazaret
poate fi ceva bun? Vino şi vezi.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 7.15, traducere pentru


Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 1, 46) Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino
şi vezi.

Natanael este de acord că se aşteaptă ca mari lucruri să apară din Nazaret. Este,
cred, clar că nu a luat Nazaretul ca pe o garanţie a ceea ce căuta, aducând îm-
preună cunoaşterea de la Moise şi de la Profeţi, ca unul care era îndrăgostit de
învăţătură, ci câştigă o rapidă înţelegere: vino şi vezi.

Filip spune: Vederea va fi suficientă pentru credinţă. Tot ceea ce ai nevoie este să
vorbeşti cu El, şi vei fi total gata să mărturiseşti fără ezitare că El este într-adevăr
Unul Cel aşteptat. Dar trebuie să credem că era un har dumnezeiesc şi negrăit
revărsându-se din cuvintele Mântuitorului nostru care atrăgea sufletele as-
cultătorilor. Căci, dacă cuvântul lui e mare întru putere, este şi eficace în
convingere.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1,


traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(In. 1, 47) Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu
adevărat, israelit în care nu este vicleşug.

Iisus îl laudă şi îl aprobă pe omul care spune: Poate ceva bun să iasă din Nazaret?
Şi totuşi n-ar fi trebuit mai degrabă să găsească greşeală în el? Sigur că nu.

Căci cuvintele nu sunt ale unui necredincios sau ale unuia care merită ruşine, ci
laudă. Cum poţi spune aceasta? Pentru că Natanael a luat în considerare scrierile
profeţilor mai mult decât Filip. Căci el a auzit din Scripturi că Hristos trebuie să
vină din Betleem, din satul din care a fost David. Credinţa era răspândită printre
iudei, şi profetul a proclamat-o din vechime (Mt. 2, 6; Mih. 5, 2)… Şi atunci, când
a auzit că Iisus este din Nazaret, el era neliniştit şi îndoielnic, văzând că mărturia
lui Filip era în discordanţă cu predicţia proorocului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 20.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(In. 1, 47) Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu
adevărat, israelit în care nu este vicleşug.

Chiar dacă profetul a spus că un Conducător şi un Prinţ se va ridica din Betleem


(Mih. 5, 2), Natanael a auzit că Iisus era din Nazaret, şi acest lucru nu era scris
nicăieri în Scripturi. Deci, când l-a văzut Domnul, El (Iisus) a dat mărturie pentru
dânsul, pentru că el nu era ca scribii care lucrau cu înşelăciune în relaţie cu
Scripturile, încercând să facă interpretările să urmeze dorinţei lor. El spune: Acesta
este un scrib (învăţător) în care nu am văzut nici un vicleşug. Căci înainte de a-l
cunoaşte pe Domnul, el a întrebat dacă Nazaretul ar fi putut da un Prinţ, aşa cum
scria despre Betleem.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 4.19, traducere


pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(In. 1, 47) Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu
adevărat, israelit în care nu este vicleşug.

Iată un israelit în care nu este vicleşug este ceva ca nu a fost spus nici lui Andrei,
nici lui Petru, nici lui Filip. A fost spus lui Natanael... Deci, ce înţelegem din asta,
fraţilor? Trebuie să fie pus primul între apostoli? Nu numai că nu este găsit primul
printre apostoli, ci Natanael nu este nici măcar în mijloc printre cei doisprezece,
nici ultimul, Natanael, către care Fiul lui Dumnezeu a adus atâta măreaţă mărturie,
spunând: Iată israelit în care nu este vicleşug.

E cerută raţiunea? Cât ne dă să cunoaştem Domnul, vom găsi un răspuns probabil.


Căci trebuie să înţelegem că Natanael era educat şi priceput în Lege. Deci, Domnul
nu a dorit să-l plaseze pe el printre apostoli, pentru că a ales bărbaţi neînvăţaţi cu
care să cucerească lumea (Fericitul Augustin nu-l numără pe Natanael între cei
doisprezece apostoli, deoarece numele lui nu se găsește în listele date de
evangheliști. Cu toate acestea, mulți comentatori au ajuns la concluzia că el este
același cu Bartolomeu, deoarece Bartolomeu fiind un nume tipic evreiesc ce arăta
al cui fiu este - însemna „fiul lui Tolomeu” - cu siguranță că avea și alt nume -
n.ed.).

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 7.16.2–17.2, traducere


pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 1, 48) Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai
înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.

Deci Iacov a fost numit în Scriptură om fără vicleşug. Iacov însuşi, după cum ştiţi a
fost supranumit Israel. De aceea în Evanghelie, când l-a văzut Domnul pe
Natanael, a spus: Iată israelit în care nu este vicleșug. Şi acest israelit, neştiind cine
vorbea cu el, a răspuns: De unde mă cunoşti? Şi Domnul i-a spus lui: Când erai sub
smochin, te-am văzut, ca şi cum ar fi spus: În timp ce erai sub umbra păcatului, te-
am rânduit mai înainte.

Şi Natanael, amintindu-şi că a fost sub un smochin acolo unde Domnul nu a fost, i-


a recunoscut dumnezeirea şi a răspuns: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti
Împăratul lui Israel. Deşi a fost sub smochin, nu a devenit un smochin uscat, el L-a
recunoscut pe Hristos. Şi Domnul a spus către el: Pentru că ţi-am zis că te-am vă-
zut când erai sub smochin crezi, mai mari decât acestea vei vedea.

Care sunt aceste mari lucruri? Amin, vă spun vouă. Pentru că acest om care este un
israelit în care nu este vicleşug, aminteşte-ţi de Iacov, în care nu era vicleşug, şi
adu-ţi aminte când Iisus îţi spune, de piatra de sub cap, de vedenia din somn, de
scara de la pământ la cer şi de fiinţele care urcau şi coborau. Şi apoi vezi ce spune
Domnul către israelitul în care nu este vicleşug: Vei vedea cerurile deschise,
ascultă, nevinovatule Natanael, ce-a văzut Iacov - şi îngerii suindu-se şi co-
borându-se - peste cine? - peste Fiul Omului.

(Fericitul Augustin, Predica 89.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif


Agaton)

(In. 1, 48) Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai
înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.

Oare Iisus şi-a aruncat privirea asupra mea şezând sub un smochin uscat, şi
smochinul meu după trei ani a adus fructe? (Lc. 13, 6). Dar cum păcătoşii pot avea
un asemenea fel de speranţă?
Dacă doar acel vier al Evangheliei, poate deja fiindu-i poruncit să îmi taie
smochinul meu, m-ar lăsa măcar acest an, până ar săpa în jurul smochinului şi ar
pune gunoi şi poate prin şansă ar putea să ridice pe cel neajutorat din ţărână şi să
ridice pe sărac din gunoi (vezi și Ps. 113, 6). …

Smochinul aşadar este atracţia ispititoare a plăcerilor lumii, care încă mă umbreşte,
mic în înălţime, fragil în lucrare, uşor de folosit şi lipsit de fructe.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre fecioare 1.1.3–4, traducere pentru


Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 1, 48) Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai
înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.

Voi ştiţi din ce şi-au făcut şorţuri primii căzuţi în păcat, Adam şi Eva. Când ei au
păcătuit, ei şi-au făcut acoperăminte din frunze de smochin şi şi-au acoperit părţile
ruşinoase, pentru că prin păcat, ei au început să simtă ruşine faţă de ei înşişi.

Deci, dacă şi-au făcut acoperăminte primii păcătoşi, cuplul din care noi ne tragem
originile, în care am fost pierduţi şi pentru care El a venit să caute şi să mântuiască
pe cel pierdut - dacă ei şi-au făcut din frunze de smochin acoperăminte pentru a-şi
acoperi părţile ruşinoase, ce altceva ar putea însemna: te-am văzut când erai sub
smochin, ci doar tu nu ai fi venit la cel care curăţeşte păcatele, decât dacă El nu te-
ar fi văzut pe tine în umbra păcatului? Pentru ca noi să vedem, El ne-a văzut,
pentru ca noi să iubim, El ne-a iubit.

(Fericitul Augustin, Predica 174.4,traducere pentru Doxologia.ro de Iosif


Agaton).

(In. 1, 49) Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti
regele lui Israel.

Deci, Natanael, convins de aceste fapte, a spus Lui: Rabbi, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel, adică, Tu eşti Mesia care a fost deja
anunţat. Desigur, Mesia era aşteptat de ei ca Dumnezeu care va apărea în faţa
tuturor, ca Împăratul lui Israel, chiar dacă ei Îl concepeau într-un fel mai obscur şi
mai material.

Nu era posibil ca iudeii să ştie cum va fi Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israel.
Evident că Natanael nu a spus că El era Fiul lui Dumnezeu prin naştere dumne-
zeiască, ci prin familiaritate, ca acei oameni care au venit la Dumnezeu prin
virtutea lor şi erau numiţi fii ai lui Dumnezeu.

Nu era posibil ca Natanael să fi ştiut imediat ceea ce vedem noi şi ceea ce apostolii
înşişi au înţeles după multă vreme. Aceste lucruri care au fost spuse Lui de către
Domnul nu sunt suficiente pentru a demonstra cealaltă fire a Lui.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 1.1.49, traducere pentru


Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 1, 49) Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti
regele lui Israel.

Mulţi, citind acest pasaj, sunt uimiţi aflând că Petru a fost binecuvântat pentru că,
după ce a văzut minunile şi învăţătura Domnului, L-a mărturisit că este Fiul lui
Dumnezeu. Natanael care face aceeaşi mărturisire înainte de Petru, nu primeşte o
asemenea binecuvântare. Motivul este următorul: Petru şi Natanael, amândoi au
folosit aceleaşi cuvinte, dar nu în acelaşi fel.

Petru l-a mărturisit pe Domnul nostru că este Fiul lui Dumnezeu, în sensul că El
era Însuşi Dumnezeu. Natanael l-a mărturisit pe El că este Fiul lui Dumnezeu
numai ca om. Căci după ce a spus: tu eşti Fiul lui Dumnezeu el a adăugat Tu eşti
Împăratul lui Israel. Dar Fiul lui Dumnezeu nu este doar Împăratul lui Israel, ci
Împăratul întregului univers.

E clar deci ce urmează. Căci, în cazul lui Petru, Hristos nu a adăugat nimic, ci, ca
şi cum credinţa lui era desăvârşită, i-a spus că El va zidi Biserica pe mărturisirea
Lui. În cazul lui Natanael, el consideră mărturisirea ca fiind nedesăvârşită şi care
are nevoie de următoare clarificări.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 21.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub
smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat
zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu
suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

Uneori, Mântuitorul nostru spune amin (adevărat) o dată, iar alte ori de două ori,
când doreşte să confirme ceea ce a spus. Aceasta este o manieră evreiască de a
vorbi, descoperind ceea ce are loc, adică ai fost găsit vrednic de încredere pentru a
vedea cerurile deschise şi aşa mai departe.

El spune că este posibil să vezi cerurile deschise nu într-un fel deschise simţurilor,
ci doar prin minte, văzând pe îngeri cum vin şi slujesc lui Iisus. Cuvântul Amin
este folosit în locul lui adevărat şi vrednic de încredere şi este mai potrivit aici.

(Autor necunoscut, Fragmente la Ioan 53, traducere pentru Doxologia.ro de


Iosif Agaton).

(In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub
smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat
zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu
suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

Vedeţi cum el îl conduce încetul cu încetul de la pământ la cer şi îl face să nu mai


gândească despre El doar ca om? Căci unul căruia îngerii slujesc şi peste care
îngerii suie şi coboară, cum ar putea fi doar om? De aceea, El a spus: Mai mari
lucruri decât acestea vei vedea. Şi pentru a dovedi aceasta, el introduce slujirea
îngerilor. Ceea ce vrea să spună este ceva de genul: Ţi se pare ţie, Natanael, că este
un lucru mare că tu m-ai mărturisit a fi Împăratul lui Israel? Ce vei mai spune
atunci când vei vedea îngerii suindu-se şi coborându-se peste Mine? El îl convinge
pe el prin aceste cuvinte să Îl primească pe El ca Împăratul îngerilor.

Căci peste El, ca fiind Unicul Fiul al Împăratului, slujitorii imperiali suie şi
coboară, o dată la vremea răstignirii, şi apoi din nou la vremea Învierii şi Înălţării,
şi înainte de aceasta când îngerii au venit şi Îi slujeau (Mt. 4, 11). Ei au suit şi
coborât când au proclamat bunele vestiri ale Naşterii Lui şi au strigat: Slavă întru
cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace (Lc. 2, 14), când au venit la Maria şi de
asemenea, când au venit la Iosif.

Domnul nostru a făcut prezentul o dovadă a viitorului. După puterile pe care i le


arătase deja, Natanael avea să fie gata să creadă lucrurile cele mai mari care vor
urma.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 21.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
(In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub
smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat
zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu
suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

Domnul arată că nimic din ceea ce a spus nu este atât de măreţ sau suficient pentru
a demonstra tot ceea ce era El. Deci declară că mai mari lucruri va vedea
Natanael... El vorbeşte despre îngeri suindu-se şi coborându-se peste El, pentru că
ei Îl asistă în lucrarea întregii creaţii.

(Teodor de Mospuestia, Comentariu la Ioan 1.1.50–51, traducere pentru


Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub
smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat
zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu
suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

Iacob a stat şi a dormit - dovadă a liniştirii sufletului său - şi a văzut îngerii lui
Dumnezeu suindu-se şi coborându-se (Fac. 28, 10-12). Aceasta înseamnă că a
înainte-văzut pe Hristos pe pământ. Ceata de îngeri cobora la Hristos şi se suia la
El, pentru a-i sluji ca unui Stăpân adevărat în slujire iubitoare.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Iacov și viața cea fericită 2.4.16, traducere


pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub
smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat
zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu
suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

Este ceva mai mare decât cuvintele te-am văzut sub smochin (Iisus a spus mai mari
decât acestea vei vedea), pentru că este mai mare lucru că Domnul nostru ne-a
îndreptat, că El ne-a chemat la El, că el ne-a văzut pe noi zăcând sub umbra morţii.
Căci ce profit am fi avut dacă noi am fi rămas acolo unde El ne-a văzut? N-am fi
zăcut noi tot acolo? Deci, care e acel lucru mai mare? Când am văzut noi îngeri
suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului?...

Propovăduitorii buni, care îl predică pe Hristos, sunt ca îngerii lui Dumnezeu; ei


suie şi coboară peste Fiul Omului. Luaţi spre exemplu Pavel, care a urcat până la al
treilea cer (2 Cor. 12, 2–4) şi a coborât atât de mult încât a dat lapte pruncilor (1
Cor 3, 1–2) …

Luaţi spre exemplu tatăl care este bine instruit în vorbire, care este un mare orator,
care face forumul să vibreze cu elocvenţa sa şi scaunele judecătorilor să tremure -
dacă are un copil mic, la întoarcerea lui acasă îşi lasă la uşă elocvenţa juridică la
care s-a suit şi în limbajul copilului coboară la micuţul lui... Dacă Domnul Însuşi a
suit şi coborât, este evident pentru preoţii săi să suie prin imitaţie şi să coboare prin
predică.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 7.22–23, traducere pentru


Doxologia.ro de Iosif Agaton).
Arhimandritul Ilie Cleopa - Predică la Duminica întâi a Sfântului şi Marelui
Post ( a Ortodoxiei ) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane

Şi vei face doi heruvimi de aur turnat şi îi vei pune pe ei de amândouă laturile
acoperământului împăcării.Mă voi face cunoscut ţie de acolo şi îţi voi grăi între
cei doi heruvimi (Ieşire 25, 18-22)

Iubiţi credincioşi, Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare


aşezământ apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a
aşezat prin hotărârea Sfântului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea
din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută
treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din
partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfântul Tarasie patriarhul
Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei,
însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfântul Sava din Roma, din
partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărât cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe
toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi
moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva
sfintelor icoane şi până la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin
râvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă
şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mântuitorului şi a Sfinţilor
Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mâini, a zugrăvit chipul
feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor,
Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfântul Apostol şi
Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu
Pruncul Iisus în braţe pe când era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfântul Sinod al 7-lea ecumenic, zicând: "Noi
păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele
porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu
istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvântul adevărat, şi
nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi,
mergând pe calea împărătească şi urmând învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor
Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte
Duhul Sfânt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărâm că Sfintele Icoane să
se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele
făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în
chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfântul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre
ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi
care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, când este vorba despre Sfintele
Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt
făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor
Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre
mântuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt
fel, decât ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni,
ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au


judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane
care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întâmplă că noi nu gândim la
patimile Mântuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne
aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu
materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului
din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele,
adică la puterea Duhului Sfânt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele.

Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicând:


"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mântuieşte!"
Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră
înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mântuirea sufletelor
noastre!"

Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare
Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sângele pentru Hristos şi ai îndrăznit către
Dumnezeu, ca întâiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către
oricare alt sfânt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor
Icoane.

Când împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele


şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dânsele nu s-a vorbit,
atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pâine,
nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mânca sau bea. Însă tu ştii, după
tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre
icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici
un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de
icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătând pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea


icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor
sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei
ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe
vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii,
sărutând cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului,
cu sufletul şi cu gândul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca


jertfă de către Avraam, icoana spre care când căuta, vărsa din ochii lui lacrimi
de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfântului şi Marelui Mucenic
Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos.

Iar Sfântul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea
descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i
s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35).

Sfântul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi
credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci
noi arătăm bună închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe
icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori când chipul de pe dânsa se şterge, o
ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfârşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi
prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne
închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decât că le sărutăm ca pe copiii şi
pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după
cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur,
cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să
li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfântul Metodie
de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui
Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpâniilor, noi le facem
întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al
Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfânta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mână dăruit de


Mântuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mână
omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfârşit, însuşi pământul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor,


căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac
în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din
cauza persecuţiilor păgâne şi săvârşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormântări
ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am
văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mântuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci.

Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei
subterane, mai importante sunt:
Icoana Mântuitorului din catacomba Sfântului Calist şi
Cina cea de taină de la sfârşitul secolului al II-lea,
Închinarea Magilor,
Minunea prefacerii apei în vin,
Vindecarea orbului din naştere şi altele,
aflate tot în catacomba Sfântului Calist.

În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat


Icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri,
a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel,
a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi
a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfârşitului veacului
al II-lea şi începutul celui de al III-lea.
Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I
al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe
Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor


vechi de sub pământ, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem
că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului.
Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi
însuşi pământul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din
ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi, până aici am adus atâtea mărturii din Sfânta Scriptură, din Sfânta
Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea
Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi
minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr
există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi
născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că
idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană
este că deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice
marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6,
15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum
învaţă Sfântul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu
considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi,
cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este
închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim
cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzând portretul lui nu ne aflăm
ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu
trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin


aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice
dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au
făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul
tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel,
trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la
idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina
de întuneric şi pentru dânsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu
deosebeşte icoanele de idoli, pentru dânsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi
acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele


curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne


trebuie Sfintele Icoane?
 Sfintele Icoane ne trebuie mai întâi în întărirea credinţei, a evlaviei şi
trezirea conştiinţei noastre.
 Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu
(Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutând la chipurile lor, să
ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7).

Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu.

Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne
sunt aproape, cu cât mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele
Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi
Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu
vopsele. De pildă, despre patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea
citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el
va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima
sa. Biserica lui Hristos cânta aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă
oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice
despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor
Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi, pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un


duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu
L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri.
 Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri
călători (Facere 18, 1-6).
 L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului
aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30).
 L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă
către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi
a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al
Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa
credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură
grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12,
6-8).
 L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5).
 Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul.
 A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19).
 Apoi pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii,
atât în umilinţă, cât şi în slavă, cât a trăit cu dânşii pe pământ (Ioan 1, 14;
6, 36).
 Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce
era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre
au pipăit despre Cuvântul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am
văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a
arătat nouă (I Ioan 1, 1-3).
 Iar Sfânta Evanghelie zice: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între
noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).
 Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a
văzut pe Hristos când Îl prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4).
 L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, când era ucis cu pietre şi a zis: Iată
văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu
(Fapte 7, 56).
 Pe Duhul Sfânt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în
chip de porumbel şezând peste Dânsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti
Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22).
 Duhul Sfânt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorârea Lui din
cer (Fapte 2, 1-4).
 Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în
descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).
Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru
întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii,
care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi, astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica
Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre
cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucât în vremea nostră s-au ridicat în
lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura
apostolică ortodoxă, înşelând pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor
osândă.

Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu


credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca
să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se
ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor,
mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele
sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De
asemenea, cinstiţi Sfânta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că
prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămână din Sfântul Post, numită şi "Săptămâna Mare". Ne


bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că
alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mântuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfântul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cât
mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea câtă bucurie şi pace veţi
primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi
în aceste zile, şi la sfârşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi
Sfânta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrânii şi bolnavii sunt datori să se


spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la
Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce
păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia


ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe
necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.
Arhimandritul Ilie Cleopa - Ce este Ortodoxia? - Calea, adevărul şi viaţa în
Hristos

Rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea
dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de două mii de ani, din
timpul Sfântului Apostol Andrei. De atunci, de când am primit sfânta şi dreapta
credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Până atunci a fost mort; numai
cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viaţa poporului român este dreapta
credinţă în Iisus Hristos. Să ţinem cu tărie la credinţa ortodoxă.

De la primii voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei Ţări Române,
Moldova, Muntenia şi Transilvania, toţi au fost creştini ortodocşi. Mama lui Mihai
Viteazul a fost călugăriţă şi este înmormântată la Mănăstirea Cozia, sub o lespede
de piatră pe care scrie : „Aici odihneşte monahia Teofana, mama lui Mihai
Viteazul". Apoi şi Ştefan cel Mare. La Mănăstirea Probota, unde este îngropat
ctitorul ei, Petru Rareş, este îngropată monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel
Mare. Ei domni şi mamele lor călugăriţe! Vedeţi voi câtă unire era între credinţă şi
conducere atunci? Cel ce conducea ţara avea mama călugăriţă şi frate călugăr.

Toţi îşi făceau câte o mănăstire şi mormânt în mănăstire. Fericiţi şi de trei ori
fericiţi au fost domnii noştri ortodocşi:
Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna;
Ieremia Movilă şi Gheorghe Movilă, la Suceviţa;
Petru Rareş, la Probota;
Lăpuşneanu, la Slatina;
Alexandru cel Bun, la Bistriţa;
Mircea cel Bătrân, la Cozia.
Ştefan cel Mare n-a fost baptist! Mircea cel Bătrân n-a fost evanghelist sau
adventist! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova, nebunii ăştia care au
ieşit acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia vin din
străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi originea noastră,
rădăcina noastră de popor ortodox.

Sfântul Efrem Sirul spune: „Cu omul eretic să nu vorbeşti, în casă să nu-l
primeşti, la masă să nu stai cu dânsul, buna ziua să nu-i dai". Aceştia sunt
înaintemergătorii lui Antihrist. Mântuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul
Pavel: „Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos".
Fiecare sectar care s-a despărţit de Biserică, s-a despărţit de Hristos. Este om al
satanei.

Evanghelia spune: „In vremea de apoi vor ieşi hristoşi mincinoşi şi pe mulţi vor
înşela". Păziţi-vă de sectari, care dau broşuri prin trenuri, prin gări şi prin cutiile
de poştă; dau gratuit otrava lor. Când vei vedea că o carte nu are aprobarea
Sfântului Sinod şi nu are cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar Biblie dacă este! Dacă-i
sectară şi scrie să nu vă mai închinaţi la icoane, dă-o pe foc! Nici un păcat nu ai!
Aceasta este otrava semănată de înaintemergătorii lui Antihrist. Toate sunt otravă.

Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi


credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei, care
vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proşti şi nelămuriţi în
credinţă, să rupă unitatea şi sufletul poporului român, şi vor să facă cele mai mari
erezii şi nebunii în ţara asta.

Păziţi-vă de nebunii aceştia! Au case de rugăciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde
nu sunt preoţi şi arhierei, nu este Hristos. Că Mântuitorul a spus aşa Apostolilor:
„Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi. Iar cărora le veţi
ţine, ţinute vor fi". Nu sectarilor le-a spus acestea, ci Apostolilor, episcopilor şi
preoţilor.

Căci Apostolii, prin punerea mâinilor şi prin succesiunea apostolică, au dat


darul Duhului Sfânt tuturor preoţilor din lume, prin hirotonii.

Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu fapte bune este credinţă


lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin
dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om.
Ţara noastră românească a fost ortodoxă dintotdeauna şi trebuie să ţină linia
Ortodoxiei, ortodocşi trebuie să stăm până la moarte. Noi, dintru începutul
plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am
născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni,
ca de la Dumnezeu. Asta este adevărata credinţă ortodoxă a României. Nu
primiţi nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a
Bisericii. Toţi aceştia sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos.

Dar noi, românii ortodocşi, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa


domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul a
aproape două mii de ani patria şi această credinţă care le-au fost date drept
sfântă moştenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în
Biserica Sa dreptmăritoare.

( Text preluat din „Ne vorbeşte Părintele Cleopa", vol. 3)


Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi marelui
Post - Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra satanei

„Atunci dus a fost Iisus în pustie de duhul, ca să se ispitească de diavolul” (Mt.


4, 1)

Astăzi vom vedea că, deşi satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în
nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră.
Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în
păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit
voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte
la cele pe care am să le zic acum.

1. Spre a arăta că nu satana, ci propria noastră neîngrijire este pricina păcatelor


noastre, voi vorbi mai întâi despre plăsmuirea lumii. Oricât de bună şi aleasă este
ea, totuşi celor neîngrijitori le slujeşte spre pietre. Ce să zicem noi despre
plăsmuirea cea mărită şi vrednică de mirare ? Este ea oare rea şi îndreptată spre
pierderea noastră ? Cine ar putea să fie aşa de nebun şi nepriceput încât să hulească
plăsmuirea şi să o învinovăţească ? Aşadar, ce să zicem despre dânsa ? Nu este rea,
ci mărită, fiind o dovadă despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu.
Ascultă cum psalmistul se minunează de plăsmuire zicând: „Cât de mari sunt
lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24).
Psalmistul însă nu înşiră aceste lucruri cu de-amănuntul, ci numai se închină
adâncului celui necuprins al înţelepciunii dumnezeieşti.

Iară cum că Dumnezeu a făcut spre folosul nostru plăsmuirea cea atât de mărită şi
de faimoasă, de asemenea ne-o spune Sfânta Scriptură, în cartea înţelepciunii, unde
se zice: „Din mărimea şi frumuseţea făpturilor se cunoaşte însuşi făcătorul lor”
(Sir. 13, 5). Ascultă încă şi pe Apostolul Pavel, când scrie: „Fiinţa cea nevăzută a
lui Dumnezeu de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se vede” (Rom. 1, 20).
Fiecare din aceste graiuri biblice ne dau a înţelege prin cuprinderea lor că făptura
ne duce la cunoştinţa Făcătorului ei, care este Dumnezeu. Deci, când vedem că
această făptură, mărită şi vrednică de mirare pentru mulţi, s-a făcut pricină de
necucernicie – putem noi oare să învinovăţim făptura ? Nu, desigur nu, ci pe aceia
care aşa de rău s-au slujit de dânsa.

Dar poate veţi întreba: cum poate făptura, care duce la cunoştinţa lui Dumnezeu,
să fie pricina necucerniciei? Apostolul răspunde la aceasta aşa: „Ei s-au întu-
necat în cugetele lor şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 21 –
25). El aici cu nici un cuvânt nu pomeneşte de satana, sau de vreun duh rău, ci
vorbeşte numai despre făptură, care altminteri duce la cunoştinţa lui Dumnezeu.

Dar cum oare s-a făcut ea pricina necucerniciei ? Nu prin ea însăşi, nici prin
propria ei însuşire, ci prin lenevirea şi uşurătatea oamenilor care nu au socotit
deosebirea între făptură şi Făcătorul. Vom dori oare nimicirea făpturii, când ea
pentru mintea cea uşuratică a multora s-a făcut pricina răului? Dar ce vorbesc eu
despre făptură ? Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se
fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi
uşuratică. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se
fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră.

Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu şi să lauzi
pe Făcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se
face pentru tine îndemn spre necurăţie şi desfrânare.
Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăreşti pe Domnul Dumnezeu. Iar
dacă o vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui
Dumnezeu.
Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacă
tu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii si la
răpire.
Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă
dacă tu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi.

Aşadar, vezi că celui leneş şi uşuratic la minte toate îi sunt vătămătoare. Ceea ce
pentru alţii este doctoria cea mai vindecătoare, lui îi aduce moarte. Aceasta însă
nu vine de la doctorie, ci de la om şi de la slăbiciunea lui.
Dumnezeu a făcut cerul cel înstelat pentru ca tu să admiri pe Făcătorul şi să te
închini Lui. Însă unii au lăsat pe Făcătorul şi s-au închinat stelelor. Aceasta iarăşi
provine de la uşurătatea minţii şi de la nebunia lor. Dar ce vorbesc eu despre
făptură ? Poate oare să fie ceva mai mântuitor decât Sfânta Cruce ? Şi însăşi crucea
s-a făcut sminteală celor slabi. „Cuvântul crucii este celor pieritori nebunie, iară
celor ce se mântuiesc, puterea lui Dumnezeu este”, precum zice Apostolul (I Cor.
1, 18). Şi iarăşi: „Noi predicăm pe Hristos cel răstignit, iudeilor sminteală, iară
păgânilor nebunie” (I Cor. 1, 23).

Şi cine a fost mai iscusit în predicarea Evangheliei decât Pavel şi apostolii ? Şi


totuşi apostolii au fost multora „miros de moarte” (adică pricină de pierzare
veşnică). Pavel zice aşa: „Unora suntem mireasmă a morţii, spre moarte, iar
altora mireasmă a vieţii, spre viaţă” (II Cor. 2, 16). Aşadar, vezi că unui slab chiar
Pavel poate să-i aducă vătămare, pe când pe cel tare nici satana nu poate să-l
vatăme vreodată.

Trebuie oare să vorbim şi de Hristos? Ce se poate asemăna cu mântuirea ce vine de


la Dânsul ? Ce este mai binecuvântat decât venirea Lui pe pământ ? Însă tocmai
această arătare mântuitoare şi binefăcătoare a Domnului, pentru mulţi s-a făcut
pricină de o mai mare pedeapsă. Însuşi Domnul adevereşte aceasta: „Spre judecată
am venit Eu în lumea aceasta – zice El – ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să
fie orbi” (In. 9, 39). Ce va să zică aceasta ? S-a făcut oare lumina pricină a
întunericului ? Negreşit nu, nu lumina, ci slăbiciunea ochilor, adică a ochilor celor
duhovniceşti, care nu puteau primi lumina, aceea a fost pricina orbirii. Deci vezi că
celui slab toate i se fac spre pagubă, celui tare toate spre folos, iar în păcatele
noastre şi în pierderea noastră nu satana, ci propria noastră voinţă este vinovată.
Toate vin de la voie.

Noi admitem că la foarte multe păcate satana ne ademeneşte; însă la cele mai multe
noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu zice Sfânta
Scriptură că, la fratricidul lui Cain satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că
satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra
aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia
de sufletul său.

De asemenea, nici amăgirea Evei nu se poate în totul prescrie satanei, ci femeia a


fost înşelată şi de propria ei poftă. Aceasta o arată însăşi Sfânta Scriptură prin
cuvintele: „Şi a văzut femeia că bun este pomul la mâncare, şi plăcut ochilor la
vedere, şi luând din rodul lui, a mâncat” (Fac. 3, 6).
Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe satana de ocară, că el pândeşte pe
fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră
voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iară cel ce se lasă amăgit aşa
lesne ca Eva, sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte
şi nu cu destulă pază asupra sa, căci satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar
fi fost priveghetor şi cu îngrijire de mântuirea sa.

2. Însă dacă vrei să ştii, diavolul poate să ne fie nouă chiar folositor. Dacă noi vom
şti să ne servim bine de dânsul, el ne foloseşte şi noi câştigăm printr-însul nu puţin.
Dar cum putem noi trage folos de la diavol ?

a) El ne ţine în priveghere şi ne înspăimântă de păcat. Diavolul ne foloseşte când


noi ne temem de turbarea lui, de pândirile lui cele de-a pururea şi de răutăţile lui,
care totdeauna se repetă, când nu lăsăm sufletul nostru să dormiteze, ci suntem
deştepţi şi totdeauna gândim la Dumnezeu. Dar ca să vedeţi că această învăţătură
nu este numai a mea, ci şi a apostolului Pavel, ascultaţi-l pe dânsul cum, aproape
cu aceleaşi cuvinte deşteaptă pe credincioşii care dormitează. Aşa, în Epistola sa
către Efeseni, el zice: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci
împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului
acestuia, împotriva duhurilor răutăţii” (Efes. 6, 12). Zicând el acestea, n-a avut
scopul de a descuraja duhurile ascultătorilor săi, ci a voit a le deştepta, încă şi
Sfântul Petru zice: „Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru diavolul,
ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă,
întăriţi fiind în credinţă” (Ptr. 5, 8). Aceasta a zis el, spre a ne aduce mai aproape
de Dumnezeu. Căci cel ce vede pe vrăjmaş venind, aleargă mai tare la acela care
poate să-l ajute si se lipeşte de dânsul. Aşa fac şi copiii. De văd ceva, de care se
tem, aleargă în braţele mamei, se apucă de hainele ei, şi cu aceasta se apără. Şi
adeseori se ţin aşa de tare, încât cineva nu poate să-i desprindă. Dimpotrivă, dacă ei
nu se sperie de nimica, adeseori nu se duc la mama lor, chiar când îi strigă şi
voieşte ca ei să vină la dânsa. Tocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când satana ne
înfricoşează şi ne înspăimântă, ne facem cuminţi, năzuim la Dumnezeu cu mai
multă râvnă.

Dumnezeu n-a nimicit pe satana pentru ca să te facă pe tine mai tare, pentru ca mai
mult să prea mărească pe luptător si să-i dea mai multe prilejuri de a arăta vitejia
sa. Aşadar, când cineva întreabă pentru ce n-a stârpit Dumnezeu pe diavolul,
răspunde-i că celor priveghetori şi păzitori de sine, satana nu numai că nu le face
vătămare, dar le foloseşte; nu pentru că aceasta ar fi propria lui voinţă, căci el este
rău, ci folosul acesta decurge din vitejia celor priveghetori, care răutatea lui o
întorc în folosul lor. Aşa s-a luptat el cu cucernicul Iov, deşi nu pentru a-l face mai
mărit, ci pentru a-l răsturna. Acest scop si acest plan l-a avut el, pentru că este rău
şi voieşte a pierde pe oameni. Cu toate acestea el n-a putut să vatăme pe cel drept;
mai vârtos acesta a tras folos din luptă. Diavolul a arătat numai răutatea sa, iară cel
cucernic vitejia sa. Dar totuşi satana biruieşte pe mulţi, vei zice tu. Negreşit, însă
nu tăria lui, ci slăbiciunea acelora este vinovată de aceasta.

c) În sfârşit, satana trebuie să ne chinuiască pentru ca să ne facem mai buni. Cum


că satana poate să folosească oamenilor, putem încă să învăţăm de la apostolul
Pavel, când el scrie aşa despre amestecătorul de sânge de la Corint: „Daţi-l pre
unul ca acela satanei, spre chinuirea trupului, pentru ca duhul să se mân-
tuiască” (I Cor. 5, 5). Iată, aici satana este pricină de mântuire, negreşit nu după
voia lui, ci prin înţelepciunea apostolului. Precum adeseori doctorii fac leacuri clin
lucrurile cele vătămătoare, plante otrăvitoare, aşa a făcut şi apostolul. El a de la
satana ceea ce este la el folositor, adică îndemânarea lui de a pedepsi pe cineva. El
adeseori s-a slujit cu satana ca un călău sau slugă la schingiuire. Însă călăii
schingiuiesc pe făcătorii de rele cum voiesc ei, sau după propria lor părere, ci şi
după cum poruncesc judecătorii. Căci călăul la îndeplinirea pedepsei trebuie să se
conducă după voia celui ce a rostit hotărârea. Vezi cât de mare este vrednicia şi
însemnătatea apostolului ? El, o fiinţă trupească, se slujea de alta fără de trup ca de
un rob. Şi precum Domnul Dumnezeu a poruncit diavolului pentru Iov: „Atinge-te
de trupul lui, iară de sufletul lui să te fereşti” (Iov 2, 6), ca să-i pună margine şi
hotar, pe care satana, această fiară sălbatică, să nu le poată trece, aşa urmează şi
Apostolul. Când a dat satanei pe amestecătorul de sânge, a zis: „Spre pieirea
trupului” (I Cor. 5, 5), adică sufletul lui nu trebuie să-l piardă satana. Vezi câtă
putere are robul lui Dumnezeu ? Aşadar, nu te teme de satana, căci el este căzut si
slab. Dimpotrivă, nimeni nu este mai tare decât omul care are o îmbucurătoare
încredere în Dumnezeu.

Toate acestea le zic eu nu pentru a scăpa pe satana de toată ocara, ci pentru a ne


scăpa pe noi de neîngrijire şi de uşurătatea minţii. Satana doreşte foarte ca noi să
aruncăm asupra lui vinovăţia păcatelor noastre, şi prin aceasta să ne amăgim şi să
ne adormim pe noi înşine, să săvârşim tot felul de păcate şi necurmat să înmulţim
şi să mărim pedeapsa noastră, pierzând toată iertarea.

Noi, însă, să nu facem una ca aceasta, ci să ne venim întâi cunoştinţa de noi


înşine. Să învăţăm a cunoaşte rănile noastre, şi atunci vom nimeri şi leacul cel
cuvenit; dimpotrivă, când cineva nu-şi cunoaşte boala sa, nu se îngrijeşte nici de
vindecarea ei. Noi am săvârşit multe păcate, ştiu aceasta; noi toţi ne numărăm
între cei vinovaţi, însă noi totdeauna trebuie să nădăjduim iertarea si totdeauna
putem să ne pocăim. Tu eşti bătrân şi stai la capătul vieţii. Să nu crezi că pentru
tine n-ar mai fi timp de pocăinţă, nici să te deznădăjduieşti de mântuirea ta, ci
gândeşte la tâlharul care chiar pe cruce s-a mântuit. Ce este mai scurt decât un
minut, şi totuşi el a fost de ajuns spre a-i face mântuirea ? De eşti tânăr, nu te bizui
pe tinereţea ta si nu-ţi închipui că ai să trăieşti îndelung. „Ziua Domnului vine ca
furul noaptea” (Tes. 5, 2) şi Dumnezeu a ascuns ceasul morţii noastre pentru ca
noi să arătăm râvna şi îngrijirea noastră pentru mântuire. Nu vezi tu, oare, cum în
toate zilele mulţi sunt răpiţi de moarte înainte de vreme. De aceea Sirah ne
sfătuieşte: ” Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu lăsa din zi în zi”( Sirr. 5,
8), ca nu cumva, în întârzierea ta, să fi smuls. Sfătuirea cea de mai sus trebuie să o
bage de seamă bătrânul, pe aceasta din urmă tânărul.

Dar poate că tu trăieşti în siguranţă, eşti bogat, ai toate cu prisosinţă şi nu te apasă


nici o nenorocire. Dar ascultă pe apostolul Pavel, care scrie: „Când vor zice: pace
şi linişte, atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea” (I Tes. 5, 3).
Soarta omenească totdeauna este supusă schimbării, iar ceasul morţii noastre nu stă
în voia noastră. Dimpotrivă, în voia noastră este orice faptă bună , şi unde ea se
află, diavolul nu poate avea nici o putere, nici moartea nu ne va găsi nepregătiţi.
Fie ca Hristos să ne dăruiască aceasta, căci El, Domnul nostru, este bun şi plin de
iubirea de oameni. Amin.

(Extras din cartea: Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Postul mare)
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica I din Postul mare -
Evanghelia despre Domnul atotştiutor şi omul fără vicleşug

Cât de mare şi însufleţitoare de temere este arătarea lui Dumnezeu - O, cât de


mare şi însufleţitoare de temere este Dumnezeul Cel viu! Puterile îngereşti stau
înaintea Lui cu cutremur; serafimii îşi ascund feţele sub aripioarele lor înaintea
luminii strălucitoare şi a frumuseţii de negrăit prin cuvânt, a Lui.

Cât de strălucitor este soarele! Cât de frumos este cerul înstelat! Cât de întins este
oceanul învolburat! Cât de măreţi sunt munţii uriaşi! Cât de înfricoşători sunt norii
purtători de tunete şi vulcanii aruncători de lavă! Cât de minunate sunt pajiştile
acoperite cu flori, cu miile lor de izvoare şi cu turmele lor albe! Dar toate acestea
sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile cele trecătoare, făcute
de către Ziditorul Cel fără de moarte. Zidirea sa fiind atât de minunată, atunci cum
trebuie să fie Ziditorul?

Dacă în inima omului se află frică, sau bucurie, sau lacrimi înaintea zidirii lui
Dumnezeu, atunci ce se află în inima omului când se află înaintea Ziditorului
Celui atotputernic şi viu?

Ce lucru trecător poate sta alături de Cel Fără de moarte, fără să se topească în
întregime, până să nu mai rămână nimic din el? Care om muritor poate privi faţa
lui Dumnezeu şi să rămână viu? Iată, este lucrul cel mai înfricoşător să priveşti
faţa unui înger al lui Dumnezeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dumnezeu?
Descriind vedenia pe care a avut-o dspre îngerul lui Dumnezeu, proorocul
Daniel spune: ". şi n-a mai rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfă-
ţişarea, stricându-se" (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puternic îşi
împuţinează puterea, şi omul cel mai frumos îşi pare sieşi urât înaintea îngerului
lui Dumnezeu şi este "trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii
lui ca flăcările de foc" (Daniel 10:6).

În dimineaţa aceea minunată, când Domnul Iisus S-a sculat din morţi, iată, s-a
făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer... Şi înfăţişarea lui
era ca fulgerul şi îmbrăcămintea sa albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au
cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi (Matei 28:2-4). Aceasta este
înfăţişarea slujitorului Împăratului; ce se poate spune atunci, despre Împăratul?

O, oamenii trebuie să ştie, să ştie fără încetare: niciodată, nici măcar pentru o clipă
să nu piardă această cunoaştere, că asemenea îngeri minunaţi sunt foarte aproape
de ei! Această cunoaştere, care li s-a dat poroorocilor şi văzătorilor cu duhul, ca
viziune, i-a făcut întotdeauna blânzi şi smeriţi înaintea sălăşluitorilor lumii cereşti,
dar i-a făcut hotărâţi şi înfricoşători faţă de păcătoşii cei orbi şi nepocăiţi.

Proorocul Elisei s-a rugat odinioară lui Dumnezeu ca El să-i deschidă ochii
slujitorului omului lui Dumnezeu, ca şi acesta să vadă cele ce numai proorocul
era în stare să vadă. Dumnezeu a ascultat rugăciunea acestui mare prooroc şi a
deschis ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de
foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6:17).

Şi atunci, cum va fi vedenia Împăratului cetelor cereşti - vedenia minunată şi înfri-


coşătoare a Împăratului Cetelor Cereşti? Când marele prooroc Isaia s-a
învrednicit de această vedenie, el a strigat cu frică şi cu uimire: "Vai mie, că
sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu
buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" (Isaia 6:5)

O, oamenii ar trebui să ştie că Împăratul, Domnul, îi are mereu în privelişte – ace-


laşi Domn Dumnezeu de care Isaia se simţea îndestulat de frică şi de uimire!
Mintea omului nu ar mai fi atunci deschisă nici unui fel de păcat sau necurăţie. Fie
că omul Îl vede sau nu pe Dumnezeu, Dumnezeu îl vede pe om. Asta nu-l face pe
hulitor să se cutremure? Asta nu este mângâierea creştinului în suferinţa sa?

Nu numai Dumnezeu, Cei Trei într-Unul, ne vede, cercetându-ne viaţa în fiecare


clipă, ci şi toate cetele cereşti ale îngerilor şi sfinţilor care se află întru slavă.
Milioane de ochi ne văd ca şi cum ar fi unul singur. Milioane de bune doriri ne
însoţesc pe calea noastră prin viaţă, care este întunecată şi spinoasă; şi milioane
de mâini se întind spre ajutorul nostru ca şi cum ar fi una singură.
Ocârmuită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu de pe pământ s-a străduit să
arate credincioşilor acest adevăr măreţ, înfricoşător şi mult iubit, cu ajutorul
multor icoane şi iconostase, care înfăţişează lumea nevăzută a puterilor cereşti şi
care le amintesc credincioşilor de existenţa acestor puteri în lume.

Închinându-ne la icoane, noi nu ne închinăm lemnului, ori vopselii de pe lemn,


ci ne închinăm puterilor cereşti care sunt vii şi se află de faţă. Închinându-ne cu
frică dumnezeiască înaintea icoanelor, noi de fapt simţim aceasta faţă de aceste
puteri. Simţind o stare de bine şi de bucurie atunci când ne aflăm în faţa
icoanelor, noi, de fapt, simţim această stare de bine şi bucurie de la aceste puteri
cereşti, care sunt înfăţişate pe icoane. Numai nebunii şi cei care sunt plini de
duhuri necurate văd închinăciunea la icoane ca pe idolatrie. Cine a purtat război
împotriva idolatriei de-a lungul vremurilor, dacă nu Biserica Ortodoxă? Milioane
de credincioşi s-au jertfit în această luptă biruitoare! Cine altcineva a nimicit
idolatria? Aşadar, cum ar putea fi idolatră Biserica, tocmai cea care a nimicit
idolatria? Aceasta este batjocura aruncată asupra Bisericii Ortodoxe de către
necuraţii eretici, ale căror gânduri erau legate de cele materialnice şi nu de cele
duhovniceşti. Pe parcursul speculaţiilor pe care le-au făcut, aceştia nu au fost în
stare să vadă deosebirea dintre închinarea la icoane şi idolatrie.

Nefiind în stare să reuşească cu argumentele lor slabe, ereticii au pornit lupta


împotriva icoanelor şi închinătorilor la icoane. Au dat foc la icoane şi au tăiat cu
sabia pe adevăraţii credincioşi. Dar puterea lui Dumnezeu fiind mai mare decât
focul şi sabia, în cele din urmă, aceşti eretici au căzut şi au ajuns la pieire, în timp
ce icoanele au rămas pentru a aminti credincioşilor de tăria măreaţă şi
înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi a puterilor cereşti în vieţile oamenilor de pe
pământ. Ca o pomenire a biruinţei asupra iconoclaştilor şi aşezarea rânduielii
închinării la icoane, pe vremea patriarhului Metodiu, evlavioasa împărăteasă
Teodora dimpreună cu fiul ei Mihail, Părinţii noştri sfinţi şi purtători de
Dumnezeu, au rânduit ca această primă duminică a Postului mare să fie
închinată prăznuirii acestei jertfe istorice. Această duminică este cunoscută ca
Duminica Ortodoxiei, spre pomenirea biruinţei credinţei Ortodoxe asupra
ereticilor, care au căutat să le pună oprelişti, şi a bărbaţilor înţelepţi ai acestei
lumi.

În legătură cu aceasta, s-a ales a se citi astăzi pericopa evanghelică despre


Natanael, despre şovăielile sale cu privire la Hristos, de pe vremea când acesta se
afla departe de El şi de schimbarea care s-a săvârşit în el, de îndată ce s-a
apropiat de El - pentru a arăta cât este de trebuincios Dumnezeu în aducerea
şovăielnicului la Credinţă, cât şi puterea minunată a Lui.
La vremea aceea, Iisus voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis
Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui
Petru.

După botezul Lui în apa Iordanului, Domnul Iisus a mers în Galileea, unde
urma să-Şi înceapă lucrarea. Minţile stricăcioase ale iudeilor nu erau vrednice ca
Domnul să-Şi înceapă lucrarea cu ei. Iudeea, în care se afla Ierusalimul, dimpreună
cu firea lui frumoasă şi lumească, căzuse mai jos decât provinciile păgâne. Galileea
era păgână, păgânismul fiind introdus mai ales de către greci, romani şi sirieni şi
răspândit numai parţial de către evrei. Iudeii din Iudeea socoteau Galileea ca pe un
pământ păgân, pământ al întunecimii şi al necunoaşterii. Tocmai pe acest pământ
s-a arătat lumină mare, potrivit cuvintelor proorocului: "În Galileea neamurilor
.. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi
în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi" (Isaia 9:1-2). Deschizând
mai întâi gura Sa sfântă în această Galilee, locuită de oameni de neamuri diferite,
Domnul a lămurit deja că Evanghelia Sa se adresa omenirii întregi. Dezvăluindu-
Se mai întâi în acest colţ întunecat şi necunoscut al Palestinei, El Şi-a arătat atât
smerenia, cât şi osândirea Sa, de către trufia fără de minte a Ierusalimului întunecat
şi stricăcios.

Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Domnul, întâiul chemat, care l-a adus
pe fratele său Simon Petru (Ioan 1:35 ş.u.), în vreme ce Domnul i-a spus lui
Filip: "Urmează-Mi!".

Faptul că Filip a răspuns la această chemare de îndată şi fără şovăire, se lămureşte


din faptul că acesta, fiind aprins cu dragoste pentru Hristos, a început degrabă să
adune şi pe alţii şi să-i aducă la Domnul său. Hotărârea grabnică de a-L urma pe
Domnul fără amânare, se poate desluşi din faptul că, probabil, auzise despre
Hristos mai dinainte, de la apropiaţii săi, Andrei şi Petru, că veneau cu toţii din
Betsaida - şi poate că şi de la alţii; dar cel mai probabil este faptul că însuşirile
fără de asemănare ale Domnului, l-au îndemnat să lase de îndată totul, să uite
totul şi să-L urmeze pe El.

Însuşirile puternice ale lui Hristos l-au atras pe Filip, pentru că, aşa cum am mai
spus, nu numai el a fost acela care l-a urmat pe Hristos, ci îndată şi-a început
misiunea apostolică, aducând şi pe alţii la Hristos, după cum urmează: Filip a
găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege
şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Cât de simplu vorbeşte Filip!
Aceste două suflete - Filip şi Natanael - vorbesc împreună. Filip nu zice: "l-am
găsit pe Mesia cel făgăduit" ori "Fiul lui David" ori "Regele lui Israel" ori
"Domnul Hristos"; el doar îi arată lui Natanael că L-a găsit pe Cel Unul despre
Care au scris Moise şi proorocii. Aici vorbeşte un suflet plin de uimire şi de
bucurie. Simţămintele cele mai adânci nu bâjbâie după cuvinte, ci grăiesc cu
simplitate, uneori peste măsură de simplu, ca şi cum ei ar fi cu totul lămuriţi că
puterea lor se va simţi tocmai prin cele mai simple cuvinte. Simţămintele lipsite de
tărie şi mincinoase, se fac trâmbiţe poleite ale cuvintelor foarte sunătoare,
zgomotoase, pentru a părea mai putermice şi mai adevărate decât sunt.

Filip şi Natanael trebuie să fi vorbit deja împreună despre Cel Unul Făgăduit,
despre El, despre care s-a proorocit şi care a fost îndelung aşteptat. Acesta era un
subiect de discuţie obişnuit printre iudeii cei adevăraţi, printre toate sufletele curate
însetate.

"Am aflat pe Acela", spune Filip. Altfel spus: El nu S-a dezvăluit ca fulger care
sfâşie norii şi aduce cutremur de pământ, nici n-a căzut pe neaşteptate ca un
meteorit şi nici nu a urcat pe tronul împărătesc în Ierusalim, spre care erau
îndreptaţi ochii nevăzători ai fariseilor şi ai cărturarilor, lipsiţi de înţelegere, şi ai
altora care L-au aşteptat pe Mesia. El a crescut şi a trăit aici în Galileea, printre noi,
vreme de treizeci de ani, şi noi nu L-am cunoscut; El a crescut ca o viţă cultivată în
mijlocul butucilor sălbatici şi El era greu de recunoscut până ce crescuse şi
începuse să aducă roade. El era precum comoara îngropată în pământ: pământul a
fost săpat adânc şi comoara a strălucit departe. El nu S-a pus în valoare, nici nu S-a
impus; noi L-am văzut şi L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele,
frumos ca primăvara şi puternic ca Dumnezeu. El este din Nazaret, fiul lui Iosif.

Cine poate şti în ce chip L-a descris Filip pe Hristos lui Natanael? Cine poate
repeta toată vorbirea dintre ei? Evanghelistul povesteşte pe scurt doar elementele
cele mai însemnate. Şi tot ceea ce a auzit Natanael de la Filip, nu i-a putut aduce
altceva, decât bucurie. Dar un lucru l-a tulburat pe el şi i-a slăbit credinţa: cum
putea veni Mesia din Nazaret? Filip L-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, poate că nici el
nu cunoştea încă marea taină a zămislirii Lui de către Maica Domnului şi Sfântul
Duh, şi poate că a fost aşa, ca înfăţişarea Sa să fie cât se poate de scurtă şi pe
înţeles pentru omul care era călăuzit pas cu pas în taina întrupării lui Dumnezeu.

Poate că Filip era deja misionar lucrător pe calea apostolică descrisă mai târziu
de Sfântul apostol Pavel: "Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i
dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii." (I
Corinteni 9:22). Natanael era încă slab, neînvăţat, neluminat şi apostolul îl trata
ca pe unul dintre cei slabi.
Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: "Vino şi vezi".
Întrebarea lui Natanael nu trebuie înţeleasă ca o remarcă răutăcioasă, a unei
inimi învârtoşate şi neîncrezătoare, ci ca un chip al unei inimi sincere, ca să nu
fie amăgit de prietenul său.

Sara a râs în sine, când Dumnezeu i-a dezvăluit că ea va naşte fiu aşa bătrână
cum este (Facerea 18:12). Aceasta este o bucurie care caută adeverirea prin
întrebări.

Şi Natanael, niciodată în viaţa sa, nu auzise asemenea veşti fericite ca acelea pe


care i le adusese Filip. Dar, cum fiecare bucurie poate întâmpina împiedicări şi
întristări, aşa s-a întâmplat şi cu bucuria aceasta a lui Natanael. Bucuria lui
Natanael a fost îndată potolită de cuvântul "Nazaret". Cum ar putea să vină
Mesia din Nazaret? Nu spuseseseră proorocii că locul naşterii Sale va fi
Betleem? Nu urmărise neam după neam, din cetatea lui David, cu nădejde, să-l
vadă pe moştenitorul şi împăratul cel aşteptat? Trebuie să fi greşit Filip. Dar Filip
nu-şi va retrage lămuririle şi dovezile, şi nici nu doreşte să aducă lămuriri lui
Natanael, ca răspuns la cele spuse de acela. El doar îi spune: "Vino şi vezi!". Cât
de biruitor sună aceste cuvinte: "Vino şi vezi"! Numai vino şi vezi, Natanael; nu
pot să-ţi aduc dovezi, dar vederea Lui îţi va aduce toate dovezile. Nu-ţi pot da un
răspuns nici la această întrebare, nici la alte întrebări pe care le poţi pune, dar
tocmai vederea Lui este răspunsul căruia nu i te poţi împotrivi. Vino cu mine chiar
acum înaintea Lui - "Vino şi vezi!". Natanael este de acord şi porneşte îm-
preună cu Filip.

Şi Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat,
israelit în care nu este vicleşug. Ce laudă mare! Şi, mai mult decât atât, din gura
cui! Dar ce înseamnă aceasta: "israelit în care nu este vicleşug"? Aceasta
înseamnă: omul care este îndestulat cu cele ce se împotrivesc vicleşugului - cu
Dumnezeu: gânduri despre Dumnezeu, arderea de nerăbdare după Dumnezeu,
căutarea lui Dumnezeu, aşteptarea lui Dumnezeu, nădăjduirea în Dumnezeu.
Este omul care se dăruise Domnului şi Stăpânului - lui Dumnezeu, şi nici nu va
cunoaşte un altul; omul în care miezul răului nu a găsit nici o cale pentru a
prinde rădăcini. Dar când Hristos a arătat că Natanael este un adevărat israelit, a
mai arătat în acelaşi timp şi un fapt trist - acela că mai rămăseseră puţini israeliţi
adevăraţi. De aceea, chiar Domnul a strigat cu bucurie: "Iată, cu adevărat,
israelit!" Iată un om adevărat printre oameni mincinoşi! Iată omul care nu
numai că este israelit cu numele, ci este unul desăvârşit! Deşi Domnul era în
stare să cunoască de departe şovăielile despre El, spuse de Natanael către Filip,
totuşi El l-a lăudat pe Natanael, ca fiind israelit adevărat şi fără vicleşug.
L-a lăudat Domnul pentru a-l aduce pe Natanael la El? Nu; pentru că El, care
vede inima, nu socoteşte cuvintele, ci inima. Noi nu putem vedea în nici un chip,
nici nu putem răsfoi Evanghelia ca să citim că Natanael era un om fără
vicleşug, dar Domnul a văzut în inima lui şi a citit aceasta acolo. Ceilalţi apostoli
care s-au adunat în jurul lui Hristos, poate ar fi rămas uimiţi la auzul acestor
cuvinte de laudă, pe care le-a rostit Hristos, dar Hristos a lăsat ca timpul să le
descopere apostolilor, adevărul despre lauda adusă de El.

Chiar Natanael a fost uimit de această laudă neaşteptată, pentru că: "Natanael
I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: mai înainte de a te chema
Filip te-am văzut când erai sub smochin. Vedeţi cum Natanael se arată deodată a
fi om fără vicleşug. Omul bogat în vicleşug se preocupă de sine şi nu-i pasă de
alţii. Pentru omul cu vicleşug, lauda şi linguşirea sunt dulci. Dacă Natanael ar fi
fost om cu vicleşug, el s-ar fi îmbătat cu această laudă venită de la Hristos şi ar fi
început să-L laude, ori, într-o aparenţă de smerenie, nu ar fi primit lauda. Dar pe
Natanael îl preocupa mai mult Hristos decât propria lui persoană. Şi astfel,
Natanael nici nu a primit, nici nu a respins lauda, ci a pus o întrebare în chip
deschis, dorind să dea la iveală adevărul despre Hristos: "De unde mă cunoşti?"
Ne vedem pentru prima oară în viaţă. Dacă m-ai fi chemat pe nume, aş fi fost
mai puţin uimit, pentru că un nume se poate cunoaşte şi folosi mai uşor; dar mă
uimeşte faptul că Tu ai ajuns degrabă să cunoşti ce se află în inima şi în
conştiinţa mea - ceva ce este foarte bine ascuns de oameni şi pe care omul îl
dezvăluie cu foarte multă grijă prietenilor săi apropiaţi.

"De unde mă cunoşti?" Domnul i-a dat răspuns, descoperindu-i pentru o clipă
taina materialnică, văzută: "Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când
erai sub smochin." Cel care cunoaşte tainele inimii, poate să cunoască cu
uşurinţă pe cele ale trupului. Şi cel care vede frământarea gândurilor şi aude
şoapta lor ascunsă în om, va vedea cu mai mare uşurătate mişcarea trupului şi
va auzi cuvintele care ies din gura omului. Înainte de a ajunge Filip la Natanael,
Domnul l-a văzut stând sub smochin; şi înainte ca Filip să se gândească şi să-l
alăture şi pe Natanael, Domnul văzuse şi cunoscuse inima lui Natanael. Prin
Voia Lui, Filip a mers la Natanael şi l-a chemat să vină şi să vadă.

Cum se poate ascunde omul de ochii lui Dumnezeu? Există vreo cale prin care
omul să se poată ascunde de Dumnezeul Cel puternic şi înfricoşător? Cugetând
asupra Dumnezeului Celui puternic şi înfricoşător, psalmistul se îndreaptă către
Atotcunoscătorul Dumnezeu şi spune: "Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea
mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Că încă nu este cuvântul pe
limba mea. Şi, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate, şi pe cele din urmă, şi
pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta.. Unde mă voi duce
de la Duhul Tău, şi de la faţa ta unde voi fugi?" (Psalm 138:2-7).

Hristos este minunea istoriei pe acest pământ, nu numai pentru minunile pe care
le-a lucrat şi pentru Învierea Sa, dar şi pentru puterea atotcuprinzătoare a
Duhului Său şi pentru cunoaşterea Sa. Fiind pe pământ, El se află în acelaşi
timp în cer.

Uitându-Se la oameni, El vedea în acelaşi timp pe satan, cum a căzut din


cer.
Întâlnind oamenii, El le vedea trecutul şi viitorul.
El citea gândurile oamenilor ca într-o carte deschisă.
Pe când Se afla în mijlocul oamenilor care-L slăveau şi-L lăudau, El le
vorbea ucenicilor Săi despre patima Sa;
în miezul Patimii Sale, El vorbea despre biruinţa şi despre slava Sa, ce
aveau să vină.
Văzând templul de marmură din Ierusalim, El a văzut ruinarea lui.
El vorbeşte cu Moise şi cu Ilie, la fel ca şi cei din vremea Lui, care erau în
viaţă.
Pe când Îşi ducea viaţa în trup, El a văzut tot ceea ce urma să se întâmple în
cer şi a auzit vorbirea între bogatul cel păcătos care se afla în iad, cu
Avraam, care se afla în Rai.
El a văzut de departe unde era priponit asinul dimpreună cu puiul său, şi Şi-
a trimis ucenicii ca să-i aducă la El.
El a văzut de departe omul din cetate cărând ulciorul cu apă şi Şi-a trimis
ucenicii la acel om, cu porunca de a pregăti Paştile pentru El.

Timpul şi locul nu puteau ascunde nimic vederii Lui duhovniceşti. El vedea tot
ce se întâmplase şi tot ceea ce urma să se întâmple, ca şi cum totul s-ar fi
petrecut înaintea ochilor Săi. Spaţiul nu avea pentru El nici un fel de măsură. El
vedea tot ceea ce se întâmpla oriunde în lume, ca şi cum ar fi avut loc înaintea
ochilor Săi trupeşti. Tot ceea ce se întâmpla într-un locaş închis, era ca şi cum ar
fi fost într-un câmp deschis. Şi încă, tot ceea ce se întâmpla în locurile cele mai
ascunse - în inimile oamenilor - era dezvăluit şi deschis priveliştii Sale.

Această aflare a Domnului Iisus în toate locurile şi atotcunoaşterea Sa, l-au uluit pe
Natanael, aşa cum s-a întâmplat cu Petru, când a fost pescuirea minunată pe mare
şi cum s-a întâmplat şi cu alţi ucenici ai Săi, când L-au văzut mergând pe apă şi
potolind vântul şi furtuna. Cunoscând inimile oamenilor, Domnul ştia care dintre
puterile Sale Dumnezeieşti vor fi mai puternic lucrătoare asupra fiecărui ucenic
în parte. Dacă pe Petru îl uimea cel mai mult puterea Sa asupra naturii, pe
Natanael îl uimea cel mai mult, după cum vedem, puterea Sa de înţelegere şi
atotcunoaşterea Sa. Cunoscând toate lucrurile, Domnul a folosit aceasta pentru
a face lucrătoare iconomia Sa Dumnezeiască pentru mântuirea oamenilor.

Este posibil ca Filip să fi înţeles aceasta în perioada de început a apostolatului său,


atunci când i-a spus lui Natanael: "Vino şi vezi!" Filip era încredinţat că Domnul
atotînţelept şi atotputernic Se va descoperi lui Natanel în vreun chip care să fie cel
mai potrivit duhului şi caracterului lui Natanel. Poate că el a avut numai o
cunoaştere mai dinainte nedesluşită, despre ceea ce a cunoscut mai târziu în chip
lămurit - tainele nenumărate şi minunate care erau ascunse în pieptul slab, ome-
nesc, al Învăţătorului său. Cu adevărat, taine mai mari decît cerurile şi mai
întinse decât veacurile, erau ascunse în pieptul Celui care era Om şi Dumnezeu!

Şi-a descoperit şi Şi-a arătat Domnul Hristos a mia parte din tainele şi puterile
Sale care erau ascunse în El? Desigur că nu. Cea mai mare parte a tainelor Sale
a rămas nedescoperită şi nevăzută, pentru a fi descoperită şi arătată sfinţilor în
Împărăţia Sa cea cerească. În El se afla asemenea putere, că nu-I trebuia nici o
osteneală ca să facă minuni; El mai degrabă Se ascundea, ca să nu facă minuni. El
a vorbit, S-a descoperit şi a făcut numai atât cât era nevoie pentru mântuirea
noastră, fără silire sau apăsare asupra voinţei noastre, ci prin libera noastră
alegere şi hotărârea noastră liberă.

Dar să mai zăbovim asupra lui Natanael, cum se minunează, răspunzând Dom-
nului: Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti regele
lui Israel. Acestea au fost rostite de către cel care îi spusese lui Filip doar cu puţin
timp mai înainte: "Din Nazaret poate fi ceva bun?"

Ce schimbare minunată! Ce val neaşteptat de bucurie! O, fraţii mei, cât de măreţ


şi minunat este Dumnezeu! Nu există cuvinte care să poată spune aceasta, sau
mâini care să poată scrie despre aceasta, dar există inimi care pot simţi aceasta
şi, simţind aceasta, se bucură ca roua dimineţii când este mângâiată de razele de
soare.

Nu este această întâmplare o pricină destul de lămuritoare pentru ca Domnul să Se


îmbrace în trup de carne şi să se arate ca om slab pentru mântuirea oamenilor?
Cine L-ar fi putut îndura ca pe un înger înfricoşător? Şi mai mult decât atât, dacă
S-ar fi arătat ca Dumnezeu, în puterea şi slava Sa cea veşnică, fără să fie îmbrăcat
sau ascuns sub haina de carne, cine ar fi fost în stare să-L privească şi să rămână
viu? Cine I-ar fi putut auzi glasul şi să nu se schimbe în ţărână? Nu s-ar fi schimbat
întregul pământ în negură, în preajma suflării Lui? Vezi ce putere tăcută are
arătarea Lui; cum se schimbă într-o clipă inima şi gândurile omului! Cine şi-ar fi
putut închipui, numai cu cîteva clipe mai înainte de vorbirea pe care Hristos a avut-
o cu Natanael, că acesta va mărturisi că acest "fiu al lui Iosif" era Rabi, Fiul lui
Dumnezeu şi împărat al lui Israel? Şi dacă, în acea clipă, Natanael se poate să fi
gândit că Împăratul lui Israel era un împărat pământesc, s-ar fi putut asemăna cu
credinţa tuturor asupra timpului venirii lui Mesia, ceea ce era mai mult decât
destul, pentru un începător în mărturisirea lui Hristos şi următor al Lui. Pe lângă
aceasta, Natanael L-a mai numit Fiu al lui Dumnezeu, prin care a aşezat Persoana
lui Hristos cu mult deasupra treptei obişnuite de a-L înţelege ca împărat obişnuit,
pământesc, pe tronul lui David.

Răspunsu-i-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin,
crezi? Mai mari decît acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă:
de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi
coborându-se peste Fiul Omului.

Domnul îi descoperise atunci lui Natanael numai o mică taină despre Sine, spunând
că El îl văzuse sub smochin. Judecata Sa limpede la această mică depărtare pe
pământ, este ca o rază a atotcuprinderii Sale, judecată limpede ca lumina soarelui.

În curăţia sufletului său, Natanael a socotit că acest "puţin" era destul pentru cre-
dinţă. Fariseii şi cărturarii necuraţi şi plini de vicleşug ai Ierusalimului, au văzut
cum Domnul a vindecat leproşii, cum a dat vedere orbilor, cum a înviat morţii şi nu
puteau crede. Dar Natanael care era israelit adevărat - vezi cum crede şi mărtu-
riseşte când i se arată doar o mică minune! "Mai mari decât acestea vei vedea.",
făgăduieşte Domnul. Ce va vedea el? "Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui
Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului."

Domnul adresează aceste cuvinte lui Natanael, dar face această făgăduinţă tuturor,
căci spune: "Adevărat, adevărat zic vouă" ("vouă", nu "ţie"). Şi pentru că nu există
nici o îndoială că această făgăduinţă se va împlini, se vede din repetiţia pe care o
foloseşte: "Adevărat, adevărat.". Chiar de la început, îngerii au slujit Mân-
tuitorului, coborând din cer şi întorcându-se înapoi acolo.

 Un înger s-a arătat lui Zaharia, ca să-i spună despre naşterea marelui
Înaintemergător al lui Hristos.
 Un înger s-a arătat Preacuratei Fecioare, ca să-i spună despre marea taină
a naşterii Domnului.
 Cerurile erau deschise păstorilor din Betleem şi îngerii au coborât, cântând
lauda de bucurie a păcii lui Dumnezeu către oameni.
 Îngerii au coborât pentru a vesti şi a-l călăuzi pe Iosif şi pe craii de la
răsărit.
 Când Domnul biruise toate ispitele lui satan din pustiu, îngerii au venit şi I-
au slujit Lui.
 În Patima Sa, înainte de a muri, în Grădina Ghetsimani, I S-a arătat un
înger, întărindu-L.
 La vremea Învierii Sale, îngerii au coborât la mormântul Său.
 La înălţarea Sa de la pământ la cer, doi îngeri înveşmântaţi în alb au
coborât şi s-au arătat ucenicilor.
 După Înălţarea Sa, îngerii s-au arătat adesea apostolilor Săi şi, mai târziu,
foarte multor oameni drepţi, mucenici şi sfinţi.
 Întâiul mucenic Ştefan, nu a văzut cerurile deschizându-se (Fapte 7:56)?
 Apostolul Pavel nu s-a ridicat până la al treilea cer?
 Nu s-au descoperit apostolului şi evanghelistului Ioan, nenumărate minuni
cereşti, într-un răgaz de timp ori în veşnicie?
 Până în zilele noastre, îngerii s-au arătat multor oameni cu inima curată şi
cu sufletele purtătoare de Dumnezeu; şi mulţi păcătoşi, cărora li s-au iertat
păcatele, au văzut cerurile deschise.

O, de câte şi de câte ori până în prezent, s-au dovedit adevărate cuvintele Dom-
nului Iisus despre cerurile deschise şi despre coborârea şi înălţarea îngerilor!
Domnul a coborât pe pământ pentru a arăta oamenilor cerurile deschise.

Înainte de Hristos, numai un număr mic de prooroci şi de oameni plăcuţi lui Dum-
nezeu s-au învrednicit să vadă cerurile deschise, dar după venirea Lui, o întreagă
ceată de prooroci, prin simţirea lor duhovnicească, s-au ridicat în înălţimile cerului
şi au coborât dimpreună cu mulţimea cea cerească a îngerilor. Cerul este mereu
deschis oamenilor, dar oamenii sunt închişi cerului: "că văzând, nu văd şi
auzind, nu aud" (Matei 13:13). Hristos a redat vederea nu numai câtorva care erau
orbi trupeşte, ci milioane de orbi duhovniceşti şi-au recăpătat vederea. Şi orbii şi-
au primit vederea şi au văzut cerurile deschise.

Şi ce înseamnă cerurile deschise, decât arătarea Dumnezeului Celui viu şi a cetei


Sale fără de număr? Atunci, ce înseamnă simţirea lui Hristos, decât frică şi
groază pentru cei necuraţi şi păcătoşi, şi viaţă şi bucurie pentru cei curaţi şi
drepţi? Această simţire măreaţă şi înfricoşătoare ne este ascunsă prin veşmântul
nostru trupesc. Dar curând, foarte curând, acest veşmânt va fi sfâşiat şi lepădat şi
ne vom afla cu totul în cerurile deschise. Aceia dintre noi, care sunt pocăiţi şi
curaţi, se vor afla înaintea Dumnezeului Celui viu, Care este veşnic şi de viaţă
dătător, dar cei nepocăiţi, hulitorii şi necuraţii, se vor afla veşnic fără de Dum-
nezeu, în chinuirea şi întunericul fără de sfârşit.

De aceea, să ne apropiem de Domnul Iisus, Care iubeşte oamenii, şi, cât încă
mai avem zile, să mărturisim numele Lui ca singurul nume mântuitor, şi să stri-
găm după ajutor - singurul ajutor care este neschimbat şi care aduce mântuirea.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii şi ne


mântuieşte!

Slavă Ţie, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - Treimea cea de o fiinţă şi


nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor.

Amin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (I)

Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele
Meu, întru Mine rămâne, şi Eu întru el (In 6, 56).

Bucuraţi-vă, cei ce v-aţi împărtăşit cu evlavie! Pe cât e de nemincinos cuvântul


Domnului, pe atât e de neîndoielnic că Domnul e în voi după împărtăşirea cu
sfintele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Lui Taine. însă, fraţilor, Domnul, după
ce a venit şi S-a sălăşluit în noi, nu poate să rămână nemărturisit întru această
lucrare lăuntrică a Lui în noi, aşa cum nu Se lasă nemărturisit în purtarea de grijă
cea dinafară pentru noi, dând nouă ploi şi vremuri roditoare (Fapte 14, 17). El
însuşi spune că va intra la cel ce îşi va deschide uşa inimii şi va cina cu El, şi acela
cu El (v. Apoc. 3, 20).

Aşadar, oare voi cinaţi cu Domnul, şi Domnul cu voi? Vă pun această întrebare
fiindcă dintre voi, cei ce sunteţi aici de faţă, poate că nu e nimeni care să nu se fi
împărtăşit deja cu Tainele lui Hristos. Ei bine, a început şi în voi ceea ce ar trebui
să fie rodul limpede al acestei Taine preaslăvite?

Domnul, venind, aduce cu Sine cina: aduce toate bunătăţile duhovniceşti spre
mântuire, al căror bunătăţi El este singurul Izvor, şi le dă sufletului să le guste.
Deci intraţi înăuntrul vostru şi priviţi. Domnul este Lumină. El aduce cu Sine
lumină şi în sufletul care L-a primit.

Când într-o cameră întunecoasă este adusă o făclie ce luminează puternic, camera
şi toate lucrurile din ea, de la mic la mare, se fac văzute împreună cu însăşi făclia şi
cu cel care a adus-o. Aşa e şi cu lumina duhovnicească ce luminează sufletul care
L-a primit pe Domnul. Ea e lumina cunoştinţei şi înţelegerii întregii iconomii a
mântuirii noastre. în această lumină ne dăm seama limpede de nimicnicia şi
neajutorarea noastră, precum şi de marele şi mântuitorul pogorământ al lui
Dumnezeu faţă de noi, împreună cu toate adevărurile legate de aceasta: despre
Treimea Cea de o fiinţă, despre căderea noastră, despre întruparea lui
Dumnezeu Cuvântul, despre moartea Lui pe cruce şi despre înviere, despre
rânduirea Sfintei Biserici, despre împărtăşirea dintre cei cereşti şi cei pământeşti
şi despre moştenirea pregătită în cer credincioşilor care se ostenesc în viaţa
pământească după îndreptarul credinţei - într-un cuvânt, împreună cu toată
suma adevărurilor mântuitoare.

Aceste adevăruri ne sunt cunoscute întotdeauna, ca unor creştini ce suntem; dar


până ce nu intrăm în viaţa după Hristos, această cunoaştere rămâne exterioară.
Domnul, venind, le uneşte nu doar cu mintea, ci cu toată fiinţa sufletului nostru,
până într-acolo că după asta nu mai rămâne nici o umbră de îndoială, nici o clipă
de uitare. Ne dăm seama fără putinţă de îndoială de faptul că lumina ne înconjoară
acum şi luminează tot ce este în jurul nostru: la fel şi cel ce L-a primit pe Domnul
stă în mod conştient cu mintea în adevărurile acestea şi rămâne în ele neabătut,
lucrând în sfera sa proprie. Aşa trebuie să fie şi în oricine s-a împărtăşit cu Tainele
lui Hristos, cu oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar în noi oare aşa stau
lucrurile, fraţilor?

Domnul este Putere atotfăcătoare de viaţă. El aduce cu Sine putere


duhovnicească şi în sufletul care L-a primit. Gândiţi-vă la un bolnav istovit, care
zace în pat de-abia putând să-şi ridice mâinile, de-abia vorbind, de-abia mişcându-
şi ochii în cap: dar îndată ce se vindecă, simţind în sine putere şi sănătate, începe să
meargă şi să lucreze nu doar fără durere, ci şi cu plăcere, asemenea slăbănogului
vindecat de Domnul, care, luându-şi patul, a mers sărind fi lăudând pe Domnul.
Aşa e şi cu sufletul păcătos, slăbănogit duhovniceşte: când primeşte în sine pe
Domnul simte tărie şi putere duhovnicească, adică simte râvnă însufleţită pentru
tot binele şi pentru împlinirea fiecărei porunci a lui Dumnezeu, râvnă nebiruită
de nici un fel de piedici - nici dinafară, nici lăuntrice - ridicate de patimi şi de
năravurile rele şi necurmată nici de nelucrare, nici de amânări. Totdeauna facem
niţeluş bine - însă îl facem atunci când ne vine la îndemână şi când împlinirea
binelui nu cere jertfe şi strădanii deosebite. In starea de care vă vorbesc eu însă, ia
naştere o energie deosebită, însoţită de îndreptarea tuturor gândurilor, dorinţelor şi
hotărârilor numai spre ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, şi care se vădeşte nu doar
prin vioiciune, ci chiar printr-o oarecare neînfrânare în ostenelile facerii de bine şi
cucerniciei, care nu simte oboseală şi saturare. Aşa trebuie să stea lucrurile în
oricine se împărtăşeşte cu Tainele lui Hristos, în oricine a primit în ele pe Domnul.
Dar in noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor?

Domnul e Pace. El aduce cu Sine pace şi în sufletul care L-a primit. Pe marea
Tiberiadei, când se pornise furtună mare, când marea era învolburată şi Apostolii
căzuseră în tulburare, Domnul, îmblânzind stihiile prin cuvântul Său cel
atotputernic, a înstăpânit linişte mare, care i-a odihnit şi veselit pe toţi. Aşa e şi cu
sufletul ce îndeobşte este tulburat de multe gânduri, dorinţe, planuri şi mişcări
ale inimii: după ce vine în el Domnul, se sălăşluieşte în el adâncă linişte
duhovnicească, netulburată de nimic nici dinafară, nici dinăuntru - linişte care
dă putinţa de a auzi limpede chiar şi un glas slab, fie că acesta este din cer, fie că
este de pe pământ. Aceasta nu e nemişcare, ci rânduială şi măsură a tuturor
lucrărilor duhului nostru, în toate aspectele lui, rânduială şi măsură care, fiind în
vigoare înăuntru, se vădesc şi în afară prin cumpănirea tuturor mişcărilor şi printr-o
întocmire a faptelor care nu tulbură nici una dintre rânduielile întâlnite. Aşa trebuie
să stea lucrurile în oricine se împărtăşeşte cu Tainele lui Hristos, în oricine L-a
primit în sine pe Domnul. Dar cu noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor?

Domnul e Foc încălzitor. El aduce cu Sine căldură duhovnicească şi în sufletul


care L-a primit. Cel ce intră din frigul de afară într-o cameră încălzită simte o
căldură care-1 pătrunde plăcut în întreg trupul. Aşa e şi cu căldura duhovnicească:
ea îmbracă sufletul la fel ca o haină după primirea Domnului în Sfintele Taine.
De sus - bunăvoinţa lui Dumnezeu împăcat, în urmă - ştergerea păcatelor, în
viitor - încredinţarea de negrăita moştenire creştinească, în jur - împărtăşirea
plină de pace cu nevăzutul şi văzutul: iată razele acestei călduri duhovniceşti,
raze care, adunându-se în inimă, pricinuiesc în ea arderea duhului, care atrage
acolo toate puterile firii noastre: lucru prin care se întocmeşte acolo o locuinţă
tare pentru a încăpea Neîncăputul. Această căldură naşte desfătare, un rai de
desfătare, o comoară duhovnicească pentru care omul este gata să dea totul ca
să n-o piardă, ci să o stăpânească totdeauna. Aşa trebuie să stea lucrurile în
oricine s-a împărtăşit cu Tainele lui Hristos, în oricine L-a primit în sine pe
Domnul. Dar în noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor?

Aşadar lumina cunoştinţei, puterea însufleţirii spre bine, pacea sufletului,


căldura dulce: iată martorii de căpetenie ai sălăşluirii Domnului în inimile
celor ce se împărtăşesc întru adevăr, iată cina cu care hrăneşte El sufletul ce
L-a primit. Auzind acestea, poate că mai mulţi dintre voi se vor tulbura cu duhul
şi vor întreba: „Dar dacă cineva nu vede în sine astfel de mărturii, în el nu este
Domnul?" Nu vă voi linişti cu minciuni: da, în acela nu este Domnul. Şi mai mult
de atât voi spune: nefiind în acela Domnul, pentru el nu este mântuire.
Totuşi, luaţi seama să nu vă tulburaţi cu temeri mincinoase. Poate că aceste
bunătăţi duhovniceşti nu sunt în toată puterea lor, dar sunt ca începături: şi atunci
trebuie spus că sunt. Nici ziua nu răsare dintr-o dată - dar îndată ce crapă de ziuă
toţi ştiu că noaptea a trecut şi vine ziua. Nici floarea sau pomul nu cresc dintr-o
dată - dar îndată ce din sămânţă dă colţ ştim că viaţa noii plante a început. Nici
bolnavul nu se scoală dintr-o dată în picioare după o boală grea - dar îndată ce s-a
aflat leac şi acesta îşi face efectul, ştim că bolnavul merge spre însănătoşire. Aşa să
judecaţi şi cu privire la roadele primirii Preacuratelor Taine, roade care mărturisesc
despre sălăşluirea în noi a Domnului.

Ele nu sunt în putere, dar poate că sunt ca începături. Răbdaţi şi rămâneţi în


rânduiala care vă îndreptăţeşte să aşteptaţi arătarea lor în starea desăvârşită, şi veţi
primi ceea ce aşteptaţi. întrebaţi: „Dar de unde să ştim dacă sunt în noi măcar
aceste începături?" O să vă răspund că dacă aveţi grijă de mântuire, ostenindu-vă
să împliniţi toate condiţiile mântuirii, să ştiţi că Domnul a început deja lucrarea
Sa în voi. Continuaţi cu răbdare osteneala începută, şi veţi vedea că Cel ce a
început va desăvârşi. Dar dacă nici aceasta nu se află în voi, să ştiţi că nici
începăturile acelor roade nu sunt. Nepăsarea şi negrija de mântuire sunt semnul
limpede că în voi nu a început încă viaţa duhului, şi trebuie refăcute toate. Totuşi,
nici atunci nu vă deznădăjduiţi. Viaţa ne este dată tocmai ca să ne venim în
simţiri şi să ne pocăim. Asta şi trebuie să facem. Vremea bineprimită a postului
încă mai este. Să ne folosim de ea şi să ne îngrijim a ne face aşa cum trebuie tot
„tratamentul" pregătirii pentru spovedanie şi primirea Sfintei împărtăşanii!

Atunci, după ce ne vom fi împăcat cu Domnul prin Taina Pocăinţei şi îl vom fi


primit în Preacuratele Taine, vom începe osteneala vieţuirii care duce, în cele
din urmă, întru lumină şi întru desăvârşirea bunătăţilor care mărturisesc că
Domnul este în noi şi noi în El. Amin!

19 martie 1861
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (II)

Aşadar am ajuns, în cele din urmă, la sfârşitul alergării (v. II Tim. 4, 7) alcătuite
din pregătirea pentru spovedanie şi primirea Sfintei împărtăşanii. Ne-a
binecuvântat Domnul să ne ostenim în nevoinţele pregătitoare pentru Sfintele
Taine, şi pentru această mică osteneală ne-a iertat toate păcatele pe care le-am
mărturisit şi a binevoit să intre şi să Se sălăşluiască El însuşi în cămara curată şi
astfel dereticată a inimii noastre, prin Preacuratul Lui Trup şi Preacuratul Lui
Sânge, pe care le-am primit astăzi. Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte
ne-a dat nouă? (Ps. 115, 3)

Să-I răsplătim cu ceea ce aşteaptă acum de la noi: iar El nu aşteaptă nimic mai mult
decât ceea ce l-am făgăduit chiar noi atunci când l-am cerut iertare pentru păcate.
Am făgăduit să nu mai avem îngăduinţă faţă de iubirea noastră de păcat şi să ne
dăm toată silinţa pentru a rămâne fără abatere întru împlinirea sfintelor Lui
porunci, şi aşa să facem. Şi dacă vom împlini întocmai această făgăduinţă, şi
Domnul va împlini în privinţa noastră ceea ce a făgăduit tuturor celor ce se
împărtăşesc întru adevăr cu Preacuratele Taine: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi
bea Sângele Meu rămâne întru Mine, şi Eu întru el (In 6, 56).

Domnul este nemincinos întru cuvântul Său. Precum a zis, aşa va fi: însă cuvântul
nostru nu este ţinut întotdeauna. Oricât de sinceri am fi atunci când îl dăm,
întotdeauna rămâne loc de îndoială: îl vom împlini oare? La început, hotărârea
noastră e neclintită, însă după aceea gândurile se clatină şi cade tăria noastră. De
câte ori nu am făgăduit, şi tot am căzut iarăşi! Iată de ce avem nevoie să ne
convingem pe noi înşine că trebuie să folosim grijă şi osteneală pentru a rezista cel
puţin acum. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că de data asta vom rezista: doar sunt
şi oameni care rezistă şi nu se dau bătuţi de imboldurile dinainte. De ce să nu
ajungem şi noi, până la urmă, la acest bine? Domnul este aproape. Ajutorul Lui
este gata. Rămâne doar să facem tot ce este nevoie din partea noastră.

Mi se pare că putem reuşi foarte uşor lucrul acesta, dacă vom păzi nestins focul
râvnei de a plăcea lui Dumnezeu, râvnă care umple acum inima noastră de
recunoştinţă faţă de Domnul. Dacă această râvnă ar fi în noi întotdeauna, nici
un gând rău nu ne-ar tulbura, nici o ispită nu ne-ar clătina, nici o piedică nu ar
stăvili planurile şi ostenelile noastre bune: şi vrăjmaşii ar fugi departe de noi, şi
patimile nu s-ar grăbi să se arate cu pretenţiile lor.

Că întocmai aşa este puterea râvnei, despre asta scrie pe larg Sfântul Isaac Sirul
în cuvântul 60 (Despre feluritele mijloace de luptă duhovnicească): „Cei care au
bărbăţie, putere", spune el, „nesocotesc moartea, se apucă de lucru cu mare
râvnă, se dau pe sine la toată încercarea şi chiar la moarte, dispreţuiesc viaţa
lumească şi trupească şi toate ispitele; în întâmpinarea acestora diavolul nu iese
dintr-odată, şi multă vreme nu se arată lor, se înfrânează, le face loc şi nu se
întâlneşte cu ei la năzuinţa lor dintâi, nici nu intră în luptă cu ei: fiindcă ştie că
tot începutul luptei este înfierbântat, şi ştie că nevoitorul are atunci mare râvnă,
iar nevoitorii plini de râvnă sunt anevoie de biruit. Diavolul face roate acestea
nu temându-se de ei înşişi, ci de puterea lui Dumnezeu care îi înconjoară şi care
este înfricoşătoare pentru el. Drept aceea, câtă vreme îi vede râvnitori, nu
cutează nici să se atingă de ei până când nu vede că au răcit în râvna lor".

Vedeţi ce puternică este râvna pentru viaţa sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu?
Puterea dumnezeiască o înconjoară şi alungă departe orice lucrare a vrăjmaşului.
Domnul este cu cel a cărui inimă este plină de râvnă ca aceasta; iar cu cine este
Domnul, cu acela este putere pentru tot binele şi bărbăţie împotriva a tot răul.
Aşadar păzeşte cu credinţă râvna, şi vei reuşi să-ţi împlineşti făgăduinţa de a nu
mai avea îngăduinţă faţă de păcat şi de a umbla întru buna plăcere a lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, îndată ce vei îngădui să-ţi slăbească râvna, nu vei scăpa de cădere:
căci iată ce spune în continuare Sfântul Isaac:
„Ci în vremea lenevirii lor (adică atunci când râvnitorii, răcindu-se, cad in lenevie)
îşi întoarce vrăjmaşul asupră-le luarea-aminte, când îi vede că s-au abătut
întrucâtva de la cugetul lor aprins dintâi - şi singuri încep să născocească, în
cugetările linguşitoare ce chiar dintr-înşii izvorăsc, cele ce slujesc spre biruirea
lor, şi singuri sapă pentru sufletele lor groapa pierzării, din lenevire, prin
răspândirea gândurilor, în urma cărora se sălăşluieşte lenevia în ei".
Iată întreaga taină! Dacă ne vom păzi râvna întru putere, vom scăpa de noi
căderi, iar în bine vom spori şi ne vom întări. Dimpotrivă, îndată ce va slăbi şi se
va răci râvna noastră, va slăbi şi luarea-aminte la noi înşine, vor începe să
împărăţească gândurile, vor apărea mişcări ale patimilor, se vor ivi consimţiri
lăuntrice la ele, iar după aceea căderea nu-i departe: şi iată că am căzut iarăşi, şi
iarăşi întuneric şi tulburare, şi cădere de la Domnul, şi iarăşi pierzare întru robia
păcatului şi satanei. Ca atare, iată ce ne sfătuieşte după aceea pe fiecare dintre noi
Sfântul Isaac: „Iar tu, omul care ieşi în urma lui Dumnezeu, intraţi cu mintea
voastră în inimă înaintea feţei Domnului şi nu îngăduiţi gândurilor voastre să
rătăcească zadarnic în închipuiri mincinoase.“ Gândurile rătăcitoare îl
îndepărtează pe om de sine însuşi, şi prin însuşi acest fapt îl răcesc; iar mai presus
de toate pot să se oprească asupra obiectelor unei patimi - şi atunci, mai înainte de
a vă veni voi în fire, vor trezi patima adormită, ba poate vor reuşi să vă momească
şi la conglăsuirea cu ea. Şi după aceea, oare departe veţi fi de cădere?

Pentru a ajuta la statornicirea acestei rânduieli lăuntrice, îngrijiţi-vă să vă


organizaţi toată viaţa după cerinţele vieţii celei noi; tuturor faptelor şi
îndeletnicirilor voastre hotărâţi-le loc, vreme şi măsură. Totul să fie în voi bine
stabilit: cum să fiţi în singurătate, cum să fiţi cu cei ai casei, cum să fiţi cu
străinii, cum să vă rânduiţi treburile meseriei, rangului şi îndatoririi voastre
obşteşti - şi totul să fie îndreptat spre a plăcea prin toate Domnului şi spre a
împlini întru toate doar voia Lui cea sfântă. Iar tot ce vă poate stârni patimile şi
năravurile păcătoase de mai înainte să înlăturaţi cu desăvârşire. Prin instituirea unei
astfel de rânduieli vă veţi ocroti viaţa de toate prilejurile de cădere şi veţi face ca ea
să vă curgă toată în chip armonios, neîncălcându-vă, ci întărindu-vă din ce în ce
mai mult buna rânduială lăuntrică.

Punând astfel de rânduială atât lăuntric, cât şi în afară, veţi avea necontenită
râvnă de a plăcea lui Dumnezeu, altfel spus veţi trece de la o faptă bine plăcută
lui Dumnezeu la alta. Mai rămâne doar lupta cu gândurile, dorinţele, mişcările
păcătoase şi piedicile exterioare care apar pe neaşteptate, împotrivindu-se bunelor
voastre planuri. Dacă veţi avea luare-aminte şi neslăbită osârdie, nici această
luptă nu vă va pune în încurcătură, şi nu numai că nu va slăbi râvna voastră, ci,
dimpotrivă, o va stârni mereu, şi prin aceasta o va înălţa şi o va întări: la fel ca
atunci când pe ostaş nu îl răceşte, ci-1 înfierbântă lupta cu vrăjmaşii ce năvălesc
asupra lui.

Nici nu mai amintesc de faptul că trebuie să nu vă dedaţi deloc distracţiilor deşarte


şi să fugiţi în tot chipul de sminteli, altfel spus de pretextele şi prilejurile apropiate
şi îndepărtate de a păcătui. Asta va dispărea de la sine atunci când vă veţi preface
toate rânduielile de viaţă după duhul vieţii celei noi; iar in ce priveşte împrejurările
şi lucrurile particulare ce pot să pună în primejdie caracterul bun al vieţii voastre,
căutaţi povaţă în privinţa lor în cărţile sfinte şi în sfatul părinţilor sau fraţilor întru
Hristos. Puneţi-vă drept lege să vă adresaţi mai des părintelui duhovnicesc pe care
îl alege sufletul vostru, şi împreună cu el să cercetaţi tot ce se întâmplă în sufletul
vostru şi se întâlneşte în noua voastră viaţă. „Mântuirea", spune înţeleptul, „este
întru sfat mult". Cine ştie să citească are la îndemână cărţi mântuitoare de suflet şi
poate găsi în ele înţelepţire şi luminare a gândurilor în vreme de tulburare şi
nevoie. Aceste cărţi în multe cazuri pot înlocui lipsa de povăţuitor duhovnicesc
încercat.

Iată, în linii mari, cum trebuie să vă purtaţi pentru a vă păzi râvna şi a scăpa de noi
căderi în păcat. Lucrând astfel, fără îndoială că veţi împlini ceea ce aţi făgăduit
Domnului atunci când aţi rostit: „Am păcătuit, n-o să mai fac!"

Văzând osteneala voastră, şi Domnul va împlini făgăduinţa Sa de a fi cu voi şi de


a lucra în voi spre mântuirea voastră, după toată lărgimea, lungimea şi
adâncimea devotamentului vostru faţă de El şi a râvnei voastre de a întoarce
totul spre slava Lui. Amin!

12 februarie 1866
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (III)

Iată, te-ai făcut sănătos: de acum nu mai păcătui, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău
(In 5,14), i-a zis Domnul slăbănogului după vindecare. Acelaşi glas mângâietor şi
înţelepţitor l-am auzit şi noi toţi acum, când la spovedanie am primit dezlegare de
păcatele noastre. Acum, tuturor celor ce s-au pocăit şi au primit dezlegare li s-a
înapoiat sănătatea sufletească şi toţi s-au întors întru rânduiala lor.

Ce se mai cere? Se cere pază, ca să nu cazi iar în acelaşi necaz.

 Ai părăsit păcatul: nu te mai întoarce la el.


 Ai primit milă: sa nu cazi iar sub mânie şi osândă.
 Ai intrat pe calea cea dreaptă: nu te abate de la ea.

Vrăjmaşul te va momi iarăşi în tărâmul său de întuneric: nu te lăsa atras. El va face


meşteşugiri ca să te bage în ceaţă cu făgăduinţe mincinoase: nu te lăsa amăgit. Ştii
cât de rău este păcatul; ştii cât de greu este să-1 învingi; nu intra iarăşi în tovărăşie
cu el. Ţi-a ajutat Domnul şi te-ai sculat: deci stai în picioare şi îmbărbătează-te,
şi să se întărească inima ta.

Vrăjmaşul îţi va şopti: „Şi dacă o să cazi, te vei scula iarăşi". Tu, însă, pune-i
împotrivă cuvântul tău: „M-am sculat acum, mulţumesc Domnului! Dar dacă voi
cădea din nou, nu ştiu dacă mă voi mai ridica - şi nu vreau să rămân pentru
totdeauna în mâinile căderii, nu vreau să fiu rob păcatului şi jertfă a focului
iadului". Aşa să respingi înşelăciunea vrăjmaşului şi prin frica de o nouă cădere în
păcat să-ţi trezveşti sufletul şi să-1 însufleţeşti la umblarea pe calea îndreptării de
sine, pe care ai început-o.

întăreşte în tine gândul foarte logic: „Dacă voi cădea iarăşi, cine ştie dacă mă voi
scula? Iar dacă voi rămâne în cădere, o să pier". Vrăjmaşul va încerca si te abată
din calea dreaptă prin încredinţarea că Domnul este Milostiv - a miluit şi iar va
milui. întocmai, Milostiv este Domnul; dar şi această milostivire a Lui faţă de noi
are o măsură. îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are o măsură. Iartă, iartă, dar în
cele din urmă, văzând că păcătosul se tot dedă iarăşi păcatului, îl lasă cu totul în
mâinile căderii sale.

Deschideţi cartea Prorocului Amos şi începeţi să citiţi. în capitolele 1 şi 2 sunt


descrise judecăţile lui Dumnezeu asupra Damascului, Gazei, Idumeii, asupra
iudeilor, israilitenilor şi altor popoare. Către aceştia toţi deopotrivă este cuvântul
Domnului: „O dată, de două şi de trei ori a păcătuit Damascul; l-am iertat. Dar
acum, că şi-a arătat a patra oară păgânătatea, oare să nu îmi întorc faţa de la
el? Mi-am întors-o şi i-am trimis pedeapsă. O dată, de două şi de trei ori am
iertat Gaza: oare a patra oară să nu îmi întorc faţa de la ea? Mi-am întors-o şi i-
am trimis pedeapsă. O dată, de două şi de trei ori i-am cruţat pe iudei şi pe
israiliteni: oare a patra oară să nu îmi întorc faţa de la ei? Mi-am întors-o şi i-
am pedepsit".

Aşa se întâmplă şi cu noi. Păcătuieşte cineva şi se pocăieşte: Domnul îl iartă.


Iarăşi păcătuieşte şi iar se pocăieşte: iarăşi îl iartă Domnul. Şi iar îl iartă. Şi iar
îl iartă. în cele din urmă, văzând că facem mereu acelaşi lucru, ia următoarea
hotărâre: „Am iertat de atâtea ori; dacă mai începe o dată să facă acelaşi lucru,
îmi voi întoarce faţa de la el". Această judecată să şi-o întipărească în inimă
oricine este ademenit iarăşi la păcat. Domnul te-a iertat până acum: dar dacă vei
cădea iarăşi, teme-te ca nu cumva să îşi întoarcă faţa de la tine pentru
totdeauna.

De câte ori nu i-a iertat Dumnezeu lui Faraon încăpăţânarea? Şi în cele din urmă 1-
a lepădat şi a rânduit ieşirea israilitenilor din Egipt fără să mai aştepte încuviinţarea
lui. Şi chiar dacă mai apoi Faraon şi-a venit în fire şi a poruncit în pripă: „Mergeţi
şi spuneţi să iasă mai repede", asta nu 1-a ajutat şi Dumnezeu nu a abătut de la el
împlinirea judecăţii Sale. La fel poate să ajungă la fundul sacului milostivirea lui
Dumnezeu şi în privinţa oricui altcuiva. Şi cel mai cumplit lucru este că nu putem
spune când anume va bate ceasul acela. Lepădarea de către Dumnezeu la a patra
fărădelege, pe care o înfăţişează Prorocul Amos, precum şi pedeapsa trimisă lui
Faraon după ce s-a împotrivit de zece ori lui Dumnezeu, nu înseamnă că ne putem
lăsa înlănţuiţi de păcat în tihnă, călcându-ne legământul de două şi de trei ori - ci
arată doar că şi milostivirea lui Dumnezeu are o margine; iar când va atinge ea
această margine, nu se ştie. Mai bine este să statorniceşti în gândul tău că pentru
tine această margine vine îndată după căderea căreia eşti gata să i te predai, şi
prin aceasta trezveşte-ţi cugetul şi dă bărbăţie inimii pentru a se împotrivi
năvălirilor.

Adu-ţi aminte de nenorocirea lui Samson. O dată şi de două ori a intrat în el


puterea de a rupe legăturile cu care îl înlănţuiseră filistenii ajutaţi de trădarea
Dalilei; dar şi ultima oară, când i-au fost tunse pletele, nu se aştepta să nu vină la el
aceeaşi putere - însă a ieşit altfel. Domnul S-a depărtat de la el şi 1-a dat în mâinile
vrăjmaşilor săi; iar Samson nu credea că 1-a ajuns părăsirea de către Dumnezeu:
dimpotrivă, când s-a trezit a spus: „Voi face ca şi mai înainte şi mă voi scutura",
şi nu a cunoscut că Domnul Se depărtase de la dânsul (v. Jud. 16, 21).

Iată că şi pe poporul iudeu 1-a miluit Domnul ce 1-a miluit, dar în cele din urmă ce
a zis? Iată, se lasă casa voastră pustie (Mt. 23, 38). însă nici arhiereii, nici bătrânii,
nici cărturarii şi nimeni altcineva nu credea că i-a ajuns deja această cumplită
hotărâre.

De această osândă cumplită teme-te atunci când păcatul va începe iarăşi să te


momească. Teme-te ca nu cumva şi despre tine să spună în cele din urmă Domnul:
„Iată, se lasă casa ta pustie". Milostiv este Domnul către toţi păcătoşii, şi cu
jurământ dă încredinţare că „nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă fi
să fie viu". Insă tu singur, prin desele căderi, te aduci în starea de a nu mai fi nimic
de făcut cu tine. Scularea din căderi este acelaşi lucru cu repararea unei haine, sau
unei case, sau oricărui alt lucru. Un lucru e reparat, e reparat, şi până la urmă se
aruncă - din pricină că nu mai poate fi reparat, nu mai este nimic de făcut cu el.
Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu sufletul. Domnul îl îndreaptă, îl îndreaptă, dar
până la urmă îl părăseşte cu totul - din pricină că prin desele sale căderi el a sfârşit
prin a se aduce într-o asemenea neorânduială, că nu mai poate fi îndreptat. Căci pe
ce se întemeiază putinţa sculării noastre? Pe binele care a mai rămas în noi, în
ciuda faptului că slujim păcatului. Asupra acestui bine se pogoară harul, îi dă viaţă
şi îl face să precumpănească asupra răului - şi omul se scoală. Insă fiecare nouă
cădere mănâncă din binele nostru, după fiecare cădere rămâne în noi tot mai puţin
din el, şi prin urmare rămâne din ce în ce mai puţin loc unde se poate pogorî harul
pentru a ne scula. Şi ce e de mirare dacă slujind păcatului sfârşim prin a cheltui tot
binele nostru şi a pierde în acest fel putinţa de a ne scula? Nu mai rămâne în noi
nici un mijloc de sculare.
Amintiţi-vă cum v-aţi venit în fire şi v-aţi sculat ultima oară când s-a întâmplat
asta. Au venit gânduri mântuitoare şi v-au trezvit; sau frica de moarte şi judecată,
sau faptul că păcatul duce la pierzare, sau ruşinea de Domnul Mântuitorul, sau
vreun alt lucru au înrâurit cu putere sufletul, l-au izbit. Sufletul şi-a venit în fire şi,
cu ajutorul lui Dumnezeu, a lepădat păcatul, s-a pocăit şi stă acum neclintit în
hotărârea de a nu-L mai jigni pe Dumnezeu cu căderile în păcat. Iar dacă veţi
cădea iarăşi în păcat, cu ce gânduri vă veţi mai zgudui atunci când toate mijloacele
de zguduire au fost deja încercate şi şi-au cheltuit puterea pentru scularea voastră
de acum? Pentru următoarea sculare nu a mai rămas putere în ele. Cu gândurile
mântuitoare se întâmplă la fel ca şi cu doctoriile. Deasa întrebuinţare a doctoriilor
face să scadă sensibilitatea trupului la ele. La fel este şi în privinţa adevărurilor
zguduitoare şi îmbolditoare la pocăinţă: sufletul îşi pierde, în cele din urmă, orice
sensibilitate. Nici ameninţările, nici făgăduinţele, nici moartea, nici iadul, nici
Raiul, nici otrava şi amărăciunea păcatului - nimic nu îl mai zguduie şi nu-1 mai
pune în mişcare. Sufletul se face ca piatra. Şi atunci ce se va întâmpla cu el? Lucrul
la care osândeşte apostolul pământul care a băut ploaia ce s-a pogorât pe el de
multe ori şi a rodit numai spini şi ciulini: Netrebnic este, şi aproape este de
blestem, al cărui sfârşit este spre ardere (Evr. 6, 8).

Adăugaţi la asta faptul că deasa cădere în păcat dă naştere deprinderii de a


păcătui, care înlănţuieşte bietul suflet şi îl ţine tiranic în robia sa. Dacă fie şi un
singur păcat se preface în obişnuinţă, el robeşte tot sufletul şi îl stăpâneşte ca un
călău. Uitaţi-vă ce face păianjenul cu prada sa! El o încurcă, mădular după
mădular, cu un păienjeniş subţire, până ce o prinde în întregime - după care, chiar
dacă ea mai face unele mişcări, acestea nu sunt în stare să o elibereze. în acelaşi fel
şi păcatul cu care omul se obişnuieşte prin deasa cădere în el pătrunde una după
alta puterile lui, până ce va umple cu sine şi sufletul şi trupul lui, şi pe toate părţile
lor va pune lanţurile robiei sale. Chiar dacă apoi omului îi mai vine câteodată în
minte să se lepede de păcat, sufletul, văzând cât de mult s-a încurcat în el, nu se
hotărăşte să ridice mâinile ca să se descurce şi se predă cu totul nenădăjduirii de a
mai birui vreodată păcatul, aşa cum scrie apostolul despre păgâni, că ei, întru
nesimţire petrecând, s-au dat pe sine faptelor de ruşine, spre lucrarea a toată
necurăţia, întru lăcomie (Efes. 4, 19); şi aşa cum evreii, deprinşi cu robia din Egipt,
chiar şi atunci când Moisi le-a adus din partea lui Dumnezeu făgăduinţa libertăţii,
nu au crezut că acest lucru poate să se întâmple.

Aşadar, voi, cei ce v-aţi pocăit şi aţi păşit pe calea cea bună, temeţi-vă să cădeţi
iarăşi în păcat. întrevedeţi desăvârşita voastră pierzare prin înşelăciunea păcatului
care încearcă iar să vă atragă. Nu-1 priviţi cu uşurătate, ci ca pe o prăpastie căscată,
ca pe un iad deschis, care e gata să vă înghită fără putinţă de întoarcere; şi prin
teama de această soartă amară trezviţi-vă gândul şi abateţi de la păcat simţirile
inimii voastre.

Lupta, fireşte, este de neînlăturat: însă celui ce stă în picioare îi este mai uşor să
se lupte decât celui căzut. V-aţi sculat? Staţi în picioare şi luptaţi-vă. Domnul vă
va fi ajutător. Din zi în zi lupta se va face tot mai uşoară. în cele din urmă, ea se
va stinge cu totul. Binele va precumpăni definitiv, şi viaţa voastră se va scurge în
pace, pe calea facerii de bine plăcute lui Dumnezeu, şi vă va duce la ieşirea
fericită de aici întru sălaşurile cele veşnice ale Raiului. Iar dacă veţi cădea din
nou, iarăşi va veni tulburarea gândurilor şi simţămintelor, iarăşi întuneric şi
tânjeală, iarăşi temeri şi chinuri ale conştiinţei, iarăşi tristeţe şi toată neorânduială.
Veţi începe iarăşi să tânjiţi în robia păcatului, şi poate că la nesfârşit; şi, după ce vă
veţi fi chinuit aici până la sfârşitul vieţii, veţi fi aruncaţi după moarte în chinurile
fără de sfârşit, în păcatele neplânse şi neîndreptate.

Domnul, Care v-a dăruit scularea din cursele diavoleşti, Acela să vă facă
desăvârşiţi, să vă facă puternici, să vă întărească, să vă întemeieze! (I Petr. 5, 10)
Şi aşa va fi, dacă şi voi vă veţi trezvi şi veţi priveghea, ştiind că potrivnicul nostru,
diavolul, umblă ca un leu răcnind căutând pe cine să înghită (I Petr. 5, 8).

Amin!

10 februarie 1866
Sfântul Teofan Zăvorâtul - Sinodiconul Ortodoxiei

Arareori se întâmplă ca rânduiala Sinodiconului Ortodoxiei care se săvârşeşte în


Duminica primei săptămâni a Postului mare să treacă fără cârtiri şi fără reproşuri
ba dintr-o parte, ba din alta. Unora, anatemele bisericeşti li se par inumane, altora
jenante. Toate pretenţiile de acest gen ar fi poate, de luat în seamă în alte cazuri --
dar Sinodiconului Ortodoxiei nu i se potrivesc nicicum.

Ce e Sfânta Biserică? E societatea credincioşilor, care sunt uniţi între ei prin


aceeaşi mărturisire a adevărurilor de Dumnezeu revelate, prin sfinţirea cu tainele
de Dumnezeu instituite, prin cârmuirea şi călăuzirea păstorilor de Dumnezeu
dăruiţi. Unirea credinţei, sfinţirii şi cârmuirii alcătuieşte regulamentul acestei
societăţi, regulament ce trebuie îndeplinit fără abatere de toţi cei ce intră în ea.
Intrarea în ea este condiţionată de acceptarea acestui regulament, de consimţirea la
el iar rămânerea în ea de împlinirea lui.

Uitaţi-vă cum s-a răspândit şi se răspândeşte Sfânta Biserică. Propovăduitorii


propovăduiesc: dintre ascultători, unii nu primesc propovăduirea şi pleacă, alţii o
primesc şi ca urmare, sunt sfinţiţi prin Sfintele Taine, intră sub îndrumarea
păstorilor şi sunt îmbisericiţi. Intrând în Biserică, ei se unesc cu toţi cei din
Biserică şi atâta timp cât sunt una cu toţi cei din Biserică rămân în Biserică.

Din această simplă descriere a felului în care se formează Biserica se vede că, sub
aspectul ei de societate, Sfânta Biserică a fost alcătuită şi dăinuie ca orice altă
societate, Aşa s-o şi priviţi, ca pe orice societate, şi n-o lipsiţi de drepturile care
sunt date oricărei societăţi.

Să luăm de pildă, societatea de luptă împotriva alcoolismului. Aceasta are reguli


proprii, pe care orice membru se obligă să le îndeplinească, şi orice membru este
membru tocmai fiindcă acceptă şi îndeplineşte aceste reguli. Dacă vreun membru
nu numai că refuză îndeplinirea regulilor, ci are multe puncte de vedere diferite de
ale societăţii, dacă se revoltă chiar împotriva scopului societăţii şi nu numai că bea
ci îi îndeamnă şi pe alţii să facă asta defăimând abstinenţa şi răspândind concepţii
mincinoase împotriva ei. Ce face de obicei societatea cu unul ca acesta? La început
îl avertizează, apoi îl exclude. Poftim anatema!

Şi totuşi. nimeni nu se revoltă, nimeni nu mustră societatea pentru neomenie:


dimpotrivă, toţi recunosc că a acţionat absolut legal şi că, dacă ar fi procedat altfel,
n-ar fi putut să-şi continue existenţa. Şi atunci, de ce să fie mustrată Sfânta
Biserică pentru că acţionează în mod asemănător? Doar anatema nu este altceva
decât excludere din Biserică, altfel spus excludere din mediul ei a celor ce nu
îndeplinesc condiţiile unirii cu ea care incep să gândească altfel decât ea, altfel
decât au făgăduit singuri când au intrat în ea.

Uitaţi-vă ce învăţături mincinoase şi ce învăţători mincinoşi suferă această


excludere: cei ce resping existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, cei ce nu mărturisesc Sfânta Treime: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe
Sfântul Duh un singur Dumnezeu, cei ce nu recunosc dumnezeirea Domnului
nostru Iisus Hristos şi răscumpărarea noastră prin crucea Lui, cei ce resping harul
Sfântului Duh şi dumnezeieştile Taine, care dau acest har, şi aşa mai departe.

Vedeţi de ce lucruri se ating aceştia? De lucrurile care fac Sfânta Biserică să fie
Biserică, pe care ea se sprijină şi fără de care nu poate fi ceea ce este. Prin urmare,
cei ce se înarmează împotriva acestor adevăruri sunt în Biserică, ceea ce sunt în
viaţa lumească, oameni care atentează la viaţa şi avutul nostru. Or, hoţilor şi
tâlharilor nu li se îngăduie nicăieri să facă ce vor nepedepsiţi: când sunt legaţi,
judecaţi şi pedepsiţi nimeni nu consideră acest lucru inuman sau o îngrădire a
Iibertăţii, ci dimpotrivă în asta văd o asigurare a libertăţii tuturor celorlalţi membri
ai societăţii.
Dacă judecaţi aşa în această privinţă, să judecaţi astfel şi în privinţa societăţii care
este Biserica. Învăţătorii mincinoşi sunt tot hoţi şi tâlhari; ei răpesc proprietatea
Bisericii, pervertesc şi duc la pierzare pe membrii ei. Şi atunci, rău face ea când îi
leagă, îi judecă şi îi aruncă afară? Şi oare ar fî o clemenţă din partea ei să privească
acţiunile unor asemenea persoane cu nepăsare şi să le dea deplină libertate de a
duce la pierzare pe toată lumea? Ce mamă lasă un şarpe să se târască şi să muşte în
voie copilul ei care-i încă mic şi care nu pricepe primejdia ce-l ameninţă? Dacă în
familia voastră s-ar furişa vreun tâlhar ori s-ar strecura vreo desfrânată şi cel dintâi
ar începe să vă sugrume şi să vă înjunghie copiii, iar cealaltă să vă strice fiul ori
fiica, aţi privi faptele lor cu nepăsare, din teamă de a părea inumani şi retrograzi?
Nu i-aţi da afară în brânci şi nu le-aţi închide în nas uşa casei voastre?

Aşadar, priviţi la fel şi acţiunile Sfintei Biserici. Ea vede că apar oameni stricaţi la
minte şi vâră putregaiul lor între ceilalţi, se ridică împotriva lor, îi dă afară şi îi
previne totodată şi pe ceilalţi: “Luaţi seama, cutare şi cutare vor să vă dea pierzării,
nu-i ascultaţi şi fugiţi de ei!" În atare caz, Biserica împlineşte datoria dragostei de
mamă şi prin urmare se poartă cu milostivire sau, cum se spune astăzi, în mod
uman.

La noi s-au prăşit acum o mulţime de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de


spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea,
n-ar glăsui, nu i-ar osândi şi nu i-ar da anatemei? Dimpotrivă, s-ar face sinod fără
întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor ar fi daţi anatemei: la Sinodiconul
de acum al Ortodoxiei s-ar mai adăuga un punct: „Lui Buchner, Feuerbach,
Darwin, Renan, Cardec şi tuturor următorilor lor - anatema!” Dar nu e nicidecum
nevoie de un sinod special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile
lor mincinoase au fost deja date anatemei în punctele pomenite ceva mai sus.

Vedeţi acum cu câtă înţelepciune şi prevedere acţionează Biserica atunci când pune
să fie săvârşită şi ascultată proclamaţia solemnă de acum!

„Nu-i actuală”, zic unii. Poate că acum o sută cincizeci dc ani nici n-o fi fost
actuală, însă în vremea de acum nu doar în reşedinţele de gubernie, ci în toate
bisericile din tot locul ar trebui introdusă şi săvârşită rânduiala Sinodiconului
Ortodoxiei, ar trebui adunate toate învăţăturile potrivnice cuvântului lui Dumnezeu
şi vestite tuturor, ca să ştie toţi de ce să se teamă şi de ce să fugă. Mulţi se strică la
minte numai din neştiinţă, şi ca atare osândirea solemnă, în auzul tuturor, a
învăţăturilor pierzătoare i-ar mântui de pierzare.
Cui i-e teamă de lucrarea anatemei, n-are decât să fugă de învăţăturile care îl supun
ei: cine se teme de ea din pricina altora, n-are decât să-i aducă la învăţătura cea
sănătoasă. Dacă tu, care nutreşti rea voinţă faţă de această lucrare, eşti ortodox, baţi
cuie în propria talpă; dacă ai pierdut deja învăţătura sănătoasă, ce treabă ai tu cu
ceea ce fac în Biserică oamenii care o ţin? Doar te-ai despărţit de Biserică, ai
propriile convingeri, propriul fel de a vedea lucrurile: n-ai decât să trăieşti cu ele.
Fie că înainte de anatemă sunt rostite numele tău şi învăţătura ta, fie că nu, pentru
tine este totuna: eşti deja sub anatemă dacă gândeşti în chip potrivnic Bisericii şi te
îndărătniceşti în acest fel de a cugeta. Însă va trebui să-ţi aminteşti de ea când vei
zăcea în sicriu, rece şi fără suflare şi-ţi va face trebuinţă rugăciunea de dezlegare.

(Extras din cartea: Sfântul Teofan Zăvorâtul - Răspunsuri la întrebări ale


intelectualilor 1)
Sfântul Ignatie Briancianinov - Predică la Duminica I-a din Postul mare – a
Ortodoxiei

Tropar Duminica Ortodoxiei: Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule,


cerând iertare de greşalele noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit
a Te sui cu trupul pe cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-
ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie,
Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip
firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui


Dumnezeu;
Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr;
Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi
închinare la El;
Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului
Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat.

Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este
Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu


nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh,
dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu
este mântuire. “Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să
ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de
prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.

Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta


Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este
învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu
neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii
noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia
fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor,
învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de
Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe
nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi,
Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din
tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei
ce se ţin de ele cu îndărătnicie.

Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o


învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului
Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum
este îndepărtată otrava de mâncare.

Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu
hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii
săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.

Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească


învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile
Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până
atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână
vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei


boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.

Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă


filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească –
această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de
Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în
învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături –
rea credinţă.

Apostolul înşira între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele
trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie
faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate
(Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul
omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al
acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un
părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a
inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de
la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au
înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi
dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).

“Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era
dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de
bani, Arie era cumplit de desfrânat.

Când cartea lui de cântece, “Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la
Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele
murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios.
“Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite:
ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un
dezmăţ crunt. Asemenea “Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile
noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un
dezmăţ crunt, neomenesc. Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste
roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine
limpede.

Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către
duhurile căzute. “Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul
Ignatie Teoforul, “căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului
răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din
înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât
oamenii. Oamenii au putinţă să treacă de la cugetarea trupească la cea
duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt
supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel
firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.

În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile


căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa
duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.

Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte


printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui
Dumnezeu Însuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească
pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie.
Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele
rănite este cu neputinţă de tămăduit.

Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă


deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând
de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea
pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţă de a săvârşi păcatele trupeşti cu
trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat
firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt
proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.
A căzut din cer, spune Proorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea
dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui,
deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui
preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat
în munţi ca un mort (Îs. 14, 12-15, 19).

Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă
în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în
felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne
în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc
să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe
vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hulă împotriva Lui.

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor,
este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea
lor cea mai aparte.
Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită
în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să
fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.

La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu


nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplita armă sunt în
mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea
să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare,
împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat,
restaurat.

Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de
minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul
nostru, ce are putinţă de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi
de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu
greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine
creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa,
mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.

Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel mare, Gherasim
de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au
dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula
ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji
lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul
neîndestulătoare?

Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează


sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti
creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!

Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu
mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai
aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin
îndepărtate de credinţa ortodoxă şi ca atare, mai ascunse.

Împăratul roman cel întocmai cu Apostolii, marele Constantin, i-a scris o epistolă
Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul
Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strica pacea din pricina unor cuvinte
deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită
Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi
într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o
cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al
minţii - prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul
a zis: “Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei
fără făţărnicie erezia lor şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei
căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte,
urmând apostoleştilor rânduieli, să fie despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi
ani”.

Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi


după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără
această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi
nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea
netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva
înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în
legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru
cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.

Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către


Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când fericitul Teodorit,
episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate
asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul
Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se
lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea
anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia.
Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea
anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi
Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor
eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe
Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase
din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri. Aşa stau
lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu


înţelegere adevărată şi dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în
chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema
spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin
care le leapădă Biserica.
Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne
mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.

Biserica vesteşte: “Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de
dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei
care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi,
aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi
şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.

“Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de
sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu:
anatema”.

“Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca
Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.

“Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o


cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.

“Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de


păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu,
patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.

“Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de


Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu:
anatema”.

“Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioara Maria nu a fost mai
înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.

“Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Prooroci şi pe Apostoli, că


prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea
prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi
adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.

“Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să


fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea
pentru păcate: anatema”.
“Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.

“Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către


dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu
evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.

Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei
pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi
rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne
credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul şi
Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).

A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va
lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de
duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos,
învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. “În
neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi
numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre fericiri

Am vorbit cu voi despre faptul că diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de fier din
patimile noastre, lanţ care coboară în adânc, trăgându-i acolo pe cei care,
neexersând înfrânarea, dau frâu liber patimilor. Acum vreau să vorbesc despre un
alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfânt, care a fost făurit pentru noi de către însuşi
Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ de aur, dar numele acesta este prea mărunt
pentru el, fiindcă e nesfârşit mai preţios decât aurul. Lanţul acesta ne poate ridica
uşor la înălţime, la însuşi Tronul Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul acesta?
Din poruncile fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi pe care trebuie
să le păstraţi adânc în inima voastră.

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 3).

Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte se aseamănă oamenilor


sărmani, flămânzi, săraci trupeşte, care nu au nici un avut; cei care cu
sinceritate, din toată inima socot că nu au nici un fel de calităţi duhovniceşti şi
morale. Dacă fac vreun lucru bun, aceştia cred, plini de smerenie, că nu l-au
făcut ei, ci harul lui Dumnezeu, care este cu ei (vezi l Cor. 15, 10).

Smeriţi sunt cei care nu se îngâmfă, nu se înalţă pe sine mai presus de nimeni, ci
se socot mai prejos decât toţi şi mai răi decât toţi.

Smeriţi sunt cei despre care vorbeşte însuşi Dumnezeu prin gura prorocului
Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de
cuvintele Mele? (Is. 66, 2). Smerenia este cel dintâi lucrul cel mai însemnat şi
de temelie, pe care îl cere Dumnezeu de la noi; este primul pas, prima verigă a
lanţului de aur. De ea este legată şi cea de-a doua verigă:

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4).

Cei smeriţi plâng cu uşurinţă; trufaşii nu plâng niciodată pentru păcate.

Dar pentru ce plâng cei smeriţi? Ce lacrimi sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu?
Oare toate lacrimile sunt deopotrivă? Dar oamenii plâng deseori cu lacrimi de
invidie, de răutate, de ură. Nu despre acest plâns nenorocit vorbeşte Hristos; El
vorbeşte de cei ce plâng gândindu-se la mulţimea păcatelor pe care le-au
săvârşit, la greutatea lor care îi apasă, la vinovăţia lor înaintea lui Dumnezeu, la
nevrednicia lor. Aceasta este întristarea cea după Dumnezeu, de care vorbeşte
Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă către corinteni (v. 2 Cor. 7, 10).

De preţ sunt înaintea lui Dumnezeu şi lacrimile celor ce nu pot îndura


nedreptăţile lumii, care se chinuie şi suferă trăind între oameni înverşunaţi în
stricăciunea şi desfrâul lor, cum s-a chinuit dreptul Lot când trăia în Sodoma.

Dacă din ochii voştri vor curge asemenea lacrimi curate, dacă sufletul nostru va
fi sfâşiat de propria noastră nevrednicie, de răutatea şi nedreptatea lumii, atunci
se va împlini asupra noastră cuvântul lui Hristos: Fericiţi cei ce plâng, că aceia
se vor mângâia. Vor fi mângâiaţi cu mare, veşnică mângâiere la Dumnezeu.

În continuare care verigă vine?

Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5).

Cine sunt aceşti blânzi, şi ce pământ vor moşteni ei? Bineînţeles că nu acest
pământ, fiindcă el va arde cu toate lucrurile de pe el (v. 2 Pt. 3, 10), ci un alt
pământ, unul nou: vor moşteni viaţa veşnică pentru faptul că în viaţa lor, în
toate ale lor s-au asemănat însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care ocărât
fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui
Care judecă cu dreptate (l Pt. 2, 23).

 Fericiţi cei care nu răspund la jignire cu jignire.


 Fericiţi cei a căror inimă este moale ca ceara, nu tare precum piatra, aşa
cum este inima celor trufaşi.
 Fericiţi cei blânzi, fiindcă blândeţea este potrivnică trufiei.
Blândeţea este urmarea sărăciei duhului şi a lacrimilor curate.

În acest duh fericit se trezeşte o nesăţioasă foamete şi sete de dreptatea veşnică, de


dreptatea cea mai înaltă.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt.


5, 7)

– vor afla în viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu dreptatea, care este aşa de
puţină pe pământ.

Iar cei ce însetează de dreptate cunosc că greutatea nedreptăţii este întemeiată pe


nemilostivirea oamenilor faţă de aproapele lor – şi în inima lor ia naştere o nouă
verigă a lanţului de aur:

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5, 7).

În continuare? În continuare ni s-a făgăduit:

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8).

Pe însuşi Dumnezeu îl vor vedea cei în a căror inimă nu este murdărie, nu este
urâtă şi scârboasă minciună, curvie, clevetire, ură, ale căror inimi sunt
totdeauna liniştite, blânde, curate. Aceşti fericiţi nu mai pot vedea oameni care
se ceartă şi se învrăjbesc – ei devin făcători de pace.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5, 9).

Împăcându-i pe alţii şi păstrând pace cu toţi în inimile lor, ei se împotrivesc însă


cu tărie răului, suferind din această pricină orice necazuri. Şi când în inima
omului lanţul de aur se va lungi în aşa fel că omul va deveni în stare să
primească liniştit, fără cârtire, chiar bucuros prigoanele pentru dreptate, pentru
Hristos, el va auzi:

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor (Mt. 5,
10).

Şi, în fine, încununarea tuturor virtuţilor:


Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul
rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata
voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 11-12).

Iată unde înalţă acest sfânt lanţ de aur: în împărăţia lui Dumnezeu, în
împărăţia Cerurilor.

Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai,


priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă
desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi
printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului,
care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?

Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care
semănaţi în multe privinţe: „Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare
nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă
creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire
grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu
numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi
sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune,
după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în
apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se
face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de
aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să
strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească:
prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie
să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre
folosul celor care ne văd.

Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi
tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd
petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în
adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te
recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o
curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd
îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti
după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la
tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă
vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.
Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele
spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot
da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un
măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un
urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un
lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi
veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău,
cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii
omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt
în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?!
Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu
dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob
tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi
decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi
putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o
asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu
pricepem cât de urât este…”

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de
ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care
ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în
biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg
aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc
inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat? Şi
după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi
otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi înjurând-o pentru
orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la
sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă
părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea
oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de
Biserică.

Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii!

Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis:


„Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”.

Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să
minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei
mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală.
Înseamnă că aşa trebuie”.

O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta


uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt.

O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce


spune Sfântul Apostol Petru: Podoaba voastră să nu fie cea din afară –
împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie
omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit,
care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (l Pt. 3, 3-4). Cuvintele acestea
parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o
învaţă la fals şi la minciună.

Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul,
bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi
pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui
Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe
copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!

Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă:


Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel
ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg
mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut
pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi,
ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu
şi Sângele Meu!

Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură


de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor
date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. Uitaţi-vă
cum trăiesc necredincioşii, evreii, musulmanii. Oricât de greu ne-ar veni să le
spunem asta, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu – nu o vor moşteni fiindcă
împărăţia lui Dumnezeu este închisă pentru cei ce nu îl mărturisesc pe Hristos
drept Dumnezeu Adevărat, pentru cei ce în viaţa lor nu s-au împărtăşit cu Trupul
lui Hristos şi cu Sângele Lui, nu s-au hrănit cu seva Viţei Dumnezeieşti.

Nu ştim ce îi aşteaptă, dar cred că soarta lor va fi mai puţin amară decât cea a
nefericiţilor creştini mincinoşi: fiindcă din pricina acestora, precum este scris, se
huleşte numele lui Dumnezeu întru neamuri (Rom. 2, 24; Is. 52, 5). Înţelegeţi, vă
rog, că nu putem trăi, numindu-ne creştini, mai rău decât necredincioşii, ci suntem
datori ca prin osteneală neîncetată să năzuim către atingerea virtuţilor,
proslăvind prin întreaga noastră viaţă numele lui Dumnezeu, pe care îl purtăm,
lucrare în care fie ca să ne ajute harul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia
este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
27 martie 1949
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre soarta
ereticilor

În cea dintâi Duminică a marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului


Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei
ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade
Ecumenice.

Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al


căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au
strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea
Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu
moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul
Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor
şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor
strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat,
îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor
rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi Sfântul
apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor
intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor
ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei
(Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui


Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie
să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa
arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu,
Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-
21).

Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi
dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori,
să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de
stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul
1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe
care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a
despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au
practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era
cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe
pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a
îngăduit-o.

În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a
supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a
refăcut-o cu desăvârşire după cum i s-a părut lui că este nevoie – şi a apărut o
nouă erezie, care a rupt cu desăvârşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau
protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o
mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul
deplin de a explica Evanghelia după bunul plac.

O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rânduiţi ai Bisericii


n-avea cum să nu fie strâmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi
dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un
număr uriaş de secte.

Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrâurirea acestor erezii şi secte


protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa
strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul,
baptismul şi multe alte secte.

În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura


fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic
al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rânduielile Sinoadelor
Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun
unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul
Testament, alegând din Sfânta Scriptură doar locurile care le gâdilă iubirea de
sine şi trufia şi respingând tot ce le contrazice părerile preconcepute.

Trufia şi adânca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine
lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin
prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele
dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti.

Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre
ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitând tot trecutul lui, toţi
stâlpii seculari ai vieţii lui, uitându-şi credinţa ortodoxă, au început să
mărturisească credinţa evreiască – fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante
care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun
pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată până la câtă
nerozie ajung unii sectanţi.

Sfântul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei
neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi,
spre pierzarea lor (v. 2 Pt. 3, 16).

Iată şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi


trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la
propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la
apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa însuşi Domnul: Cel ce vă
ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se
leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine
(Lc. 10, 16).

Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii


Bisericii şi astfel se leapădă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc,
Care L-a trimis. Lepădându-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat
poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a
propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi?

Nu e păcat mai greu decât schismele şi sfâşierile din Biserica lui Hristos. Aşa
spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele sfinţitului mucenic Ciprian: „Păcatul
celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici
măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru
mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de
Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge”. Iar alt sfinţit mucenic – Ignatie
Teoforul – a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de
schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.

Vedeţi cât de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cât de cumplit
este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli
ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani,
Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac
dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei
(Rom. 16, 17).

Domnul Iisus Hristos a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în
haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). Să ştiţi, popor al lui
Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punându-şi masca iubirii şi
smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi: linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii,
robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor – şi
dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri.

Sfântul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi


neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola
noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă
Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal. l, 8).

Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase,
apostolul Pavel îi dă anatemei – şi urmând cuvintelor lui, Sfânta Biserică
anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce
nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfânta Tradiţie.

Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă,


veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decât aceasta?
Nu ştiu. Pot numai să vă rog, cum îi ruga pe credincioşi şi Sfântul Apostol Pavel,
să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi
niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc
temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o
învaţă Sfânta Biserică – de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de
credinţa apostolească, şi vă va mântui Domnul Iisus Hristos. Amin.

25 martie 1945
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre iconoclasm

Sfânta Ortodoxie, biruind toate ereziile, s-a întărit pe veci.

Mulţi învăţători mincinoşi, făcători de schisme şi eretici, a cunoscut creştinismul,


începând din vechime. Unele erezii – cum ar fi cele ale lui Arie, Macedonie,
Dioscor, Nestorie şi cea iconoclastă – au zguduit Biserica veacuri întregi. Ele au
adus Bisericii suferinţe nenumărate şi foarte grele; mulţi au fost mărturisitorii şi
mucenicii care şi-au vărsat sângele pentru adevărul Ortodoxiei în lupta cu aceşti
învăţători mincinoşi şi eretici. Mulţi ierarhi mari au fost surghiuniţi, unii au fost
chiar alungaţi de câteva ori de la catedrele lor – iar Flavian, Patriarhul de
Constantinopol, a fost bătut atât de crunt la sinodul numit „tâlhăresc”, condus de
către ereticul Dioscor, încât a murit după trei zile.

Erezia iconoclastă a fost una dintre cele mai cumplite. Ea a început în timpul
împăratului Leon Isaurianul, care a fost înscăunat în anul 717. În alegerea lui
cuvântul hotărâtor l-a avut armata şi depindea de aceasta pe de-a-ntregul, iar în
armată erau nu puţini potrivnici ai cinstirii sfintelor icoane. Dorind să facă pe
placul soldaţilor, Leon a început o prigoană înverşunată împotriva ortodocşilor.

Această prigoană a fost continuată de urmaşul lui, Constantin Copronimul. Ce


înseamnă numele Copronim? În greceşte „copros” înseamnă „excremente”. Şi
necredinciosul împărat şi-a primit numele datorită faptului că în timp ce era botezat
a spurcat astfel apa. Cei doi împăraţi sus-pomeniţi au domnit mult timp şi au
pricinuit Bisericii pătimiri foarte grele. Au urmat la tron alţi împăraţi iconoclaşti,
care au continuat reaua lor lucrare, sfâşiind Biserica mai bine de un veac.
De nedescris sunt chinurile pe care le-a îndurat atunci Biserica – mai ales monahii,
care au apărat cu cea mai mare dârzenie cinstirea sfintelor icoane, împăraţii
iconoclaşti au închis aproape toate mănăstirile şi bisericile în care se aflau sfinte
icoane, transformându-le în depozite şi baze militare. Monahii erau schingiuiţi – li
se scoteau ochii, li se tăiau nasurile, li se spărgeau capetele cu icoane. Celor ce
zugrăveau icoane li se ardeau degetele până la carbonizare pe table din aramă
înroşite în foc.

Numai atunci când pe tronul Bizanţului s-a suit împărăteasa Irina, aceasta a reuşit
– cei drept, numai pentru o vreme – să curme această prigoană, să repună în
drepturi cinstirea sfintelor icoane şi să adune, în anul 787, cel de-al şaptelea Sinod
Ecumenic, care a declarat solemn că cinstirea icoanelor este legiuită şi dreaptă.

După ea s-a înscăunat un nou iconoclast – împăratul Teofil, însă erezia iconoclastă
tot a fost zdrobită până la urmă, de către binecredincioasa împărăteasă Teodora.
Aceasta a convocat în anul 842 un sfânt Sinod care a întărit o dată pentru
totdeauna dogma cinstirii icoanelor. Acest Sinod a rostit anatema asupra tuturor
celor ce îndrăznesc să spună că cinstirea icoanelor este închinare la idoli şi să ne
numească închinători la idoli pe noi, creştinii ortodocşi.

Sectanţii însă continuă lucrarea iconoclaştilor şi în ziua de astăzi. Nu demult,


într-un oraş din Siberia doi baptişti au intrat în biserică în timpul slujbei şi au
început să ţipe în gura mare, numindu-i pe creştini închinători la idoli, iar icoanele
– idoli. Oare aceasta nu e nebunie? Cum de cutează ei să verse otravă de năpârci
prin gurile lor păgâne? Spusele lor arată o adâncă neînţelegere a celei de-a doua
porunci din Legea lui Moise: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare
a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din
câte sunt în apele de sub pământ; să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu,
Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (Ieş. 20, 4-5). Ce înseamnă
această poruncă? Noima ei este foarte limpede. Ea interzice oamenilor să-şi facă
idoli, interzice cinstirea lucrurilor neînsufleţite în locul Dumnezeului Celui
Adevărat, după obiceiul vechilor asiro-babilonieni, egipteni, greci, romani şi
celorlalte neamuri păgâne.

Egiptenii se închinau taurului Apis, se închinau prosteşte maimuţelor, crocodililor,


jivinelor de tot felul. Se închinau soarelui şi lunii, făcându-le „asemănări”, adică
imagini pictate şi cioplite. Acestor „asemănări”, acestor imagini ale dumnezeilor
pe care şi-i născociseră – Baal, Astarte, Zeus, Apollo, Hermes şi ceilalţi – ei se
închinau ca unor dumnezei adevăraţi, încredinţaţi fiind că în idoli trăiesc cei
înfăţişaţi prin ei. Aceasta, într-adevăr, era închinare la idoli. Esenţa închinării la
idoli stă în faptul că prin ea oamenii se întorc de la Dumnezeu şi slujesc dracilor.
Din multele istorisiri despre vieţile bineplăcutilor lui Dumnezeu ştim că în mulţi
idoli chiar trăiau draci, pe care sfinţii apostoli şi cuvioşii îi izgoneau prin rugăciune
către Domnul.

Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu


ceva măcar pe departe? Bineînţeles că nu. Noi nu ne facem dumnezei din sfintele
icoane, ci dând cinstire sfântului chip, icoanei, dăm cinstire Dumnezeului Celui
Adevărat, sau Preacuratei Lui Maici, sau sfântului zugrăvit în ea. Privind
sfântul chip cu ochii trupeşti, ne întoarcem ochii duhovniceşti către chipul
dintâi, către prototipul ei.

Sfintele icoane, asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de persoane şi


întâmplări reale. Oare Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia îi dăm
cinste şi laudă prin aceste imagini, nu S-a întrupat şi n-a trăit pe pământ, printre
noi, în realitate? Oare n-a trăit pe pământ Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
a Cărei icoană a fost zugrăvită de către Sfântul Evanghelist Luca? Iar Ea a
binecuvântat icoana cu pricina şi a zis: „Cu acest chip va rămâne pururea
harul Meu”.

Ştiu asta sectanţii cei lipsiţi de minte? Oare n-au auzit câte minuni se fac prin
icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu? Dar icoanele sfinţilor lui
Dumnezeu, pe care El însuşi i-a proslăvit? Oare imaginile lor nu propovăduiesc cu
cea mai mare putere măreţia nevoinţei lor, care a proslăvit puterea lui
Dumnezeu? Oare nu ne-au învăţat şi nu ne învaţă ei să ne închinăm numai lui
Dumnezeu şi să trăim după voia Lui? Oare pot fi numite idoli lucruri cum sunt
icoanele acestea? Şi atunci, iată cât de păgâne sunt gurile care cutează să le
numească pe ele idoli, iar pe noi – închinători la idoli! Să tacă necredincioşii,
fiindcă sfântul Sinod a toată lumea a rostit asupra lor anatemă. Amintiţi-vă
acest lucru şi temeţi-vă – temeţi-vă ca nu cumva să fiţi cu cei asupra cărora a fost
rostită anatema la cel de-al şaptelea Sinod a toată lumea, care a întărit definitiv
credinţa ortodoxă, călcând şi ruşinând toate ereziile şi schismele.

Mult timp s-a scurs de la ultimul Sinod Ecumenic – mai mult de un mileniu. De
atunci n-au mai fost în Biserică Sinoade Ecumenice. De ce? Din motive politice,
deoarece convocarea lor n-a mai fost cu putinţă. Este însă cazul să ne mâhnim prea
mult pentru că nu mai sunt Sinoade Ecumenice? Nu, fiindcă primele şapte Sinoade
Ecumenice au făcut tot ce trebuia făcut pentru călcarea tuturor ereziilor şi
pentru întărirea deplină a credinţei ortodoxe.
Veţi spune poate: „Dar până în ziua de astăzi apar o grămadă de erezii şi schisme
noi, apar o mulţime fără număr de secte”. Da, aşa este, însă toate aceste erezii şi
schisme nu aduc nimic nou faţă de vechile erezii şi schisme. Ele repetă şi
dezvoltă ideile ereticilor din vechime, care au fost cu desăvârşire răsturnate şi pe
deplin doborâte de către cele şapte Sinoade Ecumenice. Ca atare, ne este de ajuns
marea înţelepciune pe care o avem în învăţătura lor.

Iată de ce spunem că Ortodoxia a fost întărită definitiv la cel de-al şaptelea Sinod
Ecumenic, şi astăzi este o zi de mare solemnitate şi bucurie, căci este ziua în
care Biserica a rânduit să se înalţe mulţumită lui Dumnezeu pentru
întemeinicirea Ortodoxiei. Haideţi să ne unim şi noi la această laudă, la această
rugăciune. Amin.
26 martie 1950
Sfântul Ioan Maximovici - Predică la Duminica Ortodoxiei

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

„Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara
hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea
teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă).

Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari:
trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota – [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru]
Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri,
Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită – biruinţă
asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost
mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad.

Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot
timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit
în fire şi, cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă,
Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei
fi cu Mine în Rai!”.

Astfel, prin Cruce, prin suferinţă, a ajuns tâlharul cel înţelept să creadă în Hristos
Cel răstignit – cum se spune, a crezut spre cunoaşterea teologiei. Iar când Domnul
i-a iertat păcatele, acesta L-a cunoscut în El pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, a înţeles
că Omul Acela care zace spânzurat fără slavă şi în necinste este slăvitul împărat al
slavei, a înţeles că Acela Care pare acum slab şi neputincios este însuşi
Atotputernicul Ziditor şi Stăpânilor al întregii lumi. Aşadar, tâlharului spânzurat
în partea dreaptă i s-au deschis ochii minţii, ochii sufletului, şi a ajuns la aceasta
prin pocăinţă, prin smerenie.

La fel şi Hristos S-a smerit pe Sine mai mult decât toţi oamenii, S-a umilit pentru
ca astfel să şteargă şi să nimicească păcatul mândriei lui Adam. La fel şi tâlharul,
cunoscându-şi cu smerenie păcatele, I-a cerut Domnului iertare şi, în acest fel,
Domnul I S-a arătat în toată slava Sa.

Iar celălalt tâlhar, spânzurat în partea stângă [...], L-a hulit tot timpul, L-a hulit
pentru că recunoştea că e păcătos, criminal, că a încălcat şi legile omeneşti, şi pe
cele dumnezeieşti, dar nu voia să se pocăiască, nu voia să se smerească; şi hulea
tocmai legile pe care le încălcase, îl hulea pe însuşi Legiuitorul, Cel Care a dat
legile firii, Care a pus în oameni conştiinţa, după care ei îşi scriu legile lor
omeneşti, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna în acord cu ea; L-a hulit şi a
continuat să-L hulească, până când povara hulei i-a coborât sufletul în iad.

Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În faţa noastră stă Crucea
Domnului, cea de viaţă dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după
Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”.

Încotro să meargă? La început, prin suferinţe, aşa cum a suferit şi Hristos, iar
apoi va merge cu Hristos şi în împărăţia Cerească, unde Domnul Iisus Hristos
stă pe Tronul Său. Nu este altă cale, decât să mergem pe urmele Domnului.

Şi tâlharul spânzurat în partea dreaptă L-a cunoscut pe Dumnezeu şi L-a urmat cu


sufletul. Desigur, nu putea atunci să se transforme printr-un miracol, nu este nevoie
de aceasta, ci a mers cu sufletul după Domnul, L-a recunoscut în El pe Dumnezeu,
Care S-a smerit pentru mântuirea oamenilor, şi [tâlharul] s-a smerit, şi-a cunoscut
păcatele şi, împreună cu Hristos, a mers în Rai.

În faţa noastră se află căile celor doi tâlhari. Pe care cale vom merge?
Întotdeauna omenirea a urmat o cale sau alta. Crucea Domnului a fost ispită
pentru iudei, iar pentru elini, adică pentru păgâni, nebunie. Cum te poţi închina
unei unelte de umilire, unui instrument de tortură? Ei nu înţelegeau că prin acest
instrument Domnul a izbăvit întreaga omenire de împărăţia diavolului, de
împărăţia păcatului, de moartea cea veşnică.

Şi pentru iudei a fost sminteală Crucea Domnului, căci ei doreau să-l vadă pe
Mesia al lor ca pe un împărat al slavei, ca pe un împărat pământesc, care să înalţe
neamul iudeu. Şi astfel, Crucea pe care era răstignit Hristos era o ispită pentru ei.
Sminteală şi nebunie părea răstignirea lui Hristos; cum ne spune Sfântul Apostol
Pavel, iudeilor sminteală, elinilor nebunie, iar pentru noi este Hristos, puterea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Iată cum ceea ce unora le-a fost spre pieire altora le-
a fost spre mântuire.

Crucea Domnului îi împarte pe oameni în două categorii. Astfel, unii au crezut în


Hristos, iar alţii s-au împiedicat de piatra de poticnire şi au prigonit Biserica lui
Hristos, Trupul lui Hristos, al cărei Cap este însuşi Domnul Iisus Hristos. Biserica
lui Hristos este Trupul lui Hristos, El însuşi o cârmuieşte şi cu Trupul şi cu
Sângele Său dumnezeiesc îi hrăneşte pe credincioşi, pe fiii Bisericii Sale, aşa că
trebuie să fim şi noi una cu Hristos, şi cu trupul nostru, şi cu duhul. Ne unim cu
trupul cu Hristos prin dumnezeieasca împărtăşanie şi trebuie să ne alipim
sufleteşte de El şi să-i urmăm numaidecât poruncile.

Cu toţii păcătuim, dar unii păcătuiesc şi se căiesc, iar alţii hulesc toate poruncile pe
care le încalcă. Aşa a fost şi în vechime, când Arie şi alţi eretici au respins dogmele
Sfintei Biserici; adesea sufereau atunci credincioşii. Sufereau credincioşii pe
vremea conducătorilor nelegiuiţi care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie
cel Mare, din cei patruzeci şi şapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut
în surghiun. Şi alţi episcopi tot aşa au suferit pentru adevăr, au suferit şi mulţi
credincioşi; cu toate acestea, în curăţia Ortodoxiei, ei s-au mântuit şi au deschis
porţile vieţii veşnice, porţile împărăţiei Cereşti. Adesea biruiau necredincioşii,
adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii şi a căderii, şi
sufletele lor erau trimise nu spre împărăţia Cerească, ci spre chinurile veşnice, în
gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod şi pe al altora,
care voiau să-i ia viaţa.

În faţa noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au
împiedicat şi creştinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana
sfintelor icoane, când au început să fie distruse şi alte odoare, printre care şi Crucea
Domnului. Şi era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredincioşi, ba se
socoteau şi ortodocşi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă,
până când, în sfârşit, a fost sfărâmată definitiv.

În ziua Biruinţei Ortodoxiei sărbătorim biruinţa lui Hristos asupra


iconoclasmului şi asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărţit pe
credincioşi de necredincioşi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce
mergeau pe drumul pierzării.
La fel resping Crucea Domnului şi iconoclaştii de astăzi – protestanţii şi alţii, care
resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări
frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care
ne aduc aminte că mântuirea se dobândeşte pe o cale anevoioasă, pe o cale
îngustă pe care a mers însuşi Domnul Iisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele şi
cu viciile noastre, pe calea postului şi a rugăciunii. Aceasta nu recunosc cei ce
doresc să vadă în creştinism doar ceva roz şi splendid, prin care se poate ajunge la
fericirea cea veşnică fără nici o silinţă, fără nici o încordare, fără nici un fel de
luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a
stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis
pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tăgăduiesc scrierile şi
rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfinţenie.

Şi iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoaşterea teologiei, spre cunoaşterea
Adevărului veşnic, iar alţii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului.
Această cale largă se află în faţa noastră, a ortodocşilor, şi există şi aici ispite care-i
despart pe credincioşi, dacă ei vor şi doresc să meargă pe calea pe care le-a arătat-o
Hristos.

Cu toţii păcătuim, cu toţii încălcăm poruncile lui Hristos şi legile Sfintei Biserici,
dar unii se recunosc păcătoşi din pricina căderii lor şi se căiesc de greşelile lor,
iar alţii, în loc de aceasta, resping înseşi legile şi nu voiesc să li se supună, spun
că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai
deştepţi decât cei care au dat legile Bisericii, pe care însuşi Domnul Hristos le-a
dat prin apostolii şi arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în faţa voastră:
calea tâlharului înţelept şi calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât
în iad.

Tot în faţa noastră se află acum şi acele opere nemuritoare. Ei [iconoclaştii de


astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase şi
desfată privirea, alţii cinstesc acele icoane în care sfinţii sunt reprezentaţi în
suferinţă, unde sunt înfăţişate nevoinţele lor muceniceşti, posturile şi rugăciunile
lor şi diverse lucruri neplăcute la suprafaţă, dar frumuseţea lăuntrică se vede în
aceste imagini sfinţite. Aceasta este, fraţilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc
mântuirea, alţii doresc doar desfătarea în lumea aceasta şi, când nu o primesc,
hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.

Şi acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui
Hristos sunt neschimbătoare, creştinul trebuie să se supună legilor şi rânduielilor
Bisericii, indiferent de felul în care alţii se raportează la ele, indiferent dacă
societatea este binevoitoare sau ostilă faţă de ele. Cei ce-i sunt credincioşi lui
Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfinţenie
de Sfânta Biserică. Iar cei ce-şi doresc înlesniri fără măsură şi bucurii în lumea
aceasta pământeană, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte
legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască aşa cum vor şi să
gândească după bunul lor plac, să-şi aşeze voia lor proprie deasupra duhului
Bisericii – duh dat de însuşi Domnul Dumnezeu – şi îi cheamă şi pe alţii să le
urmeze calea.

Este posibil, fraţilor, ca în curând iarăşi să aveţi parte aici de tulburări, şi unii
dintre voi să vă cheme să mergeţi pe calea tăgăduirii legilor sfinte şi să vă supuneţi
numai legilor stăpânirii omeneşti. Temeţi-vă de această cale! Temeţi-vă de calea pe
care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui
Hristos, s-a dus la moartea cea veşnică. Cei ce hulesc legile Bisericii îl hulesc pe
Hristos însuşi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul
Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleaşi legi, pe legile şi pe
canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai înţelepţi ca arhiereii care au rânduit
pravilele Bisericii, să nu ne socotim mari învăţaţi. Ci să strigăm smeriţi,
împreună cu tâlharul cel înţelept: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia
Ta!”.

Rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor. Dacă ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le


încălcăm necontenit, rugaţi-vă ca Domnul să ne miluiască şi, împreună cu tâlharul,
să ne ducă în împărăţia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers
tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârşit şi s-a coborât în gheenă –
de care să ne izbăvească Domnul pe toţi. Amin.

Sf. Ioan Maximovici


Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006
Cuviosul Iustin Popovici - Predică la Duminica Ortodoxiei (1965): “Acesta eşti
tu. Ia aminte, omule, cum trăieşti! Nu sluţi chipul lui Dumnezeu din sufletul
tău şi nu-L răni pe Hristos”

Icoana lui Dumnezeu

Astăzi este Sfânta Duminică a Ortodoxiei, Sfânta Duminică a slavei omului…


Astăzi Biserica Ortodoxă ne descoperă întreaga taină a omului. Ce este omul, cine
este omul? Ce sunt eu, ce eşti tu, ce este fiecare dintre noi? Şi răspunde Sfânta
Biserică: Omul este măreţie dumnezeiască pe pământ. De obicei, oamenii con-
sideră că măreţia împărătească este mai presus decât toate de pe pământ. Nu!
Măreţia dumnezeiască este mai presus decât orice măreţie omenească pe acest
pământ.

Astăzi, biserica, proslăvind această măreţie dumnezeiască a omului - de fapt ce


proslăveşte? Proslăveşte icoana vie a lui Dumnezeu în această lume - îl
proslăveşte pe om. Căci sufletul omului este de la Dumnezeu, sufletul este chipul
lui Dumnezeu în om, icoana lui Dumnezeu în om, iar trupul - rama dimprejurul
acestei sfinte icoane. Acesta este omul. Pe acest om îl cinsteşte şi îl proslăveşte
Biserica. Acesta eşti tu. Omul este icoana vie a lui Dumnezeu în această lume -
aceasta este Vestea cea bună a acestei mari şi sfinte Duminici.
Ştiţi oare de ce Sfânta Duminică de astăzi a fost aleasă ca sărbătoare a Orto-
doxiei? Pentru aceea că în primăvara anului 843, binecredincioasa şi Sfânta
împărăteasă Teodora a convocat un sinod la Constantinopol, care a restabilit
cultul Sfintelor icoane, proslăvind biruinţa asupra ereticilor iconoclaşti. Iar în
ziua de 11 martie 843, când Biserica prăznuia prima Duminică a Postului mare,
s-a desfăşurat o impunătoare procesiune cu sfintele icoane, purtate de cler şi de
suita imperială, pe care le-au aşezat în biserica din Sofia. Prima Duminică a
Postului mare este numită de atunci Duminica Ortodoxiei.

O sută douăzeci de ani de stăpânire iconoclastă şi păgână, au interzis icoanele, le-


au distrus, le-au ars, le-au călcat în picioare. Biserica s-a luptat prin ierarhii ei
drept-credincioşi, prin preoţi şi popor. Dintre ei au pierit, au fost închişi în temniţă,
dar Biserica nu s-a lepădat de sfintele icoane.

Atunci când Dumnezeu S-a pogorât în această lume, Domnul Hristos, El a devenit
vizibil pentru noi, oamenii. Dumnezeu S-a făcut văzut. Şi privindu-L, noi, de fapt,
Îl privim pe Dumnezeul cel Viu. El este Chipul viu al lui Dumnezeu în lume,
Icoana lui Dumnezeu în lume (Coloseni 1,15). Şi apărând această Icoană vie a lui
Dumnezeu în această lume, Biserica Ortodoxă a reuşit să-l apere pe om, a reuşit să-
l apere pe Hristos ca om. El, Dumnezeu fiind, a devenit om, ca să ne transmită
nouă, oamenilor, Icoana lui Dumnezeu, Icoana vie a lui Dumnezeu pe care noi am
acoperit-o cu tina păcatelor şi a patimilor, am sluţit-o, am zgâriat-o prin toată viaţa
noastră întinată. Domnul a coborât în această lume, a devenit om, aşa cum se spune
în minunatele cântări şi rugăciuni, ca să înnoiască Chipul Său în om, să înnoiască
Icoana Sa în om, care a fost pângărită de patimi, pângărită de viciile noastre,
stricată de păcatele noastre, încât omul a devenit sluţire a Icoanei lui Dumnezeu. Şi
El, pogorându-Se în această lume ca o curată, preacurată Icoană a lui Dumnezeu,
că Dumnezeu a arătat ce este omul, ce este omul desăvârşit cum trebuie să fie omul
în această lume.

Căci ce înseamnă să fii Icoana lui Dumnezeu, să fii Chipul lui Dumnezeu?
Aceasta înseamnă, frate: noi avem minte, iar mintea este chipul voii lui Dumnezeu
în noi; avem simţire, avem inimă - aceasta este chipul lui Dumnezeu în noi;
vieţuim în această lume - aceasta este chipul vieţuirii dumnezeieşti; suntem ca
icoane nemuritoare ale lui Dumnezeu - acesta este chipul nemuririi dumnezeieşti.
Şi Dumnezeu ne-a creat asemenea chipului Său, ca să vieţuim în această lume întru
El, ca mintea noastră totdeauna să cugete: Ia aminte de unde eşti, tu eşti de la
Dumnezeu, să ai gânduri curate, gânduri dumnezeieşti. Atunci voia noastră este
sănătoasă şi desăvârşită, când se întoarce către voia lui Dumnezeu, către
originea sa. Simţirea noastră este curată, sănătoasă, este dumnezeiască, dacă se
călăuzeşte după simţirea dumnezeiască.

În această lume, noi purtăm, de fapt, o luptă neîncetată, o luptă pentru Icoana lui
Dumnezeu care se află în sufletul nostru. Cine o fură de la noi? Toţi iconoclaştii,
toţi potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este păcatul. Păcatul nu Îl suportă pe
Dumnezeu, nu Îl vrea pe Dumnezeu nici în om, nici în lumea dimprejurul său. Iar
în păcat iconoclastul principal este satana, împreună cu îngerii săi, diavolii cei
întunecaţi. Ei sunt aceia care ne fură sufletele noastre, care aruncă păcate în
sufletele noastre şi acoperă Chipul lui Dumnezeu care este în noi. Cu catranul cel
negru al păcatelor spoiesc Chipul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Şi omul,
dacă trăieşte în păcate fără să se pocăiască, dacă nu se luptă împotriva păcatelor
sale, dacă rămâne în ele, dacă nu le spovedeşte, ce rămâne din sufletul său? Chipul
lui Dumnezeu rămâne cu totul mânjit de vicii care răspândesc duhoare, de patimi şi
de moarte, înfricoşătoare imagine, cumplită ruşine!

În această lume, noi suntem, frate, la luptă, mereu în luptă. Niciodată nu încetează
această luptă. Nu există împăcare între om şi diavol, nu există împăcare între om şi
păcat. Diavolul aleargă în jurul fiecăruia dintre noi căutând ca să o schimo-
nosească, să întineze, să distrugă, să nimicească Icoana lui Dumnezeu, Care este
întru noi, ca să-l poată purta pe om după voia lui cea demonică şi nebună şi să-l
înfunde în iad. De aceea în Evanghelie auzim de atâtea ori din gura Mântuitorului:
Privegheaţi, privegheaţi asupra sufletelor voastre! (Matei 24, 42; 26,41). Sufletul
este măreţia dumnezeiască întru tine, mărirea dumnezeiască. Aceasta este cea
mai de seamă valoare pe care o aveţi; cea mai de seamă valoare după
Dumnezeu, în toate lumile, este sufletul omului. Ia aminte ce faci cu sufletul
tău! El este nemuritor şi veşnic. Unde va merge sufletul tău depinde de tine: va
merge, oare, în veşnică Împărăţie a Cerurilor sau în întunericul veşnic, în iad -
depinde de libera ta voie.

Ia aminte cum trăieşti! Ştii cine eşti: măreţia dumnezeiască în această lume. Îţi
cunoşti vrednicia, trăieşte potrivit cu ea. Iar pe aceasta întotdeauna o păzeşte numai
Domnul Hristos, Sfânta Sa Biserică şi toate sfintele puteri pe care El i le-a dăruit.
Iată, Domnul i-a dăruit Bisericii toate mijloacele şi puterile, pentru ca să păstrăm
întru noi această măreţie dumnezeiască şi să o sporim până la cea mai înaltă
măsură. Ne-a dăruit Sfintele Taine şi sfintele virtuţi.

Iată, ce este sfântul post! Sfântul post este curăţirea sufletului, curăţirea icoanei
din suflet de noroiul păcatelor, de smogul patimilor, de mâlul viciilor, dacă omul
voieşte cu sinceritate să-şi curăţească sufletul înaintea lui Dumnezeu, să cură-
ţească icoana sufletului său care este cu totul mânjită şi cel mai adesea stricată
de păcate. Domnul i-a rânduit Sfintei Sale Biserici sfântul post, pentru ca în cursul
postului să ne curăţim de orice întinăciune, să curăţim acest chip dumnezeiesc,
această icoană a lui Dumnezeu din noi, pe care am pătat-o.

Apoi, rugăciunea este recunoaşterea ajutorului lui Dumnezeu, a luminii cereşti


ce se pogoară în sufletul nostru întunecat, pentru a scoate bezna întunecată a
păcatelor din icoana sufletelor noastre. Ce este iubirea evanghelică? Ce este
milostenia, ce este blândeţea, ce este smerenia? Toate acestea sunt puteri
dumnezeieşti, sfinte virtuţi evanghelice pe care ni le-a dăruit Domnul Hristos, iar
Biserica ni le dăruieşte şi ni le recomandă ca să ne curăţim sufletele de păcate şi
să zugrăvim icoana, icoana lui Hristos în sufletele noastre.

Culmea a toate este atinsă prin Sfânta Împărtăşanie. Sfânta Împărtăşanie prin care
fiecare dintre noi ne împărtăşim - cu Cine? Cu Însuşi Domnul Hristos! Căci în
Sfânta Împărtăşanie fiecare creştin Îl primeşte pe Dumnezeu întreg, Îl primeşte
pe minunatul Domn Hristos, primeşte întregul Său Adevăr veşnic, întreaga Sa
Dreptate veşnică, primeşte întreaga Sa Viaţa veşnică.

De aceea, fratele meu, Sfânta Împărtăşanie este cel mai însemnat eveniment în
viaţa fiecărui creştin, cel mai important. Prin ea tu primeşti neştirbit nemurirea
lui Hristos în sufletul tău, Îl primeşti pe El întreg, primeşti Evanghelia Sa
întreagă. Ia aminte cum trăieşti, până în ziua de astăzi. Nu sluţi chipul lui
Dumnezeu din sufletul tău şi nu-L răni pe Domnul Hristos, Care prin Sfânta
Împărtăşanie a intrat în sufletul tău. Nu-I împleti prin păcatele tale cunună de spini
în jurul capului. Nu-I intina minunatul şi Sfântul Său Chip cu tina păcatelor tale, cu
smogul patimilor tale. Ia aminte cum trăieşti! Dacă până astăzi ţi-ai îngăduit orice
păcat, fie că ai furat, fie că ai săvârşit adulter sau ai fost iubitor de argint sau ai
avut gânduri necurate în sufletul tău, osteneşte-te ca pe toate acestea să le respingi.

Tu Îl săruţi pe Domnul - ce răspundere, ce lucru înfricoşat! Ştii, fiecare nou păcat


al tău este o palmă peste Sfântul Său Chip, fiecare păcat al tău este o lovitură de
moarte în icoana vie din sufletul tău. Sinucidere este aceasta. Te-ai împărtăşit, ai
devenit purtător de Hristos, te-ai îndreptat, ţi-ai îndreptat viaţa. Nu îngădui în nici
un fel ca aceste dorinţe să te ucidă. Gândurile cele rele aduc tulburare: luptă-te
împotriva lor, nu te lăsa stăpânit de rău. Biruie răul cu binele! Biruie-l pe diavol cu
ajutorul lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu suntem puternici, numai împreună cu
Dumnezeu (Psalmul 60,12). Altfel, fără El, oamenii sunt molii şi ploşniţe, pe care
diavolul le împrăştie cu unghia de la degetul mic. Noi suntem puternici numai
împreună cu Domnul Hristos. Şi El stăpâneşte asupra vieţii noastre, asupra
întregii vieţi de pe pământ.

Fie ca El să ne curăţească de tot păcatul, de orice patimă, să ne izbăvească de


orice diavol, de orice moarte, ca şi noi să fim pe pământ, cu adevărat, icoane vii
ale lui Dumnezeu, ca omul să fie măreţie dumnezeiască pe pământ.

Omule, frate! Nu uita niciodată că eşti un mic dumnezeu în facere! În facerea


fiinţei tale ai icoana vie a lui Dumnezeu. Ia aminte cum trăieşti, ia aminte ce faci
cu icoana lui Dumnezeu care este în tine. Ia aminte, omule! Omule! Omule! Căci,
viaţa noastră îşi are începutul pe pământ şi ne duce înaintea prea luminatului Chip
al lui Dumnezeu, ca acolo să dăm răspuns ce am făcut cu chipul lui Dumnezeu în
această lume.

Fie ca Bunul Dumnezeu să dăruiască inimii fiecăruia dintre noi toate darurile
cereşti, toate virtuţile evanghelice: şi credinţa şi dragostea şi nădejdea şi rugă-
ciunea şi postul şi răbdarea şi blândeţea şi smerenia, pentru ca să putem ţine
piept în această crâncenă luptă pământească şi să păstrăm chipul lui Dumnezeu
în sufletele noastre şi să plecăm din această lume în cea de dincolo spre Hristos
Cel înviat.

Iar până atunci, fie ca sfântul post să ne conducă spre Sfintele Paşti, spre Sfânta
Înviere a lui Hristos - ca atâta timp cât vieţuim în trup să I ne închinăm Lui,
Domnului Celui Înviat, Biruitorului păcatului, al morţii şi al diavolului, Lui, Celui
ce a dăruit Viaţa veşnică şi trupului şi sufletului nostru. Aceluia, numai Lui, fie-I
slava şi cinstea veşnică, acum şi în vecii vecilor. Amin.

(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veşnicie - predici alese, Editura
Egumeniţa, 2013)
Predică a Sfântului Justin Popovici la praznicul Duminicii Ortodoxiei

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Frați și surori, astăzi este Sfânta Duminică a Ortodoxiei, una dintre cele 52 de
duminici ale anului, care se numește Duminica Ortodoxiei. Este o Duminică mare
și sfântă, în care se sărbătorește biruința Ortodoxiei asupra oricărei minciuni, a ori-
cărui neadevăr, a oricărei erezii, a oricărui dumnezeu fals; este biruința Ortodoxiei
asupra oricărei învățături mincinoase, asupra oricărei filosofii mincinoase, a ori-
cărei științe, civilizații sau imagini mincinoase. Este sfânta biruință a Ortodoxiei.
Și aceasta înseamnă sfânta biruință a Atotadevărului.

Însă cine este Atotadevărul în această lume? Cine este Adevărul? Este Cel Care a
spus despre sine: „Eu sunt Adevărul!” Adică Iisus Hristos, Dumnezeu în trup. Da,
Acesta este Adevărul în lumea noastră pământească, Acesta este Adevărul pentru
om. „Dumnezeu S-a arătat în trup.” Domnul nostru Iisus Hristos a luat trup astfel
încât prin trupul nostru să ne spună nouă oamenilor ce este adevărul, cum poate fi
trăit adevărul, cum se moare pentru el și cum prin adevăr se trăiește veșnic. Hristos
a concentrat în Sine toate adevărurile și ne-a dat nouă Atotadevărul Ortodoxiei.

Când Dumnezeu, adică Domnul nostru Iisus Hristos, a coborât în această lume, El
a devenit văzut pentru oameni. Dumnezeu S-a făcut văzut. Iar noi, văzându-L pe
Hristos, în realitate Îl vedem pe Dumnezeu Cel Viu. Acesta este Icoana Vie a lui
Dumnezeu în lume.

Păstrând Icoana cea Vie a lui Dumnezeu în lume, Biserica Ortodoxă l-a păstrat pe
om, L-a păstrat pe Hristos ca om. Dumnezeu Însuși S-a făcut om, ca să găsească în
noi, să readucă la lumină icoana dumnezeiască cea vie, pe care noi am întinat-o cu
păcatele și cu patimile noastre, am deformat-o, am ruinat-o prin viața noastră
păcătoasă.

Așa cum se spune în minunatele cântări bisericești, Domnul a coborât în lume, S-a
făcut om „pentru ca să recreeze icoana Sa”, adică să restaureze chipul Său în om,
„cel stricat prin patimi”, adică cel care s-a distrus prin greșelile și prin păcatele
noastre, iar omul a devenit un chip deformat, urât al lui Dumnezeu. Și Dumnezeu,
coborând în această lume ca Icoana cea curată (sfântă) și neprihănită a lui Dum-
nezeu, l-a învățat pe om ce este cu adevărat omul, ce este omul desăvârșit, cum
trebuie să fie omul în această lume.

Și cum trebuie așadar să fie omul în această lume? În această lume cu adevărat
ne luptăm pentru această dumnezeiască icoană, care este în sufletul nostru.

Cine ne-o fură? Toți iconomahii (luptătorii împotriva icoanelor). Primul iconomah
este păcatul. Acesta nu îl dorește pe Dumnezeu, nici în om, nici în lume, nici în
jurul omului. Iar iconomahul prin excelență care lucrează prin păcat este satana,
îngerii lui, demonii cei înfiorători. Ei sunt cei care ne fură sufletul, care îl târăsc în
păcate și ascund cu totul icoana dumnezeiască ce se află înlăuntrul nostru.

Cu smoala neagră a păcatului, demonii întinează icoana dumnezeiască ce este în


sufletul nostru. Iar omul, atunci când trăiește fără pocăință, în păcat, când nu se
luptă cu păcatele lui, când rămâne în ele, când nu le spovedește, ce mai rămâne din
sufletul lui? Mai rămâne icoana cea dumnezeiască murdărită cu puroiul cel negru
al păcatului, al patimilor, al morții. Priveliște înfricoșătoare, rușine cumplită!

Așadar, ce înseamnă să fim icoane ale lui Dumnezeu?


Fraților, înseamnă următoarele:
a) noi avem minte, dar mintea noastră este chipul minții dumnezeiești înlăuntrul
nostru;
b) noi avem voință, dar voința noastră este chipul voinței dumnezeiești înlăuntrul
nostru;
c) noi avem sentiment, avem inimă, însă acestea sunt icoane ale însușirilor
dumnezeiești înlăuntrul nostru;
d) noi trăim în această lume, însă această viață este chipul vieții lui Dumnezeu;
e) noi, ca icoane ale lui Dumnezeu, suntem nemuritori, dar aceasta este chipul
nemuririi dumnezeiești.

Dumnezeu ne-a făcut să fim văzători al Lui, ca să trăim în această lume prin El, ca
mintea noastră să se gândească întotdeauna: ai grijă de la Cine ești, ești de la
Dumnezeu, să ai gânduri curate, dumnezeiești.

Atunci este desăvârșită și sănătoasă voința noastră când ea este în acord cu voia lui
Dumnezeu, Care este Modelul ei.

Sentimentul nostru atunci este curat, sănătos, dumnezeiesc, când este în acord cu
viața dumnezeiască.

Să ne curețe El de tot păcatul, de orice patimă, de moarte. Să ne elibereze de


satana, ca să putem să fim cu adevărat icoane vii ale lui dumnezeu, ca omul să
poată să fie pe pământ o măreție dumnezeiască.

Omule! Frate! Niciodată să nu uiți că ești un mic dumnezeu pe pământ! În


pământul trupului tău tu ai icoana cea vie a lui Dumnezeu. Ai grijă cum trăiești. Ai
grijă ce faci cu Icoana lui Dumnezeu care este înlăuntrul tău. Ai grijă, omule!
Căci viața noastră începe de pe pământ și ajunge la înfățișarea înaintea întreitei
Persoane atotluminoase a lui Dumnezeu, ca să dăm acolo răspuns ce am făcut cu
Icoana lui Dumnezeu atât timp cât am fost în această lume.

Mă rog ca Bunul Dumnezeu să dăruiască inimii fiecăruia dintre noi toate darurile
cerești, toate virtuțile evanghelice: credința și iubirea și nădejdea și rugăciunea și
postul și răbdarea și blândețea și smerenia, astfel încât să putem să rezistăm la toată
această luptă cumplită pământească, să păstrăm în sufletul nostru chipul dumne-
zeiesc și să ne mutăm din această lume la Domnul Cel Înviat, în lumea cealaltă.

Însă până atunci, Sfântul Post să ne conducă spre Sfintele Paști, spre Sfânta Înviere
a lui Hristos, ca să ne închinăm Lui, când mai suntem încă în acest trup, căci el este
Domnul Cel Înviat, Biruitorul păcatului, al morții și al diavolului, Cel care ne-a
câștigat Viața cea Veșnică pentru trupul nostru și pentru sufletul nostru. Lui, numai
Lui, exclusiv Lui I se cuvine slava și cinstea veșnică, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.”

Sursă - http://www.katanixis.gr/2018/02/blog-post_664.html
traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
Duminica Ortodoxiei - Predici ale Sfântului Ioan de Kronstadt în prima
duminică din Postul mare. Noi suntem ortodocşi în care nu este vicleşug?

Cuvânt în Duminica Ortodoxiei

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug. (În 1, 47) Domnul nostru
Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii,
atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să
vadă dacă EI este Mesia făgăduit Iui Israil.

Filip i-a zis lui Natanail: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi
proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”

Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”

Filip i-a zis: „Vino şi vezi”.

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: „Iată, cu adevărat,
israelit în care nu este vicleşug”.

Natanael I-a zis: „De unde mă cunoşti?”


A răspuns Iisus şi i-a zis: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai
sub smochin”, adică: „ştiam toate gândurile tale, credinţa ta, aşteptarea lui Mesia,
slujirea ta viitoare”.

După cum se vede, Domnul, Cunoscătorul inimilor, a atins cea mai vie coardă din
inima lui Natanail, cel mai sincer gând, cea mai sinceră dorinţă şi aşteptare a lui,
aratând-i limpede dumnezeiasca Sa atotştiinţă şi iată, că Natanail a fost vânat la
credinţa în Hristos.

El strigă: Rabbi! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israil şi se face
ucenic al Lui sub numele de Bartolomeu - unul dintre cei doisprezece (v. În 1, 45-
51).

Dar de ce în această duminică, care se numeşte Duminica Ortodoxiei, este


rânduit de către Biserică să se citească tocmai această Evanghelie, în care se
istoriseşte ceea ce a vorbit Domnul cu Natanail? Deoarece în cuvintele
Domnului către Natanail este arătat caracterul adevăratului creştin ortodox şi
îndeobşte, caracterul adevăratei Biserici ortodoxe a lui Hristos.

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug, a spus Domnul despre
Natanail, adică „iată un om care gândeşte, cugetă, crede, nădăjduieşte, vorbeşte şi
făptuieşte drept, fără ocolişuri şi cu tărie”, deoarece Natanail a crezut drept,
deodată, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi după aceea nu s-a mai clintit
niciodată în credinţă şi în nădejde, nu şi-a mai schimbat gândurile cu privire la
Dumnezeiasca Lui Persoană. Nu aşa trebuie să fie şi creştinul adevărat? Nu aşa
trebuie să fie toată obştea de Dumnezeu rânduită a creştinilor ortodocşi?

Nu trebuie să fie aşa cum şi este Biserica ortodoxă? Ce laudă înaltă pentru Natanail
din partea Celui care cercetează inimile şi rărunchii este cuprinsă în cuvintele: Iată,
cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug! Ce laudă înaltă pentru creştinul
despre care Domnul a zis: „Iată creştin adevărat, întru care nu este vicleşug” şi
pentru Biserica despre care Domnul zice: „Iată Biserică întru care nu este vicleşug,
întru care nu sunt deşarte născociri omeneşti, care este adevărată în toată învăţătura
sa, în toate Tainele sale, în toate slujbele sale, în toată cârmuirea sa, în toată
alcătuirea şi rânduiala sa”.

Or, tocmai aşa sunt toţi sfinţii noştri, aşa este toată Biserica ortodoxă, de la
începutul ei şi până acum, precum dă mărturie istoria nepărtinitoare a Bisericii şi
Dumnezeu însuşi, prin feluritele semne şi minuni care se fac în Biserică. Ea este,
potrivit Apostolului, stâlpul şi întărirea adevărului (I Tim. 8, 15), este Biserică
slăvită, fără pată sau zbârcitură sau altceva de acest fel (Efes. 5, 27).

Şi prin ce nevoinţe sângeroase, prin ce lupte cu vrăjmaşii adevărului, prin câte şi


cât de crâncene morţi ale râvnitorilor curăţiei, sfinţeniei şi ortodoxiei credinţei şi
Bisericii am dobândit noi, fraţilor, ortodoxia credinţei noastre, care ne călăuzeşte la
viaţa veşnică! Pentru păstrarea şi apărarea patriei noastre şi a credinţei ortodoxe au
fost vărsate râuri de sânge de către ostaşii şi căpeteniile noastre, care au luptat şi cu
păgâni şi cu mahomedani şi cu creştini străini de Biserica ortodoxă şi pentru
păstrarea şi apărarea credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge apostolesc,
prorocesc şi mucenicesc, multe suferinţe au fost răbdate de cuvioşii Părinţi şi de
alţi luptători pentru credinţă.

Ce facem însă noi, fiii Bisericii ortodoxe? Păzim această moştenire nepreţuită care
este credinţa ortodoxă, urmăm învăţăturii, poruncilor, regulilor, rânduielilor,
îndrumărilor ei? Ne place să aducem lui Dumnezeu slujbă - rodul buzelor, care
prea slăvesc numele Lui (Evr. 13, 15)? Ne înnoim prin aceasta, ne sfinţim zi de zi,
ne îndreptăm, căutăm să ajungem la desăvârşirea spre care năzuiau sfinţii? Ne
desăvârşim în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele? Ne preţuim credinţa? Credem
că este o uriaşă milă dumnezeiască, cel mai mare şi mai dintâi bun din viaţa
noastră faptul că avem fericirea de a face parte din Biserica ortodoxă, care este una,
sfântă, sobornicească şi apostolească?

Ce vom răspunde la întrebările acestea, dacă e s-o facem după conştiinţă? Spre
ruşinea noastră, va trebui să mărturisim că mulţi, mulţi din creştinii ortodocşi nu
numai că nu au credinţa ortodoxă în inimă şi în viaţă, ci nu o au nici măcar pe
limbă: La ei s-a evaporat de tot ori s-a prefăcut într-o nepăsare desăvârşită faţă de
orice credinţă, fie aceasta catolică, luterană, iudaică, mahomedană sau chiar
păgână.

De la mulţi auzim că în orice credinţă putem plăcea lui Dumnezeu, de parcă


orice credinţă ar fi plăcută Lui şi de parcă minciuna şi adevărul, dreptatea şi
nedreptatea sunt pentru El totuna. Iată în ce hal a ajuns la mulţi necunoaşterea
credinţei noastre, necunoaşterea duhului şi istoriei Bisericii noastre,
înstrăinarea de viaţă şi de slujirea ei, iată în ce hal a ajuns de întunecată
concepţia despre Ortodoxie, despre neortodoxie şi eterodoxie!

În ziare scrie că undeva în Rusia, la un examen, o persoană oficială a numit


„aberantă” istorisirea despre ducerea lui Isaac ca jertfă. Acesta este întuneric, haos,
ignoranţa distrugătoare!
Ca mădular al Bisericii, creştinul trebuie să cunoască credinţa sa şi să se
străduiască a trăi potrivit credinţei, a se mântui prin credinţa sa, fiindcă vrăjmaşii
mântuirii noastre nu dorm, ci caută în fiecare clipă pierzania noastră şi să nu-şi lase
credinţa ca pe ceva ce constituie doar specialitatea unui cerc restrâns de oameni sau
ca pe o jucărie inutilă, bună doar pentru vârsta copilărească sau ca pe ceva potrivit
doar plebei inculte. Celor ce îşi închipuie aşa ceva nu le-ar strica să îşi amintească
venerabila vechime a credinţei noastre, care este de o vârstă cu neamul omenesc şi
obârşia ei, care este nemijlocit de la Dumnezeu, şi faptul că în această credinţă au
trăit şi s-au mântuit oameni de orice neam, tagmă şi stare: împăraţi slăviţi şi filosofi
înţelepţi, legiuitori şi mari retori, oameni de seamă şi oameni simpli, bogaţi şi
săraci, bărbaţi şi femei, toţi câţi alcătuiesc adevărata frumuseţe şi slavă a omenirii.

Trebuie spus, spre slava credinţei ortodoxe şi că nici o religie în afară de ea nu îl


poate aduce pe om la desăvârşirea morală, altfel spus la sfinţenie şi la
desăvârşita săvârşire a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu, precum arată şi
istoria Bisericii, şi rămăşiţele nestricăcioase, făcătoare de minuni, ale plăcuţilor
lui Dumnezeu şi minunatele nevoinţe ale sfinţilor Bisericii ortodoxe, prin care
aceştia au plăcut lui Dumnezeu cu desăvârşire, fiind încă din timpul vieţii
străvăzători şi făcători de minuni.

După bunul simţ aşa şi trebuie să fie: la desăvârşire poate duce doar credinţa
desăvârşită dimpreună cu toate puterile dumnezeieşti, cu toate armele duhovniceşti
împotriva trupului pătimaş, a lumii şi a diavolului. Iar dacă acum mulţi din creştinii
ortodocşi trăiesc mai rău decât mahomedanii şi decât păgânii, aşa încât nu demult,
în Petersburg, capul mahomedanilor din Rusia şi-a lăudat public coreligionarii
pentru faptul că între ei nu se află asemenea păcătoşi ca între creştini, care
atentează la viaţa ţărilor, bineînţeles că această viaţă cu adevărată păcătoasă a
creştinilor nu trebuie câtuşi de puţin imputata credinţei ortodoxe, care e neclintită
în temeiurile adevărului şi sfinţeniei sale, după cum a făgăduit însuşi Mântuitorul şi
dă mărturie istoria. Oamenii aceştia, deşi au ieşit dintre noi, nu au fost de-ai noştri
cu adevărat, ci numai cu numele.

Da, fraţilor, numai credinţa ortodoxă curăţeşte şi sfinţeşte firea omenească stricată
de păcat, îi înnoieşte pe cei stricaţi, mai ales prin Tainele Botezului, Pocăinţei şi
Împărtăşaniei; îi luminează pe cei întunecaţi, îi vindecă pe cei răniţi cu păcatele, îi
încălzeşte pe cei îngheţaţi, cu harul Duhului Celui Sfânt îi bine înmiresmează pe
cei împuţiţi de patimi; celor omorâţi le redă viaţa, uneşte iarăşi cu Dumnezeu pe
cei despărţiţi de El, îi face din nou ai Lui pe cei Înstrăinaţi de El, îi întăreşte pe cei
slăbiţi, îi reface şi îi împodobeşte pe cei slutiţi, îi ridică pe cei căzuţi, îi slobozeşte
pe cei robiţi, îi umple de dragoste pe cei vrăjmaşi, cum a făcut cu Apostolul Pavel
şi cu mulţi alţii, pe cei hulitori îi umple de slavoslovire necontenită a lui
Dumnezeu, îi umple de nădejde pe cei deznădăjduiţi, îi mângâie pe cei descurajaţi,
îi izbăveşte pe cei vinovaţi de osândă şi de pedepsirea din gheenă, îi împacă pe cei
tulburaţi, îi întăreşte pe cei istoviţi, le dă lărgime celor strâmtoraţi, îi îmbogăţeşte
cu dreptatea pe cei nedrepţi, îi face simpli pe cei vicleni, îi face buni pe cei răi, îi
îndreaptă pe cei stricaţi, îi face înfrânaţi pe cei lacomi, îi face curaţi pe cei curvari,
îi face darnici pe cei zgârciţi, îi face înţelepţi pe cei fără minte, îi face cereşti pe cei
lipiţi de pământ, îi face subţiri pe cei grosolani, îi face duhovniceşti pe cei trupeşti,
îi face iubitori de Dumnezeu pe cei iubitori de materie, face lepădaţi de sine şi
atotiubitori pe cei iubitori de sine, îi face asemănători cu Dumnezeu şi - o, minune!
- dumnezeieşti pe cei asemănători dracilor!

Iată ce minuni face credinţa ortodoxă în om! Vreţi să vă convingeţi de asta? Citiţi
vieţile sfinţilor, istoria Bisericii şi veţi vedea limpede toate minunile acestea: veţi
vedea lupi care s-au prefăcut în miei, curvari şi curve care s-au prefăcut în oameni
drepţi şi deopotrivă cu îngerii, iubitori de arginţi care s-au prefăcut în milostivi,
iubitori de plăceri care s-au prefăcut în înfrânaţi; veţi vedea oameni îmbrăcaţi cu
puterea şi cu mărirea pământească în smeritul veşmânt al monahului.

Iată creştini adevăraţi, iată îngeri în trup, iată pe pământ cetăţeni ai Cerului şi
totodată slugi credincioase ale patriei pământeşti, la fel ca cei patruzeci de
mucenici din Sevastia, care sunt pomeniţi în această zi! Iată ce poate face credinţa
ortodoxă cu oamenii care o ţin cu adevărat şi urmează îndrumării ei!

Dar în noi de ce nu pricinuieşte o asemenea schimbare mântuitoare? Din pricina


puţinătăţii de credinţă sau necredinţei noastre, a uşurătăţii noastre, a stricăciunii şi
lipsei de pocăinţă a inimii noastre; din pricina patimilor care s-au întărit în noi şi au
pus stăpânire pe noi, din pricina faptului că mulţi nu s-au pătruns câtuşi de puţin de
duhul şi de viaţa Bisericii, ci se ţin de ea slab şi mai mult de formă. Din aceleaşi
pricini au luat naştere la noi şi toate viciile societăţii contemporane: omorurile,
sinuciderile, incendierile, furtul avutului obştesc, luxul peste măsură, desfrâul,
viaţa de risipă, goana după plăcerile de tot felul ale simţurilor. Ca să fim creştini
ortodocşi adevăraţi, trebutie, mai întâi de toate, să avem împărtăşire vie,
necontenită, cu Biserica ortodoxă, să luăm parte la rugăciunile, la învăţătura, la
Tainele ei, să ne studiem cu râvnă credinţa, să ne pătrundem de duhul ei şi să trăim
în el, să ne călăuzim după poruncile, rânduielile ei şi - cel mai însemnat lucru - să
refacem în noi, prin pocăinţa adevărată şi adâncă, chipul adevăratului creştin
ortodox, având ca pildă chipul sfinţilor vechi şi noi sau, şi mai bine, chipul însuşi
Domnului nostru Iisus Hristos, Care zice: v-am dat vouă Că precum am făcut Eu
vouă să faceţi şi voi (În 13, 15), ca să zică şi despre noi Domnul cum a zis cândva
despre Natanail: Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug! Amin.

Cuvânt în prima Duminică din Postul mare, Duminica Ortodoxiei

De acum veţi vedea cerurile deschise (În 1, 51)

Iubiţi fraţi, iubite surori mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc pe mulţi dintre
voi pentru negrăita milostivire dumnezeiască, pentru înnoirea duhovnicească
primită prin nevoinţa rugăciunii, postirii şi pocăinţei, iar mai ales prin împărtăşirea
cu Preacuratele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Şi
în această scurtă vreme aţi putut cunoaşte din proprie experienţă folosul postului şi
al rugăciunii, ca să nu mai zic de folosul postirii, spovedaniei şi împărtăşaniei –
dacă, bineînţeles, ne-am folosit fără făţărnicie de acest răstimp spre mântuirea
noastră şi am îndeplinit cu sinceritate condiţia postirii: dacă ne-am înfrânat de la
mâncarea şi băutura prisositoare, dacă ne-am rugat şi ne-am smerit fără
prefăcătorie înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, dacă am fost milostivi, dacă ne-
am dat seama de mulţimea nedreptăţilor şi nelegiuirilor şi ne-a părut cu adevărat
rău pentru ele, dacă am luat hotărârea neclintită de a nu le mai săvârşi şi în fine
dacă ni le-am recunoscut fără prefăcătorie şi am primit dezlegare şi iertare de ele,
învrednicindu-ne să gustăm din hrana cea de viaţă făcătoare.

Dar toţi am primit cu adevărat folos de la săptămâna care a trecut? Inimile


noastre s-au apropiat, oare, de Dumnezeu, de Preacurata maică a Vieţii, de
Biserică, de sfântul înger păzitor şi de sfinţii lui Dumnezeu? Cu adevărat am
îndrăgit dreptatea şi virtutea şi am urât toată nedreptatea şi fărădelegea? Cu
adevărat Îl iubim pe Dumnezeu, cu adevărat ne iubim aproapele? Simţim o mai
mare înrudire duhovnicească între noi, cum se cuvine unor mădulare ale
trupului celui unul al lui Hristos, unor mădulare ale lui Hristos? Fiindcă una e
pâinea Tainei, un singur trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din una şi
aceeaşi pâine (v. I Cor. 10, 17).

Simţim, oare, cu inima că şuvoaiele fărădelegii nu se mai revarsă cu aceeaşi


obrăznicie şi silnicie asupra sufletului nostru ca înainte de postire şi împărtăşire, au
secat, oare, într-o bună măsură, am devenit, oare mai curaţi, mai liberi, mai liniştiţi,
mai nepătimaşi, mai buni, mai blânzi, mai înclinaţi spre tot ce este bun şi folositor?
S-a micşorat, oare, în noi lăcomia de plăcerile şi de câştigurile trupeşti? Am
devenit mai blânzi, mai răbdători, mai îngăduitori faţă de aproapele? Am început,
oare, să privim mai des spre Cer, spre patria noastră cea adevărată şi veşnică, şi să
ne uităm cu mai puţină împătimire la toate cele pământeşti, înţelegând că acestea
sunt vremelnice şi degrab trecătoare? Căci iată câţi dintre noi sunt răpiţi de moarte,
care îşi ia neîncetat jertfele… Dacă aşa stau lucrurile, dacă am devenit mai buni şi
mai înţelepţi, iarăşi mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc şi pe voi pentru
marea milostivire dumnezeiască, şi totodată mă rog ca Domnul să întărească
această bună aşezare şi dispoziţie a inimii în mine şi în voi - dar nimeni dintre noi
să nu se lase amăgit de gândul viclean că acum, slava lui Dumnezeu, ne-am
descărcat de povara păcatelor şi putem iarăşi să trăim aşa cum am trăit înainte şi să
păcătuim aşa cum am păcătuit înainte (căci, zicem noi, „cine e fără de păcat?…”).

Este adevărat, fraţilor şi surorilor, că nimeni nu-i fără de păcat, dar să trăim aşa
cum am trăit şi să păcătuim la fel ca înainte, după ce ne-am înnoit prin pocăinţă
şi împărtăşire, este necuviincios pentru creştin. Prin duhovnic, Sfânta Biserică îl
povăţuieşte aşa pe orice om care se pocăieşte: „De toate acestea dator eşti să te
păzeşti de acum înainte, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după
rânduiala Tainei creştineşti. Pune, dar început bun, cu ajutorul lui Dumnezeu şi
mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşalele pe care le-ai făcut, ca să
nu fii de râs şi de batjocură diavolilor şi lumii, ci să trăieşti cinstit, şi drept şi
evlavios, “ca să-ţi ajute Dumnezeu cu harul Său.”

Iată, deci, ce-l îndeamnă Biserica pe cel ce s-a pocăit. De altfel, şi bunul simţ ne
învaţă acelaşi lucru, căci cine vrea să se murdărească dinadins după ce s-a spălat?
Numai porcul, după ce a fost spălat, se duce să se tăvălească iar în noroi; doar
câinelui îi stă în fire să se întoarcă la vărsătura sa (v. II Ptr. 2, 22).

Iată, te-ai făcut sănătos: de acum - să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva şi mai
rău (În 5, 14), îi spune Domnul paraliticului vindecat. Şi cu noi se poate întâmpla
ceva foarte rău dacă nu ne vom îngriji de virtute după pocăinţă; atunci, harul lui
Dumnezeu ne va părăsi, din pricina nepăsării noastre şi a neluării-aminte la sine.
Pocăinţa şi împărtăşania ne deschid Cerul şi Împărăţia Cerurilor, pentru că, spune
Domnul, cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică -
rămâne în Mine şi Eu în el (În 6, 54, 56).

Şi atunci, cum să nu punem preţ pe darul primit - viaţa veşnică, rămânerea lui
Hristos noi şi a noastră în El! Ni s-a deschis Cerul prin pocăinţă şi împărtăşanie,
după cuvântul Scripturii: de acum veţi vedea cerurile deschise: ce minunată
milostivire! Prin păcatele noastre a fost închis ca şi cu nişte zăvoare şi lacăte cât se
poate de tari: să ne folosim, deci, de această milostivire dumnezeiască, atâta timp
cât nu s-a închis încă în faţa noastră, căci numai Dumnezeu ştie dacă se va
deschide pentru noi iarăşi după ce vom închide din nou prin păcatele săvârşite de
bunăvoie. În faţa multora ea s-a închis pentru totdeauna. Fecioarele cele nebune
băteau în porţile încuiate, zicând: Doamne! Doamne! Deschide-ne nouă, dar s-a
zis: Adevărat zic vouă, nu vă cunosc pe voi - iar nouă tuturor ni s-a zis:
Privegheaţi, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni (Mt. 25,
11-13). Amin.

(în: Sfântul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul mare, Editura Sophia,


Bucureşti, 2013)
Cuvintele cuviosului Ioan Krestiankin la sărbătoarea Ortodoxiei

Arhimanditul Ioan Krestiankin: Cuvânt la sărbătoarea Ortodoxiei

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Dragii mei, prietenii mei, copilaşii lui Dumnezeu, fiii Sfintei Biserici Ortodoxe!
Astăzi este o zi specială - ziua sărbătorii Ortodoxiei, ziua sărbătorii Sfintei Biserici
ortodoxe, sobornică şi apostolică - a Bisericii triumfătoare - cereşti şi a Bisericii
luptătoare - pământeşti.

Şi aceasta este ziua bucuriei pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru pli-
nătatea Dumnezeirii, care a fost pe pământ în El şi pentru plinătatea Dumnezeirii,
care este şi în trupul Lui - în Biserica lui Hristos. Iar trupul Lui sunt toţi cei ce
merg, nevoindu-se în viaţă, în credinţă şi în adevăr în Biserică, sunt toţi, toţi,
începând cu Sfinţii apostoli, cu învăţătorii Bisericii, cu patriarhii ei, cu ierarhii, cu
părinţii ei, cu poporul lui Dumnezeu - mirenii, care au păzit adevărurile credinţei şi
în ele au trăit şi în ele trăiesc şi acum. Aceştia suntem şi noi, toţi cei ce ne-am
adunat după prima săptămână a nevoinţelor postului aici în biserică şi suntem
acum îmbrăcaţi în haina cea albă a dezvinovăţirii, gustând viaţa cea dumnezeiască,
unindu-ne cu Domnul în taina Sfintei Împărtăşanii.

Şi noi astăzi am auzit în Evanghelia, care s-a citit la Sfânta Liturghie, înalta apre-
ciere şi laudă din inima pătrunzătoare a Domnului în cuvintele adresate viitorului
apostol al Bisericii, Natanael: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug
(Ioan 1,47). Aceasta este lauda unui creştin, aceasta este lauda şi a acelei Biserici,
despre care Domnul a grăit: „Iată Biserică, în care nu este viclenie, nu sunt deşarte
născociri omeneşti, care este numai adevăr în toată învăţătura ei, tainele ei,
dumnezeieştile ei slujbe, ocârmuirea ei, în toată alcătuirea ei”. Şi anume această
Biserică, după cuvântul apostolului - stâlp şi temelie a adevărului (1 Timotei 3,
15), este Biserica cea slăvită, care nu cunoaşte întinăciunea sau viciul.

Prin câte nevoinţe sângeroase, prin ce luptă cu duşmanii adevărului, prin câte feluri
de moarte a râvnitorilor curătiei, ai sfinţeniei credinţei şi a Bisericii s-a obţinut, s-a
păstrat şi ni s-a transmis Ortodoxia! Şi, dacă astăzi vedem Biserica pământească
mâhnită, îngreuiată de felurite nenorociri şi necazuri (iar aceasta este starea
aproape permanentă a Bisericii Ortodoxe încă din zilele întemeierii ei) şi ni se pare
că nu avem pentru ce să ne bucurăm, să ştiţi, dragii mei, că sărbătoarea Ortodoxiei
în Biserică se va sărbători întotdeauna, căci aceasta este o sărbătoare nu pentru
slava cea văzută a Ortodoxiei, ci pentru acel singur lucru, care dă viaţă lumii şi pe
care nu îl mai pot înlătura acum nici o nenorocire dinafară şi nici un duşman - este
sărbătoarea dragostei lui Dumnezeu faţă de lume şi viaţa veşnică a lumii este în
această dragoste şi prin această dragoste.

Iar pentru fiecare dintre noi rămâne numai întrebarea personală - vom fi, oare,
noi părtaşi la această dragoste dumnezeiască? Ne vom păzi, oare, pe noi înşine şi
vom păzi pentru urmaşii noştri ceea ce ne-a dăruit însuşi Hristos şi ne-au
transmis cu promptitudine următorii Lui credincioşi în Biserică? Aşa să ţinem
minte, dragii mei, pentru ca noi să fim cu adevărat creştini ortodocşi, trebuie să
avem o legătură vie şi permanentă cu Biserica Ortodoxă prin rugăciunile, învă-
ţătura, Tainele ei, trebuie să ne cunoaştem credinţa noastră/să o studiem, să fim
pătrunşi de duhul ei şi să trăim în acest duh, să ne conducem după pravilele, po-
runcile şi regulile ei.

Dar mai ales - trebuie să restaurăm mereu în noi, prin pocăinţă adâncă, chipul ade-
văratului creştin ortodox după exemplul sfinţilor lui Dumnezeu, care au trăit în
toate timpurile.

Şi, dacă prima sărbătoare a Ortodoxiei a fost orânduită atunci când Biserica în
lupta cu iconoclasmul a apărat dreptul şi datoria de a se închina icoanelor lui
Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor şi prin aceasta a apărat şi adevărul
întrupării lui Dumnezeu - şi acum Biserica continuă să prăznuiască şi va
prăznui până la sfârşitul zilelor lumii arătarea în ea a chipurilor Dumnezeului
Cel viu. Căci şi acum Dumnezeu Se descoperă pe Sine în oamenii care au
dobândit şi au arătat în ei înşişi această comoară nepreţuită, acest singur
mărgăritar, pe care toată lumea nu îl poate egala - asemănarea omului cu
Dumnezeu prin sfinţenia vieţii.

Aşadar, să ne rugăm acum, dragii mei, către cei ce prin sfinţenia lor au sfinţit şi ne
sfinţesc şi nouă calea către Adevăr.

Să ne rugăm şi pentru cei ce prin ostenelile lor şi prin boli păstrează credincioşia
faţă de Adevărul lui Dumnezeu în zilele noastre. Să Îl rugăm pe Domnul ca nici
noi să nu fim străini de această credincioşie şi de aceste osteneli. Amin.

2 (15) martie 1992

***

Învăţătură în săptămâna întâia a Postului mare

Această credinţă apostolică, această credinţă părintească, această credinţă ortodoxă


lumea să o întărească.

Pentru ce iubim noi Ortodoxia şi Biserica Ortodoxă? În zilele vieţii Sale


pământeşti, binecredincioşi ascultători, Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit în
jurul Său pe toţi cei ce credeau în El, iar dintre aceşti credincioşi îndeosebi i-a
apropiat de Sine pe apostoli.

Din poporul care credea în Hristos a şi început să se formeze, din ziua Sfintei
Cincizecimi, Biserica lui Hristos, iar din apostoli - primii conducători ai acestei
Biserici, păstorii şi învăţătorii ei.

Nu uşoară era sarcina lor. Trebuia nu numai să îi înveţe adevărurile de credinţă şi


să îi întărească duhovniceşte pe cei ce primeau creştinismul, dar în acelaşi timp să
şi îi apere de învăţăturile false şi erezii. După cuvântul apostolului, aceste erezii
trebuie să fie (1 Corinteni 11,19) ca să se învedereze cei încercaţi, adică cei mai
dreptcredincioşi şi statornici dintre cei ce cred în Hristos.

Biruinţa dreptei credinţe a fost întărită prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi


locale.
De atunci, Biserica lui Hristos are acel Simbol universal al credinţei, pe care noi îl
auzim în bisericile noastre la fiecare Dumnezeiască Liturghie.

Acest simbol din anul 842 Sfânta Biserică îl anunţă cu deosebită solemnitate în
ziua sărbătorii Ortodoxiei, adică în ziua de astăzi într-o rânduială specială de rugă-
ciune prin cuvintele: „Această credinţă apostolică, această credinţă părin-tească,
această credinţă ortodoxă lumea să o întărească”.

Binecredincioşi ascultători! Credinţa noastră de aceea se numeşte apostolică,


pentru că păstrează nealterat şi neclintit în ea tot ceea ce au învăţat Însuşi Hristos şi
apostolii Săi şi este conţinut în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Această credinţă cu sfinţenie au cinstit-o şi au apărat-o în Sinoadele Bisericeşti şi


în operele lor Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii. Prin ea Sfinţii Părinţi s-au
mântuit şi s-au proslăvit. De aceea se şi numeşte credinţă părintească.

Fiind adevărată şi mântuitoare, dându-ne puteri binecuvântate, „cele ce sunt spre


viaţă şi spre bună cucernicie“, ea se mai numeşte şi dreapta credinţă sau Ortodoxie.

Precum vedem, fraţi şi surori, Ortodoxia noastră se clădeşte pe o temelie solidă,


neclintită: pe devotamentul faţă de învăţătura Mântuitorului, a apostolilor, a
sfinţilor părinţi ai Sinoadelor Ecumenice, pe experienţa de veacuri a vieţii duhov-
niceşti, pline de har, trăite în Hristos. Cetele sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu - ale
mucenicilor, ale mărturisitorilor, ale făcătorilor de minuni, ale cuvioşilor şi ale
celorlalţi sfinţi prin viaţa lor plăcută lui Dumnezeu şi prin sfârşitul lor cel drept
mărturisesc că această credinţă ortodoxă este adevărată şi mântuitoare.

Prin această credinţă s-au mântuit şi toţi bine credincioşii noştri înaintaşi, porun-
cindu-ne ca pe lumina ochilor să păzim această credinţă şi prin ea să ne mântuim.
Credinţa noastră se mai numeşte ortodoxă şi prin deosebire de credinţa catolicilor
şi a protestanţilor, care s-au abătut de la unicul trunchi al credinţei apostolice,
părinteşti, ortodoxe.

Trăsătura fundamentală a Ortodoxiei noastre constă în faptul că pentru ea


creştinismul nu este o teorie, ci însăşi viaţă în Hristos, după poruncile
evanghelice şi rânduielile bisericeşti.

 Temelia acestei credinţe este credinţa sinceră, adâncă, vie în Dumnezeul cel
Viu, cel în Trei Ipostasuri - Creatorul cerului şi al pământului, Care este
Atotprezent, Atoatevăzător, Atotmilostiv, întotdeauna gata să ne mustre
(prin mustrările conştiinţei noastre) şi să ne vină în ajutor (prin rugăciunea
noastră) şi să trimită harul iubirii şi al iertării (prin Sfintele Taine).
 A doua temelie a Ortodoxiei noastre este credinţa în Iisus Hristos ca Fiu al
lui Dumnezeu si Răscumpărător al lumii. Credinţa în faptul că El împreună
cu Sfântul Duh (şi nu fără participarea Tatălui ceresc) ne şi cheamă, ne şi
sfinţeşte, ne şi luminează, ne şi înţelepţeşte spre mântuire, unindu-Se cu noi
în Taina Sfintei Împărtăşanii.
 A treia temelie a credinţei noastre ortodoxe este credinţa în viaţa viitoare,
de după moarte, în unitatea Bisericii pământeşti şi cereşti, în mijlocirea
pentru noi a Maicii Domnului şi a tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu.
 A patra temelie o constituie iubirea noastră creştină, frăţia şi mila unuia
faţă de celălalt ca membri ai aceleiaşi familii, ca mădulare ale aceluiaşi
trup - ale Bisericii lui Hristos.
 A cincea temelie este ea însăşi - această Biserică a lui Hristos, Sfânta ei
Tradiţie, rânduielile ei, dumnezeieştile slujbe. Tainele, obiceiurile, operele
Sfinţilor Părinţi, hotărârile şi regulile Sinoadelor Ecumenice şi locale şi
toată experienţa binecuvântată de veacuri a vieţii în Hristos şi a îndrumării
ei către mântuire a fiilor ei credincioşi. Puterea creatoare a Bisericii este
Duhul Sfânt, care din ziua Cincizecimii locuieşte în ea.

Tuturor, fraţi şi surori, ne este de folos să ne verificăm din când în când, să vedem
dacă suntem ortodocşi, dacă satisfacem cerinţele înfăţişate nouă de Maica noastră
Biserica.

Să ne oprim ceva mai în amănunt la însemnătatea, pe care o are pentru noi, pentru
mântuirea noastră Sfânta Biserică Ortodoxă. Uitaţi-vă cum ea (Biserica Ortodoxă)
ne ajută nouă la mântuirea noastră. Ea sfinţeşte venirea noastră pe lume prin Taina
Botezului, însoţeşte viaţa noastră prin darurile binecuvântate ale celorlalte Taine şi
rugăciuni. Ne însoţeşte în lumea cealaltă prin minunatele ei cântări, prin
rugăciunile de dezlegare şi binecuvântări. Toată viaţa noastră - de la leagăn până la
mormânt - se scurge sub sfânta ei îndrumare şi binecuvântare. Deosebit de palpa-
bilă este însemnătatea ei în rugăciunea obştească (în biserică) şi în călăuzirea vieţii
noastre duhovniceşti.

Ea, împodobind frumos minunatele noastre biserici cu sfintele icoane, ne îndeamnă


la înălțarea în rugăciune a sufletelor şi inimilor noastre către Domnul Dumnezeu.
Ea desfătează, hrăneşte duhovniceşte şi absoarbe sufletele noastre prin sensul
adânc şi armonia dumnezeieştilor ei slujbe. Ea sfinţeşte şi întăreşte cu harul
rugăciunilor şi al Tainelor sale sufletele noastre neputincioase, triste. Tot ea ne
acordă în fiecare săptămână anumite zile (miercurea şi vinerea) pentru post şi
pocăinţă. în cursul anului alocă anumite perioade - cele patru posturi în acelaşi
scop.

Iată, a trecut deja o săptămână, de când am intrat în zilele Sfântului şi marelui Post.
Biserica Ortodoxă face totul pentru ca sufletul nostru să tremure şi să palpite în
aceste mari şi sfinte zile, să simtă ticăloşia păcatelor sale şi să se aprindă de dorinţa
de curăţire, de înnoire, de sfinţire.

Prin slujbele de pocăinţă ale Postului mare, prin cântările lor înduioşătoare,
rugăciuni, plecările genunchilor ea (Sfânta Biserică) ne cheamă la pocăinţă şi la
împăcarea cu Dumnezeu. În nici o altă perioadă Domnul nu este atât de aproape de
sufletul nostru întristat şi de conştiinţa noastră suferindă, nu bate atât de tare la uşa
inimii noastre (cf. Apocalipsa 3, 20) ca anume în aceste sfinte zile.

Şi toţi ştim că, doar ţinând cu asprime Postul mare, doar curăţindu-ne, sfinţindu-ne
sufletul nostru prin pocăinţă, vom întâmpina cu bucurie şi solemnitate şi noaptea
de Paşti, când sufletul nostru, înnoit şi înviat, de pe tot pământul triumfal va cânta
imnul Mântuitorului Celui înviat şi nu va şti unde se află - în cer sau pe pământ.

Cine creează şi va crea pentru noi această fericire inexprimabilă, această bucurie
cerească? Numai şi numai ea - Biserica noastră Ortodoxă, purtătoarea şi păs-
trătoarea Ortodoxiei noastre.

Să păstrăm, aşadar, iubiţi fraţi şi surori, ca şi binecredincioşii noştri înaintaşi, Orto-


doxia noastră, să trăim şi să ne mântuim prin ea şi cu cinste să purtăm marele nume
de creştin ortodox. Amin.

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul mare, Editura Egumeniţa,


2016)
Gustarea lui Dumnezeu. Tâlcuirea duhovnicească a Părintelui Zaharia de la
Essex la Evanghelia primei Duminici a Postului mare: “Mai mari decât
acestea vom vedea”. Taina vieţii în Hristos ca neîncetată înnoire

“O astfel de viaţă nu poate fi nici statică, nici plictisitoare, căci trăim în prezenţa
lui Dumnezeu Însuşi. Cei ce au gustat şi au văzut că Domnul este bun ştiu că
energia Lui dumnezeiască insuflă neîncetat o nouă cunoaştere şi descoperă noi
chipuri prin care inima se lărgeşte în Urcuşul ei către Dumnezeu. Ei ştiu că
milostivirile Domnului se înnoiesc în fiecare dimineaţă”

Mai mari decât acestea vom vedea (I)

O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului. A Te înfăţişa este cu neputinţă, dar


sufletul cunoaşte a Ta venire, şi Tu aduci pace minţii şi îndulcire inimii!

Pentru noi, oamenii, nu există o tragedie mai mare decât a ne vedea înstrăinaţi de
Duhul lui Hristos, căci fără legătura dragostei cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru
totul este zadarnic şi lipsit de noimă.

În Sfânta Evanghelie după Ioan găsim o istorisire minunată care ne ajută să


pătrundem în taina cunoaşterii adevărului lui Hristos: chemarea la apostolat a
ucenicilor Filip şi Natanael. Ea ne arată în ce chip ajungem să-L cunoaştem pe
Ziditorul nostru, Atotputernicul Dumnezeu, Care pentru noi S-a deşertat pe Sine şi
S-a îmbrăcat cu slăbiciunea omenească, ca prin această „slăbiciune” să ne
mântuiască şi să ne dea puterea de a purta slava măreţiei Sale. Iar noi ştim că
„slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor”.

Hristos îl găseşte pe Filip şi îi spune: „Urmează-Mi“. Porunca Domnului este de


ajuns pentru ca Filip, om simplu şi lipsit de făţărnicie, să primească îndată
chemarea Lui. Răspunsul grabnic, neşovăielnic al lui Filip este insuflat si de
vederea Feţei Domnului, precum şi de energia dătătoare de viaţă a cuvântului Său,
care oglindesc în chip desăvârşit dumnezeirea Lui. De asemenea, nu trebuie să
uităm că în vremea aceea iudeii aşteptau cu osârdie şi cu mare nădejde venirea
Izbăvitorului, urmând astfel evlaviei de veacuri a strămoşilor lor. Toate acestea au
făcut cu putinţă desăvârşita ucenicie a lui Filip care, fără zăbavă, L-a urmat pe
Hristos.

De îndată ce focul dumnezeiesc al lui Hristos i-a aprins candela sufletului, nimic
nu-l mai putea opri acum pe Filip să aprindă la rândul lui şi alte candele. Flacăra
iubirii lui Dumnezeu se răspândeşte cu mare repeziciune de la o inimă la alta şi
următoarea candelă ce avea să fie aprinsă a fost cea a lui Natanael. Totuşi, acesta
n-a putut să-şi ascundă neîncrederea: cum este cu putinţă ca Mântuitorul să vină
dintr-un orăşel atât de neînsemnat precum Nazaretul? Plin de înţelepciunea pe care
o dobândise din întâlnirea cu Domnul, Filip îi răspunde simplu: „Vino şi vezi“.
Într-adevăr, nu există răspuns mai bun decât acesta: „Vino şi verifică tu însuţi acest
adevăr, iar dacă El este Adevărul, atunci îţi va fi cu neputinţă să te mai îndoieşti”.

***

Dacă omul caută cu sinceritate şi în mod obiectiv adevărul, îl poate descoperi ca în


orice ştiinţă, făcând un experiment. Din acest punct de vedere teologia se aseamănă
stiinţelor empirice, unde mai întâi se formulează o ipoteză şi se concepe o teorie,
iar apoi se fac experimente pentru a o verifica. Dacă ipoteza se confirmă, ea este
recunoscută ca lege ce guvernează un anumit fenomen fizic. La fel se întâmplă şi
în viaţa duhovnicească: învăţăm despre Dumnezeu şi despre căile Lui din
experienţă, „punând la încercare” adevărul Său în relaţia noastră cu El. Atunci când
adevărul cuvintelor Sale se confirmă, el devine singura lege care ne ocârmuieşte
viaţa. Poruncile lui Hristos ne sunt date sub formă de ipoteză. De pildă, Domnul
spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, arătându-ne prin aceasta că
numai cei ce îmbrăţişează plânsul cel duhovnicesc se vor învrednici de mângâierea
nestricăcioasă a Mângâietorului.
Hristos Se descoperă pe Sine făpturilor Sale care, fiind chipul lui Dumnezeu, sunt
înzestrate cu raţiune şi libertate. În marea Lui bunătate şi milostivire, El ne
îngăduie să-L punem la încercare prin voia noastră liberă, precum şi El ne cearcă
inimile în fiecare dimineaţă şi în orice clipă. Într-adevăr, Domnul voieşte ca noi să
venim la El cu o inimă lipsită de vicleşug, de bunăvoie şi fără prejudecăţi, şi să-L
„încercăm” cu nevinovăţie, aşa cum a făcut Natanael. Dacă „venim şi vedem“,
Dumnezeu nu va întârzia să ne dea mărturie despre Sine însuşi. Însă ne lasă pe noi
să facem primul pas, să ne manifestăm dorinţa de a-L cunoaşte şi de a-L urma de
bunăvoie şi cu toată inima. Negrăită este smerenia şi milostivirea lui Dumnezeu,
iar cuvintele ce purced din gura Lui îl încurajează pe om să-L „pună la încercare”
pe Ziditorul său şi astfel să-L cunoască precum este. Însă, pe cei ce nu L-au
încercat pe Dumnezeu, care nu au făcut experimentul lor cu Dumnezeu, Domnul
„i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine“, după cum spune
Sfântul Pavel în Epistola sa către Romani.

Pentru om, cea mai mare nefericire este să rămână necercat la cuget şi la inimă,
adică să nu fi „gustat” vreodată apropierea lui Dumnezeu, nici să se fi învrednicit
de cunoaşterea Lui. Cea mai mare nenorocire în această viaţă este să ne lăsăm
înşelaţi cu privire la Dumnezeu şi să nu ajungem să „gustăm” sau să simţim
Adevărul Lui. Cuvântul grecesc δοκιμος, derivat de la verbul δοκιμαζω, folosit de
Sfântul Pavel în Epistola către Romani (1, 28), înseamnă: „cel ce a gustat şi a do-
bândit cunoştinţă”. Tocmai această cunoaştere empirică nemijlocită a adevăratului
Dumnezeu este teologia mistică a Bisericii noastre. Este cunoaştere mistică nu
pentru că ar fi în vreun fel „ascunsă”, ci pentru că nu este exterioară omului, ci este
trăită de către „omul Cel tainic” al inimii ca dar al Duhului Sfânt. O astfel de
cunoaştere a lui Dumnezeu nu se poate dobândi prin simţuri, căci Dumnezeu nu
poate fi văzut cu ochii trupeşti, nici Cunoscut de către mintea omenească. Omul nu
trebuie decât să vrea să facă acest experiment: dacă primeşte cuvântul lui Hristos
şi-l împlineşte în viaţa sa, va putea verifica apoi lăuntric adevărul acestui cuvânt şi-
l va îmbrăţişa cu toată inima, statornicindu-l drept legea fiinţei sale. Atunci i se vor
deschide ochii duhovniceşti, iar inima i se va trezi la credinţa care devine astfel
„încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”.

Precum trupul este înzestrat cu simţul pipăitului, al auzului şi al văzului, tot aşa şi
sufletul omului, inima lui işi are simţurile sale. Când omul îmbrăţişează pocăinţa şi
trăieşte potrivit cuvântului lui Hristos, simţurile lui duhovniceşti prind viaţă şi el
începe să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască, să-I audă glasul şi să-I simtă
prezenţa în chip negrăit. Pe Dumnezeu nu-L putem cuprinde cu mintea, nici
percepe prin simţuri, dar Îl putem simţi şi trăi în inima noastră. Inima omului este
sălaşul mult dorit al Domnului, iar când Acesta vine să locuiască într-însa, omul
simte că se află în întregime în Duhul lui Dumnezeu; începe să preţuiască limba lui
Dumnezeu, învaţă să vorbească cu El şi să-I asculte cuvântul. Cu adevărat,
neasemuite sunt căile prin care ne împărtăşim de Dumnezeu!

Filip îl cheamă pe Natanael „să vină şi să vadă”, sau cum citim în Vechiul Tes-
tament, „să guste şi să vadă“. Am putea spune, de asemenea, „să guste şi să
cunoască”. Dar oare ce să cunoască? Să cunoască că Hristos este Domnul, că
Domnul este dulce şi bun şi că nu există altul asemenea Lui.

Domnul Se apropie de fiecare om în chip diferit, ca să trezească în el dorinţa de a


se dărui cu toată inima milostivului Dumnezeu. Vedem aceasta din cuvântul cu
care Mântuitorul l-a întâmpinat pe Natanael. În majoritatea cazurilor, pentru a-i
putea împărtăşi omului viaţa cea veşnică, Domnul începe prin a Se smeri pe Sine
înaintea lui. Cu Natanael însă El procedează altfel: în loc să Se smerească pe Sine,
Hristos îi dezvăluie acestuia ascunzişurile inimii sale, vădind aroganţa cu care s-a
apropiat de El („Din Nazaret poate fi ceva bun?“) şi strivind-o, însă nu prin cuvinte
mustrătoare, ci printr-o neprefăcută blândeţe: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu
este vicleşug!” Când Dumnezeu ne striveşte părerea de sine, ne dăruieşte totodată
şi puterea să ne tămăduim de ea, în timp ce dacă am merge la un psiholog şi i-am
descoperi rănile noastre sufleteşti, acesta ar face probabil o analiză impresionantă a
stării noastre, dar am rămâne nevindecaţi. Căci numai Dumnezeu ne poate arăta
sărăcia duhovnicească şi, vrând să ne mântuiască, ne insuflă şi ne dă puterea să ne
lucrăm mântuirea fără a cădea în deznădejde.

Atât de mare este dorinţa Iui Hristos de a-i împărtăşi lui Natanael viaţa şi adevărul
Său, încât, după ce i-a descoperit mândria ascunsă, îl goleşte cu desăvârşire de ea.
Numindu-l israelit în care nu este vicleşug, Domnul nu numai că îi striveşte
aroganţa, dar recunoaşte totodată şi dreptatea inimii lui, căci în ciuda îndoielilor
sale, Natanael se hotărâse să vină la Hristos, să-L vadă faţă către Faţă. De bună
seamă, nu doar conţinutul cuvintelor lui Hristos, ci şi energia care le însoţeşte
descoperă adevărul şi împărtăşeşte inimii omului harul ce purcede din Inima
dumnezeiască a Domnului Iisus. Viaţa în Hristos este asemenea unui iceberg:
numai vârful i se poate vedea, însă în puterea lui Dumnezeu stă ascunsă o negrăită
măsură a harului pe care El o împărtăşeşte inimii omului potrivit Credinţei lui.

Cuvântul Domnului a trezit şi a înviat sufletul lui Natanael. Totuşi, îndrăzneala nu-
l părăseşte, căci il întreabă pe Hristos: „De unde mă cunoşti?” Atunci Domnul
continuă să i Se descopere: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai
sub smochin“.
Aceste cuvinte fac referire la prorocia lui Zaharia din Vechiul Testament, unde „a
fi sub smochin” înseamnă a cerceta neîncetat Legea şi cuvântul lui Dumnezeu.
Căci Domnul ştia că Natanael cerceta neobosit Scripturile, căutând cu râvnă fiecare
urmă a prezenţei lui Dumnezeu în cuvântul Său scris. Cuvântul rostit al Cuvântului
lui Dumnezeu întrupat trebuie să fi răsunat adânc în inima lui, de vreme ce îi
fusese adresat personal şi i se potrivea în chip desăvârşit. În clipa aceea Natanael
nu putea decât să se recunoască învins, căci inima îi fusese înştiinţată de adevărul
Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. El îşi pecetluieşte înfrângerea prin propriul său
„Amin”, mărturisind: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel“,
ceea ce înseamnă: „Cu adevărat, Tu eşti Cel pe Care îl căutam în Scripturi sub
smochin. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, împăratul lui Israel, Răscumpărătorul lumii”.

De îndată ce Natanael şi-a mărturisit credinţa în dumnezeirea Nazarineanului,


Domnul întăreşte adevărul născut în inima lui prin cuvintele: „Pentru că ţi-am spus
că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea“.

Mare este puterea acestui cuvânt, căci este rostit de Atotputernicul Dumnezeu şi
dezvăluie esenţa vieţii omului în Hristos - o viaţă dinamică ce nu cunoaşte nici
împuţinare, nici stagnare, o viaţă în care neîncetat vom vedea „lucruri mai mari”.
Potrivit Sfinţilor Părinţi, în veacul ce va să fie îngerii înşişi vor creşte neîncetat
întru plinătatea iubirii, iar această creştere nu va avea sfârşit. La fel poate spori şi
omul în fiecare zi în cunoaştere şi har încă din viaţa aceasta.

În Rai, Dumnezeu astfel S-a descoperit pe Sine omului, încât simpla vedere a
Ziditorului său îl insufla pe Adam să urmeze virtuţilor şi vieţii Acestuia. După
căderea în păcat, Dumnezeu, vrând să-l ridice pe om, a făcut din inima lui ţinta
cercetării Sale: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide
uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

Domnul doreşte însă ca şi noi să facem din El ţinta vieţii noastre, de aceea se
cuvine să stăm la uşa milostivirii Sale şi să batem cu râvnă şi din toată inima. Acest
lucru este însă cu putinţă numai dacă rămânem în prezenţa lui Dumnezeu,
încercând să cultivăm în inima noastră o simţire duhovnicească şi dumnezeiască.
Astfel va veni clipa când uşa inimii se va deschide şi atunci va începe praznicul lui
Dumnezeu cu omul. Cel ce petrece neîncetat în prezenţa Domnului va cunoaşte în
fiecare zi noi suişuri duhovniceşti în inima lui prin lucrarea dreptei Celui Preaînalt,
adică prin harul Duhului Sfânt. În felul acesta împlinim porunca lui Dumnezeu de
a-I aduce neîncetat o cântare nouă. O astfel de viaţă nu poate fi nici statică, nici
plictisitoare, căci trăim în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Cei ce au gustat şi au
văzut că Domnul este bun ştiu că energia Lui dumnezeiască insuflă neîncetat o
nouă cunoaştere şi descoperă noi chipuri prin care inima se lărgeşte în Urcuşul ei
către Dumnezeu. Ei ştiu că milostivirile Domnului se înnoiesc în fiecare dimineaţă.

[va urma]

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi


(Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui
Sofronie, Editura Doxologia, 2015)
“Cântaţi Domnului cântare nouă …” - Arhim. Zaharia Zaharou ne
descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea
dărui încă şi mai mult har”. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu - Izvor nesecat
de insuflare. “Ispita noutăţii” vs. dinamica nesfârşită a vieţii harului

“Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici şi in stare a ne împotrivi


„întinăciunilor lumii”, întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea
păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă
al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând
întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului.
Prin Sfântul Apostol Pavel Biserica ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putinţă
pentru a păstra viu Duhul lui Dumnezeu în noi…”

Mai mari decât acestea vom vedea (II)

Continuare de la: Gustarea lui Dumnezeu

“[…] Din fire omul este înzestrat cu nevoia de a învăţa şi de a descoperi noi
mijloace de cunoaştere, însă în starea lui căzută el caută să-şi satisfacă această
nevoie gustând din fructul amar al patimilor. De aceea, atunci când îl părăseşte pe
Dumnezeu şi se întoarce către lumea materială se face robul acesteia şi nu mai este
în stare să intre în prezenţa Domnului şi să-I urmeze Lui. În pilda despre cina cea
mare, vedem că cel ce cumpărase cinci perechi de boi a refuzat chemarea
stăpânului casei pentru nici un alt motiv decât aparent urgenta lui nevoie de „a
încerca” dobitoacele proaspăt dobândite. Această atitudine este tipică indeosebi
pentru generaţia noastră, cu nestăvilita ei dorinţă de a intra în posesia celor mai noi
informaţii sau tehnologii.

Stapânitorul lumii acesteia astfel împovărează inima omului şi îi întunecă mintea,


încât în cele din urmă acesta nu mai are puterea să stea înaintea lui Dumnezeu faţă
către Faţă. Este firesc ca omul să vrea să sporească în cunoaştere şi să se dezvolte,
dar se cuvine a face aceasta îndeosebi în tărâmul Duhului, pentru că acolo ne
dăruieşte Dumnezeu înnoirea vieţii, singura „noutate” care are valoare veşnică. Ca
să biruim ispita noutăţii în plan material trebuie să punem mereu un început nou în
legătura noastră cu Dumnezeu. Domnul Se bucură când Îi cerem să ne arate noi căi
de a ne apropia de El şi vine degrabă în ajutorul nostru, căci El însuşi doreşte să ne
dăruiască un nou început, un nou har, o nouă prefacere a inimii prin care să ne
înălţăm către Dumnezeu, sporind în cunoaşterea Lui. În fiecare zi la sfârşitul
Utreniei, la Laude, spunem: „Cântaţi Domnului cântare nouă“.

Atunci când ne dăruim cu tot sufletul puternicului Duh al lui Dumnezeu, trăim în
fiecare zi schimbările aduse de dreapta Celui Preaînalt, iar inima şi duhul nostru se
înalţă neîncetat către El prin harul Său. De fiecare dată când izbutim să intrăm în
prezenţa Lui, Dumnezeu ne reînnoieşte vederea duhovnicească, ne tămăduieşte
inima şi ne împlineşte nădejdea, reîntregindu-ne fiinţa şi dăruindu-ne o tot mai
adâncă cunoaştere a Sa prin rugăciune.

Cântarea noastră cea nouă este, aşadar, o cântare de mulţumită şi de dragoste faţă
de Dumnezeul nostru cel iubit. Nu mai suntem stăpâniţi de nimicitoarea dorinţă
după plăcerile înşelătoare pe care ni le oferă şuvoiul nesfârşit al noutăţilor lumeşti
ce condamnă sufletul la înfometare. Fireşte, ne putem folosi cu înţelepciune de
aceste „unelte”, dar principalul nostru scop trebuie să fie a-L „încerca” pe
Dumnezeu în fiecare zi, ca să sporim în cunoaşterea Lui. Potrivit cuvântului
Sfântului Apostol Pavel, cel ce nu L-a întâlnit şi deci nu L-a „gustat” vreodată pe
Dumnezeu este cel mai văduvit dintre toţi oamenii, fiindcă este robul întunericului
propriei sale voi. Dar dacă îl caută pe Dumnezeu şi gustă harul Lui, va trăi lucruri
cu adevărat măreţe în viaţa sa şi va descoperi că înnoirea vieţii în Dumnezeu îi este
mai de trebuinţă decât orice altă „noutate” pământească. În felul acesta legătura
noastră cu Dumnezeu se adânceşte tot mai mult. (Sfântul Zosima a fost ispitit de
gândul că pentru el nu mai există ceva nou în viaţa duhovnicească. Dar Dumnezeu
l-a adus în pustiul de dincolo de Iordan, unde i-a dat cea mai mare lecţie prin
Sfânta Maria Egipteanca.) Această creştere a sufletului va continua şi după moarte,
când vom cunoaşte Adevăruri încă şi mai minunate despre Domnul nostru. Duhul
Omului îşi află adevărata împlinire în cele ce sunt neclintite, absolute, nes-
chimbate, într-un cuvânt, veşnice.

Dumnezeu doreşte cu osârdie ca omul să se înalţe din putere în putere, din slavă în
slavă. El îi dăruieşte toate ale Sale, căci nu suferă ca făptura pe care a zidit-o după
chipul şi după asemănarea Sa să fie cu ceva mai prejos decât El Însuşi: „Toate ale
Mele ale tale sunt“. Aceasta este voia Lui pentru noi, iar dacă ne supunem ei, nu
numai că nu ne va mai stăpâni vreodată mulţumirea de sine, ci vom tânji a ne
apropia tot mai mult de Dumnezeu, flămânzind şi însetând după dreptatea Lui. Tot
cel ce-şi pregăteşte inima pentru această creştere dinamică în Hristos va vedea
mereu „lucruri mai mari”, potrivit făgăduinţei Domnului.

După ce am primit cuvântul lui Dumnezeu, după ce L-am cunoscut pe Domnul şi


am gustat adevărul Lui, care a devenit acum singurul temei al fiinţei noastre,
devenim sălaşul lui Hristos, al Cărui chip Duhul Sfânt îl întipăreşte în inima
noastră. De fiecare dată când ne pogorâm mintea în inimă, aflăm acolo o comoară,
mărgăritarul cel de mare preţ şi simţim dreapta lui Dumnezeu lucrând în noi prin
puterea Duhului Sfânt. Atunci răspundem înălţând Domnului o nouă cântare de
laudă şi ne ţinem cu tărie de poala hainei Lui, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra
în inima noastră, care este acum deschisă harului Său. Cât de mult doreşte Domnul
să-I aducem cântări noi! Cum tânjeşte El ca noi să ne smerim pentru a ne putea
dărui încă şi mai mult har! Şi cu fiecare creştere a harului îi vom cânta o nouă
cântare de laudă şi de mulţumită.

Sfinţii Părinţi arată că recunoştinţa faţă de Dumnezeu este un izvor nesecat de


însuflare, întrucât mintea şi inima încep să vadă tot mai limpede binecuvântările pe
care Dumnezeu le revarsă asupra noastră, asupra semenilor noştri şi asupra întregii
lumi. Niciodată nu-I vom putea mulţumi îndeajuns Domnului, şi cu cât îl lăudăm
şi-L slăvim mal mult, cu atât mai larg se deschid cerurile înaintea noastră. Prorocul
Moise, şi împreună cu el toţi drepţii din toate vremurile, a cunoscut din cercare
această lucrare minunată a Duhului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune:
„Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem
cele dăruite nouă de Dumnezeu“.

Duhul lumii acesteia este duhul mândriei, care este potrivnic lui Dumnezeu, în
timp ce Duhul Domnului deschide mintea şi inima omului spre cunoaşterea lu-
crurilor minunate pe care El ni le-a dăruit. Atunci aducem neîncetat mulţumită lui
Dumnezeu pentru toate darurile Sale, chiar şi pentru aerul pe care-l respirăm, cum
citim într-una din rugăciunile slujbei Botezului: „Tu spre răsuflare ai revărsat
aerul.” Acest aer susţine viaţa noastră trupească. Există însă şi un altfel de „aer”, o
adiere înmiresmată - suflarea Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa
lui Adam în Rai şi prin care a inspirat neîncetat Biserica Sa, adunarea celor ce
iubesc Numele Său şi smerita Lui arătare.

„Mai mari decât acestea veţi vedea” nu se referă numai la creşterea veşnică a
sufletului în Dumnezeu, ci şi la acele lucruri minunate pe care le descoperim în
Persoana lui Hristos, a Cărui împărăţie este fără de sfârşit. După ce l-a recunoscut
pe Natanael ca israelit, şi anume ca om duhovnicesc al cărui ochi lăuntric veghează
neîncetat („Israel” înseamnă „mintea care-L vede pe Dumnezeu”), Domnul îi
lămureşte apoi firea acestor „lucruri mai mari”: „Adevărat, adevărat zic vouă, de
acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii Iui Dumnezeu suindu-se şi
coborându-se peste Fiul Omului”.

Cu alte cuvinte, lucrurile mai mari aparţin lumii ce va să fie. De acum înainte
Natanael îl va vedea pe Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos în Care cerul şi
pământul sunt unite ca printr-o scară pe care urcă şi coboară îngerii ce slujesc
oamenilor. Natanael ştie acum că legea şi pildele Vechiului Testament şi-au aflat
împlinirea în Persoana Domnului Hristos şi că acestea nu au fost decât o pregătire
pentru a primi plinătatea descoperirii dumnezeieşti. Unirea lui Dumnezeu cu omul
în Iisus Hristos este cu adevărat cea mai mare dintre toate minunile.

După ce ne-am îmbrăcat cu Hristos în Sfântul Botez şi simţurile noastre


duhovniceşti au prins viaţă, trebuie să le păstrăm vii şi lucrătoare prin ascultarea
faţă de poruncile Domnului şi prin împărtăşirea cu Sfintele Lui Taine. Căci prin
aceste simţuri duhovniceşti ajungem să înţelegem cu adevărat fiecare pas pe care îl
facem în viaţa noastră şi învăţăm să recunoaştem în fiecare împrejurare lucrarea
dreptei lui Dumnezeu, adică energia şi pronia Lui. De aceea se Cuvine să purtăm
neîncetat în cugetul nostru această minune a învierii simţurilor noastre
duhovniceşti, fiindcă ea reînnoieşte şi păstrează viu înlăuntrul nostru duhul
recunoştinţei insuflat de Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Ea ne ajută totodată să ne
aducem mereu aminte de nesfârşita măreţie a dragostei Sale, cu care El cel dintâi
ne-a iubit pe noi „pe când încă îi eram vrăjmaşi“.

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici şi în stare a ne împotrivi


„întinăciunilor lumii”, întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea
păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă
al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând
întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului.
Prin Sfântul Apostol Pavel Biserica ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putinţă
pentru a păstra viu Duhul lui Dumnezeu în noi, „ca să ne umplem de cunoaşterea
voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească; ca să umblăm cu
vrednicie întru Domnul, plăcuţi Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun şi
sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Acestea sunt „lucrurile mai mari” făgăduite nouă de Domnul.

Părintele Sofronie scrie: Viaţa duhovnicească a unui creştin poartă un caracter


deosebit de dinamic. Ea niciodată nu este statică: este nesfârşit de felurită în
manifestările ei. Pe de o parte, aceasta îi vădeşte bogăţia, pe de alta, faptul că noi
nu am atins încă desăvârşirea; în viaţa Dumnezeirii însăşi, Sfânta Treime,
momentul dinamic şi cel static se contopesc într-o unime de neînţeles nouă. Şi în
această „unime” se cuprinde adevărata neclătinare făgăduită tuturor celor ce vor fi
adus adevărata pocăinţă.

Aşadar, în Dumnezeu există două „momente”: un moment dinamic şi unul static.


Momentul dinamic este acea viaţă de continuă creştere în Dumnezeu pe care am
descris-o mai sus. Momentul static este desăvârşita pace şi odihnă în Dumnezeu,
când omul se odihneşte în El prin har. În chip de neînţeles pentru noi, cele două
aspecte se contopesc în Dumnezeu, iar omul se împărtăşeşte de amândouă prin har.
Aceasta este starea sfinţilor în viaţa viitoare.

Din făgăduinţele pe care ni le-a făcut Domnul înţelegem că omul se bucură de o


deosebită cinste înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, nu trebuie să uităm următorul
lucru: dacă după ce am gustat din luminarea harului şi din taina veacului ce va să
fie, ne întoarcem la căile lumii şi îngăduim vieţii noastre să decadă, atunci ne va fi
cu neputinţă s-o mai reînnoim. Într-adevăr, „înfricoşător lucru este a cădea în
mâinile Dumnezeului celui viu”, fiindcă neîndurătoare va fi judecata pentru cei ce
nu se sârguiesc a rămâne credincioşi acelei vieţi minunate după care au însetat la
început.

Cele spuse mai sus sunt menite a ne spori insuflarea şi a ne ajuta să stăm neclintiţi
înaintea lui Dumnezeu, cu frică şi cu smerenie. Frica lui Dumnezeu nu are hotar pe
pământ, dar când ne temem de El cum se cuvine, cu credinţă şi cu dragoste, ne
facem moştenitorii vieţii Sale, precum cântăm in Prochimenul mare: „Dat-ai
moştenire celor ce se tem de Numele Tău“.

Avem nevoie de frica lui Dumnezeu, aşa cum avem nevoie şi de mustrarea Lui,
pentru ca duhul nostru să ardă neîncetat de dragostea Sa, iar viaţa Lui să devină a
noastră nu numai aici pe pământ, ci şi în veacul viitor.
Dreptul din credinţă va fi viu, iar noi vom fi număraţi impreună cu drepţii numai
dacă vom reuşi să păstrăm până la sfârşit minunea unirii noastre cu Hristos. De
asemenea, ne putem numi drepţi atunci când credinţa noastră, care de acum „este
lucrătoare prin iubire desăvârşită”, adânceşte zi de zi cunoaşterea şi dragostea
noastră faţă de Dumnezeu. Atunci inima Domnului se uneşte cu inima omului
pentru veşnicie şi omul cântă o cântare pururi nouă Stăpânului şi Izbăvitorului său.
Astfel „săvârşim Sfinţenie în frica lui Dumnezeu” şi împlinim scopul pentru care
El ne-a adus din întunericul nefiinţei la viaţă şi la cunoaşterea Lui.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi


(Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui
Sofronie, Editura Doxologia, 2015)
Mitropolit Augustin de Florina - Predică la Duminica Ortodoxiei – Sub pomul
Ortodoxiei

„Te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 51)

Astăzi este o mare sărbătoare. Astăzi este Duminica I din Post, Duminica
Ortodoxiei. Dar ce este, iubiţii mei, Ortodoxia?

Ortodoxia este întocmai precum aurul curat. Precum aurul e scos din cuptor şi
ori de câte ori îl arzi este tot mai curat, aşa şi Ortodoxia noastră: este aur care a
ieşit din cuptoarele cele duhovniceşti. Iar cuptoarele cele duhovniceşti sunt
Sinoadele Ecumenice şi Locale. Aşadar, Ortodoxia nu este rugina eresurilor, ci este
aur curat, diamantul adevărului. Ortodoxia este soarele care străluceşte în Răsărit şi
în Apus.

Dacă am fi putut, iubiţii mei, să înţelegem ce este Ortodoxia, am fi iubit-o ca pe


mama noastră. Ochii noştri s-ar fi umplut de lacrimi astăzi. Am fi ţinut sfintele
icoane, am fi zis din inima noastră „Doamne, miluieşte”, şi am fi mulţumit lui
Dumnezeu, deoarece nu ne-am născut în vreo altă ţară, ci ne-am născut în această
patrie, în Elada, care miresmuieşte a Ortodoxie; deoarece ne-am născut din părinţi
ortodocşi. De aceea cântăm: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul
nostru?…” (Psalmul 76, 14).

Ortodoxia! Câte teme deschide astăzi! Câte cărţi sfinte deschide astăzi! Câte
minuni are să istorisească ziua de astăzi! Ce să spunem? Să istorisim ce este
această credinţă a noastră? Să prezentăm biruinţele şi triumfurile de peste veacuri?
Să înălţăm cinstitele steaguri ale Ortodoxiei, care sunt vopsite cu sângiuri? Să
povestim istoria acestei zile sfinte şi să arătăm cum vreme de o sută de ani satana şi
slujitorii lui au încercat să dărâme această sfântă Biserică a noastră, dar nu au
putut, şi că în cele din urmă au fost nevoiţi să-şi mărturisească înfrângerea? Sau să
spunem despre acei eroi ai credinţei noastre, patriarhii, împăraţii, împărătesele,
monahii, egumenii, poporul anonim, care până la moarte s-au luptat pentru credinţa
noastră ortodoxă? Ar trebui, fraţii mei, să avem mult timp. Ar trebui ca şi eu să am
putere duhovnicească. Ar trebui să fiu un Hrisostom (un Gură de Aur) sau un
Vasilie sau un înger zburător. Ar trebui ca şi voi să aveţi o mare voinţă, pentru a
putea să istorisim măreţiile zilei de astăzi. Dar pentru că toate acestea nu există, vă
voi ruga să acordaţi puţină atenţie la câteva detalii ale Evangheliei pe care am
auzit-o astăzi. Ajunge şi un singur detaliu al Evangheliei ca să ne folosim
duhovniceşte în această sfântă zi a creştinătăţii. Care detaliu?

Hristos ne constituie în micul lui stat, pentru a predica cea mai mare revoluţie din
lume. Şi cheamă pe unul din ucenicii Lui. Acest unul nu a fost Platon, nu a fost
Aristotel, nu a fost unul din bărbaţii mari ai lumii antice, nu a fost om de ştiinţă, nu
a fost înţelept, nu a fost bogat. Dar ce a fost? Un sărăcuţ. Era un pescar
necunoscut, care-şi arunca mrejele în lac, ca să se întreţină pe el şi familia lui.
Numele lui era Filip. Îl cheamă Domnul. Pentru că Hristos este magnetul, care
atrage orice suflet nobil. Şi Filip a fost sedus imediat de dumnezeiasca faţă a
Hristosului nostru. A rămas alături de el. Asculta dumnezeieştile Lui cuvinte.
Vedea faţa Lui care strălucea mai mult decât soarele. Şi-a spus în sine: Am aflat
izvorul, L-am aflat pe Dumnezeu!

De atunci, Filip nu s-a liniştit. Aripi la picioarele lui, să alerge în stânga, în


dreapta şi să răspândească această mare descoperire, că a aflat izvorul
adevărului. Şi mai întâi de toate îl cheamă pe prietenul său duhovnicesc, pe
Natanael, zicându-i: „Vino şi vezi” (Ioan 1, 47). Şi vine Natanael, gânditor şi cu
multe îndoieli. Iisus, doar ce l-a văzut, îi zice: „Iată un om cu inima fără ură şi
răutate” (Ioan 1, 48). Natanael răspunde: „De unde mă cunoşti?” (Ioan 1, 49).
De unde mă ştii? Şi Hristos îi zice: „Te-am văzut sub smochin”. Natanael se
nedumereşte şi se minunează. Înţelege că Cel care cunoaşte detaliile vieţii lui nu
este nimeni altul decât Dumnezeu. Şi mărturiseşte: „Rabbi, tu eşti Fiul lui
Dumnezeu…” (Ioan 1, 50), Fiul lui Dumnezeu celui viu. Acest detaliu, fraţii mei,
că Hristos l-a văzut sub smochin, aş vrea să-l avem în vedere ca pe o învăţătură a
zilei de astăzi.

După cum ştim cu toţii, Ţara Sfântă, Palestina, până astăzi este plină de smochini.
Solul este ca şi al nostru, iar clima temperată. De aceea smochinului îi prieşte acolo
şi pentru că are frunza lată pe ramuri, ramurile smochinului se târăsc pe jos.
Smochinul este smerit. Nu-şi înalţă ramurile cu mândrie în sus,ci ramurile lui cu
frunzele late cad, iar jos – sub smochin, se formează un adăpost, un ascunziş.
Acolo s-a dus Natanael. Era un obicei ca cei evlavioşi să meargă sub frunzarul
smochinului şi acolo să-şi facă rugăciunea şi să citească în linişte Legea lui
Dumnezeu.

Te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 49). Adică în clipa în care ceilalţi aleargă în
dreapta şi stânga şi pierd preţiosul lor timp în distracţii şi în lucruri deşarte, în clipa
în care unul fură, în clipa în care altul adună comori, în clipa în care unul se afundă
ca porcul în mocirlă, tu, Natanaele, timpul tău nu l-ai irosit în cele deşarte ale
lumii, ci te-am văzut sub smochin îngenunchind şi rugându-te lui Dumnezeu şi
citind legea Lui.

„Te-am văzut sub smochin”. La acest cuvânt, fraţii mei, trebuie să luăm aminte.
Câte ne învaţă! Acest cuvânt se potriveşte şi pentru noi. Pentru că şi nouă ne va
zice Hristos: „Te-am văzut”. Dar unde ne-a văzut pe noi? Suntem noi sub
smochin? Şi ce este smochinul?

Vă întreb, fraţii mei.


1. Ne vede Hristos, împlinind sfânta Lui voie? Ne vede Domnul, sculându-ne dis-
de-dimineaţă şi primul nostru cuvânt să fie: Dumnezeule, îţi mulţumim? Precum
păsărelele, care atunci când se trezesc nu aleargă să caute de mâncare, ci cântă
matinal, luminânda, zic „mulţumesc”. Facem şi noi la fel? Ne vede Dumnezeu
făcând rugăciunea dimineaţa, la prânz, la masă că facem rugăciunea, seara că
îngenunchem în faţa icoanelor şi ne facem iarăşi rugăciunea?
2. Ne vede că citim legea Lui, că luăm în mâini Evanghelia?
3. Ne vede Hristos că venim la biserică şi că adorăm sfânt numele Lui? Ne vede
că mergem la spovedanie, că ne spunem păcatele?
4. Ne vede Hristos că ne împărtăşim cu Preacuratele Lui Taine?
5. Ne vede Hristos că deschidem portofelul şi pe ascuns ne milostivim de fratele
nostru neputincios? Ca şi Sfântul Nicolae, care umbla noaptea pe străzi şi arunca
în casele cele sărace micile economii ca să miluiască fetiţele sărace. Ne vede
Hristos făcându-ne datoria?

Fraţii mei! Aşa să trăim. Într-o zi, Hristos ne va spune: Creştine, „te-am văzut
sub smochin” (Ioan 1, 51). Iar „smochin”, pom pe care nimeni nu va putea să-l
dezrădăcineze, pom roditor, pom nemuritor, este Sfânta noastră Biserică. Sub
acest pom să trăim cu toţii, mici şi mari. Iar pomul acesta este Ortodoxia, în care
credinţă toţi să trăim, fraţii mei, zicând ceea ce vom auzi peste puţin timp:
„Aceasta este Credinţa Apostolilor! Aceasta este Credinţa Părinţilor! Aceasta
este Credinţa Ortodocşilor! Aceasta este credinţa care a întărit lumea” şi a
mântuit-o. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
rostită în biserica Sfântului Constantin în Kolono, Atena, 18.03.1962)
Ieromonahul Makarios Simonopetritul - Duminica Ortodoxiei

Praznicul Ortodoxiei nu este o sărbătoare fixă transferată în ciclul mobil, ci ea a


fost nemijlocit instituită, pentru a fi serbată în prima duminică din Postul mare,
de către patriarhul Metodie al Constantinopolului cu prilejul celei de-a doua
restaurări definitive a sfintelor icoane, pe 11 martie 843. Această sărbătoare
solemnă, cea mai importantă dintre comemorările dogmatice repartizate în cursul
anului liturgic, nu s-a generalizat însă imediat, impunerea ei definitivă fiind
atestată abia în secolul XI. La Constantinopol, după o Panihida ţinută la biserică
din Vlaherne şi după privegherea de seară se făcea o lungă procesiune până la
Sfânta Sofia, unde se celebra Liturghia, la sfârşitul căreia patriarhul oferea la
patriarhie un mare banchet oficialităţilor Bisericii şi Imperiului. Aceste festivităţi
erau un prilej de adunare a unui mare număr de "monahi şi de laici veniţi din
provincii, marcând astfel puternic sfârşitul primei săptămâni a postului.

Praznicul Ortodoxei s-a suprapus peste vechea comemorare a profeţilor Moise,


Aaron şi Samuel, pe care Typikon-ul Marii Biserici o indică drept singura
prăznuire a primei duminici din Postul Mare 55, atestată cel puţin în epoca
patriarhului Gherman al Constantinopolului (+ 740), fiindcă sub numele său găsim
în unele manuscrise un canon imnografic în cinstea profeţilor. Potrivit
Kontakarion-ului de la Patmos 213 (secolul XI), Postul Mare era plin odinioară de
comemorări biblice: în Săptămâna a II-a era comemorat Noe, în Săptămâna a IV-a
jertfa lui Isaac şi Isaac însuşi în vinerea Săptămânii a V-a, astfel că aceste prăznuiri
corespundeau lecturilor din cartea Facerii. Typikon-ul Marii Biserici nu face însă
decât această singură aluzie la Vechiul Testament în timpul Postului Mare, a cărei
origine, după Karabinov, ar fi mai puţin lectura cărţii Facerii, ca o amplificare a
pericopei evanghelice citite la Liturghia acestei duminici (În 1, 44-52), unde se
face limpede aluzie la profeţi. Aceasta ar aparţine unui vechi sistem de lecturi
biblice, potrivit căruia Evanghelia după Ioan se citea în timpul Postului Mare, iar
nu în timpul perioadei Penticostalului. Oricare ar fi motivele instituirii ei, această
sărbătoare a prorocilor se potrivea perfect cu prima săptămână din Postul Mare şi
cu atmosfera vechi-testamentară a sistemului lecturilor. În chip fericit ea n-a fost
cu totul suprimată de sărbătoarea Ortodoxiei, rămânând în imnologie legată de
aceasta într-un mod armonios şi pertinent din punct de vedere teologic, întrucât
profeţii figurau anticipat întruparea pe care o manifestă icoanele:

"Strălucit-a harul adevărului şi cele ce de demult s-au preinchipuit umbros,


acum s-au săvârşit arătat. Căci iată Biserica, pe care o însemna mai înainte
chipul cortului mărturiei şi care ţine credinţa dreaptă [ortodoxă], se îmbracă ca
şi cu o podoabă mai presus de lume cu icoana după trup al lui Hristos; ca ţinând
icoana Celui pe care-L cinstim, să nu rătăcim ...".

Sfântul Ioan Damaschinul semnala deja, în discursurile sale despre icoane,


analogia ce există între acestea şi vedeniile prorocilor; aceştia n-au privit vedeniile
care le-au fost date cu ochii sensibili, ci cu "ochi duhovniceşti", ca şi apostolii pe
Tabor, şi au văzut "icoane" ale lui Dumnezeu, nu fiinţa Sa. Ca întreaga Lege şi
prescripţiile sale, aceste vedenii care anunţau tipologic bunurile viitoare erau
"imagini" a ceea ce avea să fie dezvăluit pe deplin prin întrupare. După sfâşierea
perdelei templului, prefigurările s-au destrămat şi vedeniile profeţilor au fost
înlocuite de icoane: reprezentări analogice şi actualizare efectivă a prezenţei
ipostatice a Cuvântului întrupat şi a sfinţilor. Vedeniile profeţilor, ca şi cele ale lui
Moise, Isaia sau Iezechiel, erau prefigurări ale întrupării "Icoanei naturale a
Tatălui", pe care o reproduce imaginea sacră creştină; astfel, ele pot fi privite drept
icoane ale acestor icoane, iar prorocii pot fi celebraţi împreună cu sfintele icoane în
Duminica I a Postului Mare. Praznicul restabilirii icoanelor a fost intitulat Triumful
Ortodoxiei, căci marca sfârşitul a 120 de ani de lupte şi dispute de mai multe ori
reluate şi cu importante consecinţe pentru definirea identităţii Bisericii Ortodoxe şi
a statului bizantin; dar şi, pe un plan mai general dogmatic, pentru că iconoclasmul
reprezenta punctul final şi consecinţa tuturor ereziilor hristologice. De aceea, cel
de-al doilea Sinod de la Niceea (787) a fost privit drept pecetea celor şapte mari
Sinoade Ecumenice. Desigur, ulterior vor apărea multe alte erezii, dar ele toate vor
putea fi respinse de definiţiile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi de
teologia ortodoxă a venerării icoanelor. Aşa cum se exprimă foarte vechiul tropar
al praznicului Ortodoxiei, venerarea icoanei lui Hristos e o mărturisire a întregii
Iconomii dumnezeieşti şi semnul supunerii credinciosului faţă de integralitatea
învăţăturii Bisericii:
"Preacuratei Tale icoane închinându-ne, Bunule, cerem iertare greşelilor
noastre, Hristoase Dumnezeule. Căci de bunăvoie ai voit a Te sui cu trupul pe
Cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai plăsmuit.
Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie,
Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea!".

Icoanele restaurate sunt privite de imnografii noştri drept "podoaba Bisericii" şi


pecetea Ortodoxiei. De aceea, de la celebrarea particulară a icoanelor s-a trecut
rapid la o sărbătoare a Ortodoxiei în general, instituită definitiv o dată cu a doua
jumătate a secolului XI.

Synodikon-vl Ortodoxiei, al cărui strat iniţial privitor la icoane trebuie atribuit


patriarhului Metodie însuşi, s-a îmbogăţit începând din secolul XI cu numeroase
anatematisme formulate împotriva noilor erezii de sinoade cohstantinopolitane
reunite sub împăraţii Comneni. Au inserate şi decizii ale unor sinoade locale, iar în
secolul XIV anateme împotriva , lui Varlaam, Achindin şi adversarii isihasmului,
astfel încât acum Synodikon-ul apare mărturia fidelă a tradiţiei dogmatice
bizantine şi a continuităţii ei în timp şi în spaţiu. Lectura sa solemnă devenise un
adevărat oficiu liturgic în sine. Iniţial (în secolele IX-X), aceasta avea loc la
Liturghie între "Sfinte Dumnezeule" şi lectura din Apostol. Apoi, dezvoltându-se
în lungime şi în importanţă, se făcea după concedierea de la Utrenie şi procesiunea
în timpul căreia se cântă un canon al Sfântului Metodie despre restaurarea sfintelor
icoane (redactat probabil în 843 şi atribuit pe nedrept Sfântului Teodor Studitul
80). Odinioară, Synodikon-ul era declamat din amvon cu aceleaşi formule de
introducere ca şi Evanghelia. Triodul grec nu mai are această rubrică, prezentându-
l drept lectura unei omilii. El indică totuşi răspunsurile poporului care trebuie să
puncteze lectura sa cu exclamaţii "Anatema să fie!" sau "Veşnică pomenire!" după
cum sunt menţionaţi ereticii sau apărătorii adevăratei credinţe Această participare a
comunităţii la proclamarea Ortodoxiei poate fi legată de învăţătura ortodoxă,
potrivit căreia, în ultimă instanţă, poporul însuşi e garantul unităţii tradiţiei şi
validităţii Sinoadelor Ecumenice.

Proclamarea Synodikon-ului în mănăstiri şi în catedrale are în conştiinţa ortodoxă


o valoare cu adevărat "sacramentală"; aşa cum scria un episcop rus, el este "Taina
înnoirii duhovniceşti, Sfânta Taină a întăririi în adevăr". Triumful Ortodoxiei
asupra ereziei e o eliberare, o înnoire, o primăvară duhovnicească. Biserica
străluceşte atunci cu "strălucirea dogmelor" în bucuria şi lumina harului. Această
proclamare poate fi supusă şi unei transpuneri duhovniceşti, putând fi privită ca un
adevărat exorcism al ereziilor ce încolţesc în fiecare din cei ce încă nu şi-au curăţit
cu totul patimile, căci în definitiv erezia nu e decât varianta intelectuală a acestor
patimi. Prin definiţie, erezia divizează şi separă, în timp ce credinţa ortodoxă
strânge în unitate şi sobornicitate membrii Trupului lui Hristos 86. Ea este semnul
împăcării cosmice a tuturor făpturilor trupeşti şi netrupeşti în participarea lor
armonioasă la unitatea divino-umană şi la plinătatea cunoaşterii Adevărului pe
care-l are Biserica.

"Pustie şi pământule, bucuraţi-vă, munţi picuraţi şi dealuri săltaţi, căci Hristos,


Cuvântul, a dat pace celor de pe pământ şi sfintelor biserici unitatea credinţei".

Semnificaţia acestei sărbători, ca şi cea a Sfântul Grigorie Palama, în iconomia


duhovnicească a Triodului stă tocmai în această concepţie despre unitatea în
credinţă. Armonia creştinilor uniţi în credinţa lor în acelaşi Hristos e condiţia
necesară pentru celebrarea duhovnicească a praznicului Ortodoxiei şi pentru a
duce un post folositor.

Ortodoxia apare din plin în cateheza Triodului, căci, potrivit Sfântului Vasile cel
Mare, ea face parte din virtuţile monahului şi ale adevăratului creştin.
Mărturisirea dreptei credinţe e, potrivit Sfântului Grigorie din Nazianz, o
"sfinţire a limbii" şi, prin urmare, curăţirea minţii raţionale. În timp ce erezia
decurge în fond din mândria minţii nerăstignite şi netransfigurate, Părinţii leagă
Ortodoxia de smerenie şi de înfrânare, adică de orice virtute care adună fiinţa
pentru a o face să urce spre Dumnezeu. "O credinţă tare este maica lepădării",
spunea Sfântul Ioan Scărarul. Nu ne-am putea astfel angaja în viaţă
duhovnicească rezumată în Postul Mare, fără să fi fost întăriţi încă de la începutul
acestuia în credinţa ortodoxă.

"Pe acestea [arhetipurile lucrurilor stricăcioase] le vom vedea, dacă vom duce o
viaţă dreaptă şi ne vom îngriji de credinţă dreaptă, fără de care nimeni nu va vedea
pe Domnul".

Fiindcă este cu neputinţă să găsim pe Hristos, plinătatea virtuţilor, fără


mărturisirea exactă a "ceea ce este El" şi alipirea totală de Trupul Său tainic,
pentru că numai credinţă ortodoxă afirmă realitatea indumnezeirii şi a
participării trupului şi sufletului omului la viaţa dumnezeiască, fără să existe
contopire a firilor. Faptele ascezei practicate în timpul Postului Mare reprezintă,
aşadar, manifestarea şi strălucirea adevăratei credinţe confirmate de lectura
Synodikon-ului.

"... credinţa fără fapte e moartă şi lipsită de consistenţă, iar faptele fără credinţă
sunt deşarte şi nefolositoare. Harul Duhului a reunit astăzi, în acest timp de post
şi nevoinţa pentru virtute, vestirea celor ce au împărtăşit cu credinţă cuvântul
dreptei credinţei şi lepădarea celor care n-au vrut să-1 împărtăşească cu
credinţă, ca noi înşine să ne grăbim, cum se cuvine, atât spre una, cât şi spre
cealaltă: arătând adică credinţă prin fapte şi dobândind folosul ostenelilor
noastre prin credinţă".

Duminica Ortodoxiei şi lectura Synodikon-ului pot fi, aşadar, privite ca o


transpunere în Triod a recitării Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan la
Liturghie, înaintea anaforalei". Desigur, Synodikon-ul e mai dezvoltat decât
Crezul, vizând cazuri de erezie şi persoane precise, în marea lor majoritate dintr-o
epocă posterioară iconoclasmului. Pe de altă parte, el se înscrie într-o scară
temporală mai vastă, fiindcă pentru a ne cumineca trebuie să aşteptăm 40 de zile,
în timp ce Crezul precede doar cu puţin Euharistia; în ambele cazuri însă scopul
rămâne acelaşi: exprimarea unităţii adunării creştine în credinţă în Acelaşi Hristos,
pe care o pecetluieşte Cuminecarea euharistică. În dimensiunea pregătirii în
vederea Paştelui şi a catehezei baptismale a Triodului, praznicul Ortodoxiei
reprezintă, aşadar, un element fundamental şi prima etapă a incorporării în Hristos
şi Patimăa Sa.

"Creştin este - spune Sfântul Ioan Scărarul - cel ce imită pe Hristos pe cât e cu
putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi
neprihănită în Sfânta Treime".
Sfântul Teodor Studitul despre săptămâna întâia a Postului mare

Cuvântul 47: În Miercurea din săptămâna întâia a Postului mare: despre


post, despre curăţenie şi despre ferirea de patimi

Fraţilor şi părinţilor. Aceste zile ale postului, între celelalte zile ale anului, sunt
întocmai ca un liman lin, la care aleargă toţi şi află linişte duhovnicească; nu nu-
mai monahii, ci şi mirenii, mici şi mari, boieri şi săraci, împăraţi şi preoţi. Căci
pentru orice neam şi pentru orice vârstă, această vreme este foarte folositoare şi
mântuitoare. La oraşe şi sate se potolesc toate tulburările şi prisosesc laudele către
Dumnezeu, cântările sfinte, milosteniile şi rugăciunile. Astfel, Dumnezeu se face
blând, lesne iertător, dăruieşte pace sufletelor noastre şi iertare păcatelor, bine-
înţeles numai de ne vom întoarce către El din toată inima, căzând la El cu frică şi
cu cutremur.

Creştinii din lume au dascălii lor, adică arhierei şi păstori care îi povăţuiesc şi-i
învaţă. Căci după cum cei ce se luptă au nevoie de îndemnători, aşa şi cei ce
postesc au nevoie de mângâierea lacrimilor. Aşa şi eu de vreme ce prin dragostea
voastră sunt proiestos şi egumen, am datoria să vă spun cuvinte folositoare pentru
postul care este hrana sufletului.

Zice apostolul: „Cu cât trupul slăbeşte şi se vestejeşte de osteneala postirii, cu atât
sufletul întinereşte din zi în zi, se luminează şi se face foarte frumos, după podoaba
ce ne-a dat Dumnezeu dintru început". Iar când se face curat şi frumos prin post şi
pocăinţă, şi Dumnezeu îl iubeşte şi locuieşte într-însul, precum zice Domnul: „Că
eu şi Tatăl vom veni şi locaş vom face în el".

Deci, de vreme ce atât de mare este darul postului şi are puterea şi harul de a ne
face locaş al lui Dumnezeu, trebuie să-l primim cu multă bucurie şi să nu ne
îmbuibăm cu bucate, ştiind că Domnul nostru Iisus Hristos a săturat în pustie cinci
mii de oameni numai cu pâine şi cu apă, prin binecuvântarea celor cinci pâini. Căci
dacă ar fi vrut, putea să poruncească şi să aibă acolo tot felul de bucate, dar într-
adins a făcut aceasta, ca să ne dea nouă pildă de înfrânare şi să căutăm numai cele
trebuincioase.

Cu toate că lucrul este greu la început, dar de vom pune silinţă şi osteneală zi de zi,
cu ajutorul lui Dumnezeu ne va veni mai uşor.

De voim însă ca postul nostru să fie adevărat şi primit de Dumnezeu, cum postim
de bucate tot aşa se cade să ne păzim de orice păcat sufletesc şi trupesc, precum
ne învaţă şi troparul ce zice: „Postul nu înseamnă numai părăsirea de bucate, ci
şi înstrăinarea de toată patima păcatului“.

Să ne păzim dar de lene la canonul şi slujba noastră şi mai ales decât toate să ne
ferim de mândrie, de pizmuire, de vrăjmăşie, patimi ascunse care omoară sufletul,
de viaţa de sine, adică să nu avem pungă osebită şi să urmăm voile noastre. Căci
diavolul nu iubeşte altceva, decât numai să afle pe om că nu întreabă pe altul, nici
se sfătuieşte cu cel ce poate să-l povăţuiască spre bunătate. Atunci cu uşurinţă îl
înşeală şi-l împiedecă de la bunătăţile pe care le are şi le face.

Să luăm aminte bine, mai ales la pofta trupească. Chiar acum, când postim, ne
luptă cu gânduri rele şarpele cel cu multe chipuri, diavolul.

Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul păcatului, dar nu este cu adevărat
bun, ci numai la vedere, ca rodia umflată: pe dinafară e frumoasă şi după ce o tai
găseşti înlâuntru numai fum. Aşa este şi pofta păcatului. Pare că are dulceaţă, dar
după ce se săvârşeşte, păcatul e mai amar decât fierea şi decât sabia cu două
ascuţişuri.

După cum a pătimit strămoşul nostru Adam şi, înşelat de diavolul, a mâncat din
rodul neascultării, iar în loc de viaţă el a aflat moarte, tot aşa de atunci până astăzi
pătimesc toţi şi sunt înşelaţi de şarpele cel vechi cu poftele rele ale patimilor
trupeşti.
Fiindcă diavolul este întunerec, se schimbă şi se arată înger luminos. La fel,
răutatea o face bună la arătare, amărăciunii îi dă gust dulce, întunerecului îi dă chip
de lumină, urâciunea o spoieşte cu frumuseţe, moartea o arată drept viaţă şi cu
acestea înşeală lumea şi o duce în chinurile viitoare, iscoditorul de rele diavolul.

Noi, fraţilor, să luăm aminte să nu ne înşele cu meşteşugirile lui multe şi viclene,


nici să pătimim ca păsările prinse cu laţul şi cu cursa, pentru mâncare. Să cercetăm
bine, cu mintea noastră, înfricoşările răutăţii şi, fără de nici o osteneală, vom
pricepe ascunsa răutate şi ne vom păzi de ea.

Pe lângă acestea, să ascultăm necontenit cântările bisericeşti şi slujbele, fără de


lene şi cu sârguinţă. Să ascultăm cu mare luare aminte citirile, că precum trupul se
hrăneşte şi creşte cu hrana pâinii, aşa şi sufletul se hrăneşte cu cuvintele
dumnezeieşti. Să facem metanii după putinţa fiecăruia în tot ceasul, după măsura
dată. Să lucrăm cu mâinile noastre, căci cei ce nu lucrează nimic nu este vrednic să
mănânce, precum zice apostolul. Unul pe altul să ne chivernisim, căci unul este
neputincios şi altul puternic. Să nu ne certăm, ci numai binele să săvârşim. Să fim
dulci la vorbă, împăciuitori în cuvânt, milostivi, blânzi, ascultători, plini de îndu-
rare şi de roduri bune. Pacea lui Dumnezeu să umbrească gândurile şi inimile
noastre şi să ne învrednicească Împărăţiei Cerurilor în Hristos Iisus Domnul
nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul 48: În Vinerea aceleiaşi săptămâni: despre împodobirea locaşului


nostru sufletesc cu fapte bune

Fraţilor şi părinţilor, când un mire vrea să-şi zidească casă mare şi luminoasă, n-are
odihnă nici ziua nici noaptea, trudind, îngrijindu-se şi nevoindu-se până termină
casa. Şi atât îl munceşte grija şi silinţa la lucru, încât mintea şi cugetul lui nu
încetează mereu socotind cât de frumos şi de bun să fie acoperământul, cât de
plăcute şi frumoase să fie tencuiala şi celelalte, încât oricine va vedea zidirea s-o
râvnească şi s-o laude. De-l împiedică cineva de la lucru, îi pare foarte rău şi se
tulbură, ca şi cum i s-ar face o mare nedreptate.

Scopul cuvântului, prea cinstiţii mei fraţi, este acesta: de vreme ce şi noi, fiecare,
zidim locaş pentru sufletul nostru - nu casă văzută şi stricăcioasă făcută din pietre
şi lemne, ci locaş ceresc nestricat şi veşnic făcut din fapte bune şi din darurile
Duhului Sfânt - spuneţi-mi, nu se cade să ne silim în tot chipul? Să ne arătăm noi
mai leneşi decât cei ce-şi zidesc case stricăcioase? N-ar fi o nedreptate?
O casă stricăcioasă e locuită de oameni ce-şi iubesc numai trupurile lor şi după ce
schimbă mulţime de stăpâni, învechindu-se, se năruie şi cade, pentru ca iarăşi să se
refacă cu trudă. Locaşul nostru nematerialnic se zideşte cu fapte bune şi primeşte
într-însul locuitor pe însuşi Duhul Sfânt, precum zice apostolul: „ Voi sunteţi
Biserica lui Dumnezeu celui viu; Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi“. Apoi,
când ieşim din această lume, merge cu noi în ceruri unde îl avem veşnic.

Oare e drept să se zidească cu lene şi cu trândăvie? Cu adevărat, mare nedreptate şi


înfruntare va fi.

Zidirea faptelor bune începe cu frica de Dumnezeu, precum, zice dumnezeiasca


Scriptură: „începătura înţelepciunii este frica Domnului“. Apoi vin cele patru mari
fapte bune, adică: înţelepciunea, vitejia, curăţia şi dreptatea. Unite cu altele şi
legate cu legătura dragostei, ele alcătuiesc Biserică sfântă şi locaş bine primit
Domnului.
Acest locaş să-l zidim, fraţilor, şi să-l împodobim cu fapte bune, ca să ne
învrednicim să avem locuitor în noi pe Duhul Sfânt, şi astfel şi pe îngeri să-i
veselim şi pe oameni să-i folosim cu faptele bune.

Iar pentru că între celelalte fapte bune înfrânarea, întru care acum ne aflăm, este
foarte mare, să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit şi am isprăvit zilele
acestei sfinte săptămâni după plăcerea lui Dumnezeu.

Feţele noastre s-au schimbat, s-au ofilit, dar strălucesc prin darul postului. Ura
noastră a devenit amară prin scormonirea veninului ce se naşte din postire, dar
sufletele noastre s-au îndulcit cu nădejdea şi cu bucuria mântuirii. Aceste două
alcătuiri, sufletul şi trupul, din fire se împotrivesc şi când se întăreşte o parte,
cealaltă slăbeşte. Deci şi noi, fraţilor, să ne bucurăm că am făcut partea sufletului
nostru mai tare.

De spune cineva că a mânca în toate zilele câte odată, vom micşora înfrânarea, să
nu se teamă. Că de ar fi fost aşa, nu ne-ar fi poruncit Dumnezeu, să cerem la Tatăl
nostru hrana trebuincioasă de toate zilele sau corbul n-ar fi mers la proorocul Ilie
cu hrană în toate zilele, nici la dumnezeiescul Pavel cel de la Tibe, nici marele
Antonie nu ar fi găsit cu cale să mănânce în toate zilele câte puţin.

Mi se pare că, de vreme ce trupul nostru slăbeşte de osteneala zilei, Dumnezeu,


care ne-a zidit, a vrut ca să fie întărit cu hrana cea din toate zilele, ca să poată lucra
poruncile lui Dumnezeu. Aşadar să nu fie omul ca un slăbănog, aşa cum sunt cei ce
postesc două zile sau chiar trei, încât de multe ori nu pot să facă nici metanii, să
cânte sau să citească la vreme, cum se cade, nici celelalte slujbe nu pot să le
săvârşească. A mânca în toate zilele, nu este un lucru pentru cei ce n-au ajuns la o
stare desăvârşită, ci mai degrabă, desăvârşiţii şi marii bărbaţi au urmat canonul şi
rânduiala ce am arătat şi pentru ei toate rânduielile noastre sunt bune, după
plăcerea lui Dumnezeu alcătuite şi de sfinţii Părinţi îndreptate.

De ne-ar dărui Dumnezeu şi nouă mai multă sănătate şi putere trupească şi


sufletească, ca să putem sluji lui Dumnezeu cel viu şi adevărat şi să aşteptăm ziua
răsplătirii de apoi, în care să dea Dumnezeu să străluciţi ca soarele între sfinţii cei
din veci, moştenind Împărăţia Cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia
este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.

Cuvântul 49: La Duminica Ortodoxiei: să nu ne silim la săvârşirea faptelor


bune peste putinţa noastră şi să hrănim sufletul cu cugetări duhovniceşti

Părinţilor şi fraţilor, după cum orice lucru bun este greu la început, aşa şi începutul
sfântului post ne-a pricinuit oarecare greutate din cauza schimbării bucatelor şi a
slujbei. Dar cu cât trece vremea, prin obişnuinţă, lucrul va fi mai uşor cu ajutorul
lui Dumnezeu, precum zice dumnezeiasca Scriptură: „Toată truda vremelnică, la
început, aduce întristare, iar pe urmă aduce rodul dreptăţii şi al păcii“. Aşa şi nouă:
osteneala ni se pare grea, însă osteneala trece şi se duce. Pe urmă, când vom simţi
folosul sufletesc adus de înfrânare, ne vom veseli foarte.

De vreme ce ne-am învrednicit, cu ajutorul şi darul lui Dumnezeu, ca să trecem o


săptămână din post, să înmulţim sârguinţa în celelalte zile ale postului, ştiind că
osârdia dă putere sufletului şi trupului, pe cele grele le face uşoare şi pe cele
anevoioase le face lesnicioase, după cum lenea pe cele uşoare le face grele şi pe
cele lesnicioase le face anevoioase. Însă în osteneala şi strădania noastră, să avem
măsură şi cu bună socoteală să ne chivernisim, ca să păzim şi sănătatea trupului.

Ce folos să se sârguiască cineva, la început, peste puterea sa, apoi să se ostenească


şi să înceteze? De aceea au zis Părinţii, că mai bine este câte puţin şi pururea să se
ostenească omul, decât mult şi puţină vreme. Aşa să fie şi silinţa noastră cea după
Dumnezeu.

Iar pentru că ziua este mare şi aduce omului greutate, noi să petrecem vremea zilei
în gânduri duhovniceşti neîncetate şi să ne îndeletnicim cu acelea, prin care se
hrăneşte şi se mângâie sufletul. Să nu lăsăm mintea învăluită de lucruri lumeşti, cu
pilde de tulburare şi amărăciune, ci să cugetăm la cele dumnezeieşti, pline de
dulceaţă şi de bucurie. Mintea noastră, fraţilor, să fie pururea la Dumnezeu şi la
cele cereşti, la frumuseţile Raiului, la locaşurile veşnice, la cetele îngerilor.

Să cugetăm şi să gândim: oare unde se află sufletele drepţilor şi unde ale


păcătoşilor? Ce frică şi cutremur va cuprinde pe toţi, când se va arăta Hristos?
Când, precum zice dumnezeiasca Scriptură, ,,cerurile cu mare sunet se vor strânge
şi ca o hârtie se vor înfăşura, cele patru stihii şi mai ales pământul şi cele ce sunt
într-însul se vor arde, marea aceasta se va usca de acel mare foc, sufletul se va
împreuna cu trupul său, cu care a trăit în această lume " şi câtă mulţime de oameni
va fi atunci de la Adam până la sfârşitul lumii.

Oare cât va fi de înfricoşată faţa Domnului cea slăvită, care va străluci şi va trimite
raze mai multe decât ale soarelui? Ce glas vom auzi oare dela El? Glasul cel blând
care zice: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu?“ Sau glasul cel înfricoşat care
zice: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor?“ în scurt, cum va fi sfârşitul, când
drepţii vor fi chemaţi, cu slavă multă şi cinste, la Împărăţia Cerurilor şi cum vor fi
osândiţi păcătoşii, trimişi cu multă ocară în chinurile veşnice? Să ne gândim,
fraţilor, şi să ne îngrijim pururea de acestea, fiindcă suntem străini în lumea
aceasta, iar vieţuirea noastră este în cer. Numai prin aceste bune socotinţe vin
lacrimile şi luminarea sufletului şi petrece omul viaţa în pace, fără tulburare, având
bucurie duhovnicească şi nădejde ca să câştige bunătăţile cele viitoare, în Hristos
Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Extras din cartea: Sfântul Teodor Studitul - Cuvântări duhovniceşti)


Arhimandritul Ioil Konstantaros - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi
evlavioşilor creştini-ortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost
stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după
groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase.

Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol


important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea prin ce ispite şi pericole a
trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că
această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul. Însă, într-
o percepţie mai generală, s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se
prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor.

Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele


“norului” Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă,
într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după
vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava
Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu
sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri
nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în
diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de
mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească.
Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne
străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau
ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă?

Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea


sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-
L mânie pe Dumnezeu?

Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea


una dintre multele “biserici” care există în lume?

Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în
afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului
ecumenism a distrus centrele sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi
voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că “un plâmân al Bisericii este Biserica
Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte”?

Din nefericire, fraţii mei – şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci


ca să ne trezim – din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi
luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt
calomniate şi bârfite, cum că chipurile “au divizat Biserica şi acum se află la
judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh
ecumenic – n.tr.). Doamne, miluieşte!…

Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei


noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a
perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la
marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi “bine-cuvântarea”
(«ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă
creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul…
(aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar –n.tr.) Slavă îndelung răbdării Tale,
Doamne! Slavă Ţie!

Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că


toate acestea sunt un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici
măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de
deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea
monahismul “mutant (preschimbat)”, care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi
şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist,
atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa
noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie,
libertate… şi chiar însăşi viaţa noastră!

Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu
Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi.

“Să orăcăie broaştele” ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii”


sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină” înţelegeri secrete care
nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre.

Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin
harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile
Credinţei noastre.

Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar


dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în
cadrul întâlnirilor obscure se “va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas
puternic, “într-un singur trup şi cu o singură gură”, vom cânta şi vom mărturisi
victoriosul imn al Credinţei noastre: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită
Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de Părinţi predanisită. Întru tine ne-am
născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi
de mii de ori vom muri pentru tine!”

Fie, fraţilor! Amin.

(tradus din greacă: ierom. Fotie)


Pr. James Thornton - Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, în
Duminica întâi a marelui Post, Duminica Ortodoxie: “Să alergăm la luptă”

Astăzi este Duminica Ortodoxiei, Duminica întâi a Postului Mare. Este numită
Duminica Ortodoxiei pentru că prăznuieşte biruinţa credinţei drept slăvitoare
sau ortodoxe asupra tuturor potrivnicilor ei, dar îndeosebi asupra celor care
păreau să facă parte din obştea creştină, a ereticilor care pretindeau că sunt
ortodocşi, dar aveau un crez diferit de cel înmânat nouă de Hristos, de Sfinţii
Apostoli, de Sfinţii Evanghelişti şi de Sfinţii Părinţi.

Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită pentru întâia dată pe 11 Martie 843, chiar
după înfrângerea iconoclaştilor, a luptătorilor împotriva Sfintelor Icoane. Aceşti
eretici nu puteau să conceapă că lucruri materiale, precum lemnul şi vopseaua
icoanelor, se sfinţeau de către Dumnezeu pentru a fi folosite de creştini la
rugăciune şi spre întărirea credinţei lor. Ei îşi închipuiau, în chip greşit, că toate
lucrurile materiale sunt rele sau sunt măcar cumva întinate, pângărite şi, de aceea,
folosirea lucrurilor materiale pentru a-L înfăţişa pe Dumnezeul întrupat, Hristos
Iisus, sau pe Preasfânta Sa Maică, Pururea-Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea
Maria, sau pe Sfinţi ar fi fost ceva nepotrivit.

 Ei uitaseră însă că Însuşi Dumnezeu a spus despre toate lucrurile materiale


pe care le-a făcut că sunt în esenţă bune foarte.
 Ei uitaseră că Dumnezeu S-a îmbrăcat în materie, cu trupul şi sângele
omenesc, şi S-a făcut om pentru mântuirea noastră.
 Ei uitaseră că pâinea şi vinul obişnuit se sfinţesc prin puterea Sfântului
Duh, prefăcându-se în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeu.
 Ei uitaseră că acelaşi Sfânt Duh îi sfinţeşte pe Sfinţii Săi, care au fost şi sunt
oameni precum noi, cu un aspect material.

Le-au uitat sau au ales să le treacă cu vederea pe toate acestea, şi mai multe chiar.

Când cercetăm această perioadă a istoriei Bisericii, devine repede evident că, de
fapt, iconoclasmul nu a fost doar o erezie privind Sfintele Icoane, adică ceva care
cuprinde întreaga învăţătură ortodoxă mai puţin credinţa în icoane, Dacă aşa ar fi
stat lucrurile, ar fi rămas doar o erezie primejdioasă, deşi poate nu la fel de
otrăvitoare precum a fost în realitate. Iconoclasmul a pretins că este o mişcare
îndreptată împotriva icoanelor, dar, la o examinare mai atentă, este limpede că, în
adâncul său, iconoclasmul a fost de fapt un atac la însăşi esenţa credinţei ortodoxe.
A fost, asemenea rudei sale – mişcarea ecumenică contemporană -, o sinteză a
tuturor ereziilor, o adevărată orchestră drăcească de ţipătoare dezacorduri şi
neplăcute Cacofonii.

De aceea, Duminica Ortodoxiei nu prăznuieşte doar biruinţa Bisericii asupra


iconoclasmului din veacul al IX-lea, ci şi biruinţa ei asupra tuturor ereziilor,
asupra a tot ceea ce este în dezacord şi potrivnic credinţei ortodoxe, în
deplinătatea ei.

Îi prăznuieşte îndeosebi pe vitejii apărători ai credinţei care au pătimit tot felul de


prigoane pentru minunata lor bărbăţie în susţinerea adevărului. în Epistola ce s-a
rânduit a se citi în Duminica aceasta, Sfântul Pavel vorbeşte tocmai de acei
apărători ai adevărului împotriva minciunii. Scrie despre Sfântul Proroc Moise
(cca. 1571 î.Hr. – cca. 1451 î.Hr.), care ar fi putut trăi ca prinţ al împărăţiei
Egiptului, cu toată opulenţa, podoabele şi plăcerile la care ar fi fost îndreptăţit. El a
ales mai vârtos a pătimi împreună cu norodul lui Dumnezeu , după cum spune
Sfântul Pavel. A socotit credinţa în Dumnezeu a fi nespus mai importantă decât o
viaţă vremelnică de belşug şi privilegii.

Sfântul Pavel continuă apoi pomenirea multor alţi eroi ai Vechiului Legământ,
care, precum Sfântul Moise, au ajuns la o răscruce în viață, răscruce la care au fost
siliţi să aleagă între bine şi rău, între adevăr şi greşeală, între păcat şi virtute. Aceşti
bărbaţi şi femei sunt eroi pentru că, atunci când au dat piept cu răscrucea, au
ales fără şovăială calea dreptăţii, a adevărului şi a virtuţii. In lumea aceasta
căzută, acea alegere este totuşi aproape întotdeauna o alegere dureroasă. Acea cale
le-a adus, spune Sfântul Pavel, batjocuri şi bătăi, (…) legături şi temniţe; cu
pietre au fost ucişi, cu fierăstrăul au fost tăiaţi, au fost ispitiţi, cu ucidere de
sabie au murit şi tot aşa. Altora le-a adus sărăcie: au pribegit în piei de oaie şi în
piei de capră; [au fost] strâmtoraţi, necăjiţi, chinuiţi .

Cei „bogaţi şi vestiţi”, cei „plini de succes”, „numele mari”, „stelele”,


„celebrităţile”: aceştia sunt eroii măsluiţi pe care îi preţuieşte cu adevărat lumea. In
pofida feluritelor pretenţii că n-ar fi aşa, lumea nu-i înţelege şi nu-i acceptă pe eroii
credinţei şi ai adevărului. De aici, prigoana şi defăimarea; de aici, batjocura şi
râsul. O prăpastie fără fund desparte standardele lumii de cele ale lui Dumnezeu.

Legat de Biruinţa Ortodoxiei, cred că trebuie să înţelegem şi acest termen în


contextul său veşnic, nu doar în cel vremelnic. Ortodoxia, este adevărat, a biruit
mereu în faţa potrivnicilor ei, de-a lungul istoriei. Gnosticii, maniheii, arienii,
nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii şi mulţi alţii au fost cu toţii înfrânţi. Alţi
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, păgânii, musulmanii şi bolşevicii au fost, la rândul lor,
înfrânţi. Acestea au fost mari biruinţe, vrednice de prăznuire; la fel sunt şi Sfinţii
fără de teamă ce au rămas neclintiţi pentru Hristos, în pofida tuturor.

Totuşi, să fim atenţi la faptul că Cel Viclean nu se odihneşte niciodată. Când, cu


harul lui Dumnezeu, este înfrânt un vrăjmaş al său, putem fi siguri că deja satana
are un nou vrăjmaş care-şi aşteaptă rândul, cum s-ar zice. Aşadar, biruinţele într-un
înţeles pământesc, vremelnic, nu înseamnă o pace statornică în Biserică. Se vor ivi
curând noi potrivnici. Totuşi, Biserica Ortodoxă îşi va găsi întotdeauna apărători
şi Hristos îşi va călăuzi întotdeauna turma către biruinţă, prin robii sau
necazuri, până la sfârşitul veacului, când Biserica – adică toate credincioasele ei
mădulare din toate veacurile – va via pururea în strălucirea Luminii celei
necreate a harului lui Dumnezeu. Aceea va fi Biruinţa cea de pe urmă şi veşnică a
Ortodoxiei.

Atunci când vorbim în legătură cu Biruinţa Ortodoxiei despre potrivnici, vorbim


desigur de marii potrivnici din istorie. Dacă ne vom învrednici să fim chemaţi de
Dumnezeu pentru a rezista unor astfel de potrivnici, atunci Dumnezeu ne va cere
aceeaşi bărbăţie pe care a cerut-o sfinţilor Vechiului şi Noului Testament, ca şi
sfinţilor din cele douăzeci de veacuri ce au urmat. Chiar dacă aceasta nu se va
petrece în timpul vieţii noastre, deşi pare posibil, se cer oricum multe de la noi.

Sfântul Pavel zice: Drept aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de
mărturii, lepădând toată povara şi păcatul cel ce lesne ne împresoară, cu răbdare să
alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră. In viaţa obişnuită pe care o trăim,
ne confruntăm cu vrăjmaşi ceva mai obişnuiţi, nu cu vrăjmaşi de o mărime uriaşă,
care afectează istoria, precum iconoclaştii sau arienii din trecut, vrăjmaşii noştri
sunt cei ce fac necazuri tuturor bărbaţilor şi femeilor, în toate zilele vieţii: povara
prea multor griji lumeşti şi povara păcatelor.

Sfântul Pavel stăruieşte să ne îmbărbătăm cu pilda vitejilor sfinţi ai Vechiului


Legământ. Dacă ei au putut să renunţe la toată bogăţia, puterea şi privilegiile lor
pentru credinţă, sau să rişte chinuri şi moarte din credincioşie pentru Dumnezeu, cu
atât mai mult noi ar trebui să putem lepăda toată povara şi păcatul cel ce lesne ne
împresoară .

Sfântul Pavel aseamănă această misiune cu un atlet ce aleargă într-o competiţie, o


luptă, în care trebuie evitată toată greutatea în exces. El ne spune să lepădăm toată
povara şi păcatul ca să putem cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea
noastră. Este limpede, de vreme ce Apostolul zice cu răbdare să alergăm , că lucrul
la care se gândeşte atunci când foloseşte această metaforă nu este o alergare de 100
de metri, în care victoria este dată de viteză. Nu, el vorbeşte aici de o cursă distanţă
lungă, de un maraton, în care, pentru a câştiga, contează rezistenţa, tăria şi răbdarea
– în care simpla încheiere a cursei înseamnă biruinţa.

“Din Apostol Citire….”


Pr. James Thornton
Ed. Egumenița
(Trad.: Radu Hagiu)
Sfinţii Părinţi de la Optina - Despre Ortodoxie

Acum, creştinismul este urât peste tot. El este pentru oameni un jug care îi
împiedică să trăiască după voia lor, să săvârşească liberi păcatul. (Cuviosul
Varsanufie, 5, p. 38, din 06.03.1908)

Noi, ortodocşii, nu trebuie să susţinem erezia şi să avem legătură cu ereticii.


Nicăieri nu se spune că trebuie să ne rugăm numai înaintea icoanei din Kaluga a
Maicii Domnului (care se află în mâinile bisericii „reînnoite"). Orice altă icoană a
Maicii Domnului este tot sfântă. Şi, chiar de ar trebui să suferim, să nu trădăm
Ortodoxia. (Cuviosul Nicon, 8, p. 324)

Fratele dumneavoastră vă scrie: „Dogmele sunt nişte teze clar formulate. Dogmele
au fost elaborate de Sinoadele Ecumenice". Dogma nu este o teză omenească, clar
formulată, ci este adevărul dumnezeiesc despre Dumnezeu, este un adevăr pe care
oamenii singuri nu l-ar putea pricepe nicidecum dacă el nu ar fi descoperit de
însuşi Dumnezeu. Adevărul poate fi cercetat, adevărul poate fi cunoscut, adevărul
poate fi confirmat. Dar a hotărî adevărul nu se poate. Şi oamenii de bună credinţă
nici nu spun aşa. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, p. 77)

Fratele dumneavoastră afirmă: „De la dogme la duhul creştinismului este o


distanţă ca de la pământ la cer". Nu este adevărat. Când Fiul lui Dumnezeu, Care
S-a întrupat, le-a descoperit ucenicilor Săi, apostolilor, dogma despre Sfânta
Treime, spunând: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28,19), în acelaşi timp a unit în
chip nedespărţit cu această dogmă şi învăţătura despre duhul creştinismului,
zicând: Invăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 20).

Toţi cei ce au judecată sănătoasă ştiu că duhul creştinismului şi totodată Duhul lui
Hristos se află în păzirea poruncilor lui Hristos. Dar fratele dumneavoastră a
născocit un alt duh al creştinismului. Cum poate exista duhul creştinismului fără
Hristos, fără păzirea învăţăturii lui Hristos? Duhul lui este un duh născocit şi nu
merită nicidecum să se numească creştin, deoarece îşi propune să-i iubească pe toţi
oamenii fără deosebire, atât pe creştini cât şi pe musulmani, şi pe păgâni. Iar
Domnul Hristos în învăţătura Sa a făcut o deosebire aici, zicând în Evanghelie: De
nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18,17). Şi
însuşi Domnul cel Atotbun pe cei drepţi îi iubeşte, iar pe cei păcătoşi doar îi
miluieşte. Şi adevăraţii creştini, urmând Domnului, fac la fel: tuturor oamenilor
fără deosebire le arată milă şi îngăduinţă, iar dragoste deplină le arată numai
celor drept credincioşi! (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea 1, pp. 77-78)

Fratele dumneavoastră spune: „Erezia este abaterea de la părerea majorităţii".


Nu este adevărat. Erezia este abaterea de la adevărul dumnezeiesc, nu de la părerea
majorităţii. Nu majorităţii i-a încredinţat Domnul adevărul când a spus: Nu te
teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia
(Luca 12, 32). Biserica romană întrece numeric Biserica Ortodoxă, dar, abătându-
se de la adevăr, a căzut în erezie Adevărata Biserică acceptă întreaga Scriptură, atât
Vechiul cât şi Noul Testament, în toată cuprinderea şi plinătatea ei. De exemplu,
într-un loc in Sfânta Evanghelie Domnul spune: Iar când va veni Mângâietorul,
pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar în alt loc al
Evangheliei se spune că Domnul, când le-a dat apostolilor puterea de a ierta
păcatele, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23).
Biserica Ortodoxă, aprobând aceste două locuri, mărturiseşte că Duhul Sfânt
purcede de la Tatăl şi se dă credincioşilor prin Fiul. Biserica romană, însă, lăsând
la o parte primul loc din Evanghelie şi cuvintele Domnului şi întemeindu-se numai
pe al doilea loc, afirmă că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul şi astfel în dogma
despre Sfânta Treime se află două izvoare. Această nepotrivire se poate vădi şi prin
asemănarea cu soarele. Din soare se naşte lumina şi ies razele. Nimeni nu afirmă că
razele ies şi din lumina soarelui,ci doar că fără lumina soarelui razele nu strălucesc.
Aşa şi Arie şi-a promovat erezia sa cea rea din cele două locuri evanghelice, lăsând
la o parte principalul.
La evanghelistul Ioan, Domnul, vorbind despre egalitatea Sa cu Tatăl după
Dumnezeire, a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10, 30). Iar în alt loc,
zicând că El după omenitate este mai mic decât Tatăl, a spus: Tatăl este mai mare
decât Mine (Ioan 14, 28). Arie, alegând pentru întărirea părerii sale locul al doilea
şi respingându-1 pe cel dintâi, a promovat erezia sa cea rea şi vătămătoare de
suflet. Şi aşa au făcut toţi ereticii, întărind învăţătura lor mincinoasă cu locuri din
Sfânta Scriptură pe alese: iar adevărata învăţătură de credinţă este întărită de Sfânta
Scriptură în plinătatea ei (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, p. 78).

Fratele dumneavoastră atribuie ura şi duşmănia adevăraţilor păstori ai Bisericii,


care s-au întrunit la Sinoadele Ecumenice. Acest lucru nu este drept. Dacă în acel
timp au existat ură şi duşmănie, au existat numai din partea opusă a ereticilor. Iar
adevăraţii păstori s-au adunat la Sinoade din dragoste pentru aproapele şi pentru
împăcarea adevăraţilor creştini, tulburaţi de răzmeriţa şi de învăţătura mincinoasă a
ereticilor, iar în al doilea rând, pentru cercetarea şi întărirea adevărului, după
porunca Domnului însuşi: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă
veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5, 39). Iar în al treilea
rând, păstorii Bisericii se întruneau uneori în Sinoade pentru apărarea adevărului şi
din datorie, pentru că Domnul îi numeşte năimiţi pe acei păstori, care, văzându-i pe
eretici, ca nişte lupi, prădând turma lui Hristos, nu îi gonesc şi refuză să-şi apere
turma cu tărie. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, pp. 78-79)

Fratele dumneavoastră spune: „Eu socotesc că este foarte posibil ca omul să


cunoască toate dogmele credinţei şi în acelaşi timp să fie foarte departe de duhul
creştinismului". Este adevărat că uneori, din păcate, aşa este. Numai că aceşti
oameni, dacă vor să-şi îndrepte viaţa lor, găsesc foarte uşor calea mântuirii. Iar
cine are idei greşite, confuze şi false despre credinţa şi adevărul creştin, acela cu
greu va dobândi mântuirea, chiar dacă şi-ar dori-o. Şi cu atât mai mult îi va fi cu
neputinţă să aibă duhul creştin şi duhul lui Hristos.

Din toate cuvintele fratelui dumneavoastră se vede că el a nimerit în secta


indiferentiştilor, care învaţă aşa: să crezi cum voieşti/numai să ai dragoste de
aproapele. Indiferentiştii încearcă să-şi întemeieze părerea lor pe învăţătura
[apostolului] Ioan Teologul. însă în Epistolele lui se spune că în afară de Duhul lui
Hristos există un duh amăgitor şi duhul antihriştilor. De aceea Sfântul Ioan ne şi
previne să nu dăm crezare oricărui duh, ci să cercăm duhurile dacă sunt de la
Dumnezeu (1 Ioan 4,1). (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea 1, p. 79)

îmi scrieţi că fratele dumneavoastră a terminat studiile la universitatea din


Petersburg. Dacă cineva ar încerca să-1 convingă pe fratele dumneavoastră că nu
trebuia să înveţe nici la gimnaziu, nici la universitate, ci trebuie doar să aibă
dragoste de aproapele şi aşa va dobândi o funcţie bună la tribunalul regional sau
chiar la Curtea Supremă, ar crede el aşa ceva? La fel trebuie să gândim şi despre
faptul că este cu neputinţă să aibă Duhul lui Hristos cel care nu are ştiinţa dreaptă
şi adevărată a dogmelor credinţei creştine.

Dacă fratele dumneavoastră este un om sincer şi de bună credinţă, aşa cum îmi
scrieţi, atunci să se roage cu credinţă Domnului nostru Iisus Hristos ca El să-1
înveţe adevărul şi după aceea să citească tot cu credinţă „Mărturisirea ortodoxă" a
lui Petru Movilă. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, pp. 79-80)

Domnul în Sfânta Evanghelie grăieşte: De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie


ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18,17). Va fi bine, oare, la înfricoşata Judecată
pentru cel ce va apărea acolo în rândul păgânilor? Pentru rusul ortodox este mai
bine şi mai sigur să gândească şi să lucreze nu nemţeşte şi nu după obiceiurile
străine, ci potrivit cu regulile Bisericii Ortodoxe. Apostolul scrie: Este un Domn, o
credinţă (Efes. 4, 5), adică, aşa cum există un singur Dumnezeu adevărat, tot aşa
există şi o singură mărturisire de credinţă adevărată, care se trage de la
Ierusalim, nu de la Roma. Biserica Ortodoxă pe tot pământul este una singură -
în Ierusalim, în Antiohia, în Alexandria, în Grecia şi în Rusia. (Cuviosul
Ambrozie, 23, Partea I, p. 86)

în însemnările despre unirea vie a Rusiei cu Grecia, după părerea mea, ar trebui
mai întâi de toate să avem în vedere modul în care Domnul a întemeiat la început
Biserica Ortodoxă Universală, care era alcătuită din cinci Patriarhii; când Biserica
Romei s-a desprins de Biserica Universală, Domnul a întregit oarecum această
lipsă prin întemeierea în nord a Bisericii Ruse, aducând Rusia la creştinism prin
Biserica Greciei ca reprezentantă de frunte a Bisericii Universale. Dintre
ortodocşi, cei care sunt atenţi şi chibzuiţi văd aici două lucrări ale proniei lui
Dumnezeu: în primul rând, Domnul prin întoarcerea târzie a Rusiei la
creştinism a păzit-o de vătămarea papiştilor, iar în al doilea rând a arătat că
Rusia, adusă la lumina creştinismului prin Biserica Greciei, trebuie să fie unită
cu acest popor ca reprezentant de frunte al Bisericii Ortodoxe Universale şi nu
cu alte popoare, vătămate de erezii. înaintaşii noştri aşa au şi procedat, văzând,
poate, exemplul jalnic, în afară de cel al romanilor, pe cel din Biserica Armeană,
care prin desprinderea sa de Biserica Universală a căzut în multe rătăciri. Armenii
s-au rătăcit din două motive: în primul rând, au acceptat clevetirile aduse la adresa
Bisericii Universale, iar în al doilea rând, şi-au dorit să se conducă singuri şi în
schimb s-au supus influenţei subtile a apusenilor, care le-au îngrădit chiar şi
ţinutul. Vrăjmaşul cel rău şi viclean, care stăpâneşte iadul, a încercat şi încearcă să
urzească şi împotriva ruşilor, numai că printr-un alt mod. Armenii s-au încurcat de
la început prin acceptarea clevetirilor aduse împotriva Bisericii Universale, iar apoi
prin dorinţa de a se conduce singuri. Iar ruşii pot fi mai aproape de aceleaşi fapte,
acceptând clevetirile aduse împotriva întâistătătorilor Bisericii Universale. Şi
astfel, din pricina vicleniei vrăjmaşului şi a greşelilor noastre, reiese că noi,
abătându-ne samavolnic de la unirea cea folositoare şi mântuitoare cu Biserica
Sobornicească, fără să vrem şi fără să ne dăm seama cădem sub influenţa cea
dăunătoare a concepţiilor apusene, de care ne-a păzit şi ne-a îngrădit însăşi pronia
Cerească, cum am spus mai sus. Deoarece acum toţi suntem îndatoraţi faţă de greci
şi, mai ales, faţă de preoţimea greacă, în însemnări ar trebui cumva să-i pomenim
într-un loc sub numele de Patriarhii Răsăritului, iar în alt loc sub numele de
Biserica Sobornicească, ai cărei reprezentanţi de frunte sunt. De asemenea, ar
trebui să avem în vedere că una este supunerea necondiţionată şi alta este unirea cu
Biserica Greacă. In ultimul caz nu există nici o obligaţie faţă de supunerea
necondiţionată. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, pp. 208-209)

(din Filocalia de la Optina vol.2)


Pr. Efrem Athonithul - Despre Ortodoxie

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem


înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată
sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni
l-a dat Însuşi Dumnezeu Cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-
a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris
ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh.
Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi
practică, aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei,
Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul Ierarh Policarp care a fost după cum ştiţi, ucenicul
apostolilor şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul sec al
XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au
îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara
tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade,
acele adunări binecuvântate formate din membrii ai Bisericii lui Hristos veniţi
din toată lumea. Acei purtători de Dumnezeu părinţi "înzestraţi cu toţii cu ştiinţa
sufletului şi Duhul Dumnezeiesc" au discutat despre marile probleme care îl
preocupă pe omul duhovnicesc şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei
duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată
oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi
copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au
dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai
frumos eroism, izbândă împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia
şi Împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi


imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul,
lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul
profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi
sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a
Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo
sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei
aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria.
Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea
oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul
Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit
oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru
desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii.

Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda
monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti
ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre
îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la
Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii
lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru


îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de
oameni luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie ci în general,
ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat
naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine,
în care au slujit primii 7 diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul
neamurilor, Pavel a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu
propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri.
Lucrători sociali au fost şi urmaşii Apostolilor, Episcopii. Nu există o sugrumare
mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat
doar cu dogmă şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după
cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol
funcţionau cantine pentru 7 mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele
maternităţi. Nu numai episcopii ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel
de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia, Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi
dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl


vedem în mucenicie.

Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi
vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, Împăratul
cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahi atraşi
de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde
doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe
Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei,
pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, mitropolitul
Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari,


combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a
răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi a blândeţii. Această cale
spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi
astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre
Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc
al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi


autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit,
a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al
protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit.
Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip
sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost
neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultură. După cum spune troparul
Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a
îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl
conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos.

Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie şi umanism


autentic şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră.

Nu teoretic ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar


aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire.


Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este
mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii
adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie prea frumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi,


nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, invredniceşte-ne să
vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!
Părintele Arsenie Boca – Chemări la apostolie

"De acum veţi vedea cerul deschizându-se"(Ioan 1,51).

Găsiţi descrise de alţii, şi mult mai bine, mocnirea strânsă în chingi şi agitaţia
ascunsă a poporului evreu sub ghearele pajurei romane. O pomenesc în treacăt, ca
să ne dăm seama de acea atmosferă încărcată de la răscrucea numărării timpului,
atmosfera aşteptării de istov a lui Mesia. Pentru unii era aşteptare politică; pentru
alţii, mult mai puţini, o aşteptare religioasă. Irod a sărit cu sabia în calea istoriei.
Masacrul copiilor - 14.000 de prunci, încă nu se uitase. Până şi pe copiii săi îi
aştepta cu sabia în mână. Iar cele petrecute mai pe urmă la Iordan, unde un ascet
nemaivăzut de fioros, tăia cu gura ca o secure, trupul putregaiului, plin de şerpi şi
de năpârci, şi vestea pe Unul mai mare ca el, care va turna şi foc peste ei; - toate
acestea dădeau aşteptării o tensiune de fior metafizic, unic în istorie. Nu-i vorbă era
şi o aşteptare de mii de ani de-a rândul.

Iată cum au decurs primele „găsiri" ale marelui aşteptat. Prima, care ştia mai mult
decât ceilalţi oameni, era Fecioara Maria din Nazaret, apoi dreptul Iosif. Al
treilea a fost Ioan Botezătorul, care-şi câştigase autoritate de prooroc; - de altfel
şi era: capătul proorocilor - autoritate cu care a prezentat iudeilor pe Iisus:
„aşteptarea neamurilor", sau Mesia-Hristos. Deci Ioan ştia desfăşurarea
lucrurilor. Cu botezul lui Iisus menirea lui lua sfârşit: „De acum El să crească, iar
eu să scad !"

Apoi Ioan, vorbind odată cu doi ucenici ai săi, vede pe Iisus venind, şi-L arată
ucenicilor săi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu". Unul din ucenici era Andrei,
cel întâi chemat, care, după cuvântul ascetului şi mărturia sufletului său, recunoaşte
în Iisus pe Dumnezeu. Atunci, într-o bucurie negrăită, într-o suflare, aleargă acasă
şi-i spune şi lui Simon - ce avea să fie Petru - : „Am găsit pe Mesia !" - Şi 1-a adus
la Iisus.

A doua zi, în drum spre Galileia, Iisus găseşte pe Filip, pe care 1-a chemat: „Vino
după Mine !" A recunoscut şi acesta prezenţa lui Dumnezeu în Iisus. De bucurie -
şi aşa-i bucuria: alergi cu ea să o împărtăşeşti primului găsit - găseşte pe Natanail,
căruia-i vesteşte: „Am găsit pe Acela de care au scris Profeţii !" Natanail, luat prin
surprindere, nu prea ieşea din rezervă, dar, ocărând Nazaretul, aude argumentul
decisiv: „Vino şi vezi!"

A venit. S-a prezentat ca un Toma. Iisus îl preţuieşte în sinceritatea rezervei sale,


spunându-i: „Iată israilitean fără vicleşug".

Natanail II întreabă: „De unde mă cunoşti ?" (In viaţa lui Natanail era o taină, pe
care n-o ştia nimeni, decât el şi mama sa. El scăpase de urgia lui Irod ascuns de
mama sa la trei zile după naştere, sub frunzele smochinului - precum întăresc
acestea sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, în „întrebări"). Deci, când s-
a văzut descoperit şi-a dat seama că are în faţă pe Dumnezeu. N-a mai putut. A
strigat în extaz: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu !" Deşi trăieşte un moment culminant,
totuşi Iisus desăvârşeşte explozia convingerii sale, zicând: „Mai mari decât
acestea vei vedea: amin, amin zic vouă, de-acum veţi vedea Cerul deschizându-se
şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului". Cu
toate acestea Natanail nu figurează printre cei 12 apostoli, ci printre cei 70.

Cuvântul s-ar putea sfârşi aci cu întrebarea: Tu pe cine-ai chemat la Iisus ? Vecinu-
tău bate crâşmele, verişoara-ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică,
copiii tăi umblă noaptea la jocuri şi scuipă după preot; - la Iisus n-ai pe nimeni de
adus ?...

- Poate ai de gând să te-aduci pe tine; - că până nu te-aduci pe tine nu poţi aduce pe


nimeni.

Dar, cum mai am ascultători, mult mai frământaţi cu mintea, căutându-L pe Iisus,
scriu şi pentru voi cele ce urmează: Primii patru ucenici sigur că au avut chiar
atunci o experienţă asemănătoare deschiderii Cerului, în prezenţa preasfintei
Persoane a lui Iisus. Nu le-a fost uşor nici lor să-şi taie dintr-odată tot balastul
îndoielii, de vreme ce mulţi se mai dăduseră pe sine a fi Mesia şi se-nfundaseră în
greşeli grave, cum a fost rebeliunea lui Bar-Cochba, cea a lui Teuda şi a lui Iuda
Galileanul. Dar timpul avea să-i încredinţeze până în adâncul făpturii, că
Dumnezeu se făcuse om şi petrecea cu ei. Nouă însă ne-ar fi mult mai uşor să
trecem pustiul îndoielii, deoarece avem, sub perspectiva istoriei, toate probele
dumnezeirii lui Iisus şi a divinităţii creştinismului. Totuşi, deşi le-avem, numai o
întâlnire cu Iisus rămâne decisivă. Iar dacă aceasta se întâmplă rar, măcar să vezi
pe cineva, a cărui iubire-lumină a aprins-o El.

Dar iubiţii mei tineri, cu fruntea pe gânduri, o întâlnire cu Iisus însemnează o


misiune, însemnează o chemare la apostolie şi la toate riscurile trăirii de
Dumnezeu, între Irozii vremilor, pe care de asemenea trebuie să-i iubeşti.

Nu cumva sunteţi şi voi căutând pe Iisus ? Voi ştiţi despre Iisus mulţime de
lucruri, dar încă nu-L cunoaşteţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu nu te
afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii. E la mijloc o
revelaţie tripartită, care trebuie să aibă loc.

Omul e veşnic în căutare după ceva ce însemnează mai mult decât haina şi
mâncarea. El e în căutarea lui însuşi. Aspiraţia sufletului după realizarea
desăvârşirii sale, asta e toată istoria omului. Mărginirea ta te doare; ştiu; dar când
aceasta a ajuns un dat al conştiinţei, e semn că Dumnezeu nemărginitul vrea să
creşti spiritual pe dimensiuni divine. Această ţâşnire în conştiinţă a dorului
nemărginirii divine, e, pentru tine, argumentul decisiv al existenţei Sale, al iubirii
Sale şi al rudeniei tale cu El. Dacă te găseşti pe tine în funcţie de Dumnezeu, e o
găsire a ta în adevăr. E naşterea ta în Dumnezeu, - naşterea ta în adevăr. „Toţi
marii mistici, fără deosebire de confesiune, au învăţat că în eternitate, în
adâncul lumii spirituale se săvârşeşte un proces divin, în care apar relaţiile lui
Dumnezeu cu omul: naşterea lui Dumnezeu în om şi naşterea omului în
Dumnezeu, adânc în care se întâlnesc iubitorul cu iubitul. Acolo sunt
adevărurile experienţei spirituale, adevăruri vii, nu categorii metafizice sau
substanţe ontologice."

„Chipul omului se strică dacă se şterge chipul lui Dumnezeu din sufletul omului.
Omul, căutând pe Dumnezeu, se caută pe sine însuşi, caută omenia sa. Sufletul
omului suferă durerile naşterii, când se naşte Dumnezeu într-însul. Această
naştere a lui Dumnezeu în sufletul omenesc, constituie naşterea autentică a
omului. Ea reprezintă mişcarea iubirii lui Dumnezeu spre el, răspunsul la
nostalgia ce-o are el după Dumnezeu. Experienţa spirituală descoperă că
Dumnezeu de asemenea tânjeşte după om, că El doreşte ca omul să-L nască şi
să-I răsfrângă Chipul. Marii mistici, descriind viaţa spirituală, au evocat această
nostalgie divină. Neamul omenesc nu aparţine, decât sub unul din aspectele sale,
generaţiei lui Adam cel vechi, generaţiei păcătoase şi decăzute a lumii noastre
naturale. Sub un alt aspect el e ceresc, aparţinând lui Adam cel spiritual,
generaţiei lui Hristos.

Creaţiunea lumii nu s-a putut produce în timpul nostru, căci el e un timp


decăzut, el e copilul păcatului. Creaţiunea a avut loc în veşnicie, ca act interior
al misterului divin al vieţii. Concepţia biblică a creaţiunii nu-i decât reflexul
acestui act interior al creaţiei în conştiinţa omului antic. Omul, precipitat în
natura inferioară, e aruncat în afara realităţii divine. Revelaţia creştină
restabileşte omul în sânul acestei realităţi. Prin Fiul noi revenim în sânul
Tatălui. Cu El începe un nou gen omenesc, spiritual, acela al lui Hristos, născut
şi refăcut în Duh. Hristos este în om şi omul în Hristos. El e butucul şi eu
mlădiţa. Tot neamul omenesc, renăscut, rămâne în Hristos, Dumnezeu-Omul. în
omul spiritual e cuprins cosmosul, toată creaţiunea. Odinioară cosmosul se
desfăcu violent de omul decăzut şi deveni, pentru el, natura exterioară care-1
robi. Dar cosmosul revine spre omul renăscut. în lumea spirituală cosmosul
rămâne în om precum omul rămâne în Dumnezeu.

Omul e, prin natura sa, un microcosmos; în el sunt cuprinse toate sferele


realităţii cosmice, toate formele cosmicului. Prin păcat şi cădere, omul pierdu
noţiunea stării sale microcosmice, conştiinţa sa deveni individualistă. Cosmosul
nu se revelează omului natural decât ca natură exterioară, a cărui viaţă
interioară îi rămâne inaccesibilă. Numai omului interior, viaţa interioară a
cosmosului, i se descoperă ca realitate spirituală. Astfel, calea care duce omul la
cunoştinţa de sine însuşi este şi calea care-1 duce la cunoştinţa cosmosului. Prin
Hristos, prin Logos, nu numai neamul omenesc, ci tot universul se orientează
spre Dumnezeu, răspunzând chemării divine, trebuinţei dumnezeieşti de iubire.

Misterul divin nu se încheie în dualitate; el presupune existenţa a Trei Persoane.


Relaţiile lui Dumnezeu cu Altul se îndeplinesc într-un al Treilea. Subiectul
iubitor şi iubitul găsesc deplinătatea vieţii în împărăţia iubirii, care este a treia.
împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia omului şi a cosmosului iluminat, nu se
realizează decât prin Sf. Duh, în care se încheie drama, se închide cercul. Numai
în această «Trinalitate» ne e dată viaţa divină perfectă, în care subiectul iubitor
şi obiectul iubit creează împărăţia lor, găsesc conţinutul definitiv şi deplinătatea
vieţii lor. Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică
plenitudinea, victoria asupra luptei şi diviziunii, ecumenismul şi societatea
perfectă, în care nu e opoziţie între personalităţi, între ipostase şi fiinţa unică.
Misterul creştinismului este misterul unităţii în dualitate, găsindu-şi soluţia în
Unitatea-Trinitate. Iată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a
naturii teandrice a Fiului şi dogma trinitară. Afirmarea fiinţei e viaţa Sfântului
Duh şi viaţa în Duhul Sfânt. în Duh omul şi lumea sunt transfigurate şi
îndumnezeite. Duhul constituie Viaţa însăşi, viaţa originară." (N. Berdiaeff,
„Esprit et liberte" pp. 211-216)

Acesta să fie cadrul mai larg, al evidenţelor Duhului, care a făcut din oameni
Apostoli ai lui Dumnezeu. Deci să o luăm concret: Noi nu avem, ca primii ucenici,
posibilitatea găsirii istorice a lui Iisus. Noi avem, între noi şi Iisus, un munte, care
trebuie trecut. Iar ce e mai greu, e că muntele e în noi. Şi n-ar trebui, după cuvântul
lui Iisus, decât un grăunte de muştar credinţă, şi-ar dispare muntele şi L-am găsi pe
Iisus. Ne trebuie un itinerar lăuntric. Calea credinţei e obositoare, dar cu ea începe
cărarea. Credinţa e o asceză a minţii. Urmează celelalte virtuţi, celelalte asceze,
toate, ca nişte vămi ale văzduhului, la care lăsăm pe rând, ca vamă, tot balastul
muntelui nostru. Toate renunţările noastre sunt negustorie pentru un bun mai
înalt: pentru starea capabilă de-a primi braţele divine ale Harului Duhului
Sfânt. Duhul Sfânt, de data aceasta este puternic, ca o suflare de vifor, e în stare
să desăvârşească cele începute timid de sărmana noastră fire.

Toată asceza e pentru mistică.

Deci în locul găsirii istorice a lui Iisus, noi avem deschisă întâlnirea spirituală,
mistică, întâlnire profund reală, cât, din lăuntrică, se răsfrânge uneori până-n afară
în simţirile şi înfăţişarea noastră.

Foarte mulţi contemporani ai lui Iisus n-au avut cu El decât o întâlnire


exterioară, istorică. Doar Luca şi Cleopa îl simţeau, arzându-le inima pe cale,
dar fără să-L cunoască. O întâlnire profundă cu Iisus, care însă mai mult i-a
speriat - cum arată aceasta icoanele - poate că au avut martorii Schimbării la Faţă.
Deci nu suntem cu nimic dezavantajaţi faţă de aceia. Iisus e şi contemporanul
nostru, ca veşnicia faţă de oricare cifră a timpului.

Deci primii care au văzut pe Iisus în lumina dumnezeiască au fost Petru,


Iacov şi Ioan. Ei au văzut, primii, Cerul deschizându-se. Această revelaţie
le-a fost dată şi ca revelaţie propriu-zisă, dar şi ca o iconomie, ce avea rostul
să le susţină moralul ridicat, în faţa celor ce aveau să se întâmple pe urmă cu
răstignirea. Că vederea luminii dumnezeieşti a avut şi rostul acesta, ne stau
mărturie înseşi cuvintele Mântuitorului, prin care-i lega să nu spună vederea,
decât după înviere (Matei 17,9).
Al doilea care a văzut cerurile deschizându-se (Faptele Apostolilor 7,56), a
fost primul mucenic al creştinismului arhidiaconul Ştefan. Suflet curat,
tânăr, plin de duh şi adevăr - curajul întruchipat - primul mucenic, văzând
Cerul deschizându-se, dă curaj şi întărire coloanei de urmaşi a mucenicilor.
N-o fi străbătând el toată calea ascezei, dar a luat-o de îndată pe calea cea
mai scurtă, de care va scrie mai pe urmă şi Pavel, a iubirii de oameni fără de
margini. Căci întru aşa măsură şi-a însuşit el pe Iisus, încât, murind legii
firii, împroşcat cu pietre, acelaşi cuvânt al legii Duhului grăieşte: „Doamne
iartă-le lor păcatul acesta !" Iar aceasta n-o putea face decât un om sfinţit
de iubire.
Al treilea, pe care: „o lumină din Cer 1-a-nvăluit dintr-o dată, ca într-un
fulger" (Faptele Apostolilor 9,3) a fost Saul, care păzea hainele celor ce se
nevoiau cu uciderea lui Ştefan. El era râvna Legii vechi - o sinceritate de
altfel - apreciată şi convertită pe drumul Damascului, la râvna pentru Legea
nouă, a lui Iisus. Deschiderea aceasta a unui cer nou, cu o lumină
năpraznică, a pricinuit moartea omului vechi, Saul, şi renaşterea Apostolului
Pavel.

în veacul al Xl-lea dăm de Sfântul Simeon Noul Teolog, care trăieşte toată
transcendenţa luminii divine, după ce Harul din Ceruri, cum zice, înnoise
sărmana sa fire. Rugămu-1 cu smerenie să ne înveţe:

Cuv. 18: „Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere


Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,
Sfâşierea durerilor, şi primeşte cu bucurie
Piroanele-ntristărilor, ca pe-o coroană a slavei,
Şi-aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor
Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor,
Vărsând lacrimi de sânge
(- Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi -) vei fi mucenic.

Cuv. 13: Iar răbdând batjocuri şi palme, cu bucurie


Părtaş al dumnezeirii şi al slavei Mele vei fi.
Iar de te vei arăta pe tine urma tuturora
Şi slugă şi rob, te voi arăta pe urmă
Primul între-aceia toţi, pe cum am făgăduit.
De vei iubi pe duşmani şi pe cei ce te urăsc,
De te-i ruga din suflet pentru cei ce te necăjesc,
Şi le vei face bine după puterea ta,
Te-ai făcut, adevărat, asemenea Tatălui tău Preaînalt.
Deci dobândind din acestea inimă curată,
In ea vei vedea pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut vreodată.
Cuv. 20: Pe Acela, a Cărui frumuseţe
Uimeşte toată gândirea, uimeşte toată inima,
Răneşte tot sufletul, înaripându-1 spre iubire,
Unindu-1 neîntrerupt cu Dumnezeu.
Să nu ziceţi că Dumnezeu nu e văzut de oameni.
Nu ziceţi că oamenii nu văd lumina dumnezeiască,
Sau că e cu neputinţă în vremea de-acum.
Niciodată aceasta nu-i cu neputinţă, prieteni,
Ci e foarte cu putinţă celor ce voiesc.
Dar numai celor a căror viaţă le-a adus curăţirea de patimi
Şi le-a făcut curat ochiul cugetării."

Subliniem la acest loc concepţia integralistă despre om a sfântului, realizată în


trăirea mistică: inima curată, voinţa hotărâtă, viaţa curată de patimi şi curat ochiul
cugetării.

Sfântul e un om perfect centrat cu firea.

„Iar măsurile strălucirii-s măsurile iubirii". (Cuv. 27)

Şi mai departe:

Cuv. 34: „Ziditorul, ia aminte ce-ţi spun,


Iţi va trimite Duhul cel din Dumnezeu
Şi te va insufla, va locui şi se va sălăşlui fiinţial
Şi luminându-te şi umplându-te de strălucire, te va turna din nou întreg.
Stricăciosul îl va face nestricăcios şi va clădi iarăşi
Casa învechită, casa sufletului tău;
Şi va face cu totul nestricăcios şi trupul întreg,
Şi te va face pe tine dumnezeu după dar, asemeni lui Iisus.

Cuv. 6: Ştiu că nu vom muri fiind înlăuntrul Vieţii


Şi având înlăuntrul meu ţâşnind întreaga Viaţă, în inima mea este, dar în Ceruri
se află Aci şi acolo, la fel se vede lucind.

Cuv. 31: Strălucit-ai din Ceruri până-n inima mea.

Cuv. 32: Ce cuvânt va tălmăci, ce limbă va spune ?


Ce buze vor grăi, cele ce se văd în mine
Petrecându-se, săvârşindu-se în toată ziua ?
Căci chiar şi noaptea, chiar şi-n întunerec
Văd pe Hristos deschizându-mi înfricoşetor Cerurile
Şi pe El pogorându-Se şi arătându-mi-le
împreună cu Tatăl şi cu Duhul, lumina întreit sfântă."

Dar iată şi misiunea:

Cuv. 1: „Astfel făcându-mă, Domnul mă-nchise în cortul trupesc


Şi pogorându-mă-n lumea simţită m-a pus să trăiesc,
Eu, - izbăvitul de beznă - cu cei ce mai sunt întunecaţi,
Care petrec în mocirlă şi-n noapte, adânc cufundaţi,
Ca să-i învăţ şi să-i fac să cunoască nemernica stare,
Lanţul cu care-s legaţi şi rănile cele amare.
Dându-mi porunca, Stăpânul s-a dus..."

Dacă am înţeles întrucâtva raţiunile Providenţei când a deschis Cerurile: ca să


întărească pe Apostoli în credinţă; pe mucenici în mărturisire; pe înzestraţii cu
daruri în convertirea lor; aci, în faţa Sfântului Simeon Noul Teolog pelerin al
transcendenţei, trebuie să ne gândim la o explicaţie în funcţie de cele petrecute în
veacul său, veacul al Xl-lea „Saeculum plumbarum". Apariţia sfântului tocmai
atunci şi tocmai aşa, nu poate fi decât un răspuns magistral al Cerului, la marea
rană a istoriei: ruptura Bisericilor, de la mijlocul mileniilor.

Oamenii Bisericii, petrecând în mocirlă de patimi şi-n noapte adânc cufundaţi, au


rupt, în veacul al Xl-lea, cămaşa lui Hristos: unitatea exterioară a Bisericii.
Oamenii se dezbinau de oameni, afurisindu-se şi urându-se crunt, iar Cerul se unea
cu omul, cât uimea pe sfânt:

Cuv. 13: „Iar ce-i mai înfricoşat decât toate, m-a arătat cer nou
Şi S-a sălăşluit în mine Ziditorul tuturor,
De care nu s-a învrednicit nimeni din sfinţii de odinioară."

Deci când trufaşul Humbert îşi vărsa în scris ura, pe Prestolul sfintei Sofii, în
timpul Liturghiei (16 iulie 1054) şi ieşind, ca odinioară Iuda de la Cină, îşi scutură
praful de pe picioare, spunând cuvintele: „Dumnezeu să vadă şi să judece !" noi,
gândindu-ne la Oceanul luminii divine, revărsat peste sfinţi, veacuri de-a rândul pe
urmă, putem să-i răspundem: „Dumnezeu a văzut şi a judecat!"

La o altă răscruce a destinelor, Cerul se deschise Sfântului Serafim al Sarovului, în


veacul al XlX-lea. Şi aşa de stăruitoare e revărsarea luminii Duhului Sfânt, încât,
deodată cu rugăciunea în gând, rostită de sfânt, o vede şi Motovilov, un bogătaş
oarecare, prieten cu sfântul. Acesta o descrie: „Ca o scăpărare de fulger; ca o
lumină orbitoare, care se întinde pe-ntinsul a câtorva verste de jur împrejur".
(Denissov, „Viaţa lui Serafim", ed. rusă, pp. 319-335).

Aceste deschideri de Cer, să ne fie deocamdată deschiderea ochilor !

Prislop, 13.III.49

(din Cuvinte Vii - Pr.Arsenie Boca)


Părintele Arsenie Boca - În Dumineca Ortodoxiei

Sunt doi Toma în viaţa lui Iisus. Unul e Natanail la începutul activităţii
Mântuitorului; iar al doilea e Toma la sfârşitul ei. Primul îl recunoaşte împăratul
lui Israel şi Fiul lui Dumnezeu. Al doilea îl recunoaşte Domnul său şi Dumnezeul
său.

Natanail recunoaşte în Iisus persoana ideală a lui Mesia. Iisus se numeşte pe sine
Fiul Omului, adică omul aşa cum îl gândise Dumnezeu la început, - omul pe care
trebuie să-l ajungem. Natanail recunoscu în Iisus icoana omului !

Precum la început Iisus era ţinta lui Israel, pe care-1 aşteptau ca pe ultima nădejde
a unui popor oropsit, aşa acum Iisus este aşteptarea istoriei. Relele pe pământ aşa
de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul
ei.

Cei ce-L aşteaptă pe Iisus, aceştia se poartă în istorie ca El. Pentru scurtarea
suferinţelor lor - fiindcă nu poţi fi în lume şi să crezi în Dumnezeu fără să fii
prigonit ca El - pentru aceia zice Sfântul Pavel, aşa să vă purtaţi, răbdând cu
credinţă şi grăbind venirea Domnului. O trăire a vieţii lui Iisus, a primejdiilor la
câte te expune aceasta, grăbeşte sfârşitul.
În veacul al VII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane.
A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, să apere cinstirea Sfintelor
icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împăraţi, precum că sunt chipuri
cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri
icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o
închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu.

Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi în fiecare; -
căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. Împotriva
acestei icoane a lui Iisus în om, se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară
împotriva sfintelor icoane.

Se dă o luptă împotriva icoanei omului!


- Unde-i sunt apărătorii !?

Prislop, Dumineca I-a din post - Ioan 1,43-51 - 26.11.50


Părintele Teofil Părăian - Duminica Ortodoxiei - prima Duminică din Postul
mare

– De ce s-a rânduit de către Biserica ca prima Duminică din Postul mare să fie
numită Duminica Ortodoxiei. De ce a Ortodoxiei şi de ce acum la începutul
Postului mare?

– E o întrebare la care nu m-am gândit niciodată şi nu ştiu cine ar putea să


răspundă găsind motivarea acestui fapt: de ce în prima duminică din post este
Duminică Ortodoxiei. Noi am găsit rânduiala acesta în Biserică, în cartea de slujbă
conducătoare pentru Postul Paştelui, în Triod şi ne conformăm în sensul că
prăznuim Duminica Ortodoxiei cu ceea ce reprezintă Duminica Ortodoxiei, pentru
că, chiar dacă se numeşte Duminica Ortodoxiei are în vedere o anumită biruinţă a
ortodoxiei, nu ortodoxia în ansamblu. Duminica Ortodoxiei ne pune în faţă biruinţa
pe care a avut-o Biserica Ortodoxă faţă de cei care se împotriveau cultului
icoanelor. Or, ortodoxia are un sens mult mai larg, nu este vorba numai de o
anumită biruinţă ci de toate biruinţele. În orice caz este important de observat
faptul că fără ortodoxie nu există înaintare într-o viaţă duhovnicească autentică
şi atunci, dacă e vorba să ne angajăm la postul pregătitor pentru Sfintele Paşti, e
cazul să avem în vedere şi ortodoxia în ansamblul ei şi acest lucru se realizează
prin faptul că ni se pune în atenţie, în Duminica Ortodoxiei, ortodoxia.

– Aţi spus că, într-adevăr, această primă duminică reprezintă, de fapt, un triumf
al ortodoxiei în ceea ce priveşte cinstirea icoanelor. Ce înseamnă de fapt pentru
un creştin-ortodox a cinsti icoană? Ce este icoana în primul rând?
– Icoana este o reprezentare în pictură a persoanei pe care o cuprinde icoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferiţilor sfinţi pe care îi
cinsteşte Biserica, deci este o aducere în conştiinţa credincioşilor, prin mijloacele
picturii, a persoanei către care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la început şi
pentru totdeauna, că noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca
reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel pe care îl prezintă
icoana. Fără îndoială că nu se poate face abstracţie şi de icoana ca obiect, dar noi
când zicem că suntem cinstitori de icoane, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi
reprezintă icoanele, nu ne gândim la icoana în sine. Cinstim o icoană, cinstim
icoana Mântuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului şi aşa mai departe. Icoana
este şi un mijloc de legătură între persoana pe care o prezintă icoana şi între
credinciosul care stă în faţa icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate în
sine, ci ultima realitate este persoana reprezentată pe icoană, iar icoana este
prima realitate care ne duce la persoana reprezentată pe icoană. De pildă, când
ne adresăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca cinstitori ai chipului său spunem,
vorbind cu Mântuitorul: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule, cerând
iertare pentru greşelile noastre, Hristoase Dumnezeule", deci avem în vedere
chipul Mântuitorului, dar vorbim nu cu chipul Mântuitorului ci cu Mântuitorul
Însuşi despre chipul Lui. Aşa trebuie gândite lucrurile în legătură cu icoanele,
indiferent pe cine reprezintă icoana respectivă.

– Părinte Teofil, mâine, după cum spuneam, prăznuim Duminica Ortodoxiei. Să


încercăm să prezentăm ce înseamnă de fapt să fii ortodox, mai ales astăzi, când
multe grupări îşi arogă titulatura sau orientarea de ortodox. Ce înseamnă să fii
un creştin-ortodox?

– Să fii un creştin-ortodox înseamnă să faci parte din Biserică Ortodoxă, să faci


parte din obştea acelor credincioşi despre care la Sfânta Liturghie se spune: „Pe
voi, pe toţi, drept măritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu
întru împărăţia sa totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin." Asta
înseamnă să gândeşti ortodox pe baza dogmelor credinţei ortodoxe şi să trăieşti
ortodox pe baza slujbelor prin care se manifestă ortodoxia. Cuvântul ortodox
înseamnă drept-măritor. Sunt şi alte credinţe creştine care se numesc pe sine a fi
ortodoxe, dar nu au nici o manifestare creştină. Nici o grupare creştină nu are
denumirea de ortodoxă, ci eventual pretenţia că deţine ortodoxia. Or, Biserica
noastră drept-măritoare, Biserica noastră Ortodoxă se numeşte şi este ortodoxă, se
numeşte ortodoxă pentru că este ortodoxă, este ortodoxă şi se numeşte ortodoxă,
adică drept-măritoare, însumând în gândirea şi evlavia ei toate adevărurile de
credinţă prin care se manifestă ortodoxia şi care sunt altele decât cele pe care le
manifestă şi le prezintă alte grupări creştine, alte credinţe creştine.
– Părinte Teofil, există anumite exigenţe ale credinţei. Este simplu, este uşor sau
este greu să fii un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos în Biserica Sa?

– Există exigenţe ale ortodoxiei. Biserica Ortodoxă este o Biserică ascetică, o


Biserică care impune, care cere postul, o Biserică în care se ţin anumite
rânduieli, o Biserică conturată din punct de vedere al evenimentelor de mântuire
pe care le sărbătorim. Biserica Ortodoxă îi impune omului o anumită disciplină,
lucrurile nu sunt lăsate la latitudinea fiecărui credincios, ci Biserica îi prezintă
credinciosului o anumită orientare în care credinciosul ortodox trebuie să se
încadreze şi dacă nu se încadrează şi în rânduielile ortodoxiei, nu este ortodox.
Ortodoxia nu este o teorie, ortodoxia este o practică. Pentru unii poate să fie greu
să fie ortodox, pentru alţii poate să fie uşor, adică e uşor să fie ortodox pentru
cineva care s-a obişnuit cu ortodoxia, cu disciplina ortodoxă şi e greu să fie
ortodox pentru cineva care are împotriviri în conştiinţa lui, în viaţa lui faţă de ceea
ce Biserica Ortodoxă cere credincioşilor ei.

– Aţi pomenit de o anumită disciplină, dar în acelaşi timp, noi ştim că ortodoxia
este prin excelenţă credinţa libertăţii. Cum se împacă acestea două şi care ar fi
anumite principii sau reguli?

– Sfântul Vasile cel mare zice despre calea cea strâmtă pe care o pomeneşte
Domnul Hristos în Sfânta Evanghelie în legătură cu cei care merg pe calea cea
strâmtă şi cei care merg pe calea cea largă (Mt. 7, 13), că această cale strâmtă
este şi strâmtă şi largă, este strâmtă pentru că îţi impune anumite atitudini şi este
largă pentru că încadrat fiind în atitudinile respective eşti cumva eliberat de ceea
ce se împotriveşte, aşa încât aceeaşi cale este într-un fel strâmtă şi într-un fel
largă. Tot aşa se poate spune şi despre credinţa ortodoxă, este o credinţă care
limitează libertatea şi este o credinţă care dă libertatea. Limitează libertatea în
sensul că nu poţi face ce vrei, dar dă libertatea tocmai prin faptul că nu faci ce vrei,
dar faci ce trebuie şi atunci eşti mai liber decât acela care face ce vrea şi care prin
aceasta poate să se înrobească pe sine propriilor sale intenţii, propriilor sale
tendinţe.

– Aţi spus de asemenea că ortodoxia este o credinţă practică; la ce v-aţi referit?

– M-am referit, de pildă, la faptul că un credicios trebuie să meargă la biserică,


trebuie să ia parte la sfintele slujbe, trebuie să ţină postul, trebuie să fie cu luare
aminte la adevărurile de credinţă, să-şi însuşească adevărurile de credinţă
ortodoxă. Deci, un credincios ortodox este îndrumat de Biserică şi este solicitat de
Biserică să intre în viaţa Bisericii, deci nu trăieşte în afară, ci în miezul credinţei
ortodoxe.

– Părinte Teofil, cum putem avea încredinţarea şi certitudinea în acelaşi timp, că


în Biserica Ortodoxă se află plinătatea adevărului şi a harului dumnezeiesc?

– În ceea ce priveşte adevărul deplin, Biserica Ortodoxă ne garantează lucrul acesta


prin dogmele ei, prin faptul că ne ridică mai presus de obişnuitul vieţii, ne ţine într-
o sferă superioară, ne dă conştiinţa că suntem în cerul cel de pe pământ, iar harul
lui Dumnezeu se dă celor care cred drept şi atunci noi avem conştiinţă,
convingerea că acolo unde este adevărul, acolo este Mântuitorul nostru Iisus
Hristos care garantează adevărul şi unde e Domnul nostru Iisus Hristos, acolo
este şi harul dumnezeiesc care îl ajută pe om să se lase modelat de Mântuitorul şi
să se disciplineze prin adevărul care ne face liberi (În. 8, 32).

– Părinte Teofil, ştim cu toţii că la începutul lunii mai 2000 va veni pentru întâia
oară în ţara noastră primul papă, în persoana Papei Ioan Paul al II-lea de la
Roma. Ce atitudine trebuie să aibă un credincios ortodox în faţa unui asemenea
eveniment? Vă întreb acest lucru deoarece există păreri diferite şi uneori
contradictorii, în rândul credincioşilor şi chiar al preoţilor.

– Mai întâi am să răspund la această întrebare cu un răspuns pe care l-am dat unui
profesor de teologie care a trecut pe la noi pe la mănăstire, un profesor romano-
catolic şi care mi-a pus această întrebare în vara anului trecut, se ştia de atunci de
intenţia de a veni Episcopul Romei în ţara noastră, de opiniile diferite în legătură
cu asta şi părintele respectiv m-a întrebat ce zic eu despre venirea Papei. I-am
răspuns foarte simplu: „eu mă bucur că vine… – şi am stat puţin şi după aceea am
zis – şi pleacă". Un părinte care era cu mine şi cu profesorul respectiv mi-a spus că
cel care m-a întrebat ce zic eu despre venirea Papei a avut o faţă lumioasă când am
zis eu „mă bucur că vine" şi nu a rămas aceeaşi lumină când am zis „şi pleacă".
Adevărul este acesta: ca Papă vine şi pleacă. Pentru cei care îl consideră Sfântul
Părinte de la Roma, o să vină ca Sfântul Părinte de la Roma. Pentru noi, care îl
ştim un Episcop al Bisericii, o să vină un Episcop al Bisericii, noi nu îi retragem
Episcopului de la Roma, respectiv Papei, calitatea de Episcop şi atunci îl primim
cu concepţiile noastre, îl întâmpinăm cu sentimentele pe care ni le deşteaptă în
suflet concepţia pe care o avem. În orice caz, Papa este o persoană deosebită, este
un unic în lume, indiferent de ce crede cineva despre el. Adevărul este că există un
singur Papă, un singur conducător al Bisericii Catolice. Pentru noi vine
conducătorul Bisericii Catolice, noi respectăm Biserica Catolică şi atunci de ce nu
ne-am bucura că vine conducătorul Bisericii Catolice în ţara noastră. Vine şi ne
bucurăm că vine. După aceea pleacă şi ne bucurăm şi că pleacă pentru că nu aici
este rostul lui. El nu vine pentru toţi câţi îl vor vedea. Totdeauna când Papa merge
undeva, într-o ţară se adună foarte, foarte multă lume în jurul lui pentru că este un
eveniment, realitatea asta este, nu e un lucru întâmplător că Papa ajunge într-o ţară,
catolică sau necatolică, pentru catolici sau pentru alţii, lumea se adună ca să vadă
pe cel care este unic în lumea asta. Un singur om reprezintă Biserica Catolică şi
toată Biserica Catolică cumva este însumată în persoana Papei de la Roma. Unii
dintre cei care îl aşteaptă pe Sfântul Părinte, deci catolicii, respectiv supuşii lui, cei
conduşi de el îl vor privi pe Sfântul Părinte poate ca pe „Vicarius fili Dei", deci ca
pe locţiitorul Fiului lui Dumnezeu, poate îl vor primi pe „servus servorum Dei",
adică slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, iar noi ceilalţi îl vom primi ca pe o
persoană deosebită, un om care reprezintă ceva, chiar dacă reprezintă mai mult
pentru alţii decât pentru noi. În orice caz este un eveniment în care Biserica
Ortodoxă îşi are importanţa ei, înţelegerea ei prin faptul că l-a invitat pe Episcopul
Romei să vină aici şi noi îl primim şi îl cinstim aşa cum cinstim pe orice ierarh al
Bisericii. Când mi se întâmplă să ascult postul de radio Vatican, care transmite şi
în limba românească, de câte ori mi se întâmplă să îl ascult pe Papa spunând
binecuvântarea pe care o dă el peste lume, totdeuna, indiferent cum am stat ca
ascultător, totdeauna mă ridic în picioare din consideraţie faţă de cel care vine şi
după aceea pleacă, vine să-i bucure pe cei care-l aşteaptă şi pleacă pentru că rostul
lui nu este aici.

– În finalul interviului nostru, Părinte Teofil Părăian, în calitate de duhovnic, v-


aş întreba cum vedeţi Sfinţia Voastră viitorul ortodoxiei aici la noi, în România.

– Cred că viitorul ortodoxiei înseamnă o întemeiere în ortodoxie. Cu cât vom fi


mai ortodocşi, în prezent, cu atât vom fi mai ortodocşi şi în viitor. Dacă suntem
neluători aminte la credinţa noastră, la viaţa noastră ortodoxă în prezent, nu putem
aştepta de la viitor mai binele pentru că mai binele se întemeiază pe binele din
prezent. Vrem să avem un viitor ortodox luminat, un viitor ortodox odihnitor,
trebuie să avem o trăire în prezent ortodoxă care asigură viitorul ortodox. Sigur că
sunt diferite puncte de vedere, diferite concepţii în legătură cu viaţa ortodoxă, eu
cred că noi trebuie să insistăm cât putem mai mult pentru gândirea ortodoxă şi
pentru trăirea ortodoxă şi atunci viitorul e cel pe care îl dorim, adică un viitor care
va aduce bucurie ortodocşilor, iar dacă suntem nepăsători în prezent, nici viitorul
nu va putea fi mai altfel decât prezentul pe care se întemeiază.

(Interviu cu Părintele Teofil Părăian, înregistrat la Braşov pe 21 februarie 1999)


Părintele Ioanichie Bălan - Bogăţia Ortodoxiei

Am fost la Vatican. Mi-au arătat muzeul, cărţile pe care le lucrează ei acolo, o


bibliotecă extraordinară, cu milioane de cărţi, kilometri. Le-am pus o întrebare
simplă: “cinstiţi părinţi, sunteţi mulţumiţi cu atâta cultură câtă aveţi?“. Ştiţi ce mi-
au zis: “Părinte, vorbiţi-ne ceva de rugăciunea inimii. Dumneavoastră aveţi
mistică, noi avem cultura aceasta, politică şi ea ne usucă şi se osifică.
Dumneavoastră aveţi duhul, pe care noi nu-l avem“.

Păstraţi tradiţia noastră sfântă, că este lăsată din moşi-strămoşi. Am fost şi prin alte
părţi şi să ştiţi că s-a pierdut tradiţia. Noi avem aici mai puţin, dar cât ne trebuie.
Ţara-i bogată, mănăstirile sunt în jurul nostru, preoţi avem. Am fost în Occident şi
ce am văzut m-am îngrozit. Acolo e gol. E plină masa de bucate şi toată tehnicia pe
masă, dar n-am văzut mulţi occidentali fericiţi. Să nu le râvniţi. Nu au Sfânta
Liturghie. Am fost chiar la Paris odată şi i-am întrebat pe nişte oameni capabili,
catolici de-ai lor: “În oraşul acesta aşa de mare şi prea lăudat al Europei, la ce
biserică îmi recomandaţi să merg mâine, duminică?“.

S-au gândit cinci minute şi se sfătuiau între ei: “Unde să-i spunem la preotul acesta
să se ducă?“.

Le-am spus: “La o biserică unde se slujeşte frumos“. Ştiţi unde m-au trimis?

“Părinte, au zis ei în limba lor, la noi la catolici te duc degeaba. Du-te la biserica
rusă, la episcopia rusă. Acolo e cea mai frumoasă slujbă, cea mai frumoasă predică,
cel mai cald cuvânt, acolo îl găsiţi, la ortodocşi“.
Aveau ruşii acolo o episcopie şi slujeau frumos. Era plină de francezi şi de oameni
de nu ştiu unde şi stăteau ca mieii. Iar la francezi în biserici era pustiu.

Se vorbeşte în ultimul timp despre o unire a bisericilor. Este imposibilă o unire aşa
sentimentală. Mă pup cu un preot catolic şi gata, ne-am unit. Asta nu e unire, este
un sentimentalism de moment, mai mult cu caracter politic, dar nicidecum religios.

“Fiecare cu Dumnezeul lui şi cu legea lui, dar, dacă ne sărutăm, suntem fraţi“. Nu!
Suntem fraţi, că nu ne dăm în cap nici unul la altul, dar una este frăţia şi înţelegerea
socială, omenească, între oameni şi alta este credinţa cea curată în Hristos. Nu
putem să scoatem la târg dogmele ortodoxe. Rămânem în bucuria Învierii.

Biserica Ortodoxă nu ar putea să fie ortodoxă dacă n-ar fi luptată din toate părţile.
Ortodoxia a fost mereu luptată şi tocmai asta i-a dat viaţă şi a silit-o oarecum să fie
tot timpul verticală.

(din: Mi-e dor de cer, Viaţa Părintelui Ioanichie Bălan, Ediţie îngrijită de
Arhim. Petru Bălan, Ed. Măn. Sihăstria)
Părintele Ioanichie Bălan - Predică către monahii mănăstirii Sihăstria la
Duminica Ortodoxiei (1998)

Iubiţi fraţi, mai întâi reamintim că duminica întâi a Postului Mare se numeşte
Duminica Ortodoxiei. Dar ne întrebăm: celelalte nu sunt tot ale ortodoxiei? De
ce tocmai aceasta din prima săptămână a primit acest nume? Pentru că în anul
842, în săptămâna întâi a Postului Mare, în capitala imperiului Bizantin,
Constantinopol, care a fost peste 1000 de ani capitala Ortodoxiei şi poate sperăm
să revină odată, când Dumnezeu ştie cum, deci în anul 842, în duminica de astăzi,
fiind împărăteasă – împăratul Teofil murise, care era iconoclast, adică el combătea
grozav sfintele icoane – soţia sa, Teodora, care era foarte credincioasă şi în taină
avea în cămara ei multe icoane sfinte ascunse, ca nu cumva bărbatul ei rău şi
necredincios să le ardă, să le distrugă. Şi istoria ne spune că el a murit ceva mai
devreme şi s-a chinuit foarte mult acest împărat Teofil, iar în chinurile morţii i s-a
deschis gura mare de tot şi cu limba scoasă afară se chinuia şi nu putea muri. Şi
atunci fericita împărăteasă, soţia lui, care era ortodoxă pe ascuns, a luat icoana
Maicii Domnului cu Mântuitorul în braţe şi a atins-o de gura ticălosului Teofil,
care toată viaţa a distrus icoane şi sfinte moaşte. Şi, zice, aşa şi-a dat duhul.

Şi a rămas ea împărăteasă o vreme şi a hotărât împreuna cu patriarhul


Constantinopolului şi cu tot clerul de atunci ca în săptămâna întâi, deci cum e
astăzi, în prima duminică, să facă o mare procesiune cu sfintele icoane, a dat
poruncă în toată împărăţia Bizanţului să se scoată sfintele icoane care au mai fost
salvate şi scăpate, să se scoată şi să se facă o mare procesiune prin centru, prin tot
Constantinopolul şi apoi, la orele de dimineaţă, să intre cu toate aceste icoane în
biserica cea mare a Sfintei Sofia. Şi s-a început apoi Sfânta Liturghie arhierească,
fiind de faţă toată elita sfinţilor care au pătimit pentru icoane din cei care mai
trăiau, împreună cu patriarhul Constantinopolului, cu împărăteasa, cu toată suita
vremii de atunci. Şi aceasta a constituit duminica întâi a Postului Mare sau
Duminica Ortodoxiei.

Pentru că, aşa cum cei care aţi mai citit şi aţi mai învăţat ştiţi, prigoana împotriva
sfintelor icoane nu a fost creată de constantinopolitani sau de bizantini, ci de
păgâni, care urau de moarte credinţa în Hristos şi tot inventau ba că Hristos nu face
parte din Sfânta Treime (eresul lui Arie) – toate vin din afară! – ba că Duhul Sfânt
e cutare, ba că Maica Domnului e femeie de rând, ba că icoanele sunt chipuri
cioplite şi aşa mai departe. Şi acest eres a început în anul 714, prin împăratul Leon
Isaurul, acel blestemat împărat care a fost cel dintâi care a făcut acel complot secret
împotriva Ortodoxiei. Deci din anul 714 a început această persecuţie şi s-a terminat
definitiv în anul 842.

Lupta împotriva icoanelor a fost reluată apoi prin Luther, care a umplut Europa de
secte, pentru că din învăţătura lutherană s-au făcut nu zeci, ci sute de ramuri şi
secte în Europa şi în toată lumea. Asta s-a întâmplat la anul 1517. Deci de atunci şi
până acum iarăşi trăim epoca aceea de teroare din secolul 7-9 al Bizanţului. Aşa
încât am spus aceasta ca să ştim pe scurt ce importanţă are duminica de astăzi: este
Duminica icoanelor, este Duminica Ortodoxiei, este duminica de biruinţă a
Bisericii lui Hristos împotriva necredincioşilor, rău-credincioşilor, ereticilor şi
tuturor păgânilor.

Sigur că lupta împotriva sfintelor icoane se continuă şi se va agrava, pentru că aşa


se vede în toată lumea: toate sectele care sunt astăzi în lume, toate sunt împotriva
icoanelor! Toate sunt împotriva învăţăturii ortodoxe. Nu-i nici o sectă care să fie,
să zicem aşa, mai apropiată de Ortodoxie. Toate sunt împotriva Sfintei Cruci,
neapărat împotriva Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împotriva sfintelor icoane
şi chiar împotriva a tot ce are Ortodoxia! Aşa ca să medităm în acest moment şi în
această sfântă duminică şi la acest lucru. Şi să ne dăm seama că, sigur nu s-a
terminat lupta împotriva icoanelor. Dar cea mai sfântă icoană, duhovniceşte
înţelegând, pe care trebuie să o păstrăm cu toată sfinţenia, este sufletul din noi.
Viaţa noastră, sufletul nostru, gândirea noastră, comportarea noastră formează
o icoană a vieţii noastre.
Pentru mine personal, dacă eu nu trăiesc duhovniceşte, icoana sufletului meu este
pătată şi nu este de cinste în faţa lui Hristos. Să ne ferească Dumnezeu ca să
neglijăm viaţa noastră şi trăirea noastră duhovnicească şi să devenim nişte icoane
ponosite, pătate, învechite, crăpate în faţa lui Hristos. Sufletul este icoană şi
poartă în ea chipul lui Hristos. Sufletul fiecăruia dintre noi, gândirea noastră,
vorbirea noastră, comportarea noastră şi chiar îmbrăcămintea exterioară –
trupul nostru întră şi el în această taină a icoanei duhovniceşti a creştinului.
Fiecare din noi, mireni şi călugări, bărbaţi şi femei, să ne luptăm, să ne ostenim, să
nu ne păteze demonul icoana sufletului prin păcat, prin gânduri spurcate, prin toate
răutatea, aşa cum ştiţi şi ştim cu toţii.

În a doua parte a cuvântului aşa adăuga ceva despre Sfântul şi Marele Post.
Întotdeauna, de când citim şi noi în cărţile sfinte, că de acolo aflăm şi de la bătrânii
care ne-au crescut şi pe noi, că Postul Mare închipuieşte postul pe care l-a ţinut
Mântuitorul după botez în muntele Carantania, 40 de zile şi 40 de nopţi. Deci
Postul Mare este exact postul pe care l-a ţinut Mântuitorul, numai ca să nu
uităm, excludem din Postul Mare Săptămâna Patimilor Mântuitorului, care este
Postul Sfintelor Patimi, şi numai aşa ies 40 de zile, de la lăsatul secului până la
Duminica Floriilor, când duhovniceşte trebuie să intrăm în Ierusalimul cel de
sus cu Hristos şi să mergem pe urmele Patimilor Lui până în noaptea cea sfântă
a Învierii, a mântuirii neamului omenesc.

Aşa încât cum practicau părinţii pe vremuri, în primele secole, să zicem, cum se
nevoiau ei în Sfântul şi Marele Post? Erau în general mai multe practici, dar două
sunt mai importante. Vorbim de călugări. O parte dintre călugări urmau această
practică: ieşeau din mănăstire la începutul Postului şi se duceau care pe unde
puteau, prin peşteri, prin crăpăturile pământului, în special în Ţara Sfântă, în
Palestina, era această tradiţie şi acolo se nevoiau până în Joia Mare sau în Sâmbăta
Sfintelor Paşti. Cum se nevoia fiecare, Dumnezeu ştie. Ei imitau, de altfel şi pe
Sfânta Maria Egipteanca. Aceştia erau marii sihaştri, marii pustnici, care trăiau ca
îngerii şi care luau câteva boabe sau bob muiat sau ştiu eu ce sau două pâini care se
uscau ca piatra şi mâncau cam cât ar fi o fărâmă de anafură pe zi. Şi cine ştie la
câte zile, la una, la două, la trei şi mai beau apă din Iordan, cum se spune şi aşa se
nevoiau zi şi noapte. Dormeau pe şezut, poate până la un ceas şi iar se rugau…

Şi ce se rugau ei? Avem scrise în câteva cărţi. Ei nu luau cu ei Ceaslovul. Ei ştiau


Psaltirea pe de rost. Psaltirea era cartea cea mai sfântă, după Sfânta Evanghelie, a
pustnicilor. Sau luau şi Sfânta Evanghelie sau scriau din ea şi citeau din
Evangheliile Mântuitorului, în special cele ale Patimilor Domnului. Şi aşa se
nevoiau cei care mergeau în pustie. Este cea mai grea nevoinţă în Postul Mare, pe
care am găsit-o în toate Vieţile Sfinţilor: nevoinţa pustnicilor când plecau,
rămâneau numai unul-doi în mănăstire, care menţineau slujba, candelele, aşa cum
citim şi în viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Şi restul…, fiecare. Şi când se vedeau la
o oarecare distanţă, zăreau că mai e un alt călugăr la o anumită distanţă, se
întorceau unul într-o parte şi unul în cealaltă parte, ca nu cumva să se întâlnească
unul cu altul şi să vorbească între ei sau să povestească, cum mai facem noi de
obicei şi ca nu cumva să piardă dulceaţa rugăciunii.

Asta am găsit-o ca cea mai aspră nevoinţă a cuvioşilor de odinioară; cel mai aspru
post posibil. Sfinţii egipteni şi ei aveau mare nevoinţă, citim la viaţa Sfântul
Antonie cel Mare, a Sfântului Pahomie, cel care a întemeiat viaţa de obşte şi la alţi
sfinţi mari tot aşa. Au ajuns unii dintre sfinţii egipteni să nu mănânce nimic până la
40 de zile ca Hristos. Aşa ceva nu mai poate fi nici să gândeşti! Moare omul!
Sigur, ţii până la o săptămână, după aceea îl duci cu ţolul – dacă are cine să-l ducă
– după aceea, sigur, închide ochii.

Spunea părintele Dimitrie Bejan, acest martir al României, că a trăit vreo 8 ani prin
lagăr În Rusia, zice: „Părinte, e foarte uşor să mori de foame. Nu te doare nimic şi
după 8, 10, 12 zile e gata.”

„Păi cum?”

„Păi, părinte, cel care e gata din cauza foametei are o dulceaţă, o salivă multă în
gură, zâmbeşte şi aproape râzând îşi dă duhul. E foarte uşor de murit. Şi nu are nici
un chin, nici o durere.”

Eu m-am cutremurat.

Şi zice: „Eu am trăit, părinte, eu am văzut acestea! Era să mor şi eu, dar m-a ţinut
Dumnezeu. Alţii rezistă la 8 zile, alţii la 10, sunt şi unii care rezistă şi 15 zile fără
mâncare.

” Vedeţi, drama aceasta, sau mai bine zis tragedia asta a războaielor, care a ajuns
până la noi. Dar sfinţii de odinioară au ajuns până la 40 de zile de post. Asta
înseamnă o sfinţenie de înaltă clasă, cum nu se mai întâlneşte astăzi în lumea
creştină nicăieri.

Alţi călugări, în altă mănăstire, aveau altă practică: posteau de duminică noaptea
până la sfârşitul săptămânii, când se întâlneau făceau Sfânta Liturghie, se
împărtăşeau şi gustau ceva din hrană. Şi iar plecau unul încoace şi unul încolo, dar
în jurul mănăstirii şi se adunau iar sâmbătă noaptea, duminică, făceau Sfânta
Liturghie, iar se împărtăşeau şi iar se duceau. Şi mai sunt şi alte practici mai mici,
pe care le lăsăm. Astea ar fi cele mai importante de pe vremea Sfinţilor Părinţi.

Dar începând cu Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut o reformă duhovnicească a
monahismului, unică în istoria lumii creştine, deosebită, după ale cărui reguli
trăim, el n-a pus aspru post, până la 3 zile cel mult. N-a pus mai mult. El a făcut
din monah şi misionar. A spus: „De acum lumea se înmulţeşte, sectele se înmulţesc
şi ele, avem nevoie de călugări şi misionari, nu numai de călugări postitori”, că
dacă posteşti, pentru tine posteşti; dacă te rogi, pentru tine te rogi; dar Sfântul
Vasile a spus: „Lumea asta cine s-o mântuiască? Cine să ajute?” Şi atunci a creat
nişte spitale, azile, pentru bolnavi, pentru bătrâni, pentru de toate şi a pus cei dintâi
călugări pe la spitale şi mai ales călugăriţe, pe la spitale, aşa-zisele surori de
caritate, maici. Deci de la Sfântul Vasile cel Mare încoace, în special pentru
monahismul din Capadocia şi din Siria, monahismul a început să devină un
monahism misionar. A spus: Care doresc viaţa foarte aspră, sunt în zona Egiptului,
muntele Sinai şi în Ţara Sfântă, Palestina. Iar încoace, fiind lumea însetată după
Hristos, călugării – o parte, măcar, dintre ei – călugării să fie şi misionari.

Întâi cu viaţa: să te vadă omul cum trăieşti – cum te închini, cum faci metania, să
vadă că eşti blând şi smerit şi-i dai un sfat şi-i dai un cuvânt, şi-l binecuvântezi
dacă eşti preot şi aşa mai departe. Aşa încât noi, cei de acum, suntem sub influenţa
directă şi după rânduiala, pe cât posibil, a Sfântului Vasile celui Mare. Îmbinăm
rugăciunea cu cuvântul duhovnicesc, îmbinăm osteneala personală, intimă, a
noastră, a fiecăruia şi cu sfatul către omul de pe stradă, către omul necăjit, către
mătuşa care vine la mănăstire sau la schit pentru un sfat, pentru o mângâiere,
pentru omul bolnav, pentru omul cerşetor. Şi poate e cea mai uşoară regulă aceasta
pentru noi, că nu e greu să te mântuieşti dacă faci milostenie, fie cu un cuvânt, fie
cu un colţ de pâine, dacă ai, fie cu o carte sfântă sau cu altceva, ca să ajuţi şi pe
omul necăjit.

Noi, cei de astăzi, iată-ne, suntem în rânduiala în care ne vedeţi şi trăim o epocă
destul de grea, să fim sinceri. Nu vreau să fac o catastrofă din cele ce vorbesc, dar
trebuie să ştiţi că lumea de astăzi este, material chiar, sărăcită. Foarte sărăcită. Ei
bine, noi, cei de astăzi, practicăm un post mai mult duhovnicesc decât trupesc,
adică nu atât să mâncăm după o săptămână o dată, ci mai bine şi e mai important
postul în care să stăpânim limba, să stăpânim gândurile – foarte greu, cel mai greu
post! Cel mai simplu e să pun un brâu tare la burtă, mă iertaţi şi mă duc undeva
încoace-încolo şi mă iau cu altele şi uit de mâncare. Trei zile trec repede. Dar nu-i
cel mai bun asta chiar. Cel mai bun post e şi asta, dar unit cu postul duhovnicesc.
Degeaba nu mănânc eu de trei zile dacă cârtesc de trei zile. Sau vorbesc sau spun
aceluia ce a făcut cutare şi aceluia cutare..

Deci postul complet la noi, la călugării de astăzi, este aşa: mâncare cu măsură, cât
îţi dă la mănăstire şi cât îţi îngăduie duhovnicul. Vorba cu măsură sau mai bine zis
postirea de vorbire, postirea de auzit, postirea de a citi toate prostiile cum sunt
acestea din ziare şi alte posturi ca acestea şi gândurile să le stăpânim şi atunci
postul nostru e mai complet. Spun Sfinţii Părinţi că e mai complet postul de
gânduri decât postul de mâncare. Dar unite şi postul trupesc şi postul duhovnicesc,
se fac adevărate minuni.

Mi-amintesc, un părinte mare a trăit acum peste 50 de ani la mănăstirea Neamţ,


părintele Iosif Crăciun. A fost pustnic la Icoana Veche. Ei bine, acesta era de pe
lângă Piatra Neamţ de loc, a fost şi căsătorit în tinereţe şi apoi s-a dus la pustie,
acolo, s-a făcut schimonah, ieroschimonah, patriarhul Nicodim l-a făcut preot şi
avea darul vindecării bolnavilor de duhurile necurate. Şi s-a făcut o tradiţie prin
anul 1940 până aproape de 1950, când el a murit, era multă lume bolnavă, nu era
ca acum bolnavă, dar venea de peste tot, încât la părintele Iosif Crăciun auzeai de
departe cum ţipă demonii.

Şi ce făcea părintele Iosif? Fiind tare în post, dar şi în rugăciune, citea tot timpul
Psaltirea. Avea vreo trei ucenici şi tot timpul citeau la Psaltire, zi şi noapte, cu
rândul. Şi bătrânul dormea un ceas-două şi iarăşi la post şi iar la rugăciune. Şi se
scula noaptea, în miez de noapte, avea acolo, undeva, în pădure, două-trei camere
pentru cei bolnavi şi bătrânul, când ei erau prea periculoşi, le citea de la fereastră
moliftele Sfântul Vasile. Şi a treia zi făcea Sfântul Maslu, mai veneau doi preoţi
din mănăstirea mare, din lavră şi jumătate din ei se întorceau pe picioarele lor
acasă. Aşa ceva eu n-am mai pomenit decât că am citit eu prin cărţi, decât am
auzit… Deci acest părinte Iosif îmbina Psaltirea cu postul trupesc şi cu postul
limbii şi cu somn puţin şi cu măsura în toate cele şi acela e post complet.

Ei, să ne chinuim şi noi, cei de astăzi, să facem şi noi un post îmbinat, aşa. Nu
numai să încingem bine cureaua că ne e foame. Şi postul de mâncare şi postul de
vorbărie multă şi postul de a povesti şi de a râde, să ne iertaţi, că dacă vezi la noi,
cel puţin la moldoveni, doi alăturea, e gata, să povestească, ori ce-a fost, ori ce-o să
fie. Şi asta, să ştiţi, e o mare deficienţă a noastră. Vorba multă, sărăcia omului, zice
ţăranul. Pentru noi, călugării, vorba multă este pierderea sufletului nostru. Şi
ziceam de părintele acela: a rămas în istoria noastră locală ca cel mai mare exorcist
sau izgonitor de demoni din oameni din cât aflăm noi, din cât am citit şi-am tot
umblat şi-am scris.
Aşa încât să învăţăm de la pustnicii noştri, de la părinţii noştri şi această nevoinţă:
să îmbinăm postul trupesc cu postul limbii, cu postul de gânduri, cu postul de
vorbă, cu postul de toate. Şi toate la un loc formează un post duhovnicesc pe care
putem să-l împlinim cu toţii. Avem şi aici, în jurul mănăstirii şi câţiva pustnici.
Deci vedeţi, celor mai râvnitori li se îngăduie să se retragă mai departe, să trăiască
viaţă semi-pustnicească. Dintre toţi, noi numim cel mai repede pe părintele
Onufrie, este şi cel mai vârstnic din toată mănăstirea, din câte ştiu eu şi este un
mare părinte duhovnicesc. El nu dă sfaturi multe, dar numai cât te duci să-l vezi şi-
ţi dai seama: un pustnic bătrân, de-abia merge, dar stă acolo, în pustie. Are
bucuriile lui, are lacrimile lui, are rugăciunile lui, pe care numai el le ştie şi are
bucuriile lui. Mai este acolo un alt părinte, Ghervasie, mai avem în schitişorul
acela de la Râpa lui Coroi câţiva părinţei care trăiesc acolo în nevoinţe, deci iată
avem şi părinţi pustnici care se roagă.

Iar noi, dincoace, fiecare să-şi menţină rânduiala lui şi să îmbinăm postul trupesc
de mâncare cu postul duhovnicesc, cu sfaturile duhovnicului, cu sfaturile părintelui
Cleopa, cu darurile Duhului Sfânt pe care ni le dă Dumnezeu şi să preţuim cu mare
sfinţenie ideea aceasta: dacă nu îmbinăm rugăciunea cu nevoinţa, cu smerenia, cu
ascultarea şi cu dragostea, nu putem fi icoane vii ale Preasfintei Treimi.

Să dea Bunul Dumnezeu ca să putem spori cu toţii duhovniceşte şi să devenim


icoane vii şi adevărate ale Preasfintei Treimi. Amin.
Sfântul Varlaam al Moldovei - Predică la Duminica întâia din Sfântul și
marele Post

Învăţătura la Duminica întâia a Sfântului şi marelui Post

Aşa cum iarna sunt viscole şi vânturi rece şi perioade geroase, care îi îngreunează
şi îi supără pe oameni, iar dacă vine primăvara ei se uşurează de toate acelea şi se
veselesc, căci a trecut iarna cu gerul ei şi a venit primăvara cu vremea caldă şi
senină, aşa şi în vremea de demult au fost viscole şi vânturi de durere şi mâhniri [În
original: dosădzi. Se referă la prigoanele împotriva Bisericii.] ale oamenilor ca
într-o vreme de iarnă.

Căci într-o anume vreme, unii împăraţi necredincioşi [ai Imperiului Roman de
Răsărit] au stricat Sfintele Icoane şi le-au lepădat din Biserică.

Şi în multe feluri îi mâhneau şi îi munceau/ îi chinuiau pe creştini pentru ca ei să


nu se mai închine la Sfintele Icoane.

Însă a strălucit din nou primăvara dulce şi marea linişte în ziua pe care o prăznuim
astăzi [Duminica Ortodoxiei.].

Au pierdut [lupta] şi s-au înmulţit Sfintele Soboare/ Sinoade care au


întărit/[re]confirmat închinarea la Sfintele Icoane.

Pentru aceea şi noi, o, iubiţii mei creştini!, să umblăm după zisa/ după cuvintele
Sfintelor Soboare/ Sinoade [Ecumenice şi locale].
Şi învăţăturile/ dogmele celor 7 Soboare/ Sinoade [Ecumenice] să le primim şi în
inimile noastre, ca într-o vistierie/ comoară [dumnezeiască], să le ferim/ să le
păzim în veci.

Căci în afara tocmelilor/ a rânduielilor [dogmatice şi canonice], care s-au tocmit/


dogmatizat de către Sfintele Soboare/ Sinoade, nimeni nu se va mântui [Idem:
„nime nu să vă spăşi”.] şi nici nu va intra în Împărăţia Cerului.

Căci porunca/ învăţătura celor 7 Soboare despre Domnul Hristos este aceasta:
Măria Sa, Hristos, este Dumnezeu adevărat. [El este] unul cu Părintele Său/ de o
fiinţă cu Părintele Său şi e Împărat şi Domn/ Stăpân [Idem: despuietoriu.] al
Îngerilor şi ştie inimile şi gândurile oamenilor.

Aşa cum a ştiut gândurile lui Nathanail, atunci când şedea sub smochin, după cum
auzim chiar din Sfânta Evanghelie de astăzi.

Evanghelia după Ioan, cap. 1, 43-51: „În acea vreme a văzut Iisus pe Nathanail
venind către Sine şi a grăit/ a spus despre el: „Acesta, cu adevărat, este
izraelitean şi nu este vicleşug în el”. Iar Nathanail Îi răspunse Lui: „Cum [de]
mă ştii?”. [Şi] îi răspunse Iisus şi îi zise lui: „Te-am văzut când erai sub
smochin, mai înainte de a te fi chemat Filip”. [Şi-I] răspunse Nathanail şi zise:
„Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Împăratul izraelitenilor!”. [Şi îi] răspunse
Iisus şi [îi] zise lui: „[Tu] crezi [acum], [numai] pentru [faptul] că ţi-am zis că te-
am văzut sub smochin. Mai mari decât acestea vei vedea”. Şi îi spuse lui:
„Adevărat, adevărat vă grăiesc/ vă spun vouă: de-acum veţi vedea cerul deschis
şi [pe] Îngerii lui Dumnezeu suind[u-se] şi pogorându[-se] spre Fiul lui
Dumnezeu””.

Întâia parte. Despre venirea lui Nathanail către Hristos şi mărturia lui

În această Sfântă Evanghelie două lucruri ni se arată/ ni se revelează/ ni se


descoperă.

 Primul lucru e mărturia lui Nathanail, care L-a mărturisit pe Domnul


Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul izraelitenilor.
 Al doilea lucru [e acela], cum că Domnul Hristos este ştiutorul/
cunoscătorul gândurilor şi al inimilor oamenilor.
Căci acest Nathanail avea nădejde şi credinţă foarte mare [în Dumnezeu]. [Şi el
aştepta momentul] când avea să vină Mesia, Hristos. Şi aştepta cu bucurie venirea
Lui.

Iar odinioară [În original: dănăoară.]/ cândva, şezând [lângă] casa sa, sub un
smochin şi auzind despre ciudesele/ minunile lui Hristos, [el] gândea în mintea
sa…şi cugeta/ se întreba: Oare nu e Acela Mesia, pe Care Îl aştept să vină?

Şi în acel ceas veni Filip la el…

[Şi Filip] îi era prieten şi cunoscut…

[Şi Filip] spuse către el: „Pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi [au scris şi]
Prorocii…L-am aflat! E Iisus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret”.

[Şi îi] răspunse Nathanail şi [îi] zise: „Oare din Nazaret poate să fie ceva bine/
bun?”

Şi-i zise Filip lui: „Vino şi vei vedea! Că deşi este om, [vei vedea că] le face [pe]
toate şi răspunde [la întrebări] mai presus de puterea omenească. Pentru aceea nu te
îndoi! Ci vino şi vei vedea tu însuţi ce Bărbat minunat este Acela, pe Care [chiar
şi] numai din cuvintele [Sale] Îl vei cunoaşte”.

[Şi] acestea dacă auzi Nathanail, s-a sculat îndată şi s-a dus cu Filip la Iisus.

Iar când îl văzu Iisus venind către Dânsul, [îi] zise: „Acesta, cu adevărat, este
izraelitean şi nu este vicleşug în el”. [Iar] Nathanail [Îi] zise: „Cum [de] mă ştii că
sunt aşa?”.

Iar Domnul Hristos îi răspunse lui: „Încă mai înainte de a te fi chemat Filip, când
şedeai sub smochin şi cugetai la Mine şi la ciudesele/ la minunile Mele şi gândeai
dacă nu cumva sunt Eu Acela, Mesia, pe care Îl aştepţi să vină. Şi cu bucurie ai
venit să vezi faţa Mea.

Pentru aceea eşti fericit că te-ai învrednicit să Îl vezi pe Acela, pe Care toţi Prorocii
şi Patriarhii au dorit să-L vadă şi nu L-au văzut”.

Iar Nathanail, dacă auzi aceste cuvinte, se miră/ se minună de înţelepciunea Lui. Şi
se înspăimântă dacă văzu că [Acela] ştie gândurile şi cugetele cele ascunse dintru
inima lui.
Şi îndată crezu că Acela este Mesia, pe Care el Îl aşteaptă!

[De aceea] şi strigă [şi] spuse: „Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti
Împăratul izraelitenilor! Căci taina şi gândurile inimii mele le ştii ca un Dumnezeu.
Şi pentru aceasta eşti Fiul Aceluia şi eşti destoinic/ vrednic ca să împărăteşti peste
izraeliteni. C-am auzit de la Proroci că vei împărăţi în izraeliteni”.

[Şi îi] răspunse lui Domnul Hristos şi-i zise: „Pentru că ţi-am zis ţie că te-am
văzut sub smochin, crezuşi/ ai crezut [Mie]. Mai mari decât acestea vei vedea.
Adevărat vă grăiesc [vouă], că de acum veţi vedea cerul deschis şi pe Îngerii lui
Dumnezeu suind şi pogorându[-se] spre Fiul omului.

Căci Eu, cu firea Mea cea dumnezeiască, am venit din cer pe pământ, în zgăul/ în
pântecele Preacuratei Fecioare şi sunt după trup/ după naşterea Mea în trup din
Vithleem şi din Nazaret.

Pentru aceea [trebuie] să Mă cunoşti, o, Nathanaele, că sunt om îndoit/ dublu [după


numărul firilor]: om şi Dumnezeu. [Căci] cu dumnezeirea [Mea] deschid cerul şi
[Îi] chem la slujbă/ la slujire pe Îngeri şi [ei] cu sârg/ cu râvnă Mă ascultă şi fac
voia Mea”.

Şi unii se pogoară din cer de slujesc Domnului lor, aşa cum a fost/ cum s-au
petrecut lucrurile la Vithleem, la naşterea Lui…şi în pustie, când a postit 40 de zile
şi 40 de nopţi. [Iar] alţi Îngeri se suie la cer…aşa cum a fost la Înălţarea [Sa la cer].

[Şi] toate acestea i le spune mai înainte lui Nathanail. Şi nu numai lui, ci şi nouă,
credincioşilor Lui. Ca să credem tare/ cu tărie că Domnul Hristos este Domnul
[Cel] adevărat.

[Şi] nu-i Fiul lui Dumnezeu după dar/ har, aşa cum spun arienii, ci după firea Sa.
Căci e unul/ de o fiinţă cu Părintele [Său]. [Pentru că El este] Cuvântul şi Fiul lui
Dumnezeu, al Părintelui [Său], [fiind] pururea/ veşnic şi din veci nedespărţit de
Părintele [Său].

[Căci aşa] cum este cuvântul în minte şi înţelepciunea la [omul] înţelept şi virtutea
în [omul] virtuos, aşa este şi Fiul la Părintele [Său].

Fapt pentru care [şi] astăzi, Maica noastră, Biserica, la arătare/ în mod sărbătoresc
dă mărturie fiilor ei despre toată credinţa şi [despre] poruncile Apostolilor şi ale
Soboarelor, care sunt netrecătoare în veci…şi le pomeneşte [cu dragoste]
credincioşilor ei.

A doua parte. Despre Sfânta Cuminecătură/ Sfânta Euharistie.

Se cuvine ca tot creştinul pravoslavnic/ drept-credincios să ştie, că în posturile cele


peste an, care au fost stabilite de Apostoli şi de Sfintele Soboare/ Sinoade, trebuie
să postească fiecare creştin, să se spovedească şi să se cuminece de patru ori într-
un an.

Iar acest post este [cel] mai ales din tot anul şi a fost tocmit/ stabilit cel dintâi [în
Biserică]. Iar dacă vor trece celelalte posturi şi creştinul nu s-a putut împărtăşi cu
Sfânta Cuminecătură/ Euharistie, atunci acest post nicidecum să nu mai treacă până
ce creştinul nu se va spovedi şi nu va primi Sfânta Euharistie.

Căci pâinea pe care [ne-]o agonisim dintru osteneală se cheamă şi este pâine de
durere.

Însă pentru mângâierea fiecărui credincios [în parte] Domnul Hristos ne-a lăsat
nouă pâine de bucurie. Şi ea nu întăreşte numai trupul ci izbăveşte şi sufletul din
moartea veşnică.

Şi pe aceasta a făcut-o Domnul mai întâi pentru Sine şi după aceea şi pentru noi.

[Căci] Domnul a vrut să pună tocmeala Sa/ să stabilească rânduiala Sa în lucrurile


care sunt mai de treabă/ mai importante pentru toţi oamenii. [Fiindcă] fără de
acestea omul nu poate să fie viu.

[Şi, în acelaşi timp,] ca nimeni să nu poată tăgădui/ nega [aceste lucruri], şi să


spună că nu le are sau nu le ştie.

Pentru Sine [mai întâi] a făcut Domnul Hristos aceasta. Pentru ca să nu se


oprească/ să nu se sfârşească niciodată dintre noi dragostea Lui. [Ci aceasta,
dragostea pentru El,] mereu [şi] pentru totdeauna să se aprindă şi să se înnoiască
[în Biserică].[ Deci Sfânta Euharistie ţine aprinsă dragostea noastră pentru
Hristos şi o înnoieşte, o fortifică în noi…şi ne schimbă şi pe noi, ne
îndumnezeieşte.].
Pentru aceea ne-a lăsat nouă în pâine Trupul Său şi în vin Sângele Său: pentru ca
să fie pomenite [întotdeauna] muncile/ patimile/ pătimirile Lui şi moartea Lui cea
nevinovată.

[Aşa] cum grăieşte şi Apostolul Pavel şi spune: „De câte ori veţi mânca din
această Pâine şi veţi bea din acest Pahar, moartea Domnului să mărturisiţi” [I
Cor. 11, 26].

[Căci] Apostolul Pavel ne învaţă să mărturisim moartea Domnului, adică să


spunem la arătare/ pe faţă/ în mod tranşant că pentru păcatele noastre, ale tuturor, a
murit Cel nevinovat pentru cei vinovaţi.

De aceea tocmeala/ motivul pentru care ne-a lăsat Domnul Trupul şi Sângele
Său în pâine şi vin acesta este: [ca] atunci când mâncăm trupul cel sufletesc/
duhovnicesc al Domnului Hristos să ne ultuim/ altoim şi să ne lipim întru/ de
Domnul Hristos.

Căci aşa cum pierdem prin păcat darul/ harul ce-l dobândim la Botez, [tot] aşa/
astfel şi pentru luarea/ prin primirea Trupului şi a Sângelui Domnului Hristos iarăşi
ne împreunăm întru/ cu Biserica Lui, adică întru/ cu mădularele Lui, cărora le este
Cap, Măria Sa [Efes. 5, 23][Redevenim, prin împărtăşire, mădularele vii ale lui
Hristos, pline de viaţa Lui divino-umană.].

Căci apropiindu-ne către/ de acel nevinovat Trup şi [de acel nevinovat] Sânge
suntem curăţiţi şi lămuriţi datorită pocăinţei [pentru] păcate şi a spovedaniei.

[Fiindcă] aceasta este ce spune Apostolul Pavel, [atunci când afirmă]: „să se
socotească/ să se cerceteze omul, [de unul] singur, pe sine şi aşa să mănânce
Pâine şi să bea din acest Pahar. Căci cel ce va mânca şi va bea fiind nedestoinic/
nevrednic va fi vinovat Trupului şi Sângelui lui Hristos” [I Cor. 11, 28-29].

Pentru aceste motive a lăsat/ a stabilit Domnul Hristos acestea din voia Sa.

Însă în ceea ce ne priveşte pe noi, [care trăim] în mijlocul altora, întâi de toate
[acesta este motivul]: pentru că toate chipurile/ prefigurările Legii Vechi în Legea
Nouă trebuiau să se umple/ să se desăvârşească/ să capete consistenţă deplină.

Pentru aceea chipul/ animalul izbăvirii jidoveşti/ evreieşti din robia Egiptului, care
era mieluşelul de Paşti, închipuia [de fapt] izbăvirea din robia Satanei, care întru
noi s-a izbândit/ s-a petrecut [în istorie].
Şi aşa cum mânca jidovul/ evreul mieluşelul [acela] [Ies. 12, 2-11] pentru/ întru
pomenirea izbăvirii [poporului său] din Egipt, aşa şi noi, [creştinii ortodocşi],
mâncăm Sfânta Cuminecătură/ Euharistie [pentru] a pomeni izbăvirea [întregului
neam omenesc] din robia diavolului, pentru/ prin moartea Domnului Hristos.

[Şi aceasta]este mare semn/ mare dovadă de bine şi de milă. Şi încă şi mai mare
tocmeală/ rânduială este luarea/ primirea Trupului şi a Sângelui Domnului Hristos,
pe care le luăm în pâine şi vin. [Şi prin aceasta] Îl mâncăm şi Îl bem [pe El].

[Căci prin aceasta ] ni s-au lăsat/ni s-au dăruit mila şi dragostea şi bunăvoinţa
creştină.

Căci nu în zadar/ nu degeaba arată Apostolul Pavel şi spune acestea: „O Pâine


este, un trup suntem. Căci deşi suntem mulţi, din acest motiv suntem una, căci
toţi mâncăm dintr-aceeaşi pâine şi bem dintr-acelaşi Pahar ” [I Cor. 10, 17].

[Şi este] o dovadă frumoasă/ un exemplu frumos [spusă] Sfântului Pavel, [cum] că
multele mădulare sunt un [singur] trup. [Căci] şi o pâine este [formată] din multe
grăunte, [după ce a fost] frământată şi coaptă…şi la fel, vinul e [format] din multe
bobiţe [de struguri] stoarse.

Şi cum iese pâinea din multe grăunte şi [la fel] şi vinul…aşa şi mulţii oameni [ai
Bisericii] sunt una prin credinţă, prin bunăvoinţă, prin dragoste, prin împreunarea/
unirea [lor] sufletească.

[Şi oamenii din Biserică sunt aşa] cum ar fi mădularele multe [ale unui singur]
trup, întru Domnul Hristos.

Căci atunci când ne-am botezat în Hristos, întru Hristos ne-am şi îmbrăcat [Gal.
3, 27].

[Şi] acestea toate sunt chip/ dovadă şi învăţătură pentru bunăvoinţa şi dragostea
creştinească, pentru ca [noi] să ne iubim unul pe altul [În. 15, 12].

Căci Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, mai presus de toate ne-a
lăsat [nouă] porunca dragostei [Ibidem], a iubirii, aceea de a ne iubi unul pe altul.

Pentru aceasta foarte tare/ în mod răspicat ne spune că pentru aceasta/ din acest
motiv a pus/ a instituit Trupul Său în pâine, [pentru] ca să-L mâncăm şi sângele
Său în vin, [pentru] ca să-L bem.
 Iar dacă te miri/ te întrebi [despre] cum se împarte în câte o fărâmă
pâinea, care se schimbă/ se transfigurează pe Prestol/ pe Sfânta Masă în
Trupul lui Hristos şi [despre cum] Se află [acolo] Hristos întreg/ cu totul,
aşa cum e în cer fiind şi pe Altar/ pe Sfânta Masă…atunci miră-te/
întreabă-te şi despre acest lucru: cum de soarele care ne luminează şi ne
încălzeşte aici, într-un ceas este, deodată şi în cer şi pe pământ şi la răsărit
şi la apus şi în toate laturile lumii? [Căci] aşa şi Hristos, deodată, şi în cer
şi pe pământ, întru/ prin Sfânta Liturghie, ca un Puternic, deistvuiaşte/ le
umple dumnezeieşte [pe toate] cu puterea Sa cea dumnezeiască.
 Şi iarăşi, dacă te miri/ te întrebi [despre faptul] că Hristos Se împarte în
multe părti şi tot întreg/ cu totul Se dă fiecăruia în parte, nu mai puţin
într-o [fărâmă] şi mai mult în altă [fărâmă]… [atunci] miră-te/ pune-ţi şi
problema aceasta: cum glasul meu/ cuvintele mele articulate sunt şi în
gura mea şi în urechile voastre în acelaşi timp? Căci dacă în fapte/ în
lucrurile [acestei lumi] se află/ se petrec [unele ca] acestea, cu atât mai uşor
Îi este Soarelui dreptăţii [Mal. 3, 20], Hristos, [să facă aceasta cu mult mai
mult] decât soarele cel creat [de El]. [Şi, tot la fel], Cuvântul lui Dumnezeu
[să ajungă mai repede la toţi oamenii] decât cuvântul omenesc.
 Iar dacă te miri/ te întrebi [cum] de Trupul [Său] se frânge în bucăţi
[atunci] când se împarte Sfântul Agneţ şi cum este Hristos întreg în toate
bucăţile [în parte], [atunci] miră-te/ întreabă-te şi despre aceasta: când
zdrobeşti oglinda în mici bucăţi, iar chipul omului [care priveşte în ea] nu
se zdrobeşte, cum în toate bucăţile [el] se vede întreg, ca într-o [singură]
oglindă?
 Şi de te miri/ de te întrebi cum [de] este mâncat [în]totdeauna trupul lui
Hristos şi nu se împuţinează, ci întreg este în veci, atunci miră-te/ întreabă-
te cum dintr-o lumânare aprinzi mii de lumânări şi nu se împuţinează
nicidecum lumina din cea dintâi?
 Şi de [te] întrebi cum intră Hristos înăuntrul nostru şi nu Se spurcă/ nu Se
murdăreşte [de păcatele noastre] şi nici nu Se opreşte/ nu Se dă înapoi [de
a intra în noi], [atunci] şi eu te întreb: se spurcă/ se murdăreşte/ se
contaminează soarele sau nu, atunci când trece/ când razele lui
[luminează] locuri împuţite şi scârnave/ murdare? [Şi] ştiu că cel care va
fi înţelept şi credincios nu va îndrăzni să zică [unele] ca acestea.

Căci dacă nu se spurcă/ nu se contaminează soarele cel trecător, cu mult mai


vârtos/ cu atât mai mult [nu Se contaminează Soarele] cel veşnic şi netrecător.
[Căci] lumina [Lui] cea cu totul curată nici nu se spurcă, nici nu se încuie…căci pe
El, Iadul şi peceţile gropii, nu L-au putut ţine [captiv].
Astfel să înţelegi înfricoşătoarea Taină a Sfintei Cuminecături/ Euharistii! Căci
dacă [ea] se mănâncă nu este ca alte bucate putrede/ stricăcioase, aşa cum spune şi
Sfântul Ioan Zlatoust/ Gură de Aur, ci acea Pâine sfinţită devine o pară [de foc]
subţire, care se răschiră/ se împrăştie în tot trupul nostru.

Însă există şi întâmplări [nefericite]. Dacă se întâmplă ca Sfânta Cuminecătură să


se mucezească sau să îngheţe…sau dacă se varsă la gunoi…sau altele de acest
fel…Trupul şi Sângele lui Hristos nu pate/ nu pătimeşte acestea, ci pâinea şi vinul
din afară.

Căci Jertfa aceea dumnezeiască/ Jertfa euharistică nu are [nimic] de-a face cu
chinul şi cu putreziciunea. Să nu fie aceasta!

Căci dumnezeirea lui Hristos, pe Cruce, nu a păţit/ nu a pătimit/ nu a suferit nimic


şi nici nu a fost chinuită.

Aşa şi în această cinstită Taină: Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos
nimic nu păţeşte/ nu pătimeşte, numai chipurile din afară: pâinea şi vinul.
 Şi de te miri/ de te întrebi [cum] într-o fărâmă atât de mică este Hristos cu
totul deplin şi întreg…miră-te/ întreabă-te şi despre aceasta: cum într-un
grăuntu/ grăunte de lumină al ochilor tăi [, care este atât] de mic,
încap…şi poţi să vezi şi să cuprinzi cetăţi şi munţi atât de mari?

Acestea să ştii/ să cunoşti şi să nu ispiteşti/ să nu pui la îndoială Taina cea


neispitită/ neînţeleasă şi neajunsă/ necuprinsă de mintea omului!

Ci să crezi Domnului, Celui care a spus: „Cine va mânca din Trupul Meu şi va
bea din Sângele Meu, [acela] va locui în Mine şi Eu într-însul” [În. 6, 56].

Către care Taină cu frică să ne apropiem şi păcatele noastre să le spovedim şi


pentru ele să ne pocăim.

Şi astfel gătaţi/ pregătiţi [interior], să ne cuminecăm/ să ne împărtăşim cu Trupul


lui Hristos, [pentru] ca să [Îi] fim Lui cetaşi/ soldaţi/ slujitori/ casnici întru slava
Împărăţiei Cerului.

[Acolo] unde împărăteşte [Hristos] cu Părintele şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea


şi întru veci de veci. Amin!
(Am diortosit textul predicii conform ediţiei: [Sfântul] Varlaam al Moldovei,
Carte românească de învăţătură: [la] Dumenecile preste an şi la Praznice
împărăteşti şi la Sventi mari, ed. îngrijită şi glosar de Stela Toma, prefaţa şi
studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2011, p. 26-
33.)
Mărturie a Sfântului ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului - „Împăcarea
Bisericii Ortodoxe" - O minune petrecută la Alba Iulia în anul 1600

Când Mihail-Vodă l-a învins pe Andrei Bathory, el a voit să zidească în Alba Iulia
o biserică ortodoxă. Însă preoţii catolici şi nobilii de acolo nu-i îngăduiau, zicând
că a lor este credinţa dreaptă. Atunci domnitorul le-a spus:

- Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfântului


Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea
adevărată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna
s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi în mijlocul oraşului şi acolo să ni
se aducă apă curată, iar arhiereul meu, ortodox, şi preoţii o vor sfinţi în văzul
tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, aparte, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica
voastră cea mare, în vase diferite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu
peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va
rămâne nestricată, ca şi cum abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este
dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea. Ei au strigat cu toţii
într-un glas: - Bine, bine, sa fie aşa!

A doua zi dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtea sa în piaţă, cu


episcopul şi cu preoţii, şi au săvârşit Agheasmă mare, rugându-se cu toţii lui
Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta credinţă, iar pe cea rea s-
o facă de ruşine. Tot în piaţă, catolicii au sfinţit apa şi au sărat-o. După aceasta,
fiecare a turnat apa lui sfinţită într-un vas, şi-a pus pecetea, iar vasele au fost duse
în biserică, uşile fiind încuiate şi pecetluite.
Şi după ce au trecut 25 de zile. Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la
domnitor şi i-a zis:

- Doamne, cheamă-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea. Vei


vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevărat nădejdea în El,
nu se vor face de ruşine.

Aşa s-a făcut şi, atunci când a rupt pecetea vasului cu apă sfinţită, a găsit-o mai
curată şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost
luată dintr-un izvor curgător, după care a strigat:

- Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugăciunile noastre;
Slavă Ţie, Care proslăveşti biserica Ta; Slavă Ţie, care întăreşti cu slavă
credinţa cea dreaptă şi nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre.

Iar când latinii au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi l-au destupat, toată
biserica s-a umplut de duhoare, încât s-au înspăimântat toţi latinii şi au strigat cu
uimire: |

- Adevărată este credinţa ortodoxă pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci,
biserică în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu S-a mâniat pe
noi şi ne-a împuţit apa.

Şi astfel, făcuţi de ocară, latinii şi cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar
unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său,
cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plini de bucurie şi fericire, s-au întors la
curte, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre
întărirea adevăratei credinţe ortodoxe.

(Text preluat din Petru Movilă, „Împăcarea Bisericii Ortodoxe")


Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia – Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

„Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca
să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător”. Psalm 8, 2

Cred că bun lucru fac, în aceasta Duminică a Ortodoxiei, încercând să rezum şi să


comentez pentru dumneavoastră o nuvelă aşa-zisă fantastică a ilustrului nostru
compatriot Mircea Eliade, nuvelă intitulată O fotografie veche de 14 ani şi care de
fapt reprezintă un document de deosebită valoare şi importanţă pentru teologia
ortodoxă şi pentru gândirea românească.

Eroul povestirii e un tânăr român, Dumitru cu numele, stabilit în Statele Unite.


Pe frumoasa lui soţie, Thecla, o letonă, grav bolnavă de astm, o tămăduieşte în
mod miraculos de la distanţă şi numai, prin cuvânt – având în faţă doar
fotografia ei – un pastor canadian în a cărui biserică (Biserica Mântuirii)
Dumitru a intrat din întâmplare şi încurcând nişte date calendaristice. Pastorul
acela, doctorul Martin, opera în mod obişnuit vindecări prin rugăciuni şi
concentrare a minţii. Minunea are loc la zece ani după căsătoria lui Dumitru cu
Thecla, iar fotografia înmânată doctorului Martin o înfăţişează pe letonă la
vârsta de 18-l9 ani. In momentul săvârşirii miracolului ea are treizeci de ani.
Patru ani mai târziu, Dumitru se află din nou în oraşul unde obţinuse
însănătoşirea nevestei sale. Şi simte nevoia să se ducă să-i mulţumească fierbinte
păstorului făcător de minuni. Dar nu-l găseşte la Biserica Mântuirii, unde i se
spune că pe Martin îl cheamă în realitate Dugay, că nu e doctor în teologie, că e
un fals tămăduitor şi un escroc, un înşelător lipsit de orice puteri taumaturgice,
care a stat doi ani în puşcărie iar acum îşi câştigă viaţa lucrând într-un bar ţinut
de un cumnat al său.

Şi, într-adevăr, Dumitru dă de fostul păstor la barul cu pricina. Vrea să-i


exprime caldele sale mulţumiri şi să-i aducă aminte de ce s-a petrecut cu patru
ani în urmă, dar Dugay ~ Martin nu-i îngăduie să lungească vorba. Sunt un
farsor, îi spune, nu am făcut nicicând minuni, vindecarea soţiei dumitale e o
simplă sugestie, de altfel „am plătit” pentru minciunile şi înşelătoriile mele cu
doi ani de închisoare, cât despre Dumnezeu află că Dumnezeu nu există,
Dumnezeu a murit, lasă-mă, nu-mi aminti trecutul, pleacă de la mine. Şi
deoarece Dumitru tot stăruie şi-i arată fotografia şi-l copleşeşte cu mulţumirile
şi-L slăveşte pe Dumnezeu, Dugay – Martin, exasperat, îi face o profesiune de
credinţă în felul următor:

„Cum de se poate mântui cineva într-o Biserică? Dumnezeu S-a retras din lume,
a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de
nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne
mai este accesibil. S-a retras, S-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte
din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc transcendent. Dar pentru
noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Deci, dacă Dumnezeu a murit
pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască într-o Biserică”?

Acestei răspicate formulări a doctrinei morţii lui Dumnezeu şi a nietzscheismului,


cum îi răspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizând, tunând
şi fulgerând, debitând o altă declaraţie de principii? Câtuşi de puţin. Ci în modul
cel mai neaşteptat şi surprinzător cu putinţă: printr-o urare în stil sfătos-isteţ, în
limbaj popular – ţărănesc viu şi săltăreţ, parcă închipuit de un Creangă de zile
mari: „Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate. Dar
degeaba încercaţi să mă speriaţi D-voastră cum că Dumnezeu ar trage să moară.
Nu mă las eu aşa uşor păcălit de o glumă”. Şi încă: „Nu mă păcăliţi cu una cu
două”.

Vrednice de multă luare-aminte sunt sintagmele: nu mă speriaţi D-voastră, nu mă


las aşa uşor păcălit şi mai cu seamă acel fermecător, acel irezistibil condiţional: ar
trage să moară. Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sănătos la minte
(să fie cât de mare numărul învăţaţilor pedanţi teologi care au născocit sloganul
morţii Sale) decât o glumă şi o păcăleală. Iar sărmanului doctor Martin, bunului
tămăduitor fără voie, încăput în mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se
poate ura decât sănătate şi noroc?
Mai târziu când Dugay – Martin, antrenat în discuţie, revine şi afirmă că nu
crede nici în Dumnezeu, nici în diavol, Dumitru din nou, în aceeaşi tonalitate
voioasă, calmă, voitoare de bine şi nezdruncinată de bazaconii intelectualiste
repetă: „Degeaba vă trudiţi D-voastră, doctore Martin, să mă duceţi în ispită”.

A se remarca: băiatul cuviincios, în ciuda mărturisirii auzite, nu încetează de a-l


numi pe Dugay – Martin „doctor”, ceea ce în limbaj anglican este echivalent cu
„părinte”. Apelativul se mai tâlcuieşte şi aşa: orice ar fi, harul nu vi l-aţi pierdut.

Doamne fereşte! mai exclamă Dumitru făcându-şi cruce atunci când Dugay –
Martin enunţă cu glas parcă mai categoric: „Asta înseamnă că pur şi simplu
Dumnezeu S-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt a murit…

Pe băiatul curat de la Dunăre, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul şi


recunoscătorul tânăr român care drept ripostă la atâtea blasfemii se mărgineşte a-şi
face smerit Cruce, nu-l zdruncină nici una din marile isprăvi recente ale culturii
occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici zenul (entuziast adoptat de la
asiatici), nici Spiritul Absolut şi nici limbajul universal. El ştie ce ştie şi nu se
sfieşte a-şi rosti sus şi tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrător, suntem
înconjuraţi de taine (şi nu se cade a le iscodi cu prea aprigă râvnă), Dumnezeu
poate, milostivindu-Se, prin aleşii Săi, face minuni, omul se poate mântui.

Vindecarea Theclei, de la distanţă şi numai prin cuvânt, i se pare cu totul posibilă,


iar toate îndoielile şi frământările lui Dugay -Martin le dă hotărât la o parte. Cât
despre faimoasa teorie nietzscheană a morţii lui Dumnezeu – temelie a doctrinei
proprie unor teologi anglo-saxoni şi germani ai deceniilor şase şi şapte - el o
socoteşte o năsărâmbă, năzdrăvănie, a minţii, curată hulă şi divagaţie ce nu poate fi
întâmpinată mai eficace decât prin urări calmante, vorbe de exorcizare (Doamne
fereşte) şi facerea semnului Sfintei Cruci.

Credinţa simplă, neabătută, necoruptibilă, stă potrivnic faţă către faţă în nuvela lui
Mircea Eliade nu desigur cu adevărata cultură, ci cu deviaţiile, absolutizările şi
pervertirile ei.

Ori de câte ori cultura, prin feluritele ei manifestări, se străduieşte să picure în


sufletul omului necredinţa, şubrezirea temeiurilor dreptei judecăţi şi haosul mintal,
ea se cuvine înfruntată de omul cu mintea întreagă. Dumitru nu e un teoretician, un
partener într-o discuţie abstractă şi erudită. E un uimit, un indignat, dar totodată un
blajin: orbecăielile psiho-patologice ale bunului doctor Dugay – Martin, vas ales
care nu se învoieşte a realiza ce este, şi a crede că, prin vrerea şi cu ajutorul lui
Dumnezeu, poate făptui minuni, el le întâmpină cu un surâs înţelegător, cu o
politeţe impecabilă şi un soi de milă pentru cel încăput în lanţurile diavolului,
diavol împodobit cu straiele mincinoase ale unui intelectualism scăpat de sub
controlul raţiunii sănătoase, bunului simţ şi dreptei socotinţe.

Dumitru, scurt spus, e un ortodox. Şi mai ales, un ortodox român, Crede în


Dumnezeu, har, minuni, în harul preoţesc, în puterea rugăciunii şi în putinţa de
mântuire a omului în Biserică. Credinţa această simplă a lui e fermă şi cuprinde
înseşi bazele sistemului teologic specific făpturii pe care lui Mircea Eliade îi place
a o numi: omul de la Dunăre, un ins nesofisticat dar nu prost, nu uşor de dus cu
vorba, de îmbrobodit cu fraze spăimântătoare, de convertit la soluţia deznădejdii
prin cuvinte ademenitoare şi goale.

Neîncetata bonomie a lui Dumitru, nedepărtarea lui de la o răbdătoare compătimire


pentru bietul păstor vrăjit de teologii şi filosofii abstruse şi izvorâte din minţi
rătăcite constituie puterea de atracţie fascinantă a nuvelei. Dugay – Martin se
chinuie, stăpânit de remuşcări şi înrobit de concepţii catastrofale, Dumitru însă e
senin, stăpân pe sine şi puternic sprijinit de credinţa lui. Lui Dugay-Martin nu-i
vine a crede că nu numai că a lecuit-o pe Thecla de astm – de la distanţă şi prin
cuvânt şi cu participarea la rugăciune a tuturor celor prezenţi în biserică – ci a şi
întinerit-o: dovadă fotografia aceea, acum veche de paisprezece ani, pe care
Dumitru o arăta biruitor păstorului şi clienţilor din bar – în vreme ce o solistă cântă
un şlagăr stupid – o fotografie în care timpul nu a trecut, căci Dugay – Martin a
facut-o pe Thecla de acum aidoma cu aceea din fotografie, aşa cum se înfăţişa când
abia împlinise optsprezece ori nouăsprezece ani.

Dumitru nu se lasă amăgit, ispitit, descumpănit.

Dumnezeu este, harul lucrează, minunile sunt reale, mântuirea omului este întru
totul posibilă. Nu suntem sortiţi absurdului, lumea are un sens.

Crezul lui Dumitru e strict ortodox, el dă glas în barul acela american, atât de altul
decât lumea păstorească de unde a plecat, elementelor fundamentale ale cugetului
ortodox răsăritean. În cele din urmă însă, Dugay – Martin, răscolit, cucerit de
atâta bună credinţă, căldură, statornicie şi puritate, recunoaşte: „Aşa cum e
Dumitru, cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană, e mai aproape de Dumnezeul
adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-L vadă cel dintâi, când Dumnezeul
adevărat Îşi va arăta din nou faţa”.
Biruinţa lui Dumitru (relativă, ce-i drept, căci pastorul tot îl socoteşte idolatru şi
naiv) e în fapt biruinţa Ortodoxiei, aşa cum a fost mărturisită la Chicago, în 1959,
nu mai puţin limpede şi tare decât de Petru Movilă şi Sinodul de la Iaşi din 1642.
Iată de ce, când am avut fericitul prilej în vara anului 1970, la Mănăstirea Văratec,
să-i solicit lui Constantin Noica îngăduinţa de a-i citi pasajele principale din nuvela
lui Eliade, am cutezat şi a formula părerea că adevăratul titlu al fermecătoarei
lucrări este: Mărturisirea Ortodoxă, Chicago 1959. Mărturisire desigur nu
dogmatică, sistematică şi completă, însă autentic ontologică, reflectând în chip
desăvârşit fondul psihic, sensibilitatea mistică, câmpul ideativ şi cuantele
programatice ale unui popor legat în covârşitoarea-i majoritate de creştinism şi
ortodoxie, devenite pentru el adevărate reflexe ale minţii şi simţirii.

Pulsează în O fotografie o veselie, o încredere, o statornicie şi o exuberanţă, o


prospeţime verbală care farmecă fără greş.

Concluzia e optimistă. Există acum o şansă de mântuire şi pentru pastorul – escroc.


El vorbeşte din nou cu putere şi înflăcărare, parcă profetic, i se pare lui Dumitru.
Nu întăreşte oare versetul din rugăciunea de seară: Cu noi este Dumnezeu,
înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi?

Noica însă, la sfârşitul lecturii, îmi spunea: Adevăratul înţeles al propoziţiei „Cu
noi este Dumnezeu” iată-l: Dumnezeu este şi cu noi şi cu voi, numai să înţelegeţi
lucrul acesta şi să nu vă închideţi, să nu vă baricadaţi, să-i daţi viaţă, să-i daţi
crezare.
Arhimandrit Arsenie Papacioc - ,,Ortodoxia nu este un titlu, este un adevăr.''

,,Chiar cuvântul ortodox, înseamnă dreapta credinţă, dreapta slăvire pentru


ADEVĂRUL pe care l-a propovăduit HRISTOS,cum ne-a învăţat HRISTOS, de
aceea a şi rămas ,cu mila lui DUMNEZEU, aceasta titulatură : ORTODOXIE;
adică credinţa dreaptă; ,,orthos'' înseamnă drept, ,,doxa'' înseamnă credinţă , pe
greceşte.''

,, Învăţătura creştină pare un paradox, pe ici pe colea, pentru că iese din logica
omenească, pentru că este logica Divină; să crezi într-un loc pe care nu-l vezi,
aceasta nu mai este o logică pipăibilă. Aceasta este puterea credinţei; şi aici este
toată puterea creştinului : să creadă; ferice de cel ce nu a văzut şi a crezut.''

,,DUMNEZEU suferă împreună cu noi mai departe şi, cum se spune, agonia lui
HRISTOS încă nu s-a terminat. Pentru că nu ne-a creat într-o formă rece,
mecanică; ne-a creat din iubire, se topeşte, suferă pur şi simplu.''

,,ORTODOXIA este poziţia de mântuire.Nu vorbim despre trăirea creştină aici, ci


despre adevărul creştin pe care trebuie să-l respectăm. ORTODOXIA nu este un
titlu ci este un ADEVĂR”.

,, DOGMA se numeşte Adevăr de credinţă revelat , cuprins în Sfânta Scriptură şi în


Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică. Dogma nu e DUMNEZEU; dogma este
măsura lucrurilor.

Când zici Biserica se înţelege adevăr mântuitor, de credinţă; nu e glumă."


,,BISERICA este numai una , şi gata. Cum , de ca să nu spun Biserica Ortodoxă?
N-am schimbat nimic deci, am spus de atâtea ori fără să fac figură de stil,
HRISTOS ESTE ORTODOX pentru că facem exact ce a spus EL. Numai Biserica
Ortodoxă explică adevărat învăţătura Mântuitorului HRISTOS."

,,Sfântul Siluan Athonitul aparţine în întregime Bisericii Ortodoxe. Scria, după


ce un alt părinte trăsese concluzia că toţi ereticii vor pieri:,, Nu ştiu, dar n-am
încredere decât în BISERICA ORTODOXĂ. În ea se găseşte bucuria mântuirii ,
ce se dobândeşte prin smerenia lui Hristos.''

,, Doamne Iisuse Hristoase, cu inimile smerite şi capetele la pământ, Te rugăm


ca frumuseţea şi veşnicia aceasta ortodoxă să fie înţeleasă fără părtinire,
desăvârşindu-se marea Ta biruinţă, că Tu eşti : ,, Calea, Adevărul şi Viaţa ''.

(Citate din :.. Singur Ortodoxia ''- Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Să nu uităm, tot cum spune bunul părinte şi marele duhovnic: ,,O rugăciune
adâncă înseamnă o tăcere adâncă'', pentru că ,,orice clipă înseamnă un timp şi
orice suspinare poate fi o rugăciune''.

Şi, timpurile sunt de aşa natură încât ar trebui să suspinăm neîncetat.


Părintele Stăniloae despre Ortodoxie versus catolicism şi protestantism:
“Biserica Ortodoxă n-a ştirbit adevărul coborât de sus, n-a diluat vinul ceresc
cu apa sfătoşeniilor omeneşti”

Lumina de Duminică: Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae

Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei* (Duminica Ortodoxiei)

“Ortodoxia este identică în credinţa şi cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult


al creştinismului originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în
esenţă prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii nedivizate de la
început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect necesităţilor spirituale de azi ale
popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esenţial după perioadele istorice
prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul
trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esenţiale ale fiinţei ei ca
să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu
e produsul protestului renascentist ca protestantismul, şi nu caută nici acum o
modificare esenţială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a
rămas la valorile esenţiale şi permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple,
adânci şi netrecătoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-
şi dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat
întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie
şi cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina severă şi
cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci şi-a păstrat vioiciunea
de mişcări şi simplitatea de gândire şi de manifestare directă şi esenţială a omului
natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeaşi şi totdeauna actuală.

Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul său interior şi n-a lăsat să pătrundă în


trăsăturile simple al credinţei sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor meşteri
stăpâniţi mai mult de dorinţa unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul
adânc şi covârşitor al tainicului raport dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia n-a
amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa simplă, misterioasă şi
măreaţă, permanentă şi inevitabil trăită a datelor fundamentale ale misterului
mântuirii. Am putea zice că ea şi-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu
simplitatea lui, rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale şi esenţiale ale
vieţii.

De aceea Ortodoxia a câştigat, cu prezentarea datelor simple şi fundamentale ale


misterului mântuirii, atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului
de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi răspunsuri
fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al Renaşterii sau al erei
noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuinţe şi cu această sensibilitate în orice
timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru
a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se
autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.

Dimpotrivă, ea intuieşte că printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenţia


acestui om, căci nu i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale
mântuirii, care continuă să-l frământe în adâncul fiinţei lui.

Ortodoxia s-a adaptat, desigur, şi ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au


rămas fidele în toate împrejurările de viaţă prin care au trecut şi în toate nevoile
lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esenţială a ei ca mister, sau
o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp sau altul. Ea a
rămas mereu acelaşi mister al datelor simple, fundamentale şi necesare ale trăirii
religioase. Dar misterul răspunde nu numai acestor trebuinţe fundamentale de
totdeauna, ci tuturor trebuinţelor vieţii. Misterul creştin trebuie pus în evidenţă, în
orice timp, în acord cu modul de înţelegere al acelui timp, dar trebuie pus în
evidenţă totdeauna în aceeaşi integritate deplin satisfăcătoare a trebuinţelor
mântuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia teoretică şi practică, înţelegând că
misterul mântuirii răspunde şi problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în
calitatea lui de mister integral al creştinismului de totdeauna, fără să se îngusteze la
rolul de simplu răspuns al acestor probleme speciale.

Aşa a făcut Ortodoxia totdeauna şi aşa face şi azi. În acest sens, ea comunică
oamenilor pe „Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi“ (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos,
Care, fiind acelaşi, răspunde totuşi tot aşa de perfect azi cum a răspuns şi ieri.
Legea Veche era supusă schimbării, pentru că revelaţia ei sporea, iar faptul acesta
modifica mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu Hristos.
Modificarea ei provenea din nedesăvârşirea ei ca mister al mântuirii. Ea se
desfiinţează „pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârşit pe nimeni“
(Evrei 7, 18-19). „Aici însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască
desăvârşit pe cei ce se apropie… Căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei“
(Evrei 7, 24-25).

Ortodoxia a înţeles că nu trebuie să schimbe ceva din arhieria desăvârşită a lui


Hristos, să adauge sau să reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăşi şi iarăşi în
evidenţă în deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia
semperreformanda» („Biserica în permanentă nevoie de reformare“), pentru că ea
Îl comunică integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore»
(„permanent conform cu orice timp“). Creştinismul occidental a pornit, începând
din evul mediu, prin scolastică, pe o cale de „definire“, adică de delimitare sau
îngustare a misterului mântuirii, după măsurile minţii omeneşti şi pe calea aceasta
s-a lăsat antrenată şi Reforma, care a odrăslit din catolicism. Abordarea intelectuală
a misterului creştin a înlocuit trăirea misterului integral cu reflexiunea asupra unor
frânturi rupte din el.

Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câţiva


termeni noi adoptaţi de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul
la o definiţie raţională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l
raţionaliza şi limita, sau de a-l face să se evaporeze. Acei termeni au avut rostul să
ocrotească trăirea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament că suntem
mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern
acelaşi, Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil nouă. Sinoadele au ocrotit misterul
mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni s-a făcut accesibilă prin
maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita
raţionalistă care golea misterul mântuirii şi zădărnicea mântuirea însăşi, reafirmând
separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu.
Misterul mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal şi Ortodoxia a ocrotit
caracterul paradoxal al misterului creştin împotriva destrămării lui prin propoziţii
raţionale unilaterale.
Se aduce Ortodoxiei obiecţia că, aşa cum creştinismul occidental s-a adaptat
mentalităţii medievale şi renascentiste, aşa s-a adaptat ea mentalităţii bizantine,
îngropând miezul viu al misterului creştin într-un fast formalist şi aristocrat, care
nu mai corespunde timpului nostru. Nu negăm că Ortodoxia a suferit o anumită
influenţă bizantină. Dar influenţa aceasta n-a atins esenţa misterului creştin.
Dimpotrivă, trăirea misterului a rămas vie şi în perioada bizantină şi se poate spune
că nu gândirea bizantină a generat spiritualitatea creştină din acea perioadă, ci
invers, trăirea creştină originală a generat gândirea şi arta bizantină. Nu viziunea
bizantină despre existenţă a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii
primare a produs viziunea bizantină despre lume.

Ceea ce se consideră moştenire bizantină în viaţa Bisericii Ortodoxe este, în


special, mulţimea de simboluri în care este exprimată credinţa creştină şi trăirea ei
în cult, în artă, în viaţă. Dar influenţa bizantină a dezvoltat doar un simbolism
inerent redării misterului creştin. Definiţiile intelectuale şi expunerile doctrinare
prin care Occidentul a căutat şi caută să înlocuiască redarea simbolică a misterului
mântuirii pornesc din convingerea că acest mister poate fi exprimat exact de
cuvintele omeneşti. În realitate, acest mister, atunci când îl reduc la sensul exact al
cuvintelor şi definiţiilor intelectuale, e îngustat sau evaporat. Plenitudinea
paradoxală a misterului mântuirii este mai real sugerată prin simboluri. Vorbirea
despre cruce şi înviere în mod general, privirea lor în imagini, exprimarea lor prin
acte simbolic-liturgice, sugerează mai real şi mai existenţial misterul mântuirii
decât teoria satisfacţiei lui Anselm, sau teoria penală protestantă, care nu pot reda
decât o latură din misterul incomprehensibil al mântuirii.

Aceste teorii sunt bune numai dacă nu pretind să înlocuiască misterul însuşi, în
plenitudinea lui incomprehensibilă, ci să redea ceva din el în mod relativ şi
provizoriu. Influenţa bizantină a constat în voinţa de a orândui toate amănuntele
cultului, ale artei, ale gesturilor vieţii religioase în aşa fel ca să exprime în mod
intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mântuirii. Acestea pot da impresia de
formalism, numai dacă nu sunt manifestate cu seriozitate şi cu convingere. O
liturghie săvârşită într-o parohie de sat, cu credincioşi obişnuiţi cu graiul ei natural-
simbolic, redă în mod clar şi pătrunzător trăsăturile esenţiale ale misterului
mântuirii. În orice caz, acest grai al simbolurilor mari şi clare e cu mult mai
accesibil şi mai grăitor credincioşilor în orice timp decât graiul doctrinar, încărcat
de subtilităţi care în Occident a căutat prea adeseori să se substituie sugerării
misterului prin simboluri. Dacă Ortodoxia are trebuinţă de o anumită adaptare la
trebuinţele omului de azi, aceasta nu poate consta într-o părăsire totală a exprimării
simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei exprimări, ca să se vadă imediat
marile simboluri ale misterului creştin, corespunzătoare marilor, simplelor şi
permanentelor evidenţe şi trebuinţe spirituale ale omului de totdeauna.

Dar trebuie să recunoaştem că în era bizantină Ortodoxia a mai prezentat o


caracteristică (simfonia dintre Biserică şi Stat – n.r.). Creştinii occidentali o
menţionează şi pe aceasta, dar recunosc satisfăcuţi că azi nu o mai are. Vrem să ne
oprim asupra ei, deoarece socotim că nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era
bizantină, ci influenţa bizantină doar a accentuat-o, fiind o notă inerentă a
creştinismului autentic şi ca atare, rămânând în oarecare fel proprie Ortodoxiei
astăzi.

Câtă vreme în Occidentul medieval şi următor evului mediu a apărut şi s-a


dezvoltat ideea a două imperii separate şi opuse, sau a două săbii în luptă, în
Orientul creştin s-a afirmat unitatea lumii, susţinută de acelaşi Hristos Panto-
cratorul, imperiul era înduhovnicit din interior, nu era silit din exterior să se
supună, de o sabie ce se pretindea spirituală, dar care, în fond, lucra tot lumeşte şi
care a supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumească.
Imperiul bizantin se simţea aflându-se în interiorul aceleiaşi zone în care se află şi
Biserica, în cadrul ordinii universale a Pantocratorului Mântuitor, deşi avea în acest
cadru alte slujiri şi autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se
apropia de cea cuprinsă în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi toate le-a supus
sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efeseni 1,
22).

În secolele din urmă lucrurile s-au dezvoltat în oarecare măsură şi în Orient în


sensul concepţiei occidentale, ajungându-se la o separaţie a statului de Biserică.
Dar influenţa occidentală în acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decât
asupra Bisericii. Ortodoxia a păstrat şi mai departe viziunea lumii ca o ţesătură
unitară de raţiuni, care îşi au centrul şi finalitatea în acelaşi Pantocrator. De aceea
Ortodoxia n-a făcut din partea ei nimic care să adâncească separarea, sau ca să o
transforme în tot felul de antagonisme şi conflicte între ordinea bisericească şi
ordinea statului sau a culturii. A găsit totdeauna în solicitudinea pentru aspiraţiile
profunde ale poporului o platformă de înţelegere şi de colaborare cu statul. (…)

Trăirea misterului integral al mântuirii de către Ortodoxie este una cu experienţa


vie a Duhului Sfânt, ca suflare a vieţii din planul divin. Duhul Sfânt este cel ce face
mereu contemporan, mereu trăit misterul mântuirii. De aceea Duhul Sfânt ocupă un
loc atât de important în preocuparea şi vorbirea Ortodoxiei. În Duhul Sfânt, sau
prin Duhul Sfânt, Ortodoxia trăieşte continuu întregul mister al mântuirii, trăieşte
pe Hristos cel întrupat, răstignit şi înviat, în comunicarea vie a Sa şi a stărilor Sale
către credincioşi.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult şi în protestantism despre Duhul Sfânt. Dar Duhul
Sfânt [concepţia eretică şi discursul despre El, n.n.] de fapt a devenit acolo factorul
susţinător al individualismului orgolios, al unei originalităţi de înţelegere
individuală nouă a credinţei, nu al experienţei mai presus de înţelegere a
misterului. Duhul Sfânt a fost identificat cu fenomenele intelectuale şi sentimentale
imanente şi individualiste. Dar experienţa autentică a Duhului ne ridică la percepţia
mai presus de minte şi de orgoliu individualist a misterului, care ni se deschide ca
o realitate neînventată de noi, pentru toţi. Duhul Sfânt e capătul lucrării divine a
Treimii ajunsă în intimitatea noastră subiectivă şi revelându-ni-se ca atare, cum
spun Părinţii orientali. El ne revelează de aceea realitatea divină nu ca teorie
intelectuală, ci ca viaţă misterioasă, mai presus de viaţa noastră imanentă. El pune
la priza vieţii noastre sufleteşti viaţa lui Hristos cel răstignit şi înviat, făcând-o
viaţa comună şi nouă. De aceea Duhul e dătător de viaţă şi ne face vii, pentru că ne
ridică din speculaţiile despre Dumnezeu şi despre mântuire, făcute de la distanţă, în
însăşi experienţa misterului divin în lucrarea lui mântuitoare. Ortodoxia, fiind
experienţa Duhului – ca experienţă a misterului integral al mântuirii - este
totdeauna actuală, pentru că totdeauna această experienţă răspunde unei necesităţi
umane fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuală, care prin firea ei
îngustă şi unilaterală e lipsită de viaţă şi este depăşită după un nou pas al spiritului
pe linia progresului intelectual. Această împărtăşire din realitatea misterului divin
al mântuirii, prin Duhul Sfânt, este o adevărată viaţă pentru suflet, cu tot ce
înseamnă o astfel de viaţă. De aceea şi cântă Ortodoxia: „Prin Duhul Sfânt tot
sufletul viază“, „prin Duhul Sfânt e începătura vieţii“. „Duhul mişcă făptura“, unde
vine El „odrăsleşte viaţa“, „se înnoiesc toate“, „prin Duhul Sfânt e înţelepciunea“
şi „toată buna dăruire“.

(…)

Ortodoxia este doxologică în sensul larg că toată cunoştinţa despre Dumnezeu şi


despre lucrarea Lui mântuitoare este orientată practic, existenţial, este transformată
în rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conţinutul dialogului nostru cu
Dumnezeu, în substanţă a raportului nostru personal şi viu cu El. Ortodoxia a
păstrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe
când în creştinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrină, de filozofie al
creştinismului, de gnoză, care transformă pe Dumnezeu în obiect, diluându-i
realitatea şi subordonându-L minţii umane.
Dar numai în relaţia dialogică Dumnezeu e trăit intens şi adevărat. De aceea
Ortodoxia e o experienţă vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în
dialogul cu credinciosul, lucrează, la rândul Său, asupra partenerului uman, îl
binecuvântează, îi răspunde la cereri cu mângâierile şi darurile Sale.

Dumnezeu lucrează asupra credincioşilor prin cult, prin sacramente [Sfintele


Taine], iar credincioşii simt şi mărturisesc prezenţa lui Dumnezeu în cântările de
laudă şi rugăciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic
între Dumnezeu şi credincioşi şi numai după aceea este şi un dialog verbal.
Dumnezeu lucrează asupra noastră, în timp ce ne rugăm Lui, după ce am amintit
faptele Lui mântuitoare şi L-am lăudat pentru ele. Iar lucrând asupra noastră,
Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca să intuim lucrarea Lui, ca să o simţim şi
ne mişcă să dăm expresie de laudă şi de mulţumită pentru această simţire a noastră.
Aşa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugăciune a cunoştinţei de
Dumnezeu, ci şi izvor de cunoaştere şi de continuă verificare a cunoştinţei de
totdeauna a Bisericii, forma principală a tradiţiei vii a Bisericii. Cuvintele cultului
sunt călăuză spre experienţa conţinutului lor şi exprimarea acestei experienţe.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe nu şi-au însuşit învăţătura Bisericii în genere din


catehisme şi expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentală a
misterului mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult şi cultul e gândire, călăuză
în gândire. Credinciosul ortodox nu dispreţuieşte reflecţia despre Dumnezeu şi
despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflecţie o face în spiritul dialogului
cu Dumnezeu, e reflecţia partenerului care laudă pe Dumnezeu, Îi mulţumeşte şi Îi
cere ceva, e o reflecţie în cadrul viu al dialogului, în experienţa misterului divin.
Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar dacă nu se realizează în
vremea cultului.

Aşa fiind, în cultul sacramental al Ortodoxiei, care e şi gândire, e lucrător Duhul


Sfânt, Care e capătul lucrării divine străbătută în interiorul nostru cel mai intim. În
ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu aşa cum
în matca unui râu se fac experienţele adâncurilor. În cult vorbim lui Dumnezeu
cântând, pentru că numai cântarea dă expresie căldurii experienţei mai presus de
cuvânt. În cântare fiinţa noastră devine sensibilă la experienţa misterului, e răpită
de entuziasmul produs în ea de trăirea misterului, a Duhului de viaţă dătător şi
găseşte forma de comunicare a acestei trăiri entuziaste. Cântarea eliberează
cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, făcându-le adecvate vieţii inefabile a
misterului trăit.
Dar cultul mai este, în acelaşi timp, şi vorbirea omului cu Dumnezeu despre
trebuinţele sale şi ale semenilor săi, ale lumii întregi ca şi despre bucuriile sale
pentru darurile primite. În cult, omul îşi vede şi îşi trăieşte, profund şi existenţial,
trebuinţele sale de Dumnezeu şi ia cunoştinţă de ceea ce devine el prin împărtăşirea
cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în impasul neputinţei
şi al nefericirii pe care le trăieşte în necunoaşterea lui Dumnezeu, ci în nădejdea
optimistă a împlinirii sale şi în începutul acestei împliniri, care se ţese în dialogul
misterios şi mântuitor cu Dumnezeu. De aceea cultul este optimist. Omul se
trăieşte pe sine, în cadrul lui, înălţat şi gustă de mai înainte înălţările sale viitoare,
inclusiv viaţa sa eternă în Dumnezeu, în Duhul iubirii şi al comuniunii cu
Dumnezeu şi cu oamenii Săi. Icoanele sfinţilor, imnele de laudă cântate lor, trăirea
comuniunii cu ei măresc acest optimism. Acestea cuprind o adevărată doctrină
optimistă despre om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea
dialogului său viu cu Dumnezeu şi cu semenii săi, o doctrină a măreţiei care
aşteaptă pe om, o doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi
pregustate. Icoanele şi imnele adresate sfinţilor îl ţin pe credincios în tensiune între
arvuna primită şi desăvârşirea făgăduită, pe drumul dezvoltării dialogului ontologic
cu Dumnezeu, care e un drum eshatologic. Perspectiva eshatologică a cultului
proiectează o lumină de optimism asupra vieţii prezente.

Temeiul cel mai adânc al nădejdii, al bucuriei care străbate tot cultul ortodox şi
caracterizează Ortodoxia este Învierea. Sărbătoarea Paştilor, care stă în centrul
cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei trăite de ucenici când
au văzut pe Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinţa vieţii,
după tristeţea intensă pentru moartea pe care a trebuit să o suporte chiar Stăpânul
vieţii prin faptul că S-a făcut om. „Cerurile să se veselească şi pământul să se
bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat
Hristos, veselia cea veşnică“. Totul s-a umplut de siguranţa vieţii, după ce totul
înainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune că aceasta e vestea
cu adevărat bună, sau evanghelia pe care a adus-o şi pe care o propovăduieşte
creştinismul lumii: bucuria Învierii. Dacă creştinismul n-ar mai da lumii această
bucurie unică, raţiunea lui de a fi ar înceta. Bucuria Învierii este vestită de
creştinism în fiecare duminică. Căci fiecare duminică este închinată Învierii. Dar
tot cultul vibrează de bucuria Învierii şi e străbătut prin aceasta de tensiunea
eshatologică a nădejdii în înviere. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi
pământul“, proclamă Biserica în noaptea Învierii. În noaptea lipsei de sens a lumii
supuse morţii, acoperită de un cer a cărui intenţie nu se cunoştea, a timpului care
purta totul spre moarte, având imprimată în sine pecetea nonsensului, a izbucnit
viaţa din mormânt, care umple de lumina sensului întreaga lume şi timpul ei, care
ne-a descoperit intenţia binevoitoare a cerului faţă de lume şi a descoperit chiar şi
îngerilor sensul creaţiei. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce
se desfăşura în întunericul lipsei de sens, un timp spre înviere, o desfăşurare
luminoasă, o continuă sărbătoare. Toate zilele timpului, toate zilele anului au
devenit sărbători, asigurându-ne că ne duc spre înviere, cum au dus spre viaţa de
slavă pe sfinţii pe care-i fericim în ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al
duminicii veşnice, cum zilele săptămânii sunt ajunuri ale duminicii, căci ele ne
obligă încă la un efort, asemănător efortului de pe pământ al sfinţilor, pentru a
ajunge la fericita lor odihnă.

Ortodoxia accentuează cu deosebită stăruinţă credinţa creştinismului în biruinţa


vieţii. Lupta atâta timp nedecisă între viaţă şi moarte s-a terminat cu biruinţa
definitivă a vieţii. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristează
moartea, căci ea e trecere la viaţa adevărată, pe care o pregustăm de pe acum.
Amestecul de sens şi de nonsens, imprimat în toate, prin faptul că pe de o parte
existau, pe de alta toate erau supuse morţii, a devenit acum numai sens. Viaţa a
biruit deplin şi definitiv asupra neantului şi a tristeţii. Creaţia întreagă e destinată,
prin înviere, vieţii netrecătoare, creaţia întreagă e recuperată de Cel ce a creat-o“.

* Articol publicat în revista Mitropolia Olteniei, 1970, nr. 7-8, pp. 730-738.

Ortodoxia - lumina curată a lui Hristos

“Fiul lui Dumnezeu s-a coborât în lume în trup smerit de om şi a suportat umilirile,
şi patimile cele înfricoşate, ca să ne reveleze adevărul dumnezeiesc, singurul prin
care ne putem înălţa viaţa cu adevărat şi ne-o putem mântui. […]

Toate ideologiile pasionate ale primelor veacuri, pe care a încercat omenirea să le


ia ca norme pentru organizarea politică şi socială a popoarelor, n-au făcut decât să
înmulţească patimile, dezbinările, forţele dezechilibrării şi neliniştii în sânul so-
cietăţii omeneşti, pe măsura depărtării lor de învăţătura creştină, care a dovedit în
practică un adevăr absolut, lipsit de orice scădere. Dar din formele în care s-a
ramificat creştinismul în istorie, aceea care a păstrat în mod cu totul curat adevărul
lui Hristos, este ortodoxia.

În două feluri se poate constată acest fapt:

Întâi prin mărturia istoriei, care ne arată că singura Biserică ortodoxă nu s-a dedat
la nici un fel de schimbare a adevărului revelat şi cuprins în Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie. Noi avem până azi creştinismul aşa cum l-au avut Sfinţii Părinţi
din sec. II-V. Toţi teologii catolici, anglicani, protestanţi recunosc aceasta, unii
făcând se înţelege, chiar din aceasta o vină a Bisericii noastre, declarând-o
falsificată, pietrificată în idei şi forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevărul
creştin după cerinţele fiecărui om. Prin urmare Biserica Ortodoxă n-a ştirbit
adevărul coborât de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfătoşeniilor omeneşti, n-a
purces la zădărnicirea supremei acţiuni a lui Dumnezeu, de-a readuce lumea la
adevăr.

Cine a purces pe calea schimbărilor după principiul adaptării în spiritul timpului,


trebuie să schimbe continuu, o dată ce şi timpul se schimbă fără încetare. Unde se
poate ajunge, în felul acesta, ne-o arată protestantismul, care în mulţi din re-
prezentanţii lui a ajuns până dincolo de orice învăţătură creştină fundamentală.

Dacă toate aceste schimbări sunt omeneşti, se înţelege că greu se va găsi una care
să poată pretinde cu succes o polarizare a întregului creştinism în jurul ei. Unitatea
creştinismului diversificat în atâtea forme amestecate cu adausurile raţiunii umane,
în dezvoltarea ei istorică, nu se va putea realiza decât prin concentrarea tuturor în
jurul adevărului divin nefalsificat de oameni, aşa cum îl aflăm în primele veacuri
creştine şi cum e mărturisit până azi de Biserica ortodoxă. E punctul de vedere care
s-a impus mai mult în conştiinţa teologică şi creştină din toate ţările, pentru că e cel
mai just, cel mai rezonabil. Între oamenii care se ceartă, pacea se poate restabili
temeinic numai prin supunerea lor unui for care-i depăşeşte: lui Dumnezeu.

Interesant este de altfel că pasiunea aceasta pentru adevăr, adică pentru


Revelaţiunea divină, în orice dezbatere cu privire la refacerea unităţii creştine,
caracterizează în mod deosebit conştiinţa ortodoxă. Dintre toate ramurile creştine,
ea singură a rămas totdeauna pe lângă rolul de-a fi martoră a adevărului, de a sta
lângă adevăr. Se prezintă şi azi că şi în trecut din partea altor confesiuni creştine fel
de fel de considerente şi de atracţii prin care ar vrea să se facă pe ele centre de
polarizare a creştinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se
ridică în slăvi persoane omeneşti şi scaune din care ar izvorî binefaceri copleşitoare
peste lume. De adevărul lui Hristos şi de Hristos însuşi nu vorbeşte însă nici o altă
ramură creştină. Cel puţin în faţa ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindcă se
jenează. Singură Biserica “dreptei credinţe”, a “dreptului adevăr”, vorbeşte numai
de adevărul lui Hristos, numai de adevărul revelat, pentru că numai ea îl are, numai
ea a rămas pe lângă el, respingând ispitele lumeşti şi primind mucenicia veacurilor.
Ortodoxia stă singură pe lângă scaunul lui Hristos, până la plinirea vremii, când
adevărul ei va trebui să câştige toată omenirea ce e dornică să facă mai întâi până la
capăt experienţa “creaţiilor” sale.
În al doilea rând faptul că ortodoxia reprezintă adevărul nefalsificat poate fi
dovedit din scrutarea comparativă a ei cu oricare altă ramură creştină. Formele
creştinismului apusean sunt treptele unei continue diluări a adevărului integral al
Revelaţiei. S-au tot făcut acolo concesii patimilor omeneşti, până ce creştinismul a
slăbit atât de mult în autoritatea şi densitatea lui de factor supraomenesc, încât le-a
fost uşor acestor patimi să-l înlăture aproape cu totul. Ortodoxia singură a rămas să
înfrunte de pe poziţia deplinei intransigente aceste patimi, să zugrăvească omului
un ideal [ne]relativizat, să susţină în sufletul acestuia conştiinţa că ortodoxia e ceva
într-adevăr de dincolo de lume şi chiar dacă el nu poate atinge idealul ce i-l
zugrăveşte ea, totuşi tinde tot mai sus, continuu nemulţumit cu ceea ce a realizat.

Idealul de om al credinţei răsăritene nu e un ins care ştie doar să-şi ascundă sub
aparenţe de civilizaţie prea exageratele porniri pătimaşe. Acesta e propriu
Apusului. Ortodoxia este radicală, ea cere absolutul. Cere dezrădăcinarea reală a
patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat în toate, atent la aparenţe cu semenii, ci
un om transfigurat până în adâncuri, purificat total, un intransigent al sfinţeniei
reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic şi prin pilda sfinţilor ei.
Ea cere mult, căci ştie că numai cerând mult, se poate obţine de la majoritate măcar
puţin şi se satisface setea religioasă a omului, care nu se împacă cu diluări din
partea Bisericii.

Relativismul religios şi moral al Apusului a dus lumea la biologismul său nesăturat


şi la toate neajunsurile sociale. Acesta l-a făcut izvorul tuturor doctrinelor care au
dezlănţuit şi au justificat patimile omeneşti. În Apus creştinismul a avut ca ideal să
“civilizeze” pe om, pentru a-l scoate din barbaria unde se află până acum opt sute
de ani. În Răsărit, unde creştinismul apăruse într-o lume civilizată de mult, idealul
a fost unul mai înalt: să-l sfinţească. Poate a fost necesară această etapă în Apus.
Dar de aici urmează că acum creştinismul apusean trebuie să se înalţe la treapta
mai înaltă, pe care o reprezintă ortodoxia. A venit timpul ca ortodoxia să pătrundă
în Apus, dacă vrea acela să găsească o ieşire din starea imposibilă la care l-a dus
civilizaţia, ca şi pe popoarele în mijlocul cărora a apărut creştinismul.

Creştinismul apusean îşi dă însuşi seama că ortodoxia reprezintă forma cea mai
dens-religioasă din tot creştinismul şi cu cea mai intensă vitalitate. Ambele
confesiuni apusene privesc, în suprema criză prin care trec acum, cu ultima
nădejde spre sud-estul european, admirând religiozitatea masivă şi unanimă a
popoarelor ortodoxe. Spiritualitatea ortodoxă e studiată cu fervoare şi e admirată ca
o adevărată minune. Apusul creştin îşi nădăjduieşte renaşterea prin Răsărit. Aici
Hristos domină cu tot adâncul de putere misterioasă care emană din el. Nu omul,
unul singur, sau fiecare individ, ca în Apus, formează aici cuprinsul scrisului şi
vorbirii creştine, ci Hristos. Tocmai din dorinţa de a se întineri cu forţa religioasă
nouă, ni se fac fel de fel de chemări drăgăstoase din partea reprezentanţilor acestui
creştinism apusean. Dar un lucru trebuie să accentuăm: Dacă creştinismul apusean
vrea să renască şi să-şi recâştige puterea pierdută acasă la el, trebuie să se
reidentifice complet cu ortodoxia, nu să caute să toarne şi la noi apa oaselor lui
îmbătrânite. Creştinismul apusean trebuie să restabilească pe Hristos în centrul
conştiinţelor, înlăturând domnia omului.

[…]“.
Pr. Constantin Necula - Predică la Duminica I din Post - a Ortodoxiei - Eu
cred, tu crezi, noi credem...

Duminica aceasta, numită a Ortodoxiei, ţine într-însa taina lui "Vino şi vezi!" (Ioan
1, 46). Altfel, cum ne-o spune cântarea liturgică, taina vederii lui Dumnezeu: pe de
o parte în realitatea icoanei, iar pe de alta, la fel de importantă, în conţinutul de
credinţă al mărturisirii. Căci nu oricine rosteşte cu buzele "sunt ortodox" se
încadrează în taina cea vie a Ortodoxiei. Deşi, în text, prăznuirea este dedicată
icoanei ca loc al sălăşluirii slavei lui Dumnezeu, Tabor ce ţine în sine slava Învierii
dinainte de înviere, trebuie să nu uităm că, în fapt, icoana, adoptarea şi susţinerea
învăţăturii de credinţă cu privire la ea (la Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787)
însumează toată teologia patristică: dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, fecioria
Maicii Domnului, realitatea Întrupării şi a Învierii şi toate celelalte care alcătuiesc,
până astăzi, şira spinării şi mărturisirea pe care Ortodoxia o dă lumii creştine, cu
nuanţele ei (catolice, protestante sau neoprotestante). Este, aşadar, prăznuită
biruinţa icoanei împotriva idolilor, a dogmei creştine (ca învăţătură de credinţă)
asupra dogmatismului relativ al părerilor partinic-omeneşti.

Cântarea Bisericii (ea însăşi icoană de text) ne cheamă la auzire deplină:


"Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-
au arătat desăvârşit. Că iată, Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui
Hristos, ca şi cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai
dinainte însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Ca ţinând icoana
Aceluia pe Care îl cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu
cred aşa! Că nouă ne este spre laudă Chipul Celui ce S-a întrupat, căruia, cu
bună-credinţă ne închinăm, nu făcându-l Dumnezeu. Pe Acela credincioşii
sărutându-L, să strigăm: Dumne-zeule, mântuieşte poporul Tău şi
binecuvântează moştenirea Ta!" (Slava Vecerniei mari, glas 2).
Din început, aşadar, Evanghelia Duminicii (aceea a ucenicilor, În 1,43 -51) ne
arată modul în care Hristos ştie să-Şi strângă martorii. Între ei, Natanael pare a fi
cel mai perplexat de ceea ce i se întâmplă. Chemat cu fervoare de către alt chemat
(Filip), Natanael dintâi al pericopei acesteia crede că nimeni nu ştie mai bine decât
el cine este.

E de ajuns ca Hristos să-i descopere taina inimii sale ("Mai înainte ca Filip să te fi
chemat, te-am văzut când erai sub smochin", În 1, 48b) pentru ca Natanael să fie -
imediat după Sfântul Ioan Botezătorul - mărturisitorul cel mai direct al dumnezeirii
lui Iisus Hristos: "Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Regele lui Israel" (În
1, 49). Reacţie de înflăcărare? Nu numai atât. Cele două interpretări pe care le dau
Părinţii Bisericii acelui "Te-am văzut când erai sub smochin" vin să ne aducă
înainte un Natanael extrem de riguros.

 Dintâi, dacă interpretăm că acest "când erai sub smochin" se referă la


momentul din viaţa lui Natanael în care, contemporan Pruncului Hristos,
urmărit de "miliţia" lui Irod, părinţii l-au ascuns sub frunze de smochin,
astfel scăpând cu viaţa, reacţia lui este sau s-ar putea traduce astfel:
"Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel pentru care am
fost căutaţi toţi, spre a fi ucis şi Tu printre noi!"
 De-al doilea, dacă socotim acest "sub smochin" ca fiind un loc al meditaţiei
pentru Natanael, iniţiatul în taina Scripturii şi evlaviosul împlinitor al Legii
celei Vechi, reacţia este una a unui cunoscător al Legii, potrivindu-se parcă
stihira Litiei praznicului: "Bucuraţi-vă, cinstiţi prooroci, care legea
Domnu-lui bine aţi rânduit şi credinţei v-aţi arătat stâlpi de neluat şi de
neclintit. Căci voi v-aţi arătat şi mijlocitori ai legii celei noi a lui Hristos.
Şi, mutându-vă la cer, pe Acela rugaţi-L să împace lumea şi să mântuiască
sufletele noastre" (Slava Litiei, glas 2).

De-aici decurge aşezarea Evangheliei acesteia miez de praznic al icoanei. Natanael


este cel care identifică în Hristos ceea ce ştia, vede în El ceea ce - teoretic -
asumase, zăreşte, dincolo de smerita aşezare în trup, şederea de-a dreapta Tatălui.
Natanael este cel care ne însoţeşte mintea de fiecare dată când, dinaintea icoanei
Mântuitorului, rostim rugăciunea intrată în tipic ca fiind rugăciunea de "luarea
vremii", adică spaţiul de timp pe care-l parcurge preotul din timpul personal în
care-şi trece viaţa, în timpul liturgic în care se va întâlni deplin cu Hristos. Cu
capu-i descoperit, în veşmântu-i ce vesteşte aşezarea în preoţie, preotul se pleacă
dinaintea icoanei Domnului Hristos, rostind: "Preacuratului Tău Chip ne
închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că
de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului
pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire grăim şi strigăm Ţie: toate
le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel care ai venit ca să mântuieşti
lumea!" (Slava la Stihoavna Litiei, glas 2).

Natanael este primul care simte că Hristos a venit ca toate să le umple de bucurie?
Nicidecum. Căci, aduceţi-vă aminte, toate care umplu sărbătoarea Crăciunului şi-
apoi a Teofaniei de la Botezul Domnului saltă de bucurie şi se cutremură. Şi
Maica, şi Iosif, şi magii, şi păstorii, şi Simeon, şi Ana, proorociţa... Toţi în şir sunt
martori ai acestei umpleri de bucurie a lumii, bucurie până astăzi conservată în
dumnezeiasca liturghisire a Bisericii şi-n desăvârşita oglindire în icoană a Tainei
Bucuriei. De-aceea consemnăm în ziua aceasta: "Se goleşte de întristare şi de
întunericul eresului Biserica lui Hristos şi se îmbracă cu haină de veselie, şi cu
dumnezeiesc şi purtător de lumină har se acoperă" (Cântarea a VI-a a Utreniei).

Din umbra smochinului - cu fructe deshidratate - la lumina vederii lui Hristos Celui
Viu, izvor de neînsetare veşnică, Natanael este icoana Bisericii. În el "nu este
vicleşug" (Ioan 1, 47) şi, o dată lămurit, mărturiseşte taina dumnezeirii şi a
împărăteştii alcătuiri a Nazarineanului ce-i schimbă viaţa. Concomitent, Natanael
poartă cu sine - pedagogic - şi taina vameşului (smerit fără să ştie şi, neştiind,
păstrând smerenia), şi taina fiului celui risipitor (aceea a întoarcerii şi
înveşmântării în haina veseliei). De-aceea dă Evanghelia cu Natanael conţinut
acestui praznic al Icoanei. Căci cine nu se smereşte şi nu-şi întoarce firea către
firea pe care Dumnezeu i-o cere, acela nu se-nveşmântă cu haina bucuriei, haina
Ortodoxiei.

De-aceea întrebarea Duminicii acesteia, şi a vieţii întregi, în fond, este aceea: Care
este conţinutul credinţei mele? Cât din ceea ce mărturisesc - cuvânt şi faptă - mă
ţine în Ortodoxie? Căci Ortodoxia, dincolo de o stare de spirit, este o stare de
cunoaştere, una de mărturie, una de împlinire. Rămâne o "taină a iconomiei" (cf.
Icos), o taină a luminii şi a Bucuriei. Şi ea nu este numai ceea ce cred eu şi crezi tu,
ci ceea ce credem şi mărturisim noi, adică Biserica unde ne-am lepădat moartea şi
ne-am umplut de nemurire, în care am dezbrăcat pe omul cel vechi şi l-am
înveşmântat în cel nou. Aceea în care se împlinesc cuvintele Apostolului Duminicii
de astăzi (Evrei 11, 14-26; 32-40), noi înfruptându-ne şi din roadele făgăduinţei.
Ortodoxia fiind astfel starea în care, ca în iubire, nu doar ne uităm unii la alţii, ci
împreună privim spre acelaşi ţel: mântuirea. "Astfel ca şi noi, având împrejuru-ne
atâta nor de martori, să lepădăm tot ceea ce ne îngreunează şi tot păcatul ce cu
uşurinţă ne împresoară, şi cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă înainte, cu
ochii ţintă la Cel ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus, Cel ce-n locul
bucuriei care-I stătea înainte a îndurat Crucea, în dispreţul ruşinii, şi a şezut de-a
dreapta tronului lui Dumnezeu" (Evrei 12,1-3).

În acest urcuş duhovnicesc, icoana să ne fie oglindă, retină prin care ne zăreşte
Dumnezeu, iar noi ne analizăm, mereu şi mereu, poziţia de credinţă, aşezarea din
dragoste şi fidelitatea din nădejde. Natanael, şi el, sprijin pe Cale...

De-acum, postul începe. Unul deloc trist, şi nici întristător. Ne vor potopi ispite?
Ne vor istovi? Hrana aleasă pe drum, Sfintele lui Dumnezeu Taine - Spovedania şi
Euharistia - linişte deplină, privegherea la care ne cheamă Biserica. Biserica, a
cărei cântare ne îndeamnă astfel: "Să începem acum a doua săptămână a
Postului cu faţa luminată, săvârşindu-l din zi în zi, fraţilor, făcându-ne căruţă de
foc, ca şi Ilie Tesviteanul, cele patru virtuţi mari; să înălţăm gândul cu
nepătimirea, să într-armăm trupul nostru cu curăţia, gonind şi biruind pe
vrăjmaşul" (Luni, la Vecernie, facerea lui Teodor).

Să luăm dar aminte: "Moise, în vremea postului, a luat Legea şi pe popor l-a
atras la sine; Ilie, postind, cerurile a încuiat, şi cei trei tineri ai lui Avraam pe
tiranul cel fărădelege prin post l-au biruit. Prin el (adică prin post, n. n.), şi pe
noi, Mântui-torule, învredniceşte-ne să ajungem la Învierea Ta, strigând aşa:
Sfinte Dumne-zeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi...
(Stihira zilei de Du-minică, glas 6).

Postul, icoană a căii, arma spre dobândirea libertăţii depline. În Hristos...

(Extras din cartea: Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Iubesc, Doamne,
ajută neiubirii mele!...)
Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu - Duminica Ortodoxiei

Rabi, Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!
(Ioan I, 49)

Fraţi creştini, astăzi prăznuim Duminica Ortodoxiei, adică ziua în care ne aducem
aminte de toate luptele şi de toate biruinţele Bisericii din trecut. La acest popas
duhovnicesc ne vom întoarce privirile şi, de sus, de pe culmea celor aproape 2000
de ani de istorie glorioasă, vom trece pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti
începuturile Bisericii, întărirea ei şi faptele de glorie duse împotriva duşmanilor săi
de totdeauna şi de pretutindeni.

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a coborât în lume din înălţimea
cerului, de la Dumnezeu Tatăl. El a propovăduit o învăţătură cum nu s-a mai auzit
şi a arătat un chip de viaţă cum nu s-a mai văzut. A adus jertfa de care îngerii s-au
cutremurat, jertfa Sângelui Său. După ce a făcut toată lucrarea de mântuire a lumii,
s-a înălţat de pe pământ întorcându-se la dreapta Tatălui din ceruri. Dar lucrarea Sa
mântuitoare trebuia continuată şi s-a gândit să încredinţeze grija lucrului Său,
oamenilor.

Să vedem pe cine a ales Mântuitorul să-i vestească numele pe pământ, să ducă mai
departe sfânta Sa învăţătură şi să adune pe oameni sub steagul Crucii împărăţiei
Sale, al noii credinţe! Oare a ales vreun împărat ca să cucerească lumea cu puterea
armelor sale? A procedat oare ca un mare şi vestit filozof, s-o atragă prin vorbele
lui meşteşugite? A pus oare oameni ca s-o câştige cu puterea banilor lor?

Nu, dimpotrivă, Dumnezeu Iisus Hristos a ales lucrurile cele simple, cele
nebune, ca să ruşineze pe cele înţelepte; a ales pe cele slabe ca să ruşineze pe
cele tari, a ales lucrurile dispreţuite, ca să nimicească pe cele ce sunt. Să privim
cu toţii la foişorul din Ierusalim. De acolo s-au coborât 12 bărbaţi şi din vorbele
lor, din mişcările lor, se vede că aceşti oameni sunt săraci şi nu au un ban
asupra lor, nici sabie, nici traistă, nici două rânduri de haine.

Unul singur dintre ei e un vameş, ceilalţi nişte pescari, oameni simpli din popor.
Vorbirea lor e cu totul neiscusită şi iată că această ceată umilă şi săracă iese în
cale patru laturi ale lumii să facă un lucru atât de măreţ şi uriaş. Aceşti 12
galileeni cu îndrăzneala şi graiurile lor, au făcut să răsune până la marginile
pământului Cuvântul lui Dumnezeu. În curând, Crucea Mântuitorului a pătruns
mântuitoare până în palatul împăratului roman.

Vedem în Atena templele idoleşti dărâmându-se şi în locul lor ridicându-se altarele


Dumnezeului Cel viu Biserica.Vedem Evanghelia îmbrăţişată peste tot şi
neamurile botezându-se în noua credinţă. Este începutul Bisericii lui Hristos, este
arătarea puterii dumnezeieşti, la sădirea micului grăunte de muştar. Într-un loc din
Evanghelia de la Matei, Mântuitorul ne vorbeşte despre o casă zidită de un om
înţelept, peste care au venit ploile s-au revărsat râurile, au suflat vânturile, dar casa
a rămas tare şi neclintită, fiind zidită pe temelie de piatră.

Casa acesta este Sfânta Biserică, cea zidită pe piatra din capul unghiului, Hristos
Dumnezeu. Puterile potrivnice amintite în pilda Mântuitorului (ploile, revărsarea
râurilor, vânturile puternice) sunt cele trei feluri de duşmani care s-au ridicat
împotriva Bisericii în cursul vremurilor.

Ploaia însemna ura şi răutatea poporului evreu care se dezlănţuia ca un potop de


furie asupra ucenicilor Domnului. Cine ar putea spune câte ponegriri şi lovituri a
avut de suferit Biserica din partea evreilor la început?! Tot felul de calomnii şi
pârâciuni la mai marii dregători şi împăraţii acelei vremi. Dar precum potopul cel
de 40 de zile, n-a făcut nici o stricăciune corabiei lui Noe, aşa prigoana evreilor
care au răstignit pe Domnul Hristos n-a avut nici o putere faţă de această corabie
sfântă Biserica ca s-o nimicească.

După ploaie sau revărsat râurile şi au ameninţat casa lui Hristos; râuri de sânge nu
de apă. Acestea sunt prigoanele venite din partea împăraţilor păgâni. Ce nu s-a
folosit împotriva închinătorilor Crucii? Tot felul de cruzimi şi de chinuri pe care le
poate născoci mintea omenească. Sabia şi rugul, smoala topită, dinţii fiarelor,
uciderea cu pietre, răşina topită, arderea cu făclii, tăierea cu fierăstrăul, închisorile
cele împuţite şi pline de târâtoare veninoase; aruncarea în ape îngheţate, în mări şi
oceane, punerea sfinţilor pe roate, chinuirea prin foame şi sete, tăiere câte puţin din
mădularele lor, tăierea capetelor şi fel de fel de chinuri, care mai de care mai
îngrozitoare.

Mii şi milioane de creştini au căzut pradă acestor cruzimi şi cu sângele lor s-ar fi
făcut o altă Mare Roşie, dar şi râurile s-au potolit, tiranii au pierit, tronurile s-au
dărâmat şi, la sfârşitul celor trei veacuri de prigoană, Biserica se înalţă mai
frumoasă, mai puternică, mai strălucitoare.

Dar deodată au început să sufle vânturile, adică s-au pornit împotriva ei vânturile
turbate ale ereziilor. Aceste vânturi au fost loviturile cele mai crunte pe care le-a
primit Biserica, fiindcă veneau din partea creştinilor rătăciţi. Ereticii, câtă frunză şi
iarbă au început să otrăvească cu veninul limbii lor învăţătura sănătoasă despre
Dumnezeu, despre Fiul, despre Născătoarea de Dumnezeu, Sfintele Taine, despre
sfinţi, Sfintele Icoane. Dar nici de aceşti vrăjmaşi Biserica n-a fost învinsă.

Împotriva ereticilor Biserica a chemat soboare, a ridicat bărbaţi puternici în cuvânt


şi în faptă care au vorbit şi au apărat sfântul tezaur al învăţăturii Mântuitorului. Din
coroana cea de pietre scumpe a bisericii nu s-a pierdut nimic.

Dintre toate prigoanele pornite împotriva Sfintei Biserici cele mai groaznice au fost
cele împotriva Sfintelor icoane care au ţinut mai mult de o sută de ani. Diavolul
răcnea ca un leu şi prin uneltele lui chinuia pe sfinţi, târându-i pe uliţe, tăindu-le
limbile şi mâinile, băgându-i apoi în temniţe întunecoase. După moartea
împăratului Teofil, căci el era prigonitorul, împărăteasa Teodora, soţia lui, a
întărit dreapta credinţă la sfatul sfântului patriarh Metodie şi al celorlalţi
mărturisitori şi pustnici care au rugat-o să repună sfintele icoane în cinstea
cuvenită lor. Sfânta împărăteasă a primit cu toată dragostea sfatul sfinţilor
părinţi, a adunat sobor şi de la început dânsa a luat o icoană mare cu chipul
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a închinat şi a sărutat-o.

Împărăteasa a strigat înaintea tuturor aceste cuvinte: ,,Cine nu se închină şi nu


sărută sfintele icoane cinstindu-le, nu ca pe dumnezei, ci ca pe nişte chipuri ale
persoanelor sfinte care sunt pe ele pictate, toţi aceia să fie anatema, blestemaţi.

Împreună apoi cu toată ceata preoţilor şi sfinţilor mărturisitori, cu tot poporul


au postit şi au privegheat toată săptămâna cea dintâi a sfântului post, şi a cerut
împărăteasa ca toţi creştinii să se roage pentru iertarea bărbatului ei, Teofil
împăratul. Dumnezeu i-a descoperit că pentru credinţa şi lacrimile ei, fapta ei
cea mare, precum şi rugăciunile făcute de sfinţii părinţi, a primit iertare de la
Dumnezeu şi el, împăratul. Apoi cu toţii, ţinând în mâini Sfânta Cruce, sfintele
icoane şi sfintele evanghelii, au strigat : ,,Doamne, miluieşte-ne!.

Bisericile lui Hristos au fost împodobite din nou cu sfinte icoane şi de atunci, în
fiecare an, în prima duminică din postul mare, se face pomenirea pentru acest
praznic sfânt, ca să nu mai amăgească satana pe cineva şi să-l răzvrătească
împotriva sfintelor icoane; deci această slăvită pomenire de bucurie şi de mântuire
prăznuim noi astăzi iubiţi creştini.

Astăzi Biserica Ortodoxă fericeşte şi binecuvântează pe cei ce cu credinţă se


închină sfintelor icoane; şi tot astăzi Biserica afuriseşte şi-i leapădă pe cei ce nu le
cinstesc, căci aceştia se aseamănă cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos.
Cum să nu cinstim noi sfintele icoane ce reprezintă chipul Mântuitorului, al Maicii
Sale şi al sfinţilor care sunt prietenii lui Dumnezeu, deoarece ştim că însuşi
Mântuitorul ne-a lăsat chipul său imprimat cu minune dumnezeiască în trei
rânduri.

Despre aceasta aminteşte Sfânta noastră Biserică Ortodoxă atunci când


pentru prima dată Domnul Hristos a dat chipul Său domnitorului Avgar din
Edesa. Acesta fiind bolnav, îl chema printr-o scrisoare pe Mântuitorul să
vină să-l tămăduiască şi apoi să împărăţească cu el în ţara lui. Dar
Mântuitorul s-a spălat pe faţă, a cerut o pânză ca o mahramă, s-a şters cu
ea şi acolo şi-a lăsat chipul imprimat pe acea mahramă. A dat-o celui trimis
de împărat şi i-a spus că se va tămădui, dar nu de tot, ci mai târziu, după ce
va primi un ucenic al Lui ca să asculte învăţătura. Acest chip de pe
mahramă înfăţişează numai capul cu ochii deschişi şi se află pictat în multe
biserici pe catapeteasmă deasupra sfintelor uşi. Cine vrea să se convingă
despre această convorbire a Mântuitorului cu domnitorul Avgar, pe care a
avut-o prin trimisul acestuia, să citească pe larg în mineiul Bisericii din
luna august ziua 16.
A doua oară a dat chipul său unei tinere numită Veronica tot pe mahramă.
Această tânără a fost vindecată de Domnul Hristos de curgerea sângelui pe
care o avea de mulţi ani şi ca drept recunoştinţă când L-a văzut urcând cu
Crucea în spate pe dealul Golgotei, s-a înrolat şi ea în convoiul sfintelor
mironosiţe; văzând că Domnul a căzut sub greutatea Crucii şi este
transpirat şi plin de sânge de la coroana de spini pe care o avea pe cap, s-a
dus repede cu o mahramă pe care o avea, dând-o Mântuitorului. Domnul
Iisus s-a şters pe faţă şi i-a dat-o înapoi, iar ea a păstrat-o şi se află până în
zilele noastre într-una din bisericile creştine din Franţa.
A treia oară a lăsat chipul Său pe giulgiul care îi acoperea faţa şi trupul
atunci când a fost îngropat cu miresme. Pe acest giulgiu era imprimat capul
Mântuitorului şi picăturile de sânge care curgeau pe faţa Lui. Despre acest
lucru se vorbeşte în Sfânta Evanghelie la Ioan XX, 7 unde se spune aşa: ,,...
iar mahrama care fusese pe capul lui Iisus nu era cu fâşiile de pânză la un
loc, ci făcută sul şi pusă într-un loc singură. Această mahramă se
păstrează până în zilele noastre la Torino.

Tot din acele timpuri, sfântul evanghelist Luca, care era doctor şi pictor, a
pictat chipul Maicii Domnului pe lemn. Din tradiţie se ştie că avem şi noi în ţară
una din icoanele pictate de el. De asemeni ştim şi din istoria creştinismului că în
catacombele de la Roma, s-au găsit icoane pictate pe pereţi, din primele veacuri
creştine. Avem apoi la Sfântul Munte Athos o mulţime de icoane făcătoare de
minuni, cu chipul Maicii Domnului;

chiar la mănăstirea românească Prodromul este o icoană cu Maica


Domnului numită ,,Prodromiţa. Această icoană a fost pictată în ţara
noastră la Iaşi în casa unui pictor creştin printr-o minune dumnezeiască.
Acesta nu putea să facă faţa Domnului şi a Maicii Domnului. Rugându-se cu
credinţă într-o noapte, când s-a trezit dimineaţa din somn, le-a găsit
terminate, aşa cum se află acum pe icoană. Minunea terminării acestei
icoane se află, de asemeni, scrisă în mineiul Bisericii.
Există apoi icoana Maicii Domnului, numită ,,Axioniţa, unde Sfântul
Arhanghel Gavriil a învăţat pe un ucenic simplu de mănăstire cântarea
numită axionul;
tot în sfântul munte se află icoana Maicii Domnului, numită ,,Portăriţa.
Aceasta a fost găsită venind pe mare de călugării din mănăstirea Ivirului; în
timpul unei nopţi se vedea un stâlp de lumină, iar ei când s-au dus să vadă
ce este, au găsit icoana aceasta pe care au adus-o cu mare cinste în
mănăstirea Ivirului. De aici a dispărut şi a fost găsită pe zidul porţii la
intrarea în mănăstire; când au găsit-o călugării acolo se minunau şi nu ştiau
ce poate să fie aceasta. Pe când se gândeau s-o aducă din nou în biserică de
frică să nu o fure cineva au auzit un glas deasupra lor zicându-le: ,,Nu voi
mă păziţi pe mine, ci eu vă păzesc pe voi, de aceea am venit aici ca să vă
păzesc pe voi. Credeţi, faceţi rugăciuni, aveţi încredere în ajutorul Fiului
meu şi în mine căci mi s-a dat acest loc de linişte, printre slujitorii Fiului
meu.”De atunci călugării au zis acestei sfinte icoane ,,Portăriţa, fiindcă se
află la poarta mănăstirii, fiind păzitoarea cea mare a acelei mănăstiri. De
altfel această icoană se află şi astăzi la poarta mănăstirii Ivirului, care este
una din cele mai bogate mănăstiri din sfântul munte ATHOS.
Altă icoană este numită ,,Miluitoarea”,
alta ,,Grabnică Ajutătoare”,
alta ,,Dulcea Sărutare”,
alta ,,Sfânta Hrănitoare”,

toate fiind icoane făcătoare de minuni folositoare tuturor scârbiţilor; şi aşa sunt
foarte multe făcătoare de minuni care sunt pe tot pământul împrăştiate de pictori
sfinţi cu viaţă curată. Trebuie să ştim că toate icoanele sunt făcătoare de minuni şi
ne pot ajuta, dar depinde de credinţa noastră cât este de fierbinte. Să ne aducem
aminte că însuşi Mântuitorul care era Dumnezeu de faţă, când făcea câte o minune,
spunea: ,,Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”

Dar cine poate spune câte minuni s-au făcut prin sfintele icoane până în zilele
noastre! Dacă citiţi cartea Minunile Maicii Domnului, veţi găsi acolo multe minuni
făcute de Maica Domnului chiar din icoana cu chipul său.

Aşa se povesteşte de către un pictor foarte evlavios care era iscusit în lucrul lui şi
se silea cu multă dragoste şi credinţă să picteze icoana Născătoarei de
Dumnezeu cât mai frumoasă, mai frumoasă chiar ca a celorlalţi sfinţi pictori. Pe
diavolul însă îl picta aşa de urât, încât nu putea cineva să vadă chipul lui şi să
nu se înfricoşeze. Deci acest evlavios pictor făcând aşa mereu, diavolul îl ura de
moarte şi căuta vreme nimerită ca să-l omoare. Iată că odată când se afla sus pe
scară şi picta la icoana Maicii Domnului într-o biserică, deodată apare diavolul
lângă el şi-i zice: ,,De acum nu mai poţi scăpa tu de mine; de ce pe mine mă faci
urât şi pe Maria o faci frumoasă? Acum te arunc jos de aici!. Luând deci
necuratul lemnele pe care sta sprijinită scara, pictorul era gata să cadă, dar şi-a
întins mâna să se sprijine de perete şi Maica Domnului din icoană i-a întins
mâna dreaptă şi nu l-a lăsat să cadă. Sta pictorul acolo în văzduh ţinut de mâna
Maicii Domnului din icoană până când i-au adus oamenii scara şi a fost salvat,
mulţumind apoi cu lacrimi Prea Sfintei Fecioare, dimpreună cu toţi cei ce au
văzut minunea şi au propovăduit-o pretutindeni.

Să vedem acum ce folos au creştinii dacă cinstesc sfintele icoane.

Sfântul Vasile cel mare zice că cei care se închină sfintelor icoane,
închinăciunea lor este primită de Dumnezeu ca şi când ar fi faţă către faţă căci
cinstea pe care o dăm icoanei se mută la chipul pe care-l reprezintă.

Sfintele icoane au puterea de a înălţa pe om cu mintea şi cu sufletul mai


presus de cele pământeşti şi a-l transforma într-un închinător adevărat al
dumnezeirei; aceasta pentru că icoanele, fiind sfinte, îi inspiră omului curăţie,
sfinţenie, pace, milă, dreptate şi îl sustrage pe om de la deşertăciunile lumii, îi
sfinţeşte mintea.

Cei ce nu cinstesc sfintele icoane nu se numesc creştini adevăraţi; căci creştinii


ortodocşi trebuie să aibă în casă sfintele icoane, precum şi sfânta cruce şi să facă
cruci pe feţele lor ca o pecetluire cu semnul lui Hristos. Prin cinstirea sfintelor
icoane şi semnul sfintei Cruci, ne deosebim de toţi necredincioşii. Cine ar putea să
spună că sfintele icoane ar cauza un rău cuiva sau l-ar împinge la vreo nelegiuire?
Cum ar putea să se supere Dumnezeu pe noi că le cinstim, că le venerăm, că le
admirăm, când ele ca o carte ne arată evanghelia în culori?!

Când priveşti pe Iisus răstignit pe Cruce, imediat te gândeşti la suferinţele Lui, la


jertfa Lui, pentru mântuirea noastră. Când priveşti naşterea Lui, Bethleemul, vezi
şi-ţi imaginezi umilinţa, smerenia Lui, vezi pe Fecioara cu dragostea ei de mamă.
În altă parte vedem Învierea din mormânt, în altă parte Cina cea de Taină, Botezul
lui Iisus, vindecările şi minunile cele mai presus de fire care sunt imagini colorate
după Sfânta Scriptură şi care au fost folositoare întotdeauna creştinilor până în
zilele noastre; pe drept cuvânt au fost numite Biblia neştiutorilor de carte.

Iată de ce nimeni să nu se lipsească de acest dar mare, şi fiecare creştin să aibă în


casă sfinte icoane şi să le cinstească cum se cuvine. Fiecare să se roage cu frică şi
cu credinţă, să aprindă candela în faţa icoanelor, să le tămâieze, căci chipurile
care sunt pictate, fiind sfinţite, sunt vii prin lucrarea Sfântului Duh. Creştinii
care nu au icoane să nu aştepte să le dea alţii de pomană, că poate nu vor mai primi
niciodată. A mai scos diavolul o vorbă prin lume că nu e bine să cumperi icoană
dimpotrivă, să aveţi ambiţie să vă cumpăraţi fiecare icoana cea mai frumoasă şi
mai scumpă şi s-o aşezaţi la loc de cinste în partea de răsărit a camerei, în locul cel
mai curat.

Să faceţi metanii înaintea lor, să le sărutaţi cu drag, căci cu ce cinste va cinsti omul
sfintele icoane, sfânta Biserică, Sfânta Cruce şi persoanele bisericeşti, cu aceeaşi
cinste va fi primit la ieşirea sufletului de Dreptul Judecător. Cu cinste să purtaţi
medalioane la gât, cruciuliţe; să nu le duceţi în locuri spurcate unde este batjocorit
numele lui Dumnezeu. Pentru ca să vedeţi câtă ură are diavolul pe sfintele icoane,
să vă spun din Pateric ce i s-a întâmplat unui sfânt părinte:

Acest cuvios părinte era bântuit zi şi noapte de duhul cel necurat al desfrânării.
Deşi era în pustie, totuşi necuratul nu înceta a-i aduce gânduri urâte şi a-l ispiti
în diferite feluri. După o vreme îndelungată se prezintă diavolul la el şi-i spune:
,,Vrei să nu mai fi ispitit, să nu mai ai gânduri urâte, să te las în pace? Vreau un
lucru de la tine să faci: ia icoana aceea de pe perete şi arunc-o afară.

Pustnicul a fost pus într-o mare încurcătură, căci avea pe perete icoana Maicii
Domnului la care se ruga şi pe care o cinstea după cuviinţă. El n-a vrut să dea
icoana, dar s-a dus la un părinte duhovnic şi i-a spus cele ce i-a zis diavolul.
Duhovnicul l-a povăţuit zicându-i să nu dea icoana afară din chilie chiar dacă
ar cădea în păcatul desfrânării, că mai mare păcat este să se lepede de sfintele
icoane, ca păcatul desfrânării. El a înţeles şi n-a dat icoana afară, din contră, s-
a rugat cu mai multă credinţă, iar Maica Domnului l-a izbăvit de ispită.

Iată deci că acei care s-au lepădat de icoane, de sfânta Cruce, cei care s-au lepădat
de credinţă sunt mai ticăloşi decât desfrânaţii. Dar şi creştinii care au în casă icoane
şi nu le cinstesc cum trebuie fac, şi ei, un păcat. Vai de creştinii care îşi aşează
televizorul în partea de răsărit, în faţa sfintelor icoane; căci acolo, în televizor, apar
fel de fel de imagini cu conţinut imoral, care strică sufletul şi mintea până şi celor
mai mici copii. Să fiţi atenţi că mare păcat este să distrugeţi sufletul copiilor.

Tot aşa de mare păcat fac şi acei care ţin în casă tablouri ce reprezintă nuduri,
precum şi reviste pornografice; căci aceştia sunt idolii moderni ai veacului de pe
urmă. Să se ştie clar, că în casa unde se află astfel de tablouri şi reviste
pornografice acolo locuieşte diavolul; căci acestea sunt icoanele desfrânaţilor.

În multe case sunt plini pereţii cu fel de fel de chipuri de prin reviste, care întunecă
mintea ispitindu-i pe tineri la desfrâu. Din astfel de case a fugit Darul lui
Dumnezeu. Să nu vă miraţi de ce duhurile necurate vă fac fel de fel de neplăceri,
de ce sunt atâtea boli şi suferinţe în copii, în oameni mari, de ce sunt certuri, de ce
se lipesc vrăjile, de ce e atâta răutate, ceartă şi neascultare de părinţi. Mamele să ia
seama la copiii lor, să le controleze bine dulapurile şi unde găsesc astfel de reviste,
pe foc cu ele, distrugeţi idolii, luaţi otrava de la ochii şi gura copiilor, căci mare rău
le fac aceste lucruri. Din ele au învăţat să facă nişte păcate urâte şi mari şi au căzut
în boli mintale.

De aceea sunt nervoşi, s-au înrăit şi îndobitocit cu totul. Iată idolii de care vorbeşte
Sfânta Carte; aceştia sunt idolii, nu sfintele icoane cum zic sectanţii, care
reprezintă chipul Domnului Hristos, al Maicii Sale şi ale sfinţilor. Am văzut deci
care sunt icoanele cele rele, icoanele desfrânaţilor.

Să vedem acum care sunt icoanele beţivilor şi tutunarilor. Nu ştiu dacă


dumneavoastră aţi văzut, dar mie mi s-a întâmplat să văd în unele case câte o
vitrină cu sticle de tot felul, unele pline, altele goale, numai de frumuseţe, cu
etichete pe ele, unele străine, altele româneşti. Toate acestea reprezintă icoanele
beţivilor.

În alte case am văzut câte o vitrină cu fel de fel de cartoane de etichete ce


reprezintă emblema diferitelor ţigări scumpe. Tabachera, luleaua şi foiţele,
brichetele, scrumierele, toate acestea sunt icoanele tutunarilor. Iată idolii pe care
trebuie să-i sfărâme şi să-i arunce creştinul din casă, din viaţa lui, ca să devină un
ucenic al lui Iisus şi un fiu al Împărăţiei Cerului; căci nimic spurcat şi necurat nu
va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe acestea toate să ştiţi, iubiţi creştini, le
condamnă Sfânta Biserică, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii noştri părinţi.

Le condamnă şi le canonisesc, pentru că sunt idoli ai veacului de pe urmă şi prin


aceşti idoli se pierd şi se smintesc o mulţime de suflete. Cine a văzut vreodată
pictat un sfânt cu ţigara în gură sau cu vreo sticlă de alcool în mână? Dar toate
aceste rătăciri au fost inventate de diavoli, propovăduite şi înmulţite de oameni
vicleni şi rătăciţi care fără frică hulesc şi amestecă şi sfintele icoane aici, zicând că
sunt chipuri cioplite.

Ba mai mult, puzderia sectelor a ajuns să înşele lumea şi cu Biblia, căci au tipărit
Biblii după planul lor, sucind înţelesul unor versete ca să sune în urechile
neştiutorilor greşit şi ca să-i poată amăgi şi în acest fel. Să luăm de exemplu
versetul 7 din psalmul 97, unde se spune aşa: ,,Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc
chipurilor cioplite şi care se fălesc cu idolii. Sectanţii au scris în Bibliile lor astfel:
,,Să se ruşineze toţi cei ce se închină icoanelor. Este lesne de văzut că e o deosebire
mare, ca de la cer la pământ, între icoane şi idoli; pentru că idolii şi cele cioplite
erau tot una şi aceştia erau zeii păgânilor pe care Biserica i-a dărâmat şi de care s-a
lepădat.

Aşa se lăuda o familie rătăcită, că în satul lor nu după mult timp se va strica
biserica şi nu va mai avea nimeni icoane prin case, îi vor convinge ei pe toţi să
arunce icoanele şi să le pună pe foc. Nu după mult timp însă, după aceste vorbe de
hulă la adresa icoanelor, au murit amândoi soţii, unul câte unul, în chinuri grele, iar
casa lor a fost vândută de singurul copil pe care l-au avut unei persoane, care la
rândul ei a închiriat-o unui pictor de icoane. A ajuns astfel casa hulitorilor acestora
aşa de bogată în icoane că toţi pereţii erau plini numai cu icoane, umplând şi satul
acela cu aceste binecuvântate icoane.

Să nu vă înşelaţi, de aceea, că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, El îi lasă pe nebuni


să se urce cu îndrăzneala lor cât mai sus şi când îi trânteşte nu se mai alege nimic
de ei. Un lucru să ştiţi, că sectanţii, care au lepădat Biserica, Sfintele Taine şi
sfintele icoane, au o moarte foarte grea. Nu le iese sufletul uşor, căci în acele
momente apar demonii la căpătâiul lor, iar ei, îngrozindu-se, ţipă, căutând ajutor la
cei din jur. Predicatorii lor însă şi fraţii lor de credinţă, dimpreună cu rudele, le pun
o pernă pe gură ca să nu mai vorbească şi să sperie şi pe ceilalţi, ci ca să moară mai
repede. Acestea mi le-a spus un creştin care a fost mai întâi sectant, iar mai pe
urmă s-a întors la credinţa cea adevărată.

Deci, fraţi creştini, fugiţi de înşelăciune, fugiţi de oamenii vicleni care se strecoară
cu vorbe măgulitoare să vă ducă în rătăcire. Feriţi-vă de toţi sectanţii care fug de
icoane, de Biserică, de preot, precum diavolii de tămâie.

Sfintele canoane interzic cu desăvârşire să stăm de vorbă cu sectanţii. Aţi auzit


atâtea adevăruri de credinţă pe care scrieţi-le pe tăbliţa inimii şi nu le uitaţi
niciodată, căci e timpul de pe urmă, timpul lepădării de credinţă, aşa cum spunea
sfântul apostol Pavel. În această cursă vor cădea mulţi şi, după cum spune Domnul
Hristos, vor înşela şi pe cei aleşi, adică vor cădea mulţi şi dintre cei mai credincioşi
ca să se-mplinească Sfânta Scriptură.

Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită, căci ispititorul este pe pământ şi umblă printre


noi în diferite chipuri. Să nu trăim în nepăsare, căci vremea este aproape; să nu
dispreţuim ceea ce ne-a lăsat în Biserica noastră ortodoxă sfinţii apostoli, sfinţii
părinţi, moşii şi strămoşii noştri care s-au născut creştini. Să nu fim, ca unii, puţin
credincioşi, având îndoială în credinţă şi nici ca alţii, rău credincioşi, care cred
greşit sau nu cred nimic, ci să fim aşa cum zice Domnul Hristos, buni, drept
credincioşi; căci pentru aceia se roagă şi Biserica şi zice :

,,Doamne mântuieşte pe cei bine credincioşi! Ca Natanail cel fără de vicleşug din
Evanghelia de astăzi, să zicem şi noi împreună cu el :

Rugăciune

Rabi, Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel.
Învăţătorule al poporului celui credincios, Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru,
trimite îngerii Tăi să ne călăuzească, să ne îndemne la fapte bune, să ne
păzească de toate rătăcirile şi de duhul cel viclean, ca şi noi, smeriţii şi cu
dreaptă credinţă, să ne închinăm Ţie în toate zilele vieţii noastre şi în vecii
vecilor. Amin.
Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica Ortodoxiei [2012]

Iubiţii mei, Duminica Ortodoxiei nu vorbeşte despre trecut…ci despre viitor.

Pentru că atunci când a fost subliniată în calendarul ortodox ca primă duminică a


Postului Mare…după o săptămână de post aspru…s-au avut în vedere tocmai
eforturile prin care se păstrează credinţa ortodoxă…şi mântuirea noastră odată cu
ea.

Căci puritatea credinţei e păstrată prin sfinţenia vieţii şi printr-o cunoaştere


teologică aprofundată.

Prin ambele în acelaşi timp…

Căci dacă ignori teologia…faci erori dintre cele mai penibile şi ai un mod de a fi ca
ortodox care te face să treci dintr-o extremă în alta în materie de învăţătură şi
comportament.

Iar dacă mizezi doar pe cunoaşterea ştiinţifică a teologiei…fără să fii un om al


curăţirii de patimi şi al sfinţeniei…transformi teologia într-o ideologie pe măsura
aspiraţiilor tale minore…şi prin această credinţă ideologizată refuzi orice contact
real cu Dumnezeul nostru, Care vrea să te umple de viaţă şi de frumuseţea Lui.

Şi de aici înţelegem…din titulatura acestei duminici…că teologia noastră e


liturgico-ascetică…şi că e una cu viaţa noastră…şi că ea…teologia ortodoxă e
fundamentul întregului cult al Bisericii şi al nevoinţelor duhovniceşti.
Adică teologia sunt boii din faţa carului…

Nu pui carul în prim-plan, adică nevoinţa…şi pe baza nevoinţei tale subiectiviste te


crezi…ortodox.

Ci mai întâi ai nevoie de boi, de boii care să te ducă la calea mântuirii…adică de


ascultarea lui Dumnezeu şi a Bisericii…de teologie.

Şi teologia Bisericii e diseminată/ împrăştiată în orice slujbă şi rugăciune, în orice


carte patristică, în orice dogmă sau canon al Bisericii.

De aici şi nevoia sintezei personale, a acumulării continue de teologie…

Mersul la Biserică, rugăciunile din Biserică şi cele de acasă, personale, citirile


noastre teologice au rolul de a ne face depozitare personale ale credinţei.

Aflăm despre trecutul Bisericii, despre ce s-a petrecut în istorie cu Sfinţii, îi


cunoaştem pe Sfinţi, ne cunoaştem cultul, cunoaştem greutăţile prin care a trecut
Biserica…tocmai pentru a înţelege misiunea noastră din prezent…şi spre ce ne
îndreptăm…

Oricât am vrea să ne închipuim că trăim în alt secol…noi trăim numai în secolul


nostru.

Şi pentru a trăi cu adevărat în secolul nostru…trebuie să ne asumăm cunoaşterea


trecutului şi a prezentului deopotrivă.

Câte pierdem dacă nu aprofundăm teologia Bisericii? Enorm de multe lucruri!

În primul rând nu avem stabilitate în gândirea şi simţirea noastră…nu avem


perspectivă de ansamblu şi nici una sintetică asupra demnităţii şi responsabilităţii
umane.

Cum să ajungi să te nevoieşti…dacă nu ştii Cine te cheamă la El…şi ce îţi cere să


faci?

Iar istoria ideatică a Bisericii e plină de răspunsuri teologice universal valabile. De


răspunsuri care întotdeauna sunt actuale…şi te ghidează spre drumul corect.
Noi credem astăzi, în general, că ştim ce îi trebuie omului şi care e demnitatea
lui. Dar nevoile reale ale omului vin tocmai din demnitatea la care e chemat:
aceea de a fi fiul lui Dumnezeu după har.

Despre om, mediu ambiant, libertate, dreptate, adevăr, patimi, excese, post,
rugăciune, realitate…s-au dat deja răspunsuri colosale în istoria Bisericii.

A ne priva de ele într-o manieră penibilă…pentru că ne e lene să studiem…şi


suntem incapabili, datorită patimilor noastre, să sintetizăm volumul enorm de
cunoştinţe…înseamnă a ne preda unei toropeli care nu are nimic de-a face cu
Ortodoxia.

Cu Ortodoxia e prietenă multa nevoinţă a minţii şi a inimii şi a trupului pentru a


înţelege, a iubi, a ne schimba viaţa.

De aceea Postul Mare începe cu „pomenirea dreptei credinţe”, cum ne spune


Triodul (ed. 2000, p. 204)…pentru că între marginile dreptei credinţe avem şi
dreapta nevoinţă, dreapta înţelegere asupra existenţei, dreapta perspectivă asupra
relaţiilor dintre oameni.

Şi cităm din Triod, din slujba de azi, ca să vedem ce face dreapta credinţă, întru
care noi ne-am botezat şi pe care trebuie să o aprofundăm zilnic!

Ea, dreapta credinţă, „luminează inimile celor credincioşi” (Ibidem). Sfintele


Icoane sunt podoabele Miresei lui Hristos, ale Bisericii (Ibidem), pe când ereziile
sunt „înşelăciune întunecată” (Idem, p. 205).

Şi e subliniată cinstirea Sfintelor Icoane…pentru că erezia care lupta împotriva lor


în secolul al 8-lea după Hristos, fusese biruită recent…

Slujba de azi e o expresie a bucuriei identitare!

A bucuriei pentru identitatea noastră eclesială, aceea de creştini ortodocşi, adică


drept-slăvitori.

Şi restaurarea Sfintelor Icoane în Biserică e cântată ca o evidenţă picturală a


întrupării Domnului (Idem, p. 214). El, Cel care S-a întrupat pentru noi, a purtat cu
adevărat firea noastră, afară de păcat…şi de aceea Icoanele prăznuiesc continuu
această iconomie/ lucrare prea iubitoare a întrupării Sale.
Şi în postmodernitatea noastră aiuritoare…vedem ce bine nespus…sunt Sfintele
Icoane…

Dacă vezi toată ziua numai morţi, răniţi, trupuri goale, obscen de goale…mizerii şi
contrafaceri, violenţă şi acte de incredibilă lipsă de umanitate…nu mai simţi nici o
linişte în faţa oamenilor.

Pe cel din faţa ta…îl vezi ca pe un potenţial agresor…şi nu ca pe un prieten, nu ca


pe un semen…

Unde să mai găseşti normalitate, sinceritate, sfat, frumuseţe…dacă toţi par la fel de
corupţi?

Unde ai mai vedea chipul omului, nefalsificat, în stare transfigurată…dacă nu am


avea Sfinte Icoane în Biserici?

Icoane care nu sunt muzeale în primul rând…nu sunt frumoase în primul rând…ci
teologice, pline de normalitate înduhovnicită.

Priveşti…şi intuieşti ce trebuie să faci.

Pe măsură ce te adânceşti în tăcerea rugăciunii…pe atât găseşti şi sensul postului:


adică tăcerea gândurilor şi a pornirilor pătimaşe ale firii.

Pentru că postul şi rugăciunea sunt teologie îndumnezeitoare…ca unele care


transformă cuvântul şi gestul în expresie a înduhovnicirii personale.

Însă de unde ai cunoaşte despre patimi, despre cum se luptă cu ele, despre dogma
Sfintei Treimi şi relaţia ei cu eshatologia, despre legătura dintre păcat şi iertare,
despre conştiinţă, despre ce a făcut Hristos pentru noi, despre cum se sfinţesc
oamenii etc. …dacă nu citeşti din cărţile de platină ale Bisericii, adică din cele mai
valoroase surse de cunoaştere ale lumii?

Şi prin lenea noastră…desfiinţăm în mod tacit şi fără scrupule toată Tradiţia


Bisericii.

Tot ce a făcut ea până acum…

Cine să mai afle despre munca misionară a Sfântului Apostol Pavel? Cine să mai
citească teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul? Cine să mai înţeleagă
truda imensă predicatorială a Sfântului Ioan Gură de Aur, aceea de a lua Scriptura
verset cu verset pentru a da hrană luminoasă, plină de nemurire, oamenilor
Bisericii?

Cine să mai cunoască Sfinţi, Sfinte, milioane la rând…care ne pot spune, fiecare în
parte, lucruri unice despre…cum să ne trăim viaţa?

Bineînţeles, niciunul dintre noi nu vom termina de citit şi de studiat arhiva


Tradiţiei Bisericii.

Însă a nu pune un început cunoaşterii ei, deşi suntem ortodocşi, e cea mai mare
crimă împotriva conştiinţei noastre, a Bisericii şi a umanităţii.

De ce?

Pentru că ne privăm de însăşi viaţa noastră reală.

Fără această trezire spre cunoaştere…spre cunoaşterea teologică…trăim ca în


somn…

Dormităm…

Nu ne dăm seama că suntem cataleptici…

Din acest motiv am spus că Duminica Ortodoxiei e…despre viitor…despre viitorul


nostru şi al întregii creaţii.

Pentru că atâta timp cât Biserica păstrează imaginea/ icoana clară, reală, profundă a
omului…noi avem posibilitatea binecuvântată de a ne trezi din somnul neştiinţei şi
a ne clădi ca persoane reale, vii, conştiente de vocaţia lor în relaţia cu Dumnezeu şi
cu oamenii.

Ce au făcut înaintaşii noştri…putem dărâma foarte uşor prin lipsa noastră de


educaţie teologică…şi prin delăsarea noastră ascetică.

Şi în aceste zile ale Postului Mare…mulţi dintre noi văd faptul că metaniile, postul,
slujbele lungi…ne sunt cam peste mână…pentru că nu prea ne mai priesc…

Şi de ce nu ne mai priesc?
Pentru că trăim într-un context social unde statul degeaba nu are nimic ascetic.

Ce lăsăm viitorului?

Doar regrete? Doar intrigi penibile? Doar înălţări din umeri?

Şi ce relevanţă mai are Ortodoxia pentru alţii…dacă pentru noi e o problemă


banală?

Şi cum să nu fie o problemă banală…sau indiferentă…dacă noi, pentru propria


noastră credinţă, nu facem mai nimic?

O duminică pentru viitor…

Dar pentru un viitor care are nevoie de normalitate…ca şi secolele de până la el.

Pentru că asta prăznuim noi acum: normalitatea vieţii cu Dumnezeu!

A fi ortodox înseamnă a fi om normal, întreg, responsabil fată de toţi.

Însă această normalitate, din ce în ce mai rară, trebuie prezervată cu atenţie,


adică…ascetic…

Şi coborând spre pământ în metanie mare…şi văzându-ne păcatele cu


luciditate…şi postind…şi simţindu-ne uşori de materie…vedem că mereu şi cu
toţii…trebuie să alergăm spre normalitatea…spre firescul vieţii duhovniceşti.

E firescul nostru…

E modul nostru de a ne trăi bucuriile şi necazurile…

Vă mulţumesc pentru că încercaţi să fiţi mereu alţii!

Dumnezeu să ne dea darul de a ne bucura cu atenţie, cu sfială, cu modestie


frumoasă! Amin.
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

În duminica întâia din postul Sfintelor Paşti prăznuim Duminica Ortodoxiei.

Cuvântul “ortodoxie” presupune o antiteză: eterodoxia. Pentru noi, ortodocşii de


azi, antiteza nu evocă numaidecât gradul ereziei, noţiune împotriva adevărului, ci
noţiunea confesiunilor creştine, diferite în dogme, cult şi organizaţie de Biserica
Răsăritului, pe care o numim ortodoxă.

Biserica noastră o numim ortodoxă sau dreptmăritoare, pentru că ea a păstrat


de-a lungul veacurilor adevărurile de credinţă descoperite în legea veche prin
prooroci, iar în cea nouă, în chip desăvârşit, prin Iisus Hristos, transmise cu
sfinţenie de Sfinţi Apostoli şi de urmaşii lor legitimi.

S-a spus, cu drept cuvânt, că ortodoxia este cerul pe pământ, pentru că prin
rugăciune şi virtute ea ne uneşte cu Dumnezeu şi ne aşază real în comuniune de
viaţă fericită cu El. Ortodoxia este fluviul spiritual care izvorăşte din Fiinţa
infinită şi veşnică a Sfintei Treimi şi curge de două mii de ani în istoria umană
prin cele şapte guri de foc ale Sfintelor Taine care ne dau harul Sfântului Duh şi
ne îndumnezeiesc viaţa, după Hristos Domnul.

Prin această lucrare sfântă, ortodoxia a umplut şi umple istoria de sfinţi. Iubirea
rămâne principiul fundamental în numele căruia ortodoxia a dovedit în mod
consecvent, de-a lungul veacurilor, înţelegere, bunăvoinţă şi respect faţă de toţi
oamenii. Convinsă că învăţătura creştină se bazează pe imperativul iubirii de
Dumnezeu şi faţă de semeni (Mat. 22, 37-40), şi că aceste două porunci trebuie
împlinite cu grijă şi răspundere, între ele existând o legătură organică.
În curgerea timpului învăţătura curată a ortodoxiei a fost tulburată adesea de
credinţe greşite, de erezii şi schisme aduse de diavol ca să rătăcească omenirea de
la Adevărul absolut revelat de Hristos Dumnezeu, să ţină sufletele în păcat şi să le
piardă pe veci.

Dar bunul Dumnezeu, care voieşte fericirea noastră, a limpezit neîncetat această
apă a vieţii prin Sfinţi Părinţi care, adunaţi în cele şapte sinoade ecumenice, au
aşezat în Biserică dogme şi canoane, adică regula de credinţă şi viaţă.

Duminica ortodoxiei e sărbătoare specific răsăriteană. Ea a fost aşezată la sfârşitul


perioadei ecumenicităţii bisericii, în care timp Biserica aduce hotărâri unanim
primite de fiii şi părinţii ei din toate laturile pământului.

Prilejul pentru aşezarea sărbătorii ortodoxiei l-a dat biruinţa cinstitorilor sfintelor
icoane asupra celor potrivnici, când la 19 februarie 843, în prima duminică din
Postul mare, s-au introdus cu procesiune solemnă în bisericile din Constantinopol
icoanele ce fuseseră scoase, la ordinul împăraţilor iconoclaşti.

După îndelungate frământări şi lupte, în care adeseori se amestecau şi împăraţii


bizantini şi unde s-au folosit mijloacele cele mai brutale ca să se nimicească din
biserici şi din casele credincioşilor chipurile sfinţilor, Biserica a stabilit, în spiritul
vechii credinţe, că cinstirea sfintelor icoane este un lucru bun şi plăcut lui
Dumnezeu.

Când pe tronul din Constantinopol s-a urcat împărăteasa Irina, ea a vrut să pună
capăt neînţelegerilor care tulburau pacea imperiului. Un sinod ecumenic a fost
convocat în anul 787 la Niceea, unde au participat 350 de episcopi şi preoţi.
Sinodul a dat o învăţătură de credinţă valabilă pentru toată Biserica. Iat-o:
“După cum proorocii au privit, după cum apostolii au învăţat, după cum
Biserica a primit, după cum Hristos a decretat, asta declarăm: Noi definim cu
toată grija şi preciziunea că cinstitele şi sfintele icoane sunt aşezate în acelaşi fel
ca şi chipul scumpei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Cinstea dată icoanelor trece la
originalul ei, iar cine se închină icoanei, se închină persoanei zugrăvite pe ea”.

Biruinţa din urmă împotriva duşmanilor icoanelor a fost câştigată în anul 843.
Atunci o altă împărăteasă a Bizanţului, Teodora, a convocat un alt sinod de
episcopi, care au întărit hotărârea celuilalt pomenit.

Cu mare pompă au fost ridicate Sfintele Icoane atât în Catedrala Patriarhiei din
Constantinopol, cât şi în întregul imperiu. Acea biruinţă este sărbătorită de atunci
şi până în zilele noastre în prima duminică a marelui post, numită Duminica
ortodoxiei.

Ceea ce a dus şi duce la rătăcire era, la unii, închipuirea prea mare, iar la alţii
mintea prea rece în judecata lucrurilor dumnezeieşti, amândouă pornind din păcatul
trufiei şi al iubirii de sine.

Pentru a înlătura primejdia unei rupturi în trupul unităţii creştine, Biserica, în


calitatea ei de ocârmuitoare a intereselor sufleteşti şi trupeşti, a luat măsuri de
cercetare prin soboare şi sinoade. Părerile tuturor rătăciţilor erau cercetate, de
conducătorii Bisericii adunaţi în soboare, pe temei de scriptură, tradiţie şi dreaptă
judecată, după cum se statornicea ceea ce înseamnă într-o anumită chestiune,
Dreapta credinţă.

Hotărârea Bisericii era voia lui Dumnezeu, fiindcă se dădea prin chemarea Sf.
Duh şi în prezenţa lui nevăzută, după făgăduinţa Mântuitorului, de a fi şi El
prezent acolo unde doi sau trei se adună în numele Lui.

În aceste soboare Biserica a avut prilejul să lămurească tot mai mult şi mai
desăvârşit temeiurile creştine. Datorită acestui lucru, avem astăzi un tezaur complet
de lămuriri, pe care Biserica îl ţine la dispoziţia credincioşilor, aceştia fiind datori
să se adreseze ei, şi nu în altă parte, pentru a primi lumina cea adevărată.

Pentru a ne lămuri mai bine, Biserica a rânduit să se citească în această duminică


textul din Sf. Evanghelie de la Ioan (Cap. 1, 44-52), în care se vorbeşte de
chemarea la apostolat a celor doi apostoli, Filip şi Natanail. Acesta din urmă
rămâne uimit de cuvântul lui Iisus că “l-a văzut” mai înainte de a fi fost chemat de
Filip, şi declară: “Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui
Israil” (Ioan 1, 49). Drept răspuns, Iisus îi spune că va avea prilej de acum să vadă
lucruri mai mari: “de acum veţi vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1, 51).

Nu se putea alege un text mai potrivit pentru duminica de azi, în care prăznuim
biruinţa cinstitorilor Sfintelor icoane, ca acesta în care se spune că de acum veţi
vedea cerul deschis…

Într-adevăr, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu cerul, închis în urma


neascultării protopărinţilor noştri din Rai, s-a deschis acum din nou şi icoana
creştină, reprezentând pe Hristos, este o fereastră deschisă a minţii noastre spre
Cerul lui Dumnezeu.
Astfel, temeiul biblic al cinstirii Sfintelor Icoane îl constituie însăşi întruparea
Fiului lui Dumnezeu. El s-a făcut om, rămânând în acelaşi timp Dumnezeu
adevărat, şi prin aceasta, a devenit accesibil cunoaşterii şi cinstirii de către noi. El
este chipul văzut al Tatălui celui nevăzut. El s-a arătat la înfăţişare ca un om
smerindu-se pe sine (Filip 2, 7-8).

Aşadar, există o strânsă legătură între icoană şi întrupare: întruparea dovedeşte


posibilitatea icoanei (aşa cum fotografiile dovedesc existenţa noastră), iar icoana
dezvăluie (face cunoscută) întruparea, şi deci, mântuirea noastră.

Obiecţia pe care o fac potrivnicii este aceea că icoanele ar fi idoli, iar cinstirea lor –
idolatrie, oprită prin porunca din Decalog (Ieşire 20, 4; Levitic 25, 1; Fapt. Apost.
17, 29).

Dar tot în Vechiul Testament era porunca aşezării în Cortul mărturiei, unde se afla
Chivotul Legii, de simboluri sfinte, chipuri de heruvimi (Ieşirea 25, 18-21).
Aceleaşi simboluri sfinte se aflau şi la templul clădit de Solomon, după modelul
Cortului sfânt: chipuri de heruvimi, copaci, finici şi flori îmbobocite (Regi 6, 29),
pe care preoţii le tămâiau. Erau “icoanele” Vechiului Testament cinstite şi de Iisus,
care a numit templul Vechiului Testament “casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16; Luca 2,
49). Dacă acestea n-au fost socotite “idoli”, ci simboluri sfinte, cu atât mai mult nu
pot fi numite icoanele Noului Testament idoli. În Vechiul Testament nu erau
icoane propriu zis, pentru că Dumnezeu nu se descoperise prin Fiul.

Când cinstim o sfântă icoană, noi nu cădem în păcatul evreilor de demult care,
cioplind un chip de lemn, cădeau înaintea lui, i se închinau şi ziceau: “Tu eşti
Dumnezeul meu, izbăveşte-mă” (Isaia 44, 17). Noi nu ne închinăm lemnului,
culorii, picturii, ci cugetele noastre se înalţă la cele de dincolo de lume. Icoanele
ajută la urcarea inimilor noastre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Precum ne mărturisim dragostea noastră de cele spirituale prin cântări, prin


rugăciuni sau prin fapte, aşa ne exprimăm credinţa prin icoane, împodobindu-ne
cultul cu chipul Domnului Hristos, al maicii Preacurate, al aleşilor cerului.

Prin idol omul se îndepărtează de Dumnezeu, cinstind făptura, în loc de a cinsti pe


Creator. Icoana nu este nici idol, care face pe Dumnezeu egal cu materia; nu este
nici simbol, purtând o putere a lui Dumnezeu, ci este reprezentarea lui Dumnezeu,
care s-a făcut om. Ea este, astfel, o fereastră deschisă a minţii noastre spre
cunoaşterea şi simţirea lui Dumnezeu, după cum a zis Iisus lui Natanail: “Veţi
vedea cerurile deschise”.
Icoana este un ajutor în împlinirea adevăratei pocăinţe.

Oricine ştie că în casa în care se află icoane, credinciosul simte, în chip tainic,
prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum fotografiile ne aduc în minte şi în inimă chipurile
celor dragi.

Primele icoane le găsim în acele catacombe rămase până azi, din vremurile de
prigonire a creştinilor de către împăraţii romani păgâni. După dobândirea libertăţii
creştinilor, prin Sfântul Constantin cel mare, ele au umplut tot mai mult un gol în
viaţa creştinilor; dorul de a vedea, a simţi prezenţa tainică a lui Dumnezeu, după
cuvântul psalmistului: “Văzut-am pe Domnul de-a dreapta mea, căci alături de
mine era”.

Însăşi ştiinţa a dovedit că noi, oamenii, suntem în mare parte produsul simţurilor
noastre. Ceea ce vedem, auzim sau trăim are mare influenţă asupra minţii şi a
felului nostru de viaţă. Prin vederi curate şi sfinte ni se sfinţesc mintea şi inima.
Prin chipuri de ruşine, de care abundă unele case, se întunecă şi se spurcă mintea.
Acest lucru nu-l înţeleg, se pare, îndeajuns, potrivnicii cinstirii Sf. Icoane. Ei îşi
împodobesc casele cu chipurile lor, ale celor dragi sau cu altfel de tablouri, unele
chiar aţâţătoare de patimi. Acestea nu sunt idoli, după părerea lor, deşi ar putea fi
socotite ca atare, deoarece privirea lor îndepărtează mintea de la Dumnezeu şi
constituie un imbold la călcarea poruncilor Lui.

Numai icoanele sfinte sunt pentru ei idoli, aceste icoane, adevărată Biblie în
imagini, care întruchipează viaţa, patimile şi virtuţile sfinţilor, pe Mântuitorul Iisus
Hristos şi Maica Domnului, pe acestea le socotesc idoli. Ciudată judecată! Nici o
oprelişte cu privire la cinstirea Sfintelor Icoane nu se află în Sfânta Scriptură. Mai
mult, din Tradiţia Bisericii se cunoaşte că Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a
fost şi pictor şi a pictat icoana Maicii Domnului. Pe marama Sfintei Veronica, cu
care a şters faţa lui Iisus, pe Drumul Crucii, s-a imprimat chipul lui Iisus, cea dintâi
icoană a lui Iisus.

Evlavia sfintelor icoane este una dintre caracteristicile credinţei noastre ortodoxe,
care înseamnă “dreaptă credinţă”. În acest înţeles mărturisim că ortodoxia nu este
decât credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, pururea viu şi
prezent în mijlocul nostru, care neîncetat lucrează prin Duhul Sfânt, pentru a
noastră mântuire. Ca biserică, ortodoxia este o mare familie spirituală, care
cuprinde pe toţi credincioşii, care prin veacuri au primit chemarea la Împărăţie şi
au păstrat cu sfinţenie, neştirbită, neamestecată, nestricată, învăţătura de credinţă
întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Tradiţie. Ortodoxia este o “flacără”spirituală ale
cărei lumini vin de la Sfinţii Apostoli, de la Sfinţii Părinţi, de la cuvântul lui
Dumnezeu cel întrupat.

Iar noi acum, suntem moştenitorii, purtătorii şi mărturisitorii acestei comori


duhovniceşti: credinţă dreaptă, aşa cum a răsunat ea din gura Mântuitorului şi din
cea a Sfinţilor Apostoli.

Acest privilegiu, în calitatea noastră de mădulare vii ale trupului mistic al


Mântuitorului, adică ale Bisericii ortodoxe şi strămoşeşti, ne obligă la datoria
morală de a mărturisi, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, credinţa cea adevărată:
ortodoxia sub toate aspectele ei. Aceasta însemnează, implicit, că fiecare din noi
trebuie să fie un element dinamic de promovare a ortodoxismului creştin printr-o
ortodoxie a faptelor.

“Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele


voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel ceresc” (Mat. 5, 16).
Acestea sunt cuvintele Mântuitorului.

Aceasta este obligaţia pe care ne-o cere s-o îndeplinim Duminica ortodoxiei. Amin.
Părintele Iosif Trifa - Evanghelia Duminicii I din Postul mare (a Ortodoxiei) -
Despre cum trebuie să-L aflăm şi să-L vestim pe Domnul

Doi oameni vedem în această evanghelie: pe Filip şi pe Natanael. Evanghelia ni-i


arată cum stau faţă de Mântuitorul. În lumina aceasta, vom cerceta faptele şi
vorbele lor. În lumina aceasta, trebuie să ne cercetăm şi pe noi înşine. Întreg rostul
nostru de creştini stă într-o singură întrebare categorică, precisă: cum stai tu faţă de
Iisus Mântuitorul?

Despre Filip ne spune Evanghelia că Îl aflase pe Mântuitorul. De bună seamă, Îl


căutase mai întâi. Îl căutase în cercetarea Scripturilor, în profeţiile lui Moise şi ale
proorocilor. Mântuitorul şi mântuirea se descoperă numai celor ce-L caută.

Filip Îl aflase cu adevărat pe Domnul. Dovada? Îl vestea şi altora. Simţea o lipsă,


un îndemn sufletesc, o râvnă să vestească mântuirea şi altora.

Bucuria aflării Domnului îl duce pe Filip la Natanael cu vestea de bucurie: Am


aflat pe Mesia! Am aflat pe Cel făgăduit de Moise şi Prooroci…

Dovada aflării Domnului este şi azi tot aceasta: vestirea Domnului şi râvna pentru
Domnul. Un suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul capătă îndată un fel de
nevoie sufletească de a-L vesti şi altora.

Mulţi – chiar şi dintre cei învăţaţi – nu se pot împăca de fel cu Oastea Domnului,
vestitoare a Domnului, cu ostaşi care vestesc şi ei – după puterile lor sufleteşti – pe
Mântuitorul şi mântuirea. Ar pofti de la noi să fim ca orbul cel din Evanghelie, care
nu ştia nici măcar cine l-a vindecat, nicidecum să-L vestească şi altora. Dar dovada
puterii Oastei Domnului este – şi trebuie să fie – tocmai râvna pentru Domnul şi
vestirea Lui. Dacă n-am avea această râvnă, ar fi un semn vădit că n-am aflat cu
adevărat pe Domnul. Aflarea Mântuitorului face şi azi „Filipi“, care strigă pe toate
drumurile: „Am aflat pe Domnul!“.

Oastea Domnului este şi ea – şi trebuie să fie – un „Filip“ ce strigă în lume: „Am


aflat pe Domnul!“… „Veniţi la Domnul!“ Fiecare ostaş trebuie să fie un mic
„Filip“ ce spune tuturor, pe tot locul: „Am aflat pe Domnul!“.

Însemnaţi-vă aici bine un lucru: Filip a adus pe Natanael la Domnul cu o predică


foarte scurtă: „Am aflat pe Domnul!“. Numai cel ce L-a aflat cu adevărat pe
Domnul poate aduce şi pe alţii la mântuire. Aducerea sufletelor la mântuire pleacă
de la cuvintele: „L-am aflat pe Domnul!“.

Toate predicile şi chemările care nu pleacă de la cuvintele: „L-am aflat pe


Domnul!“ n-au nici o putere. Pot fi cât de învăţaţi cei care le spun, pot avea ranguri
cât de mari, nu pot aduce la Domnul pe nimeni.

Natanael primeşte cu bucurie vestea Mântuitorului. Era şi el un cercetător al


Scripturilor (câţi însă dintre „creştinii“ de azi nici măcar n-au văzut Sf. Scriptură!).
Filip a găsit un pământ bun, un pământ care stătea gata să-L primească pe Domnul.
Dar băgaţi de seamă şi aici un lucru! Filip se încurcă cu predica. Mesia nu era
profeţit ca fiul lui Iosif din Nazaret. Natanael observă greşeala, iar Filip îndată se
corectează, zicând: Vino şi vezi!… Vino, Natanaele, şi vezi tu însuţi ce poate face
acest „om“!… Vino şi auzi ce spune şi cum răscoleşte sufletul! Te va convinge nu
atât predica mea, ci aceea ce vei auzi şi vei simţi.

Minunată lecţie şi pentru noi. Nu cu „dovezile“ noastre să-i aducem la Domnul pe


cei care nu-L cunosc, ci să-i apropiem ca să-i atragă El. Iisus Mântuitorul este un
uriaş magnet sufletesc ce atrage cu putere pe toţi cei ce se apropie de El. Apropiaţi
pe cei păcătoşi în sfera de atragere a acestui „magnet“, apropiaţi-vă în sfera aceas
ta de atragere şi veţi vedea voi înşivă ce binecuvântări se revarsă în sufletul şi în
viaţa voastră!

Natanael ascultă chemarea lui Filip. El pleacă îndată. El pleacă în grabă spre
Domnul. O, ce lucru scump este să vezi un suflet alergând spre Domnul! O, ce
lucru grozav este să vezi un suflet care nu vrea să se apropie de Domnul! Şi, o, ce
lucru şi mai grozav este să vezi pe cineva împiedicând un suflet ce vrea să se
apropie de Domnul!
Şi acum, să-l vedem pe Natanael în faţa Mântuitorului. Domnul îi spune că l-a
văzut sub smochin mai înainte de a-l chema Filip. Şi pentru atât s-a convertit
Natanael? Da. Pentru că, prin aceste cuvinte, Domnul intrase în tainele lui
sufleteşti. Evanghelia nu ne spune ce făcea Natanael când Domnul l-a văzut sub
smochin, iar cheia convertirii lui este tocmai întrebarea: ce a făcut Natanael sub
smochin? Vechile Cazanii spun legenda că, pe timpul uciderii pruncilor de către
Irod, pruncul Natanael ar fi fost şi el ascuns sub frunzele unui smochin şi atunci l-a
văzut Domnul. Dar adevărul se pare a fi altul.

În Orient, smochinii cu umbra lor slujeau şi ca loc de retragere în rugăciune.


Credincioşii se retrăgeau în grădină, în umbra smochinilor şi stăteau de vorbă cu
Domnul prin rugăciune şi cercetarea Scripturilor. O astfel de retragere ar fi avut şi
Natanael cel credincios. Va fi intrat în grădină, va fi încuiat uşa după el şi, sub
umbra smochinului, îşi va fi mărturisit sufletul Domnului, rugându-se mai fierbinte
ca oricând.

Şi, iată, Domnul cunoaşte acest lucru. „Te-am văzut sub smochin, Natanaele!…
(Ioan 1, 48). Adu-ţi aminte de ziua aceea şi aceea!“

Natanael se vede dintr-o dată descoperit. Îşi vede dintr-o dată descoperită, în faţa
Domnului, întreagă viaţa lui cea sufletească, cu toate tainele ei, cu toate luminile ei
şi cu toate umbrele ei. El cade biruit şi convertit la picioarele Domnului.

Aşa s-a întâmplat şi cu femeia samarineancă. L-a cunoscut pe Domnul după ce i se


spusese câţi bărbaţi a mai avut. Aşa s-a întâmplat şi cu Zaheu şi aşa se întâmplă şi
azi cu cei care Îl caută şi-L află pe Domnul.

Puterea şi tăria Evangheliei tocmai în asta se arată. Ea cunoaşte tainele noastre


cele sufleteşti; ea grăieşte tainelor noastre sufleteşti. Prin Evanghelie, prin darul
Duhului Sfânt, Domnul străpunge inima noastră şi ne vorbeşte despre taine pe
care numai noi şi El le ştim.

Întrebaţi pe ostaşii Domnului de ce au intrat în Oaste! Citiţi mărturisirile lor şi veţi


afla că le-a căzut la inimă Cuvântul lui Dumnezeu, a atins corzile sufletului lor, le-
a grăit parcă anume despre ei şi viaţa lor.

Un om îmi spunea că, citind cartea „Oglinda inimii omului“, şi-a văzut în ea
lămurit întreagă viaţa lui cu toate luminile şi umbrele ei.
Astfel de suflete, după ce L-au aflat pe Domnul, se fac mărturisitorii şi vestitorii
Lui. Îl vestesc pe Domnul în toate chipurile şi în tot locul.

Cei necredincioşi se miră de mărturisirile pe care le fac cei ce intră în Oastea


Domnului. Ei s-ar ruşina să le facă. De ce? Pentru că nu L-au aflat pe Domnul.
Mărturisirile celor din Oaste, mărturisirile celor credincioşi sunt strigarea lui Filip:
„Am aflat pe Domnul!“ Sunt mărturisirea lui Natanael: „Tu eşti Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu!“ Sunt strigarea samarinencei: „Veniţi să-L vedeţi pe Domnul,
Care mi-a spus întreg trecutul, Care cunoaşte toate tainele sufletului meu!“

Fratele meu, oricât de întunecoasă ar fi viaţa ta, trebuie să fi stat şi tu cândva


sub un „smochin“, trebuie să fi avut o lacrimă, un suspin, un dor trezit după o
viaţă mai curată. Află că Domnul ştie acest lucru. Domnul te-a văzut sub acest
„smochin“ şi este gata să te primească în dragostea Lui. Vino la El!

Când europenii au intrat prin adâncul Africii şi au dat pentru prima dată zahăr
copiilor negri, copiii au început a striga pe părinţii lor:

– Am gustat ceva minunat de tot!


– Şi cum era acel minunat? întrebară părinţii.
– Cam aşa şi aşa, dar anume nu vă putem spune… Veniţi şi voi şi gustaţi!

Scumpul meu frate! Eu am gustat din dulceaţa ce o dă Mântuitorul şi mântuirea.


Anume însă n-aş putea spune ce gust minunat are această dulceaţă. Vino şi gustă!
Fratele meu, vino şi vezi!

Cum L-ai aflat tu pe Domnul?


Pe Iisus Hristos trebuie mai întâi să-L afli aşa cum a aflat fiul cel pierdut pe tatăl
lui, când s-a întors din calea rătăcirii şi a căzut plângând în braţele lui. Şi, cât a
trăit, nu s-a mai depărtat de el. Din căile păcatelor şi tu trebuie mai întâi să te
întorci la El, să cazi în braţele Lui şi, luând iertare, să rămâi cu El până la sfârşitul
vieţii tale. Când astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci nimeni şi nimic din această
lume nu-i în stare să te mai abată de pe urmele Lui. Când astfel L-ai aflat pe
Domnul, atunci te ţii de El şi trăieşti clipă de clipă în legătură cu El. Când astfel L-
ai aflat pe Mântuitorul, atunci capeţi un dar, capeţi o nespusă putere sufletească să
poţi merge după Mântuitorul, biruind păcatele. Când astfel L-ai aflat pe Domnul,
atunci te poţi şi „lepăda de tine“, adică te laşi de plăcerile şi patimile cele rele, ca
să rămâi cu Domnul. Când astfel L-ai aflat pe Domnul şi ai plecat cu El pe drumul
vieţii, atunci toate plăcerile acestei lumi ţi se par gunoaie şi te lepezi cu grabă de
ele, ca să poţi merge cu Domnul.
Cum să aducem şi noi suflete la Mântuitorul

Nu numai apostolii şi urmaşii apostolilor, ci şi fiecare creştin e dator să aducă şi să


ajute şi el la aducerea sufletelor la Mântuitorul.

„Când vezi un frate pe calea păcatului – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu
trece pe lângă dânsul, ci, printr-un cuvânt de învăţătură, opreşte-l de la calea lui
cea rea.“

Dar, mai mult decât cu învăţătura şi cu sfatul, noi putem aduce suflete la
Mântuitorul prin pilda vieţii noastre. Viaţa noastră şi faptele noastre sunt cea mai
bună predică şi cel mai puternic ajutor pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul.

Într-o gazetă nemţească am citit o interesantă întâmplare. Un domn dusese ceva


de spălat la o spălătoreasă din oraş. Când lucrul a fost gata, spălătoreasa a cerut
aproape pe jumătate mai ieftin ca în alte locuri.
– Dumneata de ce lucrezi mai ieftin? a întrebat domnul.
– Eu, a răspuns femeia, m-am hotărât să trăiesc o viaţă după Evanghelie şi
Evanghelia îmi spune într-un loc că «orice lucraţi, lucraţi din suflet, ca pentru
Domnul, şi nu ca pentru oameni» (Col. 3, 23). Eu ca pentru Domnul am spălat şi
albiturile dumitale. Mi-am socotit lucrul, mi-am socotit cheltuiala, mi-am socotit
şi câştigul ce mi se cuvine. Să cer mai mult ar însemna să te înşel nu pe
dumneata, ci pe Domnul meu Iisus Hristos.
Acest răspuns l-a mişcat atât de mult şi l-a chinuit atât de mult pe domnul acela,
încât, nu peste mult timp, s-a hotărât şi el la o viaţă după Evanghelie şi azi spune
tuturor că pe el l-a adus la Domnul o femeie ce spală rufe; o femeie simplă l-a
ajutat să-L afle pe Domnul.

Iată, iubite cititorule, o pildă despre cum se fac pescuirile cele sufleteşti. Nu atât
ştiinţă mare se cere pentru acest lucru (apostolii au fost nişte pescari de rând), ci
mai ales duh, căldură, însufleţire şi pildă de viaţă trăită în slujba Domnului.

Când trăieşti cu adevărat o viaţă cu Evanghelia, atunci, în mijlocul oamenilor, viaţa


ta se face sarea ce sărează şi împiedică stricăciunea vieţii şi aluatul ce dospeşte şi
pe alţii pentru o viaţă cu Domnul.

(Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an)


Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului mare – a
Ortodoxiei - Alţii au suferit…

Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi
în două cu ferăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu
cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. (Evrei 11, 36-37)

În cartea «Actele Martirice», apărută în anul 1983 la Editura Cărţilor Bisericeşti,


sunt prezentate pe larg nişte documente din vremea primilor creştini despre câteva
astfel de pătimiri şi martirii pentru Hristos. Întocmai cum se arată în aceste versete
din sfântul apostol de azi. Am dori ca toţi fraţii noştri să poată ajunge să citească
această carte (care se poate găsi prin bibliotecile parohiale) pentru a se vedea nu
numai cât de puternică trebuie să fie şi credinţa noastră, ca a lor, ci şi pentru a se
convinge că în clipa cea hotărâtoare a suferinţei, care ne-o cere dragostea neclintită
faţă de Hristos, puterea cea mare a lui Dumnezeu ne întăreşte şi pe noi, pe oricare,
ca pe ei, în aşa fel încât nu există suferinţă ca să n-o putem suporta şi birui.

Dar pentru că ştim că cei mai mulţi dintre fraţi nu au avut şi poate nu vor avea
posibilitatea s-o citească, am vrea să amintim aici câteva din numele acelor sfinţi şi
martiri ale căror jertfe s-au adăugat la cele din Sfintele Scripturi. Şi ale căror nume
împodobesc Istoria Bisericii şi panourile de onoare ale cerului.

În primul rând, este amintit martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei,


ucis pentru Hristos în 23 februarie, anul 155. În cuvântul de început se scrie,
între altele: „Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut
după voia lui Dumnezeu… Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi
iubirea lor de Dumnezeu? Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului
lor până la venele şi arterele dinăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât şi pe cei
ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă… iar ei au arătat atâta tărie
sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut… cei chinuiţi, dovedindu-ne tuturor
că, în ceasul muceniciei, prea-vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de
trup… că Domnul Însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei“.

Sfântul Policarp, înainte cu trei zile de a fi prins, şi-a văzut într-o vedenie perna lui
cuprinsă de flăcări şi atunci a spus celor din jurul lui: „Fraţilor, eu trebuie să fiu
ars de viu pentru Numele Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.“ Era de 86 de ani
când a fost luat de trimişii judecătorilor necredincioşi, şi, după ce a fost chinuit în
tot felul ca să se lepede de Domnul Iisus, iar el nevoind să-L trădeze pe Domnul, ci
stând tare în credinţa sa, până la urmă a fost judecat să fie ars pe rug… Trebuind să
fie prins în cuie de stâlpul pe care trebuia să ardă, el le-a zis: Nu-i nevoie nici să
mă prindeţi în cuie, nici să mă legaţi, căci eu stau singur, ca să ard ca o jertfă
dulce pentru Hristos…

Despre alţi şapte martiri: Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon şi
Liberian, ucişi în iunie, anul 165, se scriu la fel lucruri nespus de frumoase cum
au mărturisit şi au suferit şi ei pentru Domnul până la moarte.

În persecuţia izbucnită în Galia (Franţa), în 1 august, anul 177, au fost ucişi un


număr foarte mare de fraţi şi surori, dintre care unii sunt amintiţi cu numele lor.
Printre ei sunt mulţi tineri şi chiar şi copii care au mărturisit puternic credinţa lor în
Domnul Iisus şi n-au vrut să primească iertarea ce li se dădea în schimbul lepădării
de Hristos. Toţi aceştia au primit moartea de martiri, fiind unii tăiaţi cu sabia; alţii,
aruncaţi la fiarele sălbatice; alţii, arşi pe rug.

Minunate au fost îndeosebi mărturisirile, răbdarea, declaraţiile şi ale


martirilor de la Lyon, ale sfinţilor Scilitani, ale Sfântului Apolos, ale Sfintelor
Perpetua şi Felicitas, două tinere mame creştine care au suferit cele mai
cumplite chinuri, fără a slăbi întru nimic în hotărârea şi mărturisirea
credinţei lor în Hristos. Istoria martiriului lor ca şi al altor tinere creştine nu poate
fi redată aici. Ea trebuie a fi citită pentru a se vedea mărturisite de ele însele şi
păstrate sub formă de declaraţii ale lor în faţa judecăţii şi a morţii, pentru a se putea
vedea întreaga frumuseţe şi biruinţă a dragostei, a credinţei şi a nădejdii lor în
Hristos Iisus, Mântuitorul şi Răsplata noastră cea mare.

Nici nouă nu ne-ar ajunge nici timpul şi nici locul ca să pomenim aici numele şi
faptele acelor nenumăraţi înaintaşi ai credinţei noastre din vechime şi de mai
curând, care, prin pilda lor de viaţă şi prin curajul morţii lor, ne sunt lanţul nostru
de aur, de care, fiind şi noi legaţi prin aceeaşi alegere dumnezeiască, să ne arătăm
vrednici ca şi ei, suferind şi biruind până la moarte în urmarea şi ascultarea noastră
de Mântuitorul nostru, ca să putem ajunge şi noi cu vrednicie lângă El şi lângă ei.

(Traian Dorz, Hristos – Puterea apostoliei)


Traian Dorz – Iisus a găsit pe …

„A doua zi, Iisus a vrut să Se ducă în Galilea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino
după Mine.»“

Dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în marele har că El ne-a


iubit pe noi!

Toată mântuirea noastră de acum şi toată binecuvântarea veşnică ce va urma din


aceasta se datoreşte în întregime lui Iisus.

Singurul nostru merit este că am întins mâinile să primim de la Domnul nostru


Iisus Hristos această comoară nemaipomenită… ca să strigăm din adâncul
prăpastiei pierzării să ne audă şi să ne scape, că ne-am lăsat ridicaţi pe umerii Lui,
ca oaia cea pierdută, ca să ne readucă în staulul Său…
Totuşi ce mult este acest lucru! Cât de mulţi nu pot face şi nu fac nici atât! Ba încă
se împotrivesc şi luptă contra mântuirii lor… Ce nenorocire este o astfel de stare!
Slăvit să fie Domnul însă, căci mila şi iubirea Sa fac mereu totul pentru mântuirea
noastră. Mereu acesta este harul: Iisus a găsit pe Petru şi pe Andrei, Iisus a găsit pe
Iacov şi pe Ioan… (Mat. 4, 18-21). Iisus a găsit pe Levi, Iisus a găsit pe Pavel.
Iisus, pe ei, nu ei, pe El! Apoi, prin ei, Iisus a găsit pe cei din Ierusalim, din Roma,
din Corint, din Asia, din Europa, din America, din Africa, din Australia… până la
marginile pământului. Şi ale Bisericii Lui.

Iisus a găsit şi pe părintele Iosif. Iar apoi prin el ne-a găsit pe noi toţi, cei din
această binecuvântată Lucrare a Sa. … Facă harul Domnului nostru Iisus Hristos ca
prin această Lucrare să găsească şi să aducă la cunoaşterea şi mântuirea Sa pe toţi
copiii noştri. Şi pe toţi urmaşii lor, până în vecii vecilor.

Pe tot neamul nostru şi pe toate neamurile lumii, pentru ca nimeni să nu fie neaflat
de Hristos şi să nu moară nemântuit de El. Facă harul Domnului ca această Lucrare
a Oastei Sale să rămână pe totdeauna curată şi vie, precum a pornit de la începutul
ei, păstrând învăţătura şi Cuvântul Sfânt neschimbate, pentru ca să fie
binecuvântată în marea ei misiune rânduită de Dumnezeu Însuşi, în mod cu totul
deosebit, ca s-o împlinească în locul unde la început a fost aşezată. Şi până la
sfârşit trebuie să rămână.

Facă harul Domnul ca toţi vestitorii acestei sfinte Lucrări să fie bărbaţi plini de
Duhul Sfânt şi de roadele Lui. Cu o minte sănătoasă, bine orientaţi pe calea
învăţăturii. Şi cu o inimă curată, statornici în credinţă. Ca astfel, uniţi cu toţii în
gânduri şi în simţiri, să vorbească şi să trăiască mereu la fel, pentru izbânda soliei
sfinte în slujba căreia trebuie să fie una cu toţii, până la moarte. Căci pentru nimic
în lume n-are vreun drept şi n-are vreo scuză nici unul din ei să se dezbine de
această unitate. Nici prin cuvântul, nici prin fapta lui. Mai bine să moară decât să
se dezbine. Sau să o dezbine.

De când eram copil la ţară îmi amintesc că la biserică stăteam mereu lângă strana
cântăreţilor. Acolo era un cântăreţ bătrân care citea totdeauna din Psalmul 50 nu:
„Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi“! — ci: „Spăla-mă-voi“…
Adică nu: Spăla-mă-vei Tu, ci spăla-mă-voi eu… O, ce mare greşală este aceasta!
Pe unele locuri poate se va mai citi încă aşa. Dar nu mulţi o bagă de seamă.

Mulţi dintre cei care citesc sau ascultă viaţa întreagă aşa n-au băgat de seamă
niciodată. Numai o singură literă este schimbată, dar însemnătatea dintre înţelesuri
este aşa de departe cât cerul de pământ. Mântuitorul nostru a spus sfântului apostol
Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine“ (Ioan 13, 8). Căci
numai El singur ne poate spăla. Cu Sângele Său cel sfânt vărsat pe Cruce pentru
curăţirea noastră (Efes. 1, 7; Evrei 9, 14; 1 Petru 1, 19; 1 Ioan 1, 7; Apoc. 7, 14).

Noi ne putem numai murdări. Dar de spălat numai El ne poate spăla. Numai
Sângele Lui Sfânt! Cântăreţul bătrân de la strana copilăriei mele tot greşit citise
până la moartea sa… Şi multă vreme după el au citit şi alţii tot aşa.

Multă vreme am crezut şi noi că nu-i nici o deosebire. Până când ochii noştri cei
dinlăuntru au fost deschişi şi Dumnezeu S-a îndurat de noi să ne facă să înţelegem.
Şi să venim să ne spele El. Şi să ne înnoiască din temelie şi înţelegerea şi simţirea
prin sfânta naştere din nou. Care este ca o înviere din morţi (Efes. 2, 1-6), ca o
revenire de la păgânism! Asta înseamnă să fii primit de Hristos.

Dragă suflete, dacă şi tu nu te laşi atras de Domnul şi nu vii la El ca să te ridice şi


să te înnoiască El, — nimeni şi nimic nu te va mai putea spăla de păcatele tale. Vei
muri nemântuit şi pierdut pe vecii vecilor. Nu există mântuire la nimeni altcineva
decât la Hristos (F. Ap. 4, 12) şi nimic altceva nu-ţi spală sufletul de vina vieţii
trăite fără Dumnezeu… Cum nu poate spăla apa rece petele uleiului gras.
Nimic altceva nu poate îndepărta de peste conştiinţa ta petele păcatului făcut şi
urmările lui veşnice. Numai Sângele Crucii lui Hristos.

Dar dacă prin pocăinţa ta sinceră şi prin ascultarea de Hristos El te-a spălat şi te-a
izbăvit de povara acuzatoare a păcatelor tale, nimeni nu va mai putea ridica pâra
împotriva ta niciodată (Rom. 8, 31-35). Dă slavă lui Dumnezeu şi nevoieşte-te să te
păstrezi mereu în credinţa ta curat şi rodnic, pentru a te putea bucura la sfârşitul
vieţii de răsplata mântuirii tale şi sileşte-te mereu să aduci şi pe alţii la această
mare mântuire sfântă.

Dragă suflete, dacă într-adevăr Domnul te-a aflat şi pe tine, spune pe cine a mai
aflat El prin tine? Pe cine ai mai adus tu la Dumnezeu? Cine a mai venit din jurul
tău la mântuire prin tine? Iată, până la tine firul mântuirii a mers bine. Toţi cei
dinaintea ta şi-au făcut datoria. Dacă tu însă nu vei duce acest fir mai departe, dacă
el se va rupe la tine, — toţi cei care ar veni după tine se vor pierde, iar tu va trebui
să răspunzi odată greu de tot pentru aceasta, înaintea lui Dumnezeu şi a celor care
s-au pierdut din vina ta.

Doamne Iisuse, Îţi mulţumim că ne-ai aflat şi ne-ai înnoit şi pe noi, făcându-ne
părtaşi harului mântuirii Tale.
Te rugăm ajută-ne să ne păstrăm mereu în acest dar şi har, până la sfârşitul
luptei noastre de pe pământ.

Şi ajută-ne, Te rugăm, ca să fim şi noi nişte unelte şi nişte călăuze prin care Tu
să îndrepţi şi pe alţii spre Tine şi mântuirea Ta. Amin.

(Traian Dorz, din Hristos – Dumnezeul nostru)


Traian Dorz - Nimeni n-o să poate spune

Nimeni n-o să poate spune


că el n-a putut să vină,
că el n-a ştiut Cuvântul
şi el n-a putut să-l ţină,
– căci la fel de călduros
ne-a chemat pe toţi Hristos.

Nimeni n-are să se poată


dezvinovăţi pe sine
că el n-a avut prilejul
a iubi şi-a face bine,
– căci la fel de luminous
ne-a vorbit la toţi Hristos.

Nimeni n-are să-ndrăznească


a grăi că-n neputinţă
a fost viaţa pământească
a trăi-o prin credinţă,
– căci la fel de generous
ne-a dat har la toţi Hristos.

De aceea Nemurirea
va da celor drepţi cunună,
căci ei au voit sfinţirea
şi-au iubit cărarea bună.
– Cinste celui credincios
ce dă tot pentru Hristos!
Traian Dorz - Când Te-am aflat pe Tine

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,


de toate eu m-am lepădat,
eram, în sfânta-mi sărăcie,
dumnezeieşte de bogat!

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,


al primăverii vis era,
dar ca-ntr-un mijloc greu de iarnă
atât belşug de flori ningea!

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,


nici nu simţeam că merg pe jos,
părea că zbor prin întuneric
aşa era de luminos!

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,


tot sufletul mi-era vrăjit,
plângeam ca-n cea mai grea durere
atât eram de fericit.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,


eram atât de vinovat,
dar ca pe cel mai fără vină
aşa cu drag m-ai sărutat.
Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
o zi aşa de rând era,
dar n-am de-atuncea sărbătoare
mai strălucită decât ea.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,


eu am simţit că sunt bogat
– dar nici atunci, nici azi, Iisuse,
nu ştiu cât sunt cu adevărat!…
Traian Dorz - Să ne ţinem de credinţă

Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,


peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,


sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,


Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,


ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,


cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.
Pr. Constantin Coman - Întâlnirea în adânc şi deschiderea Cerului. Tâlcuirea
Evangheliei din Duminica Ortodoxiei – chemarea lui Filip şi Natanael

Despre vederea Împărăţiei Cerurilor

A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-
Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit
pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi
proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret
poate fi ceva bun?”. Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind
către EI şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug.
Natanael i-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a
te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Raspunsu-i-a Natanael:
Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a
zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât
acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea
cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste
Fiul Omului. (Ioan 1, 43-51. Duminica întâi din Postul Mare, a Ortodoxiei)

R. Rădulescu: „Noi L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii!”
Sunt cuvintele lui Filip, viitor ucenic al lui Hristos, rostite după ce s-a întâlnit cu
Hristos. Este vorba despre începutul activităţii publice a Mântuitorului. La vârsta
de treizeci de ani este botezat de Ioan în Iordan şi îşi începe activitatea în lume.
Până atunci nu ştim multe despre Hristos, unde a trăit, ce a făcut. Işi începe
prezenţa în lume cu recrutarea unor ucenici, unul dintre ei fiind Filip. Părinte
profesor, de unde atâta siguranţă în cuvintele Apostolului Filip: „L-am aflat pe
Acela, despre care au scris Moise şi profeţii!”, adică, „L-am aflat pe Mesia, pe
Cel pe care-L aşteptăm de atâta vreme, să vină să ne mântuiască!” De unde
această convingere? Ce argumente are Filip că Iisus este, într-adevăr, Cel
aşteptat?

Pr. Coman: Nu este vorba despre elemente sau despre factori exteriori, care să
confirme recunoaşterea în persoana lui Hristos a celui făgăduit şi proorocit, ci este
vorba despre o încredinţare duhovnicească, la nivel lăuntric, pe care i-o dă lui
Filip însăşi întâlnirea cu Hristos. Este o certitudine pe care şi noi, deseori, o
experimentăm când ne întâlnim cu oameni curaţi, liniştiţi, cu discurs neduplicitar,
cu duh drept. Avem o certitudine care vine dinlăuntru, dincolo de semnele
exterioare, dincolo de conţinutul cuvintelor. Este evident că întâlnirea propriu-zisă,
care este o întâlnire în adânc, în care Mântuitorul Hristos Se descoperă lui Filip, îi
oferă certitudinea. De ce spun lucrul acesta? Pentru că Apostolii Mântuitorului
Hristos, din care vor face parte şi aceştia cu care se întâlneşte acum, Filip,
Natanail, Petru şi Andrei, vor avea deseori posibilitatea descoperirii lăuntrice a lui
Dumnezeu. Aceste încredinţări nu ţin foarte mult.

Intorşi la criteriile exterioare, la evaluarea omenească, aceiaşi Apostoli cad în


îndoială, pun întrebări puerile. Siguranţa nu vine din prelucrarea factorilor
exteriori, ci dintr-o descoperire adâncă la nivelul duhului, dintr-o intuiţie profundă,
cum am spune într-un limbaj comun. Confirmarea o avem în momentul în care
ucenicii Mântuitorului Hristos primesc, la Pogorârea Duhului Sfânt, Duhul lui
Dumnezeu, care se revarsă peste ei ca în nişte vase. Abia atunci, schimbarea lor de
atitudine este una radicală. Din momentul acela nu mai există nici un fel de ezitare,
nu mai există temeri şi nici întrebări. Până atunci erau fricoşi, îndoielnici. Martori
ai unei activităţi extrem de complexe şi de bogate a Mântuitorului Hristos, ne-am
fi aşteptat să fie mai statornici în credinţă, dar nu se întâmplă acest lucru. Toate
aceste dovezi exterioare – învieri din morţi, vindecări de surdo-muţi, de paralitici,
de alţi bolnavi incurabili, alungări de demoni din oamenii demonizaţi, cuvânt cu
putere multă deşi exercitau o influenţă puternică asupra lor, nu au avut tăria să le
dea certitudini durabile. Dovadă stă faptul că s-au lepădat până la ultimul de
Hristos în timpul Pătimirilor Sale. Chiar şi cel mai grozav, cel mai entuziast, cel
mai zelos, Petru, avea să se lepede de o manieră ruşinoasă, josnică. „Nu-L cunosc
pe Omul acesta!” (Matei 26,72), repetă el de trei ori, jurându-se. Aceasta este
diferenţa între convingerile întemeiate pe suma informaţiilor exterioare şi
încredinţarea duhovnicească lăuntrică.

R. Rădulescu: Aşadar, în logica omenească, între elementele puse cap la cap, se


inserează o descoperire de undeva de dincolo de lume.
Pr. Coman: Chiar şi în relaţiile interumane şi interpersonale se întâmplă acest
lucru. Dacă nu are loc descoperirea la nivelul duhului, a intenţiei adânci din inimă,
numai pe temeiul vorbelor, al gesturilor exterioare, nimeni nu se încredinţează
celuilalt. Nu se va însoţi cu acela nici într-o prietenie, nici într-un proiect comun,
nici într-o căsnicie. Toţi sondăm adâncurile, lăuntricul, duhul, ca să vedem în ce
duh se mişcă celălalt, ce duh îl stăpâneşte. Dacă este lacom ne temem de el, dacă
este iubitor de argint ne temem de el, dacă este iubitor de stăpânire, dacă este
mândru ne îndepărtăm. Sigur că şi gesturile exterioare îl pot descoperi pe celălalt,
dar nu sunt absolut revelatorii. Citirea la nivel lăuntric este convingătoare. Foarte
mulţi dintre noi am devenit specialişti în a ne ascunde duhul lăuntric. Constatăm că
trăiesc oamenii împreună cincizeci de ani, ca soţ şi soţie, şi nu se cunosc, nu au
pătruns în tainiţele sufletului celuilalt.

R. Rădulescu: Natanael îşi exprimă îndoiala referitoare la Nazaret, locul din care
provine Mântuitorul Hristos: „Oare, din Nazaret poate să vină ceva bun?” De ce
această părere a vremii despre Nazaret?

Pr. Coman: Iconomia dumnezeiască face ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze în


condiţii şi în împrejurări foarte umile, care trimit tocmai la reversul percepţiei şi
raportării omeneşti. Oamenii văd măreţia în bogăţie, în notorietate, în putere
politică sau culturală, în statut social. Ori, mesajul lui Dumnezeu, inclusiv prin
condiţiile în care Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, este că trebuie căutată alt fel de
măreţie, care nu se măsoară cu indicatorii obişnuiţi. Nu volumul, nu vizibilitatea,
nu criteriile exterioare dau evaluare justă, ci dimpotrivă, zona duhovnicească
adâncă, tainică şi invizibilă. Ce era Nazaretul? Un sătuc. Nazaretul nu este pomenit
niciodată în Vechiul Testament Erau atâtea alte cetăţi cunoscute. Reacţia umană
este foarte firească. Din Nazaret să se nască Mesia, Izbăvitorul?! Este evidentă, din
nou, confruntarea dintre percepţia omenească şi perspectiva dumnezeiască. După
cum vedeţi, perspectiva dumnezeiască răstoarnă radical lucrurile. Nu le răstoarnă,
de fapt, ci le reaşează, arătând că omul are o privire amăgită şi strâmbă.

R. Rădulescu: Totuşi, îl convinge pe Natanael să vină să vadă. Mântuitorul


Hristos îi spune că L-a văzut mai înainte de a-i spune Filip, pe când era sub
smochin. Aşa îşi dă seama Natanael că este ceva cu acest personaj. Aş vrea să
insistăm, părinte profesor, pe ultimele cuvinte din textul evanghelic: „Pentru că ţi-
am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi
i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi
pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan
1,50-51). La ce se referă Mântuitorul Hristos cu aceste cuvinte?
Pr. Coman: Se referă exact la ceea ce spune. Este o perspectivă realistă asupra
lucrurilor. Când spun realist, adaug la ceea ce este accesibil simţurilor noastre şi
lumea duhovnicească accesibilă şi ea omului care îşi cultivă simţul duhovnicesc,
vederea duhovnicească, înţelegerea duhovnicească, inima duhovnicească.

In Dumnezeiasca Litutghie, preotul se roagă la ieşirea cu Sfânta Evanghelie: „Cel


ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba
slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea sfinţilor îngeri
care slujesc împreună cu noi şi împreună cu noi slăvesc bunătatea Ta!”

Pentru ca, înainte de Vohodul Mare, să mărturisească: „Ca pe Impăratul tuturor


să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti, Aliluia!”.

Nu este o alegorie, nu este o vorbire metaforică, ci este o vorbire foarte realistă.


Noi nu îi vedem pe îngeri pentru că nu sunt materiali, sunt duhuri, fiinţe
nemateriale. Trebuie să ne încredinţăm de faptul că există o lume duhovnicească,
nematerială, după cum este şi o componentă duhovnicească a lumii materiale şi a
omului. Trupul material este chipul unei persoane care sunt eu, sau dumneavoastră,
sau altcineva. Dar trupul nu epuizează persoana mea. Este chipul în care eu mă
arăt, în care trăiesc, in care mă manifest. Dar existenţa nu se epuizează în trup. Este
una duhovnicească, în duh. Conştiinţa de sine ce este? Bucuria ce este? Iubirea ce
este? Iertarea ce este? Indelunga răbdare ce este? Toate acestea sunt atitudini,
mişcări duhovniceşti ale inimii, ale gândului. Conştiinţa de sine este o sinteză a
fiinţei noastre. Tot duhovnicească este prezenţa lui Dumnezeu ca şi a îngerilor.
Cerul este realitatea duhovnicească prin excelenţă.

Noi credem că această deschidere a cerului despre care vorbeşte Hristos lui
Natanael este reală. Sunt sfinţi ai Bisericii care descriu şi mărturisesc că au văzut
aievea această coborâre şi urcare a îngerilor peste Fiul lui Dumnezeu, această
pogorâre şi urcare a îngerilor peste Hristos cel euharistic, la Dumnezeiasca
Liturghie. Aceasta este lumea lui Dumnezeu. Dacă nu se vede, nu înseamnă că nu
există! Dacă nu are expresie materială nu înseamnă că nu există!

Afirmaţia de aici a Mântuitorul Hristos este una extrem de importantă pentru


contemporanii Săi, este chiar şocantă, pentru că la evrei gândul sau ideea că ar
putea Dumnezeu deveni accesibil, sau vizibil, era cu totul şi cu totul străină.
Dumnezeu era de nevăzut, nici nume nu îndrăzneau să-i dea. Ori vestea
Mântuitorului Hristos este că de acum înainte veţi vedea aceste lucruri pe care nu
vi le puteaţi închipui. Se deschide cerul, se descoperă Dumnezeu.
Deschiderea cerului înseamnă tocmai accesul omului la cele dumnezeieşti. In
istoria Bisericii există o neîntreruptă mărturie care vine din această zonă, până în
secolul nostru. In ultimele decenii ale veacului al XX-lea, avem nenumărate
mărturii scrise ale unor părinţi atoniţi, dar nu numai, ci şi din România, Rusia,
Serbia, care ne descriu astfel de vedenii sau experienţe personale”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”,


Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)
Predici la Duminica Ortodoxiei: “Hristos trebuie să se facă Icoană în noi!
Ortodox – asta înseamnă la urma urmei: să poţi să priveşti pe cel de lângă tine
aşa cum Hristos te priveşte pe tine”

“Când omul primeşte pe Hristos trebuie să se vadă o diferenţă între omul cu


Hristos şi omul fără Hristos. Şi în îmbrăcăminte şi în purtare şi în vorbire, în
toate…”

Preot Claudiu Melean (Cluj): Predică la Duminica Ortodoxiei (2012)

“Iubiţi fraţi şi surori, Ştiţi că duminica de astăzi este denumită Duminica


Ortodoxiei. M-am gândit că este foarte greu în ziua de astăzi să defineşti ce este
Ortodoxia, pentru că sunt mulţi oameni care se pretind ortodocşi, deşi vedem că
unii n-au nici o legătură cu dragostea Ortodoxiei, alţii n-au nici o legătură cu
învăţătura Ortodoxiei. De aceea este foarte greu să vă dau o definiţie a ceea ce
înseamnă Ortodoxia. Şi poate că aş risca ca eu însumi să nu fiu ortodox dacă aş
încerca să o încadrez în câteva cuvinte.

Dacă mergem la etimologia cuvântului, atunci este foarte simplu: „orto” şi „doxa”
- două cuvinte greceşti care înseamnă pe de o parte „drept” şi pe de altă parte
„slăvire”. Deci ortodox este acela care este dreptslăvitor. Adică un om care şi Îl
slăveşte pe Dumnezeu, dar este şi drept sau Îl slăveşte în mod corect, în mod drept.
Ce înseamnă asta – este foarte greu. Poate că Evanghelia ce s-a citit astăzi ne
lămureşte mai bine.

Părintele Iosif Trifa spune că un om poate să înceapă lucrarea de propovăduire,


lucrarea de credinţă, viaţa de credinţă cu cuvintele pe care le zice Andrei atunci
când îl găseşte pe fratele său, Petru. În versetul 40 din primul capitol de la Ioan:
„Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei,
fratele lui Simon-Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său şi i-a zis: Am
găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos.” Şi părintele Iosif spune că de la aceste
cuvinte trebuie să plece totul. Când L-ai găsit pe Mesia cu adevărat, toate se
luminează în viaţa ta!

După aceea vedeţi, la fel, mărturia lui Filip: „Am aflat pe Acela”.

Deci, când vrem să vorbim oamenilor despre Dumnezeu nu merge să le faci


morală, să îi critici, să îi loveşti în dreapta şi în stânga – că nu e Ortodoxie!
Ortodox înseamnă să mergi şi să spui: eu L-am aflat pe Acela şi vreau să ţi-L
dăruiesc şi ţie!

Vino şi vezi!Aţi auzit cântarea […]:

„Tu, care ai aflat lumina fericitei căi/


Zboară-n valurile lumii, scapă-ţi fraţii tăi”.

Dacă nu zbori, înseamnă că nu ai aflat pe Hristos, nu L-ai aflat cu adevărat pe


Mesia! Dacă Îl ţii numai aici, în Biserică şi te mulţumeşti cu El şi zici: Doamne,
mulţumesc că eşti în inima mea, mulţumesc că eşti în familia mea… Ăla nu este
Hristosul ortodox, nu este Dumnezeul nostru adevărat! De aceea, dreapta slăvire
înseamnă şi drept, corect, dar şi să Îl slăveşti pe Dumnezeu. Şi Îl slăveşti prin viaţa
ta, prin trupul tău, prin vorbele tale, prin purtarea ta, prin modul de viaţă în
mijlocul societăţii în care trăieşti.

Poate că nici asta nu este întâmplător. Atunci când vorbim despre Ortodoxie,
Părinţii Bisericii spun că a triumfat Ortodoxia atunci când icoanele au fost
lămurite, în anul 787 şi nu vreau să vă repet istoria pe care v-am spus-o anul trecut
despre cinstirea Sfintelor icoane, ci vreau să vedem că icoana nu înseamnă altceva
decât „chip”. Sinonim cu icoana e chip. Cuvântul „chip” e sinonim cu cuvântul
„icoană”.
Haideţi să vedem foarte limpede cum se arată în icoană practic învăţătura aceasta
despre care am vorbit la început – aflarea lui Hristos.

Filip Îl roagă pe Mântuitorul (Ioan, 14, 8): „Filip I-a zis: Doamne, arată nouă pe
Tatăl şi ne este de ajuns!” Adică, după atâta vreme de propovăduire, după ce vede
minuni, aude despre Tatăl pe Domnul Iisus vorbind, Filip vine şi spune: Arată-ni-L
pe Tatăl! Dacă Îl vedem pe Tatăl nu ne mai trebuie nici un argument, nici o altă
dovadă, ne este destul! Şi Mântuitorul oarecum întristat: „Iisus i-a zis: De atâta
vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” – („Nu M-ai cunoscut” zice) -
„Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ni-L pe Tatăl!
Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le
spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, face lucrările Lui.
Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine. Iar de nu, credeţi-Mă pentru
lucrările acestea.”

Când vorbim despre icoană, în primul rând vorbim despre Hristos, Care
binevoieşte să Se facă chip sau icoană a Tatălui. Vedeţi Filipeni cap. 2, începând
cu versetul 6, Sfântul Pavel lămureşte problema aceasta a lui Hristos care, chipul
lui Dumnezeu fiind, a binevoit să ia trupul acesta omenesc. Deci Dumnezeu e
nevăzut – clar, nimeni nu Îl poate vedea pe Dumnezeu, „pe Dumnezeu nimeni nu
L-a văzut vreodată” – zice Evanghelia.

Evreii aveau dorinţa aceasta totuşi de a-şi imagina ceva, de aceea apare viţelul de
aur, de aceea încearcă să şi-L imagineze pe Dumnezeu şi nu-L văd nicicum. Şi
primesc porunca de la Dumnezeu: „Ceea ce n-ai văzut să nu faci!” Deşi Dumnezeu
le dă poruncă „să nu faceţi chip cioplit”, pe de altă parte le spune „să faceţi nişte
îngeri pe capacul chivotului” – astea nu erau chipuri cioplite? Dar nu zice că ăla
este Dumezeu, nici vorbă! Dar, după ce Hristos ia chip, adică ia trupul acesta
omenesc şi începe să Se arate oamenilor, noi aceasta zugrăvim, nu pe Dumnezeu
Cel nevăzut. Şi aici practic Hristos vrea să ne lămurească: Atunci când L-ai primit
pe Hristos, când L-ai aflat pe Mesia înţelegi toată Sfânta Treime, înţelegi că Tatăl
este în Hristos şi când te uiţi la Hristos nu Îl vezi doar pe Hristos izolat, singur, ci Îl
vezi pe Tatăl împreună cu Duhul Sfânt, vezi toată Sfânta Treime. Aici înţelegi care
este cinstirea cu adevărat a lui Dumnezeu. Ştiu că este foarte greu lucrul acesta şi
aceasta a fost o problemă pe care Părinţii Bisericii au lămurit-o în ani de zile.

Era într-un sat un om necredincios care tot râdea de soţia şi de copiii lui care
mergeau la Biserică, şi se rugau, şi credeau în Domnul Iisus Hristos. Şi omul
ăsta zicea: “Măi, nu se poate, dacă chiar există Dumnezeu nu se poate ca El,
care a creat universul, să Se facă mic, să Se facă om, să Se lase batjocorit de
ceilalţi! Imposibil. Ce Dumnezeu ar putea să facă aşa ceva?“

Şi omul tot râzând, aşa, de soţia şi de copiii lui, într-o zi, într-o iarnă geroasă,
vede pe deasupra casei un stol de gâşte. Şi cum era iarnă grea, gâştele dintr-o
dată încep să cadă, nu mai pot să dea din aripi, unele se băteau de geamurile lui,
altele cădeau pe acolo.

Şi atunci a zis: “Măi, ce să fac cu gâştele astea ca să le salvez? Astea nu mai pot
ajunge în ţările calde, a venit iarna mai repede şi dacă n-au fost în stare să se
grăbească … Hai că le bag în şură la mine şi acolo le păzesc, le protejez de iarnă
şi le dau drumul la gâştele astea sălbatice la primăvară“.

Dar, oricât a încercat el, s-a dus prin spate, gâştele tot pe lângă, le-a chemat cu
mâncare din faţă – n-au înţeles nicicum.

Şi atunci a zis: “Mă duc în coteţ şi iau o gâscă de-a mea”.

Şi o ia şi o aruncă între ele. Şi gâsca aceea domestică zboară către şură şi toate
gâştele sălbatice după ea.

Şi atunci omul zice: “Aşa, v-a trebuit una de-a voastră să vină ca să înţelegeţi pe
unde trebuie să mergeţi. Pe mine n-aţi ştiut să mă ascultaţi”.

Şi atunci, când a pronunţat cuvintele acestea, şi-a dat seama cât adevăr îi
spuneau soţia şi copiii lui. Că oricum S-a străduit Dumnezeu să Se coboare la
noi, să ne arate în fel şi chip învăţătura prin prooroci, prin sfinţi, noi n-am
priceput. De aceea a fost necesar ca Hristos să Se facă Unul de-al nostru, în
chipul nostru, ca să ne înţeleagă toate patimile, toate cuvintele, toate stările,
toate bolile. Şi în felul acesta El să ne mântuiască, El să ne scape.

De aceea, când vorbim de icoana lui Hristos nu vorbim doar de icoana pe care o
sărutăm şi la care ne închinăm – şi aceasta este icoana lui Hristos. Dar icoanele
sunt puse înaintea ochilor noştri ştiţi pentru ce? Pentru a ne fi modele. Pentru a
privi la Hristos şi la sfinţi, şi a vedea unde trebuie să ajungem. Uitaţi-vă ce spune
Sfântul Apostol Pavel Galatenilor, cap. 4, v. 19: „O, copiii mei, pentru care sufăr
iar durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi.”

Hristos trebuie să Se facă icoană în noi! Cum se face asta? Păi când Hristos intră –
nu mai trebuie nimeni să te împingă de la spate. Când omul primeşte pe Hristos
trebuie să se vadă o diferenţă între omul cu Hristos şi omul fără Hristos. Şi în
îmbrăcăminte şi în purtare şi în vorbire, în toate. Dacă nu se vede o diferenţă
înseamnă că nu e Hristos acolo!

Zicea Sfantul Simeon Noul Teolog: Nu vă amăgiţi! Nu toţi cei care s-au botezat
Îl poartă pe Duhul Sfânt! Pentru că nu se poate să Îl ai pe Duhul Sfânt în mod
inconştient: Eu Îl am pe Duhul Sfânt, dar nu se întâmplă nimic cu mine, nu
transformă nimic în viaţa mea, nu îmi dă nici o putere! Dacă nu se schimbă
nimic în viaţa ta înseamnă că nu Îl ai pe Duhul Sfânt! Asta e foarte clar şi foarte
important lucrul acesta. Când privim la Hristos care Se face chip al nostru trebuie
să Îl privim ca şi Cel care Se smereşte până la ultimul grad sau la cel mai înalt grad
al smereniei dacă vreţi. El este model al nostru în care să ne smerim!

Vă dau o altă întâmplare care, cel puţin pe mine m-a făcut să înţeleg şi mai bine ce
înseamnă icoana lui Hristos în noi.

La un magazin de animale se duce un copilaş. Avea doar 5 lei în buzunar şi


întrebă: “Cât sunt căţeii?”.

“Păi uite, sunt de la 100 lei în sus“.

“Bine, dar aş vrea să îi văd pe toţi“.

“Câţi bani ai? Păi am 5 lei, dar totuşi vreau să îi văd!”

Şi vine vânzătorul şi îi arată toţi căţeii de acolo, şi între toţi ceilalţi copilul vede
un căţel şchiop şi zice: “Uite, mie mi-ar plăcea acesta!”

Şi vânzătorul spune: “A, păi pe acesta ţi-l dau gratis“.

“Nu, nu, nu, de ce să mi-l dai gratis? Şi el merită ca şi ceilalţi, acelaşi preţ. Uite,
îţi dau 5 lei acum şi în fiecare lună o să vin să îţi dau 5 lei până când ajung la
suma respectivă“.

“Nu, ţi-l dau gratis, dar trebuie să te gândeşti foarte bine. Căţelul ăsta nu o să
umble niciodată cum trebuie, întotdeauna va şchiopăta, are piciorul ăsta rupt“.

Şi atunci copilul îşi ridică pantalonul şi spune: “Domnule, căţelul acesta are
nevoie de cineva care să îl înţeleagă!” Şi îi arătă vânzătorului că el avea piciorul
amputat şi purta proteză. Şi spune: “Căţelul ăsta are nevoie de cineva care să îl
înţeleagă, să nu îl batjocorească atunci când umblă şchiop, să nu râdă de el, ci
dimpotrivă, să se poată coborî la nivelul lui şi să aibă grijă cu toată dragostea de
el“.

Ei, cred că Hristos asta a făcut pentru noi. Bolile noastre le-a purtat, neputinţele
noastre le-a luat asupra Lui pentru ca să ne înţeleagă până în străfundul inimii
noastre, pentru ca să ia chip în noi. Şi asta ştiţi ce înseamnă? Înseamnă ca şi noi
să privim spre ceilalţi, tot în acelaşi fel şi în acelaşi mod. Ortodox - asta înseamnă
la urma urmei: să poţi să priveşti pe cel de lângă tine aşa cum Hristos te priveşte
pe tine. Să te uiţi la el şi să nu-i judeci toate defectele, să nu-i judeci toate
şchiopătările – pentru că toţi avem! Că Hristos Se uită cu dragoste şi ia bolile
noastre şi păcatele noastre asupra Lui tocmai ca să ne vindece de ele.

Haideţi să privim cu adevărat Ortodoxia în esenţa ei, în adevărul şi în dragostea ei


împreunate. Niciodată numai adevăr, niciodată numai dragoste, ci întotdeauna
echilibrul acesta. Şi, dacă vreţi poate că ortodox înseamnă ce spunea Mântuitorul
despre Natanael: „Iată cu adevărat om în care nu este vicleşug”!

Părintele Nichifor Horia (Iaşi): Cuvânt la Duminica Ortodoxiei (2012)

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.


Iubiţi credincioşi, în fiecare primă duminică din Postul mare prăznuim un fapt
istoric: încununarea biruinţei adevărului asupra minciunii, a biruinţei dreptei
credinţe, a dreptei înţelegeri, asupra rătăcirilor care loveau în însăşi dreapta
credinţă. Acest fapt istoric se referă la ziua de 11 martie 843, când împărăteasa,
împreună cu preoţii drept-slăvitori, în procesiune cu icoanele drept-slăvitoare,
încununau prin aceasta o luptă triumfătoare dusă pe parcursul multor ani. Era vorba
de lupta celor cinstitori ai icoanelor asupra celor care nu le cinsteau, ba chiar
considerau că aduc slujbă lui Dumnezeu defăimând icoanele, pe care le considerau
idoli. O luptă care începuse cu mulţi ani în urmă, lupta care părea a veni dintr-o
râvnă pentru credinţă, dar iată că nu era altceva decât o nouă rătăcire, aşa cum
râvna aparentă a lui Arie pentru credinţă era o rătăcire şi o întoarcere de la dreapta
înţelegere. Rătăcirea de acum fructifica sămânţa lui Arie pentru că nu înţelegea că
temeiul cinstirii icoanei este în cuvântul Evanghelistului care spune că Dumnezeu
Cuvântul trup S-a făcut. Şi acesta este temeiul cinstirii drepte a icoanelor, că
Dumnezeu-Cuvântul a luat trup. Şi atunci, Acest trup pe care l-am văzut,
Dumnezeu pe Care L-am văzut şi Care S-a sălăşluit întru noi, este Cel pe Care Îl
slăvim în Sfintele icoane.

Pe Maica Domnului pe care am văzut-o, pe care am cunoscut-o, o închipuim în


icoane şi o cinstim. Pe sfinţii care au trăit pe pământ îi cinstim, pentru că ei şi-au
sfinţit trupurile lor din plinătatea Duhului şi au devenit purtători de Duh şi
moaştele lor săvârşesc minuni şi icoanele în care îi zugrăvim devin făcătoare de
minuni, precum sunt şi icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului.

Iată, această neînţelegere a fost piatră de poticnire mulţi ani în secolele 7-8 şi piatră
de poticnire şi în zilele noastre protestanţilor, care rătăcesc în multe de la dreapta
credinţă, dar mai ales în aceasta, pentru că nu înţeleg cât de important este ca
dreapta înţelegere să fie cuprinzătoare întru toate şi în cinstirea icoanelor.

Spunea un teolog că icoanele sunt ferestre către cer şi sunt Biblia celui
neînvăţat, celui ce nu poate citi, celui ce nu ştie cărţi. Astăzi mulţi ştim a citi, dar
fiecare dintre noi, când ne aşezăm la colţuri de rugăciuni şi privim spre icoană,
avem înţelegerea că privim spre Cel drag inimii noastre, spre Cel către Care
râvneşte adâncul de taină al inimii noastre, spre Mântuitorul Hristos. Atunci când
sărutăm o fotografie a unui copil drag, a soţiei sau a soţului, nici o clipă nu ne
închipuim prin aceasta că iubim hârtia, ci că iubim pe cel ce este înfăţişat pe acea
hârtie. Iată, în icoană noi cinstim şi iubim pe Hristos, Cel ce S-a făcut trup pentru
ca să sfinţească trupurile noastre.
Această biruinţă, slăvită cu cinste în Duminica Ortodoxiei, nu s-a limitat la
cinstirea Sfintelor icoane, la prăznuirea acestei biruinţe, ci la tot ce însemna
dreapta credinţă asupra credinţei poticnite, asupra credinţei mincinoase, asupra
credinţei neînţelegătoare. Şi de aceea, în această Duminică, în bisericile ortodoxe
era rânduiala să se citească un sinodicon prin care să se anatemizeze toţi
pricinuitorii de erezii, de la Arie până la toţi ceilalţi cunoscuţi, arătând prin aceasta
ca biruinţă din Duminica Ortodoxiei însemna, în acelaşi timp, o exorcizare de orice
înţelegere strâmbă a lui Dumnezeu şi a credinţei. Şi sublinia importanţa dreptei
credinţe în tot începutul nostru, în toată viaţa noastră.

Nu întâmplător prima duminică este Duminica Ortodoxiei, pentru că în tot ceea ce


întemeiem trebuie să ne întemeiem pe dreapta înţelegere, pe dreapta credinţă,
pentru că altfel se spurcă tot şi se ştirbeşte toată râvna cea bună, dacă un pic, o
fărâmă din dreapta credinţă este rătăcită, după cum într-o găleată de apă pe care o
aduc celui însetat, un gram de bălegar dacă am scăpat, acea apă curată nu-i mai
este bună pentru a-şi potoli setea, ci apa întreagă s-a spurcat. De aceea, Sfinţii
Părinţi au vegheat la păzirea dreptei credinţe şi în această Duminică din anul 843 a
Bisericii nedespărţite ei au slăvit această biruinţă a adevărului, învăţându-ne şi pe
noi importanţa dreptei credinţe.

Pentru că – spunea Sfântul Apostol Iacov: credinţa fără fapte moartă este, credinţa
trebuie să se adeverească din faptele noastre, din trăirea noastră, din schimbarea
omului lăuntric, dar, de asemenea şi faptele fără credinţă moarte sunt, atunci când
le facem din slavă deşartă, atunci când le facem fără nădejdea învierii, fără
înţelegerea că Hristos Însuşi lucrează în noi şi că acele fapte nu sunt doar lucrarea
noastră, ci împreună lucrare a noastră cu Dumnezeu.

Prăznuirea Duminicii Ortodoxiei, a biruinţei adevărului asupra minciunii, ne


cheamă să trăim în acest duh al dreptei credinţe, să înţelegem că orice strâmbare a
credinţei va proiecta o rătăcire în trăirea noastră de zi cu zi nemântuitoare şi că este
foarte important, nu numai pentru preoţi, nu numai pentru teologi, ci pentru toţi cei
ce suntem în Biserica dreptslăvitoare, să înţelegem puterea dreptei credinţe şi să o
mărturisim. Când spunem Crezul în biserică să înţelegem că acolo este o mică
dogmatică pe care o împărtăşim cu toţii crezând în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul
Sfânt, Treimea Cea nedespărţită, crezând în Biserica apostolică, crezând în învierea
cea de obşte şi aşteptând-o, aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să
fie, aşteptând-o nu pasiv, nu resemnat, nu cu panică într-o eventuală apocalipsă
vestită pe canalele televiziunii, ci aşteptând-o cu nădejde, cu înţelegere şi mai ales,
cu împreună lucrare cu voia lui Dumnezeu, pe care o spunem în rugăciune: Facă-se
voia Ta, până când va fi acel sfârşit, al meu sau al lumii, împreună căutând să
împlinesc cuvântul lui Dumnezeu şi să slujesc lui Dumnezeu pe pământ.

Cu aceste gânduri să prăznuim Duminica Ortodoxiei, cu aceste gânduri să lepădăm


de la noi orice rătăcire şi mai ales, să ne aplecăm cu dragoste asupra Sfintelor
icoane şi să înţelegem şi aceasta că iată, în Biserica Ortodoxă păstrăm reperele
primite la acest al şaptelea Sinod Ecumenic, în care s-au pus normele cinstirii
Sfintelor icoane şi să înţelegem că nu orice basorelief care-L înfăţişează pe
Mântuitorul sau pe Maica Domnului poate fi la loc de cinste în casele noastre, nu
orice tablou religios, ci numai acele icoane zugrăvite în adevăratul duh al
iconografiei bizantine. Pentru că, aşa cum în cuvânt nu acceptăm nici o erezie şi
ştim că asta ar afecta dreapta credinţă, aşa nici în imagine nu putem accepta erezie,
nu putem accepta reprezentări eretice. De aceea acest Sfânt Sinod, al şaptelea, a
stabilit ca normativ să nu se mai zugrăvească Mântuitorul în chip de miel sau
Duhul Sfânt în chip de porumbel, în afară de icoana Sfântului Botez şi alte
asemenea repere, pe care e bine să le cunoaştem şi să cinstim în casele noastre
icoanele dreptslăvitoare, icoanele zugrăvite după adevăr, icoanele bizantine, care
nu deformează înţelegerea dreptei credinţe, ci ne duc la o adâncire, la o întâlnire cu
Hristos, Cel ce adânc este ascuns în inima noastră şi ne cheamă să-L descoperim
prin dreapta credinţă şi prin fapte bune. […]”
Pr. Vasile Gordon - Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei) -
Ortodoxie înseamnă normalitate

Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi!”
(Ioan, 1, 46).

Iubiţi credincioşi, cuvintele pe care le-aţi auzit fac parte din Evanghelia ce s-a citit
astăzi la Sfânta Liturghie, consacrată Duminicii Ortodoxiei şi le vom pune în
legătură cu tema predicii noastre, legătură ce se va observa mai ales către sfârşit.
Dorim, cu ajutorul Domnului, să vă reamintim tuturor că Ortodoxia înseamnă
normalitate.

În anul 1993 monahul Rafael Noica, fiul regretatului filosof român Constantin
Noica (1909-1987), a ţinut o conferinţă la Casa Studenţilor din Bucureşti cu
prilejul căreia a mărturisit împrejurările convertirii sale la Ortodoxie, mărturisire
care a impresionat întreaga asistenţă. La un moment dat a spus următoarele: „Am
înţeles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decât firea omului. Omul prin fire este
ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui
este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Ea este în firea lui...” (Pr.
Eugen Drăgoi, pr. Ninel Ţugui, Celălalt Noica, Edit. „Anastasia”, 1994, p.45).
Plecând de la această mărturisire, vom încerca în cele ce urmează să arătăm că
Ortodoxia, care etimologic înseamnă „dreapta credinţă”, este vieţuire creştină
autentică, normală. Această afirmaţie nu trebuie percepută în chip unilateral, în
sensul că cei de confesiune catolică, protestantă etc. ar fi „anormali”, excluşi de la
mântuire.

Nu este înţelept ca cel ce trăieşte în sânul Ortodoxiei să repete greşeala iudeilor


rigorişti, care pe vremea propovăduirii Mântuitorului când priveau cu dispreţ pe
samarineni, cananei, gadareni etc. sau în general, pe alte popoare decât „cel ales”,
întrucât nimeni nu trebuie să pună limite iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu,
care „voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I
Tim. 2, 4).

Afirmăm, totuşi, că Ortodoxia este credinţa normală, în sensul că propovăduieşte


învăţătura curată primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, păstrată în Biserica
întemeiată de El, transmisă prin Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor, formulată şi
tezaurizată apoi de Sfinţii Părinţi ai celor şapte sinoade ecumenice.

Ortodoxia este, astfel, garant al neabaterii de la ceea ce a fost firesc şi normal de la


început. În această privinţă episcopul sârb, distins cărturar, Nicolae Velimirovici
(1880-1956),..., spune: „Credinţa ortodoxă este toată din cer şi toată este cerul.
Celelalte credinţe sunt mai mult sau mai puţin un amestec al cerului şi al
pământului, un amestec al sfinţeniei şi al păcatului. Cândva întreaga
creştinătate a fost ceea ce este acum Ortodoxia, dar pe urmă, bucată cu bucată,
s-a rupt şi s-a separat conform cu păcatul şi cu filozofia păcătoasă. Iar cauza
acestei rupturi şi schisme este aceea că oamenii „au amestecat cerul cu
pământul, au aruncat praful pământesc în strălucirea divină, căci această
strălucire divină le-a fost prea tare...” (Suflete înviate, vol. IX, p. 169) .

Iubiţi credincioşi, Duminica Ortodoxiei, prima din Postul mare, ne aminteşte în


fiecare an de acest dar nepreţuit de care ne bucurăm toţi cei care vieţuim în această
credinţă firească, autentică, normală. Pentru această bucurie, mulţumind lui
Dumnezeu, trebuie să fim recunoscători în acelaşi timp tuturor bărbaţilor drept
credincioşi, alături de o mulţime de femei cucernice, care în decursul istoriei au
luptat uneori cu preţul vieţii pentru afirmarea Sfintei Ortodoxii.

O dată cu biruinţa generală a dreptei credinţe asupra puzderiei de erezii şi secte,


Duminica Ortodoxiei marchează propriu zis un eveniment concret din istoria
Bisericii Universale: reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului Sfintelor Icoane,
prin hotărâre sinodală, în ziua de 11 martie 843.
Până la această dată, însă, istoria a consemnat mai bine de un secol de frământări,
drept credincioşii având de înfruntat prigoniri crunte din partea celor care
considerau sfintele icoane idoli, chipuri cioplite, neînţelegând că închinarea nu se
face, de fapt, materiei, culorilor etc., ci se aduce cinstire persoanelor sfinte
reprezentate pe ele. Iar temeiul fundamental al cinstirii icoanelor este însăşi
întruparea Mântuitorului („Iar Cuvântul Trup S-a făcut”, Ioan I, 14): Fiul lui
Dumnezeu luând chip omenesc, fiind, astfel, văzut de oameni, poate fi reprezentat
în imagini. De asemenea, toate persoanele sfinte recunoscute ca atare.

Ei bine, acest fapt n-a fost înţeles de cei obişnuiţi a tâlcui Scriptura după literă şi nu
după duh, neştiind că „litera ucide, iar duhul face viu” (II Cor, III, 6). Prigonirile
veneau uneori chiar din partea unor cârmuitori, cum s-a întâmplat în cazul
împăratului Leon al III-lea Isaurul şi al fiului său, Constantin Copronim, în secolul
al VIII-lea. Faţă de rătăcirea lor a luat atitudine, între alţii, Sfântul Ioan Damaschin
(† 750), prin cuvântul rostit şi scris. Apărători şi ocrotitori ai sfintelor icoane au
fost mai apoi împărăteasa Irina şi patriarhul Tarasie, care au convocat cel de-al
VII-lea sinod ecumenic (787) care în această privinţă a hotărât: „Toate jucăriile
copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au alcătuit
împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului,
spre a fi date la o parte, alături de celelalte cărţi eretice...” (Canonul 9).

Prigonirile n-au încetat, însă, o dată cu această hotărâre. Necinstitorii de icoane


erau uneori deosebit de cruzi cu drept credincioşii. Multora dintre aceştia li se tăia
capul chiar pe icoana la a cărei cinstire nu voiau să renunţe, sângele martirilor
curgând, astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe ea.

Pe de altă parte, nu s-a întrerupt nici şirul apărătorilor dreptei credinţe, culminând
cu actul semnat la 11 martie 843, de vrednica de pomenire Teodora împărăteasa
împreună cu patriarhul Metodie, în duminica numită de atunci încoace a
Ortodoxiei.

Am făcut acest mic excurs istoric din recunoştinţă faţă de cei care au apărat
cinstirea sfintelor icoane care împodobesc, astfel, până astăzi sfintele biserici şi
casele credincioşilor, totodată ca să înţelegem de unde vine denumirea acestei
duminici.

Restabilirea cultului sfintelor icoane este doar unul din exemplele ce se pot da în
legătură cu revenirea şi trăirea în normalitate. Ortodoxia, minunată în conţinut şi
formă de manifestare, nu se doreşte a fi ceva spectaculos, cu toate că este receptată
aşa de tot mai mulţi eterodocşi, mai ales dintre occidentali. Aceştia, atunci când îi
descoperă tezaurul patristic, când participă la slujbele religioase, când privesc
pictura bisericilor etc., exclamă emoţionaţi „Minunat! Magnific! Fantastic!” spre
nedumerirea ortodocşilor prezenţi pentru care atmosfera vieţii ortodoxe înseamnă
ceva natural, firesc.

Căci ce este Ortodoxia în fond, decât vieţuirea creştină firească, potrivit cu vârsta,
înţelegerea, râvna, trebuinţa fiecăruia? Sau, după cum foarte plastic se exprimă
părintele Ene Branişte: „Botezul pruncilor în apa sfinţită din cristelniţă, cununiile
puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul
duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, „paştele” primit
cu frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la Bobotează,
grija pentru împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor... . Luaţi
creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!”.

Este adevărat că pentru cineva care nu cunoaşte din interior aceste trăiri liturgice,
ele pot să pară lucruri ieşite din comun. Această impresie o au îndeosebi aspiranţii
la Botezul ortodox, cum s-a întâmplat de pildă cu solii trimişi de Ţarul Vladimir al
Rusiei în anul 988 la Bizanţ, spre a vedea la faţa locului viaţa Bisericii Ortodoxe.
După ce au asistat la slujbele săvârşite în biserica Sfânta Sofia, la întoarcere i-au
spus Ţarului că au văzut „Raiul pe pământ” şi că în bisericile bizantine „îngerii
cântă împreună cu oamenii”. Urmarea se cunoaşte: ţarul s-a încreştinat şi o dată cu
el, curtea imperială şi mare parte a poporului.

Precum se cunoaşte, trăirea ortodoxă se exprimă îndeosebi prin cult, fie public, fie
particular. Slujbele ortodoxe, săvârşite în ambianţa caldă a bisericilor, înfăţişează
în modul cel mai plăcut şi convingător învăţătura creştină, sub forma imnelor
cântate şi a citirilor diverse ce se fac.

„Cultul ortodox este într-adevăr ceva unic în întreaga creştinătate”, afirmă cu


justeţe teologul Sergiu Bulgakov (1871-1944). Şi tot el spune mai departe: „El
uneşte culmile inspiraţiei creştine cu cea mai frumoasă moştenire antică primită
din Bizanţ. Viziunea frumuseţii spirituale se uneşte cu cea a frumuseţii lumii. Este
cerul pe pământ, manifestarea lumii spirituale; este arta ideală, care prin ea însăşi
ne dă sentimentul dulceţii Bisericii!” (Ortodoxia).

Iubiţi ascultători, fericiţi că noi românii suntem fii Sfintei Ortodoxii, avem datoria
s-o apărăm cu toată fiinţa noastră, în caz de nevoie chiar cu preţul vieţii. Trebuie să
observăm, însă, un lucru: credinţa cea dreaptă nu mai este prigonită acum frontal,
ca în Biserica primară, ci prin mijloace ocolite, subtile, diabolice, mult mai viclene
şi rafinate, promovate îndeosebi prin intermediul mas-mediei.
Părintele american, convertit la Ortodoxie, Serafim Rose (1934-1982) într-o carte a
sa, intitulată „Orthodoxy and the Religion of the Future” („Ortodoxia şi religia
viitorului”), prezintă, spre exemplu, câteva din principalele confruntări pe care le
are ortodoxia astăzi cu aşa numitele fenomene paranormale, cu mişcările
„harismatice” etc., ce-şi fac şi tot mai mult simţită prezenţa şi în societatea
românească.

Salvarea va veni, însă, numai prin întoarcerea la credinţa firească, normală,


autentică, sădită dintru început în sufletele noastre, de către Ziditorul a toate. Celor
care se îndoiesc de aceasta la punem în faţă un fragment din Evanghelia ce s-a citit
astăzi la Sfânta Liturghie în această primă duminică a Postului mare: „Şi a zis
Natanael: din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a răspuns: vino şi vezi!” (Ioan 1,
46), cuvinte care pentru sceptici pot fi adaptate astfel: la întrebarea: „Poate fi
Ortodoxia cea care să mântuiască lumea?”, iar răspunsul dat de toţi cei care cunosc
într-adevăr realitatea va fi neîndoielnic „Vino şi vezi!”. Amin.
Pr. Dr. Octavian Pop - Predică la Duminica Ortodoxiei (Duminica întâi din
Post)

Ne găsim astăzi la sfârşitul primei săptămâni a Postului mare, în Duminica


Ortodoxiei sau a dreptei credinţe. În această Duminică, Biserica noastră face
amintirea acelei zile în care, cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit
credinţa cea rătăcită a acelora care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane şi care
ziceau că cinstirea şi închinarea la sfintele icoane ar fi o închinare la idoli, o
închinare păgânească şi că icoanele, din această pricină, trebuie scoase din
bisericile creştine. În zadar le spuneau creştinii ortodocşi acestor rătăciţi că cinstind
sfintele icoane, nu cinstesc nici lemnul, nici culoarea, ci pe sfântul care este în
icoană, căci lupta aceasta a devenit tot mai aprigă. Începând din anul 725, în timpul
împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele
împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842. În
zilele lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor Icoane, iar în sinodul ţinut la
Constantinopol, tot în acel an, sub patriarhul Metodie, s-a hotărât pentru totdeauna,
ca amintirea acestei biruinţe a dreptei credinţe împotriva celei rătăcite, să fie
serbată în fiecare an, la Duminica întâia a marelui post. Iată de ce sfânta noastră
Biserică serbează de aproape 1.200 de ani, neîntrerupt, amintirea acestei biruinţe şi
de ce Duminica de astăzi este numită Duminica Ortodoxiei. Acest lucru ne arată
clar ce însemnătate au sfintele icoane pentru viaţa noastră religioasă, pentru viaţa
noastră de creştini.

Înainte de a începe pictorii bisericeşti să împodobească locaşurile sfinte cu icoane


luate din Sfânta Scriptură şi din viaţa Bisericii sau a sfinţilor, icoane lucrate în
culori, chiar şi înainte de a fi înălţate bisericile creştine, încă pe vremea când Sfinţii
Apostoli petreceau pe pământ, Dumnezeu însuşi a prea mărit o icoană, care este
cea mai simplă si mai nemeşteşugită din câte ne putem noi închipui. Citind însă din
Faptele Apostolilor ne putem da seama că : „Credincioşii scoteau pe cei bolnavi în
uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să
umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul
Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate şi toţi se vindecau”
(Faptele Ap. V, 15—16). Şi umbra lui Petru a căzut pe paturile şi pe tărgile
bolnavilor şi atunci durerile şi duhurile necurate au încetat. Iată ce putere avea
chiar la leagănul creştinismului o umbră, această icoană a chipului omenesc,
nefăcută de mână de om. Prin aceasta, Dumnezeu însuşi a introdus icoanele în
Legea nouă, în Biserica întemeiată de Fiul Său pe pământ.

Şi astăzi vedem catapeteasma bisericilor plină de icoane sfinte de sus şi până jos,
vedem şi pereţii bisericilor împodobiţi cu chipurile sfinţilor. Care este rostul lor?
Noi ştim, că din diferitele semne, care ne aduc aminte de cei ce sunt departe de noi,
sau ne-au părăsit cu totul, plecând în lumea de dincolo, nimic nu ne emoţionează
cu atâta putere inima noastră ca fotografia lor. Orfanul care şi-a pierdut părinţii,
mama care-şi jeleşte copilul iubit, sau soţul, privesc la fotografiile celor decedaţi şi
simt în mod tainic că acei care le-au fost dragi, parcă sunt iarăşi aproape de ei, simt
o adevărată mângâiere privind la chipul lor drag. În felul acesta ar trebui să fie şi
cu icoanele bisericeşti. Prin ele, Biserica vrea să ne aducă aminte de sfinţi, vrea ca
noi privind la întâmplările din viaţa lor închipuite pe icoane, să ne aducă aminte de
virtuţile lor, de sfinţenia vieţii lor faţă de credinţă şi să le dăm, pentru toate acestea,
laudă şi cinste, fiindcă prin această laudă şi cinste, Îl prea mărim pe Însuşi
Dumnezeu care este minunat întru Sfinţii Săi.
Dacă ne sunt scumpe fotografiile părinţilor şi ale prietenilor noştri, cu atât mai
scumpe trebuie să ne fie icoanele sfinte şi cine ştie privi o icoană sfântă cu ochiul
credinţei, acela simte numaidecât folosul sufletesc pe care îl aduce ea. Despre
Sfântul Grigorie de Nissa ni se spune că ori de câte ori privea icoana lui Avraam,
care din ascultare şi iubire faţă de Dumnezeu voia să junghie pe fiul său Isaac,
totdeauna era mişcat până la lacrimi.

Istoria bisericească ne-a păstrat amintirea multor întâmplări, care ne dovedesc


puterea cea mare a icoanelor asupra inimii omeneşti. Ea ne spune, printre altele, că
un tânăr din părinţi bogaţi, trăind timp mai îndelungat o viaţă în desfrâu, a văzut o
dată într-o biserică icoana împăratului David vărsând pentru greşelile lui şiroaie
de lacrimi, pe care un înger le prindea într-un vas de aur. Iar sub icoană erau
scrise cuvintele fericitului Augustin: „David a păcătuit numai o dată şi a plâns
întot-deauna. Iar tu păcătuieşti întotdeauna şi nu plângi niciodată”. Icoana şi
cuvintele acestea au mişcat aşa de profund inima tânărului, încât el, chiar din
acea clipă a început o altă viaţă, bineplăcută lui Dumnezeu.

Sfintele icoane, deşi sunt lucruri fără viaţă şi fără putere de la sine, ele pot fi totuşi
de un deosebit folos sufletesc pentru creştinul care le priveşte cu ochiul credinţei.
Iată, deci, rostul icoanelor cu care se impodobeşte lăcaşul dumnezeiesc. Iată pentru
ce Biserica ne învaţă să le cinstim, ca pe nişte lucruri sfinte,care ne pot mijloci
mari foloase sufleteşti, iată de ce înaintaşii noştri obişnuiau a împodobi sfintele
icoane cu odoare scumpe, cu mărgăritare, cu salbe de aur şi iată de ce creştinii
evlavioşi aprind în toate bisericile în faţa sfintelor icoane candele şi lumânări. De
aici şi obiceiul vechi creştinesc de a sfinţi icoanele, înainte de a le aşeza la locul
lor.

Când se aduce pruncul nou-născut pentru întâia dată la biserică, preotul


îmbisericindu-l, îl închină pe noul fiu al lui Hristos în faţa icoanelor. Mirii care au
primit Sfânta Taină a cununiei se închină în faţa sfintelor icoane, pentru ca sfinţii
de pe ele să le stea într-ajutor, în calea grea a vieţii. Creştinii, când intră şi ies din
biserică, sărută sfintele icoane. Astfel, cinstirea sfintelor icoane este strâns legată
de viaţa noastră de creştini, de la naştere şi până la moarte.

De aceea şi Duminica de astăzi, deşi cade în timpul Postului mare, este o zi de


bucurie, pentru că ne aduce aminte de ziua în care sfintele icoane au fost readuse
cu mare alai în sfintele noastre biserici. Ea ne mai aduce aminte de datoria pe care
o avem, de creştini faţă de sfintele icoane, şi ne dă chezăşia că aceia care şi astăzi
sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, vor rămâne de ruşine, ca şi înaintaşii lor,
cu veacuri în urmă. Sfintele icoane vor rămâne întotdeauna odoare scumpe inimilor
creştine şi mijloace alese pentru prea mărirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui.

Pr. Dr. Octavian Pop, „De la cuvânt la faptă - predici”


Părinte Ciprian Ioan Staicu - Predică la Duminica Ortodoxiei

Predica dragului nostru Părinte Ciprian Ioan Staicu la Duminica Ortodoxiei - 25


februarie 2018:

”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh !

Iubiți credincioși, Evanghelia pe care tocmai am citit-o, am putea să-I spunem că


este o evanghelie a întâlnirii. Ca și în alte ocazii, Mântuitorul Iisus Hristos, pe unde
trecea, convingea prin simpla Sa prezență, convingea prin Cuvântul Său plin de
dragoste, convingea ca oamenii să-L urmeze prin faptul că El Însuși nu era
altcineva decât Fiul Tatălui, care din ascultare față de Tatăl, S-a întrupat pentru noi
și pentru a noastră mântuire. Unii ar spune în ziua de astăzi, că ceea ce făcea
Hristos era o lucrare de propagandă. El Însuși a fost văzut ca un personaj de către
vrăjmașii Lui, Care a venit să aducă ceva nou.

Și s-au gândit că a venit să aducă o nouă învățătură. Însă puțin s-au gândit ei,
pentru că Hristos n-a venit să aducă doar o nouă învățătură, ci a venit să aducă un
nou mod de viață. Iar viața aceasta nouă, este numită de Sfântul apostol Pavel:
”Făptura cea nouă în Hristos.”
Iar pentru ca noi să înțelegem ce înseamnă această ”făptură nouă în Hristos”,
trebuie să avem o temelie. Iar temelia o reprezintă cuvintele pe care le-am auzit
spuse și de către Natanael: ”Rabi, Tu ești Fiul Lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul
lui Israel.”

În cărțile mai noi de cult, care suferă de așa-zisa curățire a textelor liturgice făcută
de către ecumeniști, de dimineață, la Utrenie, după Evanghelia care o citim, în
această perioadă a Triodului, duminica se cântă două cântări pe glasul al optulea,
iar prima cea cu slavă începe cu cuvintele: ”în calea mântuirii” , iar în cărțile mai
noi spune: ”în cărările mântuirii”.

Nu există două cărări, nu există trei cărări, nu există cinci cărări, nu există zece
cărări, există una singură, care a spus despre Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa” și Acesta este Fiul lui Dumnezeu - Hristos, Domnul nostru.

Însă încetul cu încetul, oamenii trebuie obișnuiți să li se relativizeze credința,


pentru ca atunci când sincretismul va fi dat pe față, și înlocuirea lui Hristos cu un
Hristos mincinos va fi dată pe față, oamenilor au să li se pară că este urmarea unui
proces prin care au trecut și că aici ar trebui să se ajungă.

Însă, după cum am auzit în apostolul care s-a citit, multe au suferit oamenii pentru
Dumnezeu, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, ajungând Sfântul
apostol Pavel să spună despre sine și despre ceilalți apostoli, că sunt gunoiul lumii.
Ceea ce este frumos la gunoi, pe lângă faptul că atunci când spunem că gândul
acesta este ceva respingător, este că gunoiul se adună.

Și gunoiul se adună și se pune într-un loc. Ori gunoiul acesta al lumii, adică cei
drept-credincioși, care sunt gunoi în fața lumii, însă sunt mărgăritare în fața lui
Dumnezeu, sunt îndurați de Dumnezeu întru aceeași mărturisire a lui Hristos, și
duși pe Calea Crucii, spre singura Poartă spre înviere și spre făptura cea nouă,
pentru Hristos, care este răstignirea, moartea și apoi urmează învierea.

Pentru că ieri a fost prăznuit Sfântul Ioan Botezătorul și pentru că pe Sfântul Ioan
Botezătorul îl avem aici, alături de noi, acum, citind ieri canonul de la Utrenie, m-
am gândit că se potrivește un cuvânt de acolo cu sărbătoarea de astăzi a Sfintei
Ortodoxii. Iar în cântarea a 5-a, se spune așa: ”noapte neluminată celor nelegiuiți
ești, Hristoase, iar credincioșilor ești luminare”. Cum poate Hristos să fie pentru
unii luminare, și pentru alții, noapte neluminată?
De vină nu-i Hristos! El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Însă pentru ca cineva să-
L perceapă pe Hristos ca fiind ”o noapte neluminată”, trebuie să facă parte, după
cum ne spune imnograful, din categoria celor nelegiuiți. Ori nelegiuiții sunt aceia
care nu respectă Legea, sunt cei care se împotrivesc Legii, sunt cei care nu
recunosc Legea, ori Legea pe care a adus-o Hristos, este că oamenii - și spunea El
lui Sfântului Nicodim că va veni vremea când oamenii se vor închina în Duh și în
Adevăr. Se vor închina Tatălui, lui Dumnezeu Celui Unic, însă nu se vor mai
închina cum s-au închinat în Vechiul Testament, unde credeau că este un singur
Dumnezeu și nu știau prea multe despre Sfânta Treime, ci se vor închina aceluiași
unic Dumnezeu, se vor închina Tatălui, însă prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Deci depinde de noi, de viața și mărturisirea noastră dacă facem parte dintre cei
pentru care Hristos este luminare, sau este noapte neluminată. Și continuă
imnograful: ”Credincioșilor ești luminare, întru desfătarea Dumnezeieștilor Tale
Cuvinte”.

Cuvintele lui Hristos - ne spune Sfântul Marcu Ascetul - sunt viață. Tot Sfântul
Marcu Ascetul ne spune în Filocalie, volumul întâi, că Hristos este ascuns în
poruncile Sale. Ascuns nu pentru că vrea să se ascundă, ci ascuns ca un mărgăritar
care așteaptă să fie descoperit. Iar tot ceea ce trebuie să știm noi despre Hristos, tot
ceea ce trebuie să știm noi despre Sfânta Treime, ne-a descoperit Dumnezeu în
Vechiul Testament și în Noul Testament.

Și pentru ca să înțelegem că de noi depinde, de mărturisirea noastră depinde dacă


suntem ortodocși cu viața sau nu, am să vă mai citesc și o părticică mică din
Sinaxarul de ieri - unde se spune că cinstitul cap al înainte-mergătorului, după ce
vreme de sute de ani a tot peregrinat pe la o familie sau alta de credincioși, pe la
un preot sau altul, a ajuns la un moment dat la un oarecare Eustatie - monah și
preot, deci ieromonah. Însă acesta era arian. Și Sfântul Ioan Botezătorul făcea
multe minuni, iar acest arian, acest eretic, spunea că datorită credinței pe care el
o are, Sfântul Ioan Botezătorul face minuni, și își baza, și își temeluia credința lui
greșită ca fiind adevărată, pe faptul că Sfântul Ioan Botezătorul nu înceta să facă
minuni.

Exact cum spun ecumeniștii de astăzi: ”Ați văzut? - Sfânta Lumină vine, la
Ierusalim, când se roagă patriarhul Ierusalimului, chiar dacă el a semnat hotărârile
din Creta…”

Însă, ce s-a întâmplat: Acesta fiind alungat de către drept-credincioși din peștera
unde locuia, căci precupețea tămăduirile (deci câștiga bani), care se făceau de
Sfântul cap, și le arăta ca fiind făcute de eresul lui, din voia lui Dumnezeu cinstitul
Cap a rămas în peșteră, și a fost ascuns acolo până în vremea lui Marcel. Deci
iată cum ereticul pleacă și Sfântul rămâne.

Așa s-a întâmplat în istoria Bisericii întotdeauna. Ereticii au avut o perioadă în care
s-au înmulțit, au ajuns să stăpânească, să predomine, însă, unora le-a venit moartea,
altora le-a venit exilul, altora le-a venit căderea și apostazia totală ajungând, mai
ales în epoca de după schismă, ajungând să fie slujitori ai Apusului, să fie
hirotoniți ca episcopi eretici de către Papă.

După ce a trecut toată această perioadă, Biserica totdeauna a triumfat, dreapta


Credință întotdeauna a revenit, și de aceea, noi când începem Postul mare ajungem
la această primă temelie a înaintării noastre către Golgota care este dreapta
Credință, adică Sfânta Ortodoxie.

În fața noastră, avem o icoană. O icoană pe care, acum o lună de zile, am primit-o
de la Părintele Sava, și căreia i-am făcut o ramă, și ca niciodată, i-am pus și pe
spate un pic de geam ca să se vadă troparul și cântările care sunt aicea. Iar această
icoană înfățișează jertfa Părinților Athoniți în vremea patriarhului Vekkos. Și
atunci, ca întotdeauna, au fost două categorii de credincioși: unii care nu s-au
lepădat de Hristos, unii care n-au vrut să slujească cu frații lor care ziceau că au
cuget ortodox, care ziceau că sunt în continuare ortodocși, dar care de fapt erau
filo-latini, și de fapt erau eretici.

Și pentru că erau eretici, erau plini de ură împotriva adevărului și au venit în frunte
cu patriarhul acela, și-au venit cu armată, și au vrut să-I convingă pe părinții
athoniți să slujească împreună cu ereticii. Unii au făcut-o, cum s-a-ntâmplat la
Mănăstirea Xiropotamu și a picat biserica peste ei, unii n-au făcut-o, și au ajuns,
cum este înfățișat în această icoană, să fie aruncați în mare, să fie spânzurați, să fie
decapitați, să fie arși de vii, să fie schingiuiți pentru că L-au iubit pe Hristos mai
mult decât lumea aceasta.

Spunea cineva, la un moment dat, trecând pe lângă Miercurea Ciuc, unde este un
sătuc, se numește Ciceu, că în fiecare cută a pământului din acea localitate, este
câte o picătură de sânge de martir. Ne referim la alți martiri, la cei care și-au apărat
țara de invaziile cotropitorilor de-a lungul timpului, și mai ales în ultima sută de
ani.

Însă, dacă e să facem o analiză a ceea ce înseamnă pământul acesta pentru noi toți,
țara în pământul căreia se află cele mai multe Sfinte moaște de mucenici, este
România. De aceea este atâta de urâtă de către cei necredincioși, de aceea se
răzvrătesc împotriva ei cu tot felul de planuri antihristice pentru că vor să distrugă
cu totul, însă nu doar trupește, ci vor să ni-L ia pe Hristos din sufletul nostru.

Ortodoxia, iubiți credincioși, este adevărata Biserică. Și adevărata Biserică este una
singură, Biserică ce nu se împarte, nu se desparte, nu se înmulțește, nu se copiază,
ci rămâne unul și același trup viu al lui Hristos, iar Hristos este unicul cap al
acesteia.

Acestor Părinți Athoniți din această icoană, au încercat ereticii să le închidă gura.
Iar pentru că ieri am pomenit - cum ziceam - aflarea cinstitului cap al Sfântul Ioan
Botezătorul, mă gândeam care sunt soluțiile pe care le găsește Dumnezeu
împotriva celor care vor să închidă gura celor drept credincioși.

Cum ne vorbesc nouă astăzi Sfinții care s-au adunat acum peste 1300 de ani, atunci
când în anul 843 a fost statornicită această sărbătoare? Cum ne vorbesc nouă
astăzi, ce ne îndeamnă să facem? Sfântul Ioan Botezătorul, cu capul tăiat fiind, de
pe tipsie încă o mustra pe Irodiada pentru păcatul ei - ne spun Sfinții Părinți.

Sfinții Mucenici Athoniți, acolo unde au fost martirizați, acolo unde la multe
mănăstiri există o piatră numită piatra sângelui, unde au fost ei decapitați, atunci
când plouă, sau atunci când ninge, pe piatra aceea, întotdeauna nu se lipește nimic,
ea rămâne curată, și uscată, și la vreme de furtună, acele pietre se înroșesc ca fiind
ca de sânge.

Deci ne vorbesc Sfinții aceștia nu numai prin mucenicia și mărturisirea lor, ci


mărturisirea pe care un ortodox o dă, rămâne până la sfârșitul veacului.

Ne vorbesc Sfinții Mărturisitori prin icoanele lor. Când ne uităm la o astfel de


icoană și vedem pe de o parte ura omului împotriva adevărului, și pe de altă parte
dragostea omului pentru Adevăr și pentru a suferi pentru Adevăr, ne dăm seama că
viața aceasta este simplă: ori Îl iubești pe Hristos mai mult decât viața ta, ori nu-L
iubești pe Hristos mai mult decât viața ta.

Au încercat să le închidă gura Părinților Athoniți și tuturor părinților mucenici și


mărturisitorilor, au încercat acest lucru ereticii, însă n-au reușit pentru că ele
vorbesc prin slujbele lor. Prin slujbele pe care alți sfinți le-au făcut, pentru ca să
ne-nvețe și pe noi care este Calea prin care la momentul potrivit (nu cum zic alții
că ne grăbim, sau că mai așteptăm), și la momentul potrivit, atunci când Hristos ne
cheamă la mărturisire, să spunem da, să spunem prezent!, să spunem: ”Da,
Doamne, aici sunt!”

Sfântul Paisie Aghioritul spunea în acest sens, că cea mai ușoară cale de
mântuire a omului este luând aminte și citind canonul pe care Biserica l-a făcut
pentru Sfinții pomeniți într-o anumită zi, canonul care se citește la Utrenie.
Pentru că acel canon nu este altceva decât o sinteză a vieții Sfântului sau
Sfinților respectivi, și ne arată astfel Biserica, ce trebuie să facem pentru a
ajunge și noi la sfințenie.

Au încercat să ne închidă gura ereticii Sfinților mucenici și mărturisitori, prin


multe metode, însă ei vorbesc peste veacuri, prin Sfintele lor moaște. Prin
minunile care se fac, prin modul în care-i aduc pe oameni la dreapta credință, și
repet aici un exemplu pe care l-am mai dat de curând cu acel eretic protestant
care citea - spre rușinea noastră, citea mai mult decât citim noi…
Citea Sfânta Scriptură în fiecare zi, și ajungând la un text pe care n-a putut să-l
înțeleagă, și gândindu-se el care este sensul acelui text, și știind că dacă se va
duce la alți frați de-ai lui protestanți , aceia îi vor da - câte capete, atâtea
interpretări, s-a tot gândit, s-a tot gândit, și-a dat seama că cu mintea nu poate să
înțeleagă , și atunci a început să se roage.

El nu avea conștiința faptului că este în erezie, nu avea conștiința faptului că nu-L


slujește pe Dumnezeu cel adevărat, dar totuși, cu sinceritatea lui de a pricepe
cuvântul lui Dumnezeu, s-a pus în genunchi și a început să se roage. Și se ruga în
fiecare zi câte o oră. Și s-a rugat așa 82 de zile. Nimic. N-a primit nici un răspuns.

La un moment dat, i s-a arătat totuși un înger, și i-a spus: ”Ce vrei de la Dum-
nezeu, ce tot ceri?”

”Vreau și eu sensul acestui text.”

Și-a spus: ”Degeaba-l ceri din cer, răspunsul nu-l afli din cer, de la Dumnezeu,
răspu-nsul e pe pământ.”

”Unde pe pământ?”

-”Te duci la cartea respectivă (a Sfântului Vasile cel mare) și citești acolo, să vezi
cum interpretează Sfântul Vasile cel mare acel text. El nici nu auzise că există
Sfântul Vasile cel mare. Și s-a dus la o bibliotecă teologică și l-a căutat, și-a găsit,
și-a citit, și a înțeles, și a aflat de Sfânta Ortodoxie, și-apoi s-a botezat, și la ora
actuală este ortodox. Deci iată cum prin exemplul vieții lor, prin scrierile lor, prin
icoanele lor, Sfinții rămân vii.

Mesajul pe care Sfânta Ortodoxie îl transmite astăzi, nu este și n-ar trebui să fie
acela - cum se spune în pastorala Patriarhiei Române, să fi samarinean milostiv.
Adică mai dați-ne și anul ăsta, că mai avem nevoie… În fiecare an omul este
îndemnat să facă fapte bune. Însă Ortodoxia nu este doar o faptă bună. Ortodoxia
nu-i doar ceva social, doar ceva moral. Nu este un cod de legi morale pe care să-l
respecți și cu asta să ajungi la fericire.

Ci Ortodoxia înseamnă cruce. Noi când venim la slujbă, nu venim ca să ne simțim


bine, dacă am venit de departe să mai moțăim câte un pic, dacă am venit de
aproape și n-am mai prins loc, să mai stăm și în picioare, însă venim pentru a face
un antrenament ca-n momentul în care - poate fără să ne dăm noi seama că vine
acel moment - vom fi chemați la mărturisire. Și la Cruce, la Golgotă, și poate la
mucenicie, să nu ne trezim cum se zice, ca luat din oală. Și să știm că aceea este
adevărata noastră chemare.

Să știm că ortodoxie fără cruce este ”ortodoxie” ecumenistă. Iubire, și pace, și


pace, și iubire… Și-atunci ce facem cu cuvântul lui Hristos Care a spus că ”Eu am
venit în lume ca să aduc sabie?” Și există o icoană, destul de greu de înțeles,
preluată din textul Cărții Apocalipsei, bazându-se pe textul ei, cu Hristos - Fiul lui
Dumnezeu, din a Cărui gură iese o sabie. Nu o ține în mână. Iese din gura Lui.

Și atunci înțelegem noi cuvântul Scripturii, cuvântul Apocalipsei, când Îngerul


Domnului le spune acelor îngeri căzuți, acelor episcopi: ”Rău-credincioși” că dacă
erai cald sau erai rece, mai era cum era, dar ”ești căldicel”. Și spune omului: ”te
voi scuipa din gura Mea!” Cumplit ! Dumnezeu care ne iubește, Dumnezeu care
ne-a creat, Dumnezeu care ne binecuvântează, Dumnezeu cu care ne împărtășim
euharistic, să-I spună omului că poate să fie scuipat din gura Lui… Adică să nu-L
mai recunoască Dumnezeu ca fiind al Său…, pentru că omul n-a vrut să fie al lui
Dumnezeu, a vrut să fie doar al lui, omul a vrut să fie al satanei…

Deci Sfânta Ortodoxie nu este altceva decât acel mod de viață prin care suntem
chemați să nu mai trăim numai pentru noi înșine. Noi când plecăm de la Sfânta
Liturghie, trebuie să fim pregătiți pentru mucenicie. Dacă noi venim la Sfânta
Liturghie doar pentru a face ceva, și nu pentru a deveni cu adevărat cineva, încă n-
am înțeles lucrurile așa cum se cuvine.
Deci Patriarhia Română, în Duminica Ortodoxiei, strânge bani. Patriarhia Română,
în Duminica Ortodoxiei, vorbește frumos despre lupta pentru cinstirea Sfintelor
icoane, însă când e vorba despre icoana contemporană, când e vorba de omul de
astăzi, nu i se mai spune ca atunci când te rogi cu un eretic care nu cinstește
Sfintele icoane este urâciune în fața Domnului.

***
Spunea un părinte din Italia de curând: ”Niciodată la noi în biserică nu se vor face
rugăciuni cu ereticii”. Le spunea celor 3 familii de români din parohia lui, care,
întrerupseseră comuniunea cu erezia. Când a venit săptămâna de urâciune ecu-
menistă în ianuarie, nu numai că s-a rugat împreună cu ereticii, dar i-a trimis
episcopul Siluan un Cardinal pe cap… Și cu cardinalul, au făcut Vecernie…

Și un frate, fost consilier pe la Biserică, cu binecuvântarea duhovnicului lui, s-a


dus și el să se roage, dar nu putea în Biserică, că acolo erau ereticii. S-a dus în
curte. A scos acatistul Bunei-Vestiri, și așa, în gând, ușor-ușor, cu 2-3 bannere pe
lângă el, în care spunea că Ortodoxia e singura Biserică, că ecumenismul este
erezie, că Papismul este hula împotriva Duhului Sfânt. Simplu și frumos.

Și au fost două categorii de răspunsuri, de atitudini: Atitudinea italienilor care


veniseră cu cardinalul, care trecând pe lângă omul cel pașnic și liniștit din curte,
care stătea în colțișorul lui, și se ruga acolo, căci nu putea să se roage înăuntru cu
ereticii, l-au întrebat în italiană: ”Ce scrie pe bannere?” Iar el, sărmanul, cu toate că
are vreo 17 ani de când este acolo, i-a spus în engleză: ”Îmi pare rău, nu știu
italiană.” Invitându-I dacă vor să afle ce scrie acolo, să învețe limba română.
Totuși, oamenii aceia voiau să afle câte ceva. Și li s-a spus apoi ce scrie acolo. Și-
au zis: ”Chiar așa este? Dar care or fi argumentele?” Și s-a trezit în ei un pic
neliniștea cea bună.

Însă ortodoxul, de-al casei, preoteasa, trimisă de către părintele să facă ordine, cu
toate că bietul om de care vă spun, stătea într-un colț în curte și nu deranja pe
nimeni, preoteasa a ieșit c-o falcă-n cer și cu una pe pământ, să îl dea afară. Nici în
curte nu puteau să rabde pe un ortodox care se ruga Maicii Domnului, în tăcere și-n
smerenie, acolo unde-l îndemnase și pe el conștiința.

Deci, iubiți credincioși, ereticul nu este o persoană rea. Toți oamenii sunt buni, însă
în momentul în care un om cade într-o erezie, el ajunge ca încetul cu încetul,
mintea lui să fie stăpânită tot mai mult de satana. Iar satana nu vrea ca omul doar
să cadă în erezie și erezia să fie-n mintea lui, și să n-o spună nimănui. El vrea ca
acea erezie să fie mărturisită, să atragă și pe alții, să folosească toate mijloacele
pentru a convinge.

Acel părinte de care v-am zis din Italia, cu câteva luni în urmă, pentru faptul că nu
reușise să închidă gura celor 3 familii de români dintr-o parohie de sute de familii,
3 familii de români care au întrerupt comuniunea cu erezia, a fost numit de către
episcopul Italiei, la ședința anuală a lor a tuturor preoților ortodocși români din
Italia, a fost numit: ”rușinea Italiei”.

El, preotul ecumenist, el preotul care nu făcuse nimic pentru ca să știe credincioșii
lui care e diferența între Ortodoxie și erezie, ajunsese totuși pentru că nu fusese
până atunci - torționar până la capăt întru apărarea ereziei și întru blamarea
Ortodoxiei, fusese numit: rușinea Italiei.

Transcriptul părții a 2-a:

Mesajul adevărat al Ortodoxiei, care ne este nouă transmis astăzi, este: Iubiţi fraţi,
deschideţi bine ochii: Astăzi ați aflat ce comoară mare a pus Dumnezeu în inima
voastră, făcându-vă și primindu-vă în Ortodoxie prin Sfântul botez. Deschideți
ochii, deschideți inima ca în următoarele duminici să înțelegeți cum se trăieşte
această Ortodoxie. Și urmează Duminica Sfântului Grigorie Palama - unde aflăm
Ce-i harul? Cum e cu harul?

Astăzi, dacă se ține de cuvânt, Părintele Ioan Miron, a trecut pe vechi. Dac-ar fi
făcut numai lucrul ăsta, n-ar fi fost chiar așa mare bai! Dar odată cu treaba aceasta,
oare, opunându-se învățăturii Sfântului Grigorie Palama, va continua să învețe și
despre har, lucrurile pe care le-a învățat până acuma? Oare noi suntem cei, care,
cum îi spunea fratelui Ștefan - Părintele Macarie de la Oituz: ”O să vă spun eu
exact ziua și ora când n-o să mai fie har în B.O.R. (Biserica Ortodoxă Română).”
Ziceai că e cu ceas deșteptător… Alții nu mai așteaptă nici ora, nici ceasul…: ”Vă
spun eu de-acuma că nu mai este (har în B.O.R.)!”…

Nu așa merg lucrurile, iubiți credincioși. Căderea în erezie este posibilă oricui:
oricare dintre noi ne-am putea afla la un moment dat - cel mai grav e când ne aflăm
din neștiință - ne putem afla în greșeală, în păcat, în patimă, în erezie. Eu după ce
mi-am făcut studiile în România și m-am dus în Sfântul Munte, și discutând cu
Părinții de-acolo, mi-am dat seama că învățasem cel puțin un sac de erezii la școală
- pe post de ortodoxie. Predate frumos, așa, cu tot caracterul oficial… Și încetul cu
încetul, mi le-am scos din suflet pe fiecare, pentru că mi-am dat seama că dacă le
păstrez acolo, n-am cum să mă mântuiesc.
Și va veni apoi, în mijlocul postului, Duminica Sfintei Cruci, care ne-arată sensul
adevăratei Ortodoxii. Apoi exemple de smerenie și rugăciune – Sfântul Ioan
Scărarul și Sfânta Maria Egipteanca, iar Duminica Floriilor, când vom ajunge
acolo, cu Mila Lui Dumnezeu, ne arată că astăzi spui ”Osana”, mâine spui:
”răstignește-L!”…

Oameni suntem. Și dacă oameni suntem, nu trebuie să ne bazăm pe noi și pe


mintea noastră, ci trebuie să ne bazăm pe Sfinții Părinți. Ei ne învață pe noi cu
adevărat care este calea, ce înseamnă Ortodoxie. Ortodoxia, ca s-o poți să
trăiești, trebuie s-o cunoști. Ca s-o cunoști, trebuie să citești. Ca să înțelegi ce
citești, trebuie să te rogi.

Dacă nici amărâtul acela de protestant, n-a putut să înțeleagă fără să se roage,
Dumnezeu i-a răspuns nu pentru că s-a rugat, ci Dumnezeu i-a răspuns pentru că el
era sincer în căutarea lui.

Și dac-ar fi să facem o comparație între noii convertiți - și-s foarte mulți - în


Occident și mai ales în America, noii convertiți la Ortodoxie și noi înșine, am
putea să spunem: ”Fraților, voi sunteți ortodocșii, noi suntem cam niște păgâni.”

Dacă n-am avea din pruncie Taina Sfântului Botez, noi am fi mai răi decât împă-
rații prigonitori din primele secole. Cei care nu ne cunoaștem credința, nu ne
respectăm credința, și n-o mărturisim altora: ”Spune cât bine ți-a făcut ție Domnul”
- nu era cuvântul pe care Hristos îl spunea de fiecare dată celor cărora le cerea la
început ce: ”Crezi tu, că Cel care vorbește cu tine este Fiul Lui Dumnezeu?”;
”Învățătorule bun, ce să fac?” - ”De ce mă numești bun, că numai Dumnezeu e
bun?”

Cum îl invita Hristos pe fiecare să-L mărturisească ca fiind Fiu al lui Dumnezeu?
Ereticii ecumeniști - și cu asta închei - ce-au făcut ei Fiului lui Dumnezeu? Dacă
despre Arie se spunea - și a apărut în vis parcă Sfântului Alexandru, da? - i-a
apărut Hristos și i-a spus că Arie este cel care i-a sfâșiat cămașa, ecumeniștii
acuma nu numai c-o sfâșie, ci se aseamănă cu cei despre care vorbea

 Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul de preoție, când el fiind îndemnat să


primească preoția, zicea: ”N-aș putea să fac lucrul acesta!” De ce? ”Îi văd
pe preoții care sunt acum (erau atunci în secolul IV) și zice: ”După cum se
comportă față de Hristos pe care ar trebui să-L slujească, comportamentul
lor este ca al unor câini care trag cu toții de-o bucată de carne, și se sfâșie
unii pe ceilalți, și se-atacă unii pe ceilalți, numa să prindă cât mai mult din
halca aceea de carne.”
 Sfântul Grigorie Teologul, când a fost obligat de către tatăl său (pe vremea
aceea, episcopii erau căsătoriți, unii, care vroiau), când a fost obligat să
primească preoția, a fugit de-acasă. Pentru că și el considera preoția ca
fiind foc dumnezeiesc care coboară din cer.

Iar astăzi preoția, a ajuns ca în Duminica Ortodoxiei, să tăiem chitanță, să strângem


bănuțu, măcar dac-ar strânge preotul pentru pâinea copiilor lui, dar nu-i pentru
asta, ci pentru ca peste câteva luni, sub cupola cea mare a Catedralei Mântuirii, să
fie steaua lui David - așa-i făcut în proiect !!! - și să vină ereziarhul Bartolomeu,
cică s-o sfințească!!! Ziduri, ziduri și iar ziduri !

Iubiți credincioși, să rămânem întru dreapta credință, să nu ne considerăm pe noi că


suntem, cum zic unii, singurii ortodocși. Dacă ești ortodox, trebuie să fi plin de
dragoste ca și ceilalți să fie ortodocși!

Preotul ce spune despre fiii lui duhovnicești, despre turma lui? Spune: ”Eu să mă
mântuiesc primul, și după mine - care vrea?” Nu așa ! Trebuie să se mântuiască
toți, și dacă toți se mântuiesc, atunci și el are o șansă la mântuire.

Aceasta este gândirea ortodoxului: eu să-mi dau și viața, însă fratele meu, sau sora
mea, să cunoască Adevărul. Că-L va primi sau nu-L va primi, este conștiința, este
hotărârea fiecăruia. Însă este important ca fiecare dintre noi să ne facem datoria!
Pentru că în momentul în care vom ajunge în fața lui Hristos la judecata
particulară, vom fi întrebați: ” Ce ai suferit tu pentru credinţa pe care o ai tu în
Mine?” Și dac-o să-i spunem: ”Doamne, am fost un om cumsecade, n-am făcut
păcate mari, am stat frumos în banca mea”, dacă vom spune lucrul acesta, Hristos
ne va arăta rănile Lui. Și va spune: ”Uite ce am pătimit eu pentru tine. Tu ce-ai
pătimit pentru Mine?” Numai în stare de jertfă noi putem să ne aducem în fața lui
Hristos!

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca atunci când Hristos ne cheamă, când spune: ”Vino
după Mine”, să nu ne mai întrebăm nimic altceva, nici măcar: ”încotro mergem,
Doamne, cât o să dureze, ce-o să facem?” ci să spunem: ”Da, Doamne, îți mulțu-
mesc!”

O chemare mai frumoasă și mai sfântă decât aceasta, n-ar fi existat decât să îmi
spună Dumnezeu: ”Vino după Mine.” Că dacă mergi după Dumnezeu, ești nu
numai în urma Lui, ci ești cu El, ești alături de El. Și ”dacă Dumnezeu este cu noi -
zice psalmistul - cine poate să fie împotriva noastră?”Amin!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”

Sursa: http://romanortodox.info/duminica-ortodoxiei-2018-cu-prietenul-nostru-
drag-parintele-ciprian-ioan-staicu/
Ieromonahul Spiridon de la Schitul Rădeni - Cuvânt de învățătură la
Duminica Ortodoxiei (2018)

Cu binecuvântarea ieromonahului Spiridon de la Schitul Rădeni, județul Neamț,


publicăm transcriptul predicii sfinției sale din Duminica Ortodoxiei (25 februarie
2018); mulțumim fratelui Cristian Nicolae Bucuroiu pentru osteneala transcrierii
acestei minunate predici.

”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Cinstiți frați iubitori de Dumnezeu, cu ajutorul Domnului am străbătut primele zile


ale Postului mare, în care fiecare din noi ne-am străduit după putere și râvnă, să
împlinim ceea ce Biserica ne poruncește să facem în această perioadă. Să ne
înfrânăm poftele, să ne curățim sufletul și trupul, și să ne întărim în nădejdea
Învierii. Toate aceste porunci noi le știm sau ar trebui să ni le reamintim, pentru că
le auzim adeseori în slujbele bisericești ale Postului mare.

În rugăciunea de la sfârșitul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, preotul se


roagă cu glas mare, zicând: ”Stăpâne Αtotțiitorule, Cel ce cu înțelepciune ai zidit
toată făptura, și pentru nespusa Ta purtare de grijă și multă bunătatea Ta, ne-ai
adus pe noi întru aceste prea cinstite zile, spre curățirea sufletelor și a trupurilor,
spre înfrânarea poftelor, spre nădejdea Învierii, Care în 40 de zile ai dat mâna
slujitorului Tău Moise, tablele celor dumnezeiești slove, dă-ne și nouă, Bunule,
lupta bună s-o luptăm, calea Postului să o săvârșim, credința nedespărțită să o
păzim, capetele nevăzuților balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să
ne arătăm, și fără de osândă să ajungem și a ne închina Sfintei Învieri.”

Această rugăciune bogată, exprimă în sinteză întreaga luptă duhovnicească pe care


noi creștinii ar trebui să o ducem în perioada Sfântului și marelui Post. Dacă ați
fost cu luare aminte, ați auzit și expresia: ”credința nedespărțită să o păzim”.
Despre care credință vorbește aici Sfântul ierarh Grigorie Dialogul, cel ce ne-a
lăsat rânduiala Liturghiei Darurilor? - Este credința care s-a păstrat în Biserica
creștină cea adevărată, adică ceea ce s-a crezut întotdeauna de către toți creștinii
din toate locurile.

Despre această Credință dreaptă și mântuitoare vorbește Sfântul apostol Iuda în


epistola sa, zicând: ”Să vă luptați pentru credința care odată pentru totdeauna le-
a fost dată sfinţilor” (Iuda 1, 3). Această credință ortodoxă a noastră nu este
inventată sau create de oameni, ci este descoperită de Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Sfinților Săi apostoli care au propovăduit-o în lume.
 Apoi Sfinții Părinți și prin Sinoadele Ecumenice și locale au întărit-o prin
hotărârile dogmatice și Sfintele Canoane,
 apoi Sfinții învățători ai Bisericii au predat-o într-o succesiune neîntreruptă
până astăzi.
 Iar martirii au pecetluit-o prin chinurile răbdate și sângele vărsat ca să
rămână neschimbată și neclintită până la sfârșitul veacurilor.

Din aceste puține cuvinte am văzut că în lupta sa duhovnicească, fiecare creștin


trebuie să păstreze mereu în gândire și faptă adevărata Credință Ortodoxă.

Sfântul ierarh Athanasie cel mare, arhiepiscop al Alexandriei exprimă acest


adevăr, în consens cu toți Sfinții, zicând: ”Cel ce vrea să se mântuiască, înainte
de toate trebuie să păstreze Credința Sobornicească adică Universală, pe care
dacă nu o ține cineva autentică, neprihănită, și fără îndoială, Acela se va pierde
pe vecie.”

Dar trebuie să adăugăm aici că păstrarea Credinței Ortodoxe este numai una dintre
condițiile esențiale pentru a obține mântuirea.

 Prima condiție a mântuirii este primirea Harului Dumnezeiesc.


 A doua condiție este păstrarea Credinței Ortodoxe,
 iar a treia condiție este săvârșirea faptelor bune, respectiv a virtuților prin
care dovedim împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Sfântul cuvios Anastasie Sinaitul ne oferă o definiție simplă a Ortodoxiei,


zicând: ”Ortodoxia este judecata corectă și dreaptă despre Dumnezeu și creație.
Este adevărata cunoștință despre toate, opinia despre lucruri așa cum sunt.”

M-am gândit că este bine să lămurim, pentru cei ce încă nu știu, ce sunt dogmele
credinței? Dogmele sunt toate adevărurile de credință care alcătuiesc împreună,
ca într-un sistem unitar, învățătura de credință a Bisericii. Aceste adevăruri sunt
revelate, descoperite. Adică insuflate și descoperite de Dumnezeu și ar trebui
primite prin credință, pentru că numai prin ele ne putem mântui.

 Sfântul apostol Petru zice: ”Niciodată proorocia (adică învățătura biblică)


nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit
purtați de Duhul Sfânt.”
 Iar Sfântul apostol Pavel zice: ”Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu.”

Tot din Sfânta Scriptură, din Faptele Apostolilor, aflăm că dogmele sunt hotărârile
referitoare la problemele credinței pe care Sfinții Apostoli și ucenicii lor ierarhii, le
luau. Hotărârile Sinodului Apostolic din Ierusalim din anul 50 s-au numit dogme.
De atunci până astăzi se numesc dogme, hotărârile sinoadelor Bisericii privitoare la
învățăturile Evangheliei, canoanele sau decretele privitoare la adevărurile de
credință emise de cea mai înaltă autoritate bisericească - Sinodul Ecumenic.

 Sfântul ierarh martir Ignatie Teoforul al Antiohiei numește dogme învă-


țăturile Domnului și ale Sfinților apostoli așa după cum scria în epistola
adresată creștinilor din cetatea Magneziei. ”Sârguiți-vă să fiți tari în
dogmele Domnului și ale apostolilor.”

Prin dogme înțelegem așadar, învățăturile de temelie ale Bisericii Creștine care
conțin adevărurile revelate de Dumnezeu, lămurite de Sfinții apostoli și de
urmașii lor - Sfinții Părinți, păstrate cu mare strictețe de Biserică, fiind necesare
mântuirii.

Dogmele Credinței sunt dumnezeiești. Ele își au autoritatea de la Dumnezeu Care


ni le-a dat. De aceea ele rămân neschimbate de-a lungul timpului.
Pe măsură ce în decursul timpului unii oameni s-au abătut de la Adevăr și au căzut
în diferite erezii, adică învățături false care contrazic adevărurile dogmatice ale
Bisericii, atunci Sfinții, adunându-se în cadrul Sinoadelor au precizat foarte clar și
incontestabil acel adevăr de Credință pe care ereticii l-au pus în discuție.

Aceste dogme sunt hotarele vizibile și neschimbătoare ale Bisericii. Cine încalcă
dogmele credinței, chiar și în aspectele ce par puțin importante, acela părăsește
Adevărul și se situează în afara Bisericii pierzându-și mântuirea.

 Acest adevăr înfricoșător îl exprimă Sfântul apostol Pavel, zicând: ”Chiar


dacă noi sau înger din cer v-ar propovădui altceva decât v-am binevestit, să
fie anathema!” (Galateni 1, 8)

Astăzi sărbătorim Duminica Ortodoxiei care este cea mai importantă sărbătoare cu
caracter dogmatic din toate praznicele anului liturgic. Începutul introducerii
acestui praznic în ritmul liturgic este legat de un eveniment din anul 843 când a
fost restabilită cinstirea icoanelor în Biserica Imperiului Roman de Răsărit.

Biruința Ortodoxiei asupra ereziei iconoclaste, a fost posibilă datorită lucrării mai
multor Sfinți care, fiecare din ei au pătimit și au apărat Dreapta Credință. Rolul
esențial l-a jucat Sfântul patriarh Metodie, Sfântul Ioan Damaschin, Sfânta
Împărăteasă Teodora, sprijinită de Sfinții cuvioși Ioanichie cel mare, Sfântul
Arsachie Sihastrul, Sfântul cuvios Navcratie, ucenicul Sfântului Teodor Studitul,
Sfinții cuvioși mărturisitori Teodor și Teofan scriși, Mihail Aghioporitul scriitorul
de cântări.

Nu întâmplător am arătat acest grup de Sfinți. Desigur că pe lângă ei au fost și


mulți alții. Ci pentru a sublinia că nici o biruință a Ortodoxiei nu se poate realiza
fără prezența și lucrarea Sfinților. Sfinții sunt organele Duhului Sfânt, prin ei
lucrează Dumnezeu în lume.

Sfântul ierarh Ignatie Briancianinov ne învață: ”Ortodoxia este învățătura


Sfântului Duh dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ortodoxia este
închinarea la Dumnezeu în Duh și Adevăr.” Tot el spune că: ”Ortodoxia este
proslăvirea de către Dumnezeu prin dăruirea harului Duhului Sfânt a omului
care slujește Lui cu adevărat.”

În cazurile Sfinților, ei aveau lucrarea rațională a sufletului curățită, așa încât


vedeau limpede problemele de învățătură a Credinței, ceea ce pentru cei păcătoși,
pătimași, era greu accesibilă sau chiar de neînțeles.
De ce este important pentru noi, cei de astăzi să înțelegem aceste lucruri? Pentru că
sunt unii care vin cu păreri greșite zicând că simpla adunare a unor episcopi într-un
sinod ar atrage automat asupra lor harul Duhului Sfânt. În realitate, lucrurile nu
stau așa. Tocmai prezența Sfinților Ierarhi în cadrul Sinoadelor conferă valoare
acelor Sinoade. Adică numai ierarhii care și înainte de a se reuni în Sinod au
demonstrat o viață duhovnicească profundă, de nevoință și rugăciune, atunci harul
va lucra prin ei și vor da roade bune, adică Hotărâri dogmatice corecte și ortodoxe.

Dar dacă în mod opus, ierarhii respectivi au dus o viață de neînfrânare, de lux, de
risipire în griji deșarte, sau dacă au săvârșit grave compromisuri cu politicienii
apostați, și cu reprezentanții confesiunilor eretice, atunci, chiar dacă aceștia se
adună și lucrează într-un sinod, nu pot aduce roade inspirate de Duhul Sfânt. Așa s-
a întâmplat cu pseudo-sinodul din Creta. Lipsa ierarhilor cu viață sfântă s-a văzut
prin rezultatele finale.

Documentele finale se caracterizează prin: neclaritate, contraziceri, unii episcopi


le-au aprobat ca fiind bune, alții ca fiind rele, încălcări de canoane, combinații
viclene de adevăruri parțiale cu afirmații eretice legate de aceeași temă. Dar cu
toate că efectul negativ al sinodului a fost evident, acești ierarhi nu renunță la titlul
exagerat și nemeritat - ei zic: ”Sfântul și marele Sinod”.

Cum poate fi Sfânt, când practic nu a combătut nici o erezie? Ci mai mult, au
legiferat erezia ecumenismului? Și tot acești ierarhi, după ce practic, prin regu-
lamentul de organizare și funcționare al adunării din Colimbari au desființat
sinodalitatea acordând patriarhilor niște drepturi asemănătoare cardinalilor din
biserica catolică - papistașă, ceilalți episcopi rămânând ceva elemente decorative,
tot ei vin și hotărăsc spunând: ”Numai sistemul sinodal este cea mai înaltă
autoritate care se pronunță asupra problemelor de credință în viața Bisericii.”

Din nefericire, cei mai mulți preoți și credincioși nu înțeleg aceste lucruri, iar dacă
unii cercetează și constată că realitatea este cu totul alta decât cea prezentată în
propaganda oficială, atunci ei fug de responsabilitate și zic: ”Ce ne privește pe noi
dacă ierarhii au făcut aceste greșeli, tot ei singuri vor da seama.” Și mai departe ce
fac acești preoți și stareți sau laici cu funcții de răspundere în Biserică? - Îi ascultă
și urmează pe ierarhii eretici, ca și când nu s-ar fi întâmplat nici un lucru rău, fără
să se gândească că se împlinesc cu ei cuvintele Mântuitorului: ”Dacă orb pe orb va
călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Matei 15)

Așa se comportă acești ierarhi ecumeniști ca niște călăuze oarbe, orbilor. Cei mai
vinovați sunt episcopii susținători ai ecumenismului care fac direct voia diavolului,
dar vinovați sunt și cei ce îi ascultă și îi urmează - adică preoții și poporul care în
schimbul unei păci mincinoase și a unei stabilități lumești, pierd esențialul, pierd
comuniunea cu adevărul, și merg împreună pe calea spre osânda veșnică.

Acum revenim la tema praznicului de astăzi: Până la începutul secolului al VIII-


lea, toți ereticii care apăruseră, au atacat numai anumite aspecte parțiale ale
învățăturii Bisericii referitoare la Sfânta Treime, sau la persoana Domnului
nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți au combătut toate ereziile apărute până
atunci, și au oferit cele mai complete și exacte definiții dogmatice, așa încât se
părea că Biserica va parcurge o perioadă de pace și libertate. Dar din nefericire
nu a fost așa, pentru că în secolele VIII și IX, Biserica Creștină a Răsăritului a
avut de luptat cu cea mai mare erezie din primul mileniu - cu erezia iconoclastă.

Termenul ”iconoclasm” provine din limba greacă și înseamnă: ”distrugerea


icoanelor”.

Începutul acestei erezii l-a marcat decretul împăratului eretic Leon al III-lea
Isaurul, care a poruncit ca toate icoanele din bisericile aflate pe teritoriul stăpânit
de el să fie scoase și distruse. Persecuția ereticilor iconoclaști asupra creștinilor s-a
împărțit în două perioade:
 Prima - din anul 715 până în 787 când s-a desfășurat al VII-lea Sinod
Ecumenic de la Niceea - unde s-a stabilit dogma cinstirii Sfintelor icoane, și
 a 2-a perioadă din anul 813 - când împăratul Leon Armeanul a reintrodus
erezia iconoclastă, până în anul 843 - când s-a restabilit a 2-a oară cultul
Sfintelor icoane pe vremea Sfântul Metodie, patriarhul Constantinopolului.

Dintre toți împărații iconoclaști, cel mai aprig eretic prigonitor al creștinilor a fost
Constantin Copronim. Pe acesta, cronicile vremii îl descriau ca pe un conducător
plin de cruzime și nebunie, comparabil cu păgânul Dioclețian.

În fruntea mărturisitorilor apărători ai Ortodoxiei s-au aflat călugării care erau


conștienți că apărând Sfintele Icoane, apărau modele de Sfințenie spre care ar fi
trebuit să tindă toți oamenii într-un imperiu teocratic - așa cum trebuia să fie
Imperiul Bizantin.

Din acest motiv și conducătorii eretici și-au orientat lupta mai ales împotriva
călugărilor. Pentru ca să înțelegem cât de grea a fost lupta Sfinților apărători ai
Ortodoxiei, redăm câteva din chinurile pe care le-au îndurat de la ereticii cei fără
de Dumnezeu: cei ce pictau icoane, li se scoteau ochii sau li se ardeau mâinile.
Erau forțați să-și ia femei - pentru a călca votul monahal, iar în caz de refuz erau
uciși. Li se scriau versuri batjocoritoare pe față, cu fierul înroșit în foc, erau
introduși în saci cu pietre, apoi cusuți și înecați în mare. Li se zdrobeau capetele
deasupra icoanelor. La toate acestea mai trebuie adăugate: izgoniri din mănăstire,
bătăi, închisori, foamete, trimiteri în exil.

Noi, cei de astăzi, nu ne putem compara cu acești mari eroi ai credinței care au
înfruntat chinurile și moartea. Oamenii de astăzi își fac calcule și preferă formulele
de compromis cele mai egoiste. Călugării vremurilor acestea din urmă, din frica de
a nu-și pune în pericol traiul ușor și comod, nu vor să sufere nimic pentru dreapta
credință. Mai exact nu vor deloc să se ridice împotriva ereticilor ecumeniști.
Aceasta arată că nu au frică de Dumnezeu și că nu sunt robi ai lui Dumnezeu.

Sfântul cuvios Ioan Scărarul explică: ”Cel ce nu se teme de Dumnezeu, va


ajunge să se teamă și de umbra sa.” Auzim citindu-se viețile Sfinților și cugetăm
că cele scrise sunt de domeniul trecutului, că nu ne privesc pe noi.

În plină persecuție iconoclastă, în anul 815, Sfântul Teodor Studitul a reușit să


adune o armată de elită formată din peste o mie de monahi cu care a organizat o
impresionantă procesiune cu icoane în Constantinopol. Ei au contestat deciziile
sinodului iconoclast din acel an, și l-au înfruntat pe împăratul eretic, arătând că
nu are nici un drept să se amestece în deciziile Bisericii.

Astăzi însă situația este cu totul diferită: călugării stau nepăsători prin mănăstiri și
se comportă de parcă ar trăi în veacul de aur al creștinismului. Numai că va veni
vremea când și ei și noi ne vom duce la judecata lui Dumnezeu și ne vom întâlni cu
Sfinții care vor judeca lumea. Și ne vor întreba: ”Voi ce-ați făcut pentru credința
ortodoxă atunci când era luptată de eretici?” Și nu știu ce vom răspunde.

Dacă monahii s-au dovedit de-a lungul secolelor a fi cei mai curajoși și jertfitori
străjeri ai Ortodoxiei, atunci să nu ne mirăm că tot ei vor fi și cei mai aspri
mustrători ai călugărilor leneși și căldicei ai vremurilor din urmă.

Acum să arătăm pe scurt care este temeiul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane -
așa cum ne-au învățat în scris Sfinții ieromonahi Ioan Damaschin și Teodor
Studitul. Mântuitorul Iisus Hristos are în persoana Sa două firi: Firea
Dumnezeiască - care este necunoscută, inaccesibilă, neînțeleasă de orice crea-
tură, și această fire nu este limitată deci nu este circumscrisă, și firea omenească
- ce este circumscrisă și poate fi văzută cu simțurile.
Icoana nu este nici imaginea Firii Dumnezeiești, nici a firii omenești, ci este
imaginea persoanei lui Iisus Hristos - Fiul Lui Dumnezeu coborât pe Pământ. În
persoana Lui divino-umană, cele două firi sunt unite ipostatic, în mod
neschimbat, neamestecat, neîmpărțit și nedespărțit - conform dogmei unirii
ipostatice de la Sinodul al IV-lea de la Calcedon.

Omul care vine în relație cu icoana, prin ea vine în relație cu persoana Sfântă pe
care o reprezintă. Cinstea acordată icoanei se înalță la prototip. Dar și reversul este
valabil: cine necinstește, batjocorește sau distruge icoana sfântă, prin aceasta
batjocorește pe Dumnezeu sau pe prietenii lui Dumnezeu, fapt ce nu poate rămâne
nepedepsit.

Noi, creștinii ortodocși, nu ne închinăm materiei sau suportului pe care este


pictată Sfânta icoană, ci persoanei Sfinte al cărei chip îl vedem. Numai că nu
orice pictură cu caracter religios poate fi numită sau acceptată ca fiind icoană.
Icoana trebuie pictată cu respectarea foarte riguroasă a unei erminii, cu ajutorul
unor simboluri, ca să transmită credincioșilor realitatea lumii de dincolo, plină
de slavă dumnezeiască.

Cu sute de ani în urmă, iconarii erau oameni duhovnicești, nerobiți de patimi. Așa
încât, prin arta lor, reușeau să transmită sfințenia imaginilor. Creația lor era
luminată de har, era o adevărată teologie în imagini și culori. De altfel, condiția
esențială pentru ca o icoană să poată fi acceptată de Biserică și pusă la închinare ca
obiect liturgic, este ca ea să fie adevărată. Deci pentru ca să fie adevărată, ea
trebuie să respecte fidel adevărul cuprins în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.
Acesta este unul din motivele pentru care împodobim bisericile și casele noastre cu
icoane sfinte. Anume că Adevărul pe care-L exprimă Sfânta Scriptură prin cuvinte,
același adevăr îl exprimă icoana prin imagine.

Astfel, Sfinții Părinți ai Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea au hotărât:


”Cu cât mai des sunt văzute Sfintele Icoane, cu atât mai mult cei ce privesc la ele
sunt aduși a-și aminti și a iubi prototipurile” adică persoana Mântuitorului, a
Maicii Domnului, ai celorlalți sfinți, și a le da cuvenita sărutare, cinstire și
închinare. Așa cum este cinstit semnul Sfintei Cruci, Sfintele Evanghelii și
Sfintele moaște, tot așa trebuie cinstite și icoanele, cu tămâieri, cu candele și
lumânări, după evlaviosul obicei al celor de demult.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic au participat alături de cei 307 Sfinți Părinți, și


câțiva trimiși ai Papei de la Roma, care au semnat și aprobat hotărârile sinodale.
După ce au obținut actul în limba greacă, Papa Adrian I a poruncit să fie tradus în
limba latină. Rezultatul a fost că traducerea latină a fost atât de grosolană și
inexactă, încât nu se asemăna aproape deloc cu hotărârile Sfinților Părinți de la
Niceea.

Teologii franci de la curtea regelui Carol cel mare, fiind barbari și inculți, n-au
înțeles distincțiile teologice pe care Sfinții Părinți din Răsărit le-au explicat în
documentele sinodale. Consecințele au fost nefaste. Pentru că l-au convins pe
împăratul apusean Carol cel mare că trebuie să alcătuiască ei o replică față de ceea
ce credeau ei că sunt documentele Sinodului al VII-lea ecumenic. Și așa au apărut
cărțile Caroline, prin care pseudo-teologii franci căutau să-și impună părerile
greșite despre documentele Sinodului VII Ecumenic.

Barbarii franci făceau confuzie între doctrina ereticilor iconoclaști și învățătura


ortodoxă a Sfinților Părinți despre Sfintele icoane. Auziți ce spuneau ei! Ei
spuneau că icoanele nu trebuie nici distruse, cum făceau ereticii iconoclaști, dar
nici cinstite cum fac ortodocșii. Francii spuneau că icoanele ortodoxe au rol pur
decorativ. Ele nu pot fi puse la egalitate cu Sfintele Evanghelii sau cu Sfânta Cruce
sau cu Sfintele moaște, pentru că - spuneau ei - icoanele sunt produsul fanteziei
artiștilor.
Pentru occidentali, imaginile religioase nu au nici o legătură cu adevărul și nici cu
harul. Ca urmare a acestor erori teologice, artiștii occidentali mai târziu, sub
numele de Madona, au început să picteze portretele iubitelor sau amantelor lor,
pictau îngerași grăsuți ca niște purceluși cu aripi minuscule cu care nu ar fi putut să
zboare, iar pe Ioan Botezătorul îl înfățișau ca pe un bărbat carnal și lumesc ca un
păcătos oarecare. Iar nimburile, sau aureolele care înconjurau capetele persoanelor
sfinte erau reprezentate ca elipsoide, arătând că grația de la papistași se supune
legilor fizice ale lumii acesteia. Adică exprimau prin imagine erezia grației create
care este hulă împotriva Duhului Sfânt.

Evident că în fața acestor tablouri religioase papistașe, nu te poți nici închina, nici
ruga. Dacă se găsesc în casele ortodocșilor astfel de picturi, ele ar trebui colectate
și arse, conform Canoanelor procedăm la fel ca și în cazul cărților eretice vătă-
mătoare de suflet.

În Apus, începând cu secolele VIII și IX, s-au conturat două concepții diferite
despre Biserică:
1. Concepția galicanilor - care încercau să mențină principiul drepturilor și auto-
nomiei bisericii locale în raport cu Patriarhia Romei. Ei susțineau că cea mai înaltă
autoritate în Biserică o are Sinodul Ecumenic, față de care și Papa ar trebui să
asculte.
2. A doua concepție era cea a ultramontaniștilor, care susțineau că Papa de la
Roma este episcop cu jurisdicție universală și putere bisericească absolută. Pe
lângă acestea, îl considerau pe Papă împărat lumesc cu drept de stăpânire asupra
tuturor teritoriilor locuite de creștini. Pentru a putea susține aceste absurdități,
pseudo-teologii din jurul papei au alcătuit în secolele VIII și IX două colecții de
scrieri false: Donația lui Constantin și Decretul lui Pseudo-Isidor.

Lupta între reprezentanții celor două concepții a durat multe sute de ani. Din
nefericire, în cele din urmă, au învins în Apus Papii eretici susținuți de eretici și
pseudo-teologii franci și germani care au alungat, înlocuit și persecutat ierarhii și
preoții apuseni care aveau o concepție eclesiologică în deplină armonie cu Părinții
răsăriteni.

Este știut faptul că în Apus apăruse erezia anti-trinitară că Duhul Sfânt purcede și
de la Fiul (Filioque), însă un lucru care este aproape necunoscut de către ortodocși
este faptul că atitudinea Papilor față de această inovație în Credință a fost
inconstantă și contradictorie.

Astfel, Papa Leon al III-lea s-a opus încercărilor de extindere a adaosului eretic
filioque, motiv pentru care a pus să fie încrustat în două table de argint, la intrarea
în Catedrala Sfântul Petru, conținând Simbolul de Credință Niceo-Constan-
tinopolitan fără filioque. Acest Papă mărturisea: ”Eu Leon, am pus aceste table
pentru păstrarea Credinței Ortodoxe.”

Următorul Papă, Papa Nicolae I a fost un mare susținător al ereziei filioque, pe


care a încercat să o extindă până și la bulgarii nou convertiți de misionarii greci.
Numai că Sfântul Fotie, patriarhul Constantinopolului a convocat un mare Sinod în
anul 867, unde împreună cu 380 de episcopi răsăriteni l-a excomunicat pe Papă
pentru erezia filioque și alte inovații inacceptabile în credință.

După el, a urmat la Roma, Papa Ioan al VIII-lea care a respins adaosul filioque ca
pe o hulă împotriva lui Dumnezeu. Poziția corectă față de erezia filioque a Papei
Ioan al VIII-lea era cunoscută de toți Părinții răsăriteni pentru că tocmai trimișii
acestui Papă au semnat actele Sinodului local din anul 879 din Constantinopol,
când a fost repus în slujire Sfântul Fotie cel mare.

Însă cu toate încercările de reluare a bunelor relații existente între Patriarhia


Constantinopolului și cea a Romei, au fost zadarnice pentru că Sfinții ierarhi din
răsăritul Imperiului Roman și-au dat seama că Papalitatea nu rămăsese ce fusese
inițial adică doar una dintre cele 5 Patriarhii creștine, că în primele 8 veacuri și se
transformase într-o instituție lumească, cu ambiții și veleități nemăsurate. Această
răceală în relațiile reciproce, precum și faptul că episcopii răsăriteni rămăseseră la
concepția că episcopii romani au păstrat formula ortodoxă a Simbolului de
Credință fără filioque, așa cum o mărturisea Papa Leon al VIII-lea, a dus ca
Patriarhii Răsăritului să pomenească în diptice pe Papa de la Roma până în secolul
al XI-lea.

Abia în 1015, Papa de la Roma a cedat pretențiilor împăratului Henrich al Ger-


maniei și a adoptat oficial adaosul filioque pe care l-a impus în tot Apusul Europei.

Am arătat toate acestea pentru ca să vă feresc de pericolul înșelării în care pot


cădea astăzi cei neștiutori. Unii pretinși teologi din ultima vreme, se grăbesc să
afirme că Părinții răsăriteni, aplicând principiul iconomiei bisericești l-ar fi
pomenit pe Papă, chiar dacă acela era eretic de sute de ani.

Am arătat cu 3 argumente că această afirmație este falsă.


1. Sfântul Fotie patriarhul l-a condamnat sinodal și l-a excomunicat pe Papă atunci
când a constatat că era eretic.
2. A reușit să determine în mod sinodal pe următorul Papă să susțină Simbolul de
Credință în formă corectă, fără adaosul filioque.
3. Erezia Filioque a fost adoptată de Papă și generalizată abia în anul 1015 - de
unde se vede că aplicarea acestei așa-zise iconomii, timp de sute de ani, este o
minciună grosolană.

În anul 1054, creștinătatea apuseană s-a despărțit, datorită învățăturilor eretice, de


Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Ce urmăresc acești pretinși teologi din vremea
noastră prin aceste false tălmăciri a unor evenimente din istoria Bisericii? Vor să ia
apărarea ierarhilor lăudați că ar avea cuget ortodox, dar nu întrerup comuniunea cu
ereticii ecumeniști.

Acești așa-ziși teologi, caută să ne convingă pe noi că ar trebui să aplicăm


iconomia și să așteptăm sute de ani până când ierarhii cu cuget ortodox vor trece la
fapte și vor opri comuniunea cu ereticii. Acestor teologi înșelători le răspundem că
noi, cei îngrădiți de erezie, mai putem aștepta până când acești ierarhi lăudați vor
trece la fapte, numai că nu putem să nu le atragem atenția că s-ar putea ca
Dumnezeu să nu mai aibă răbdare.

Dacă acești episcopi ortodocși cu numele, vor muri înainte de a întrerupe


comuniunea cu ereticii ecumeniști, ei vor fi găsiți la Judecată în stare de vrăjmași
ai lui Dumnezeu. Toți Sfinții Părinți arată că aceia care sunt în comuniune cu
ereticii sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu. La nimic nu folosesc bunele intenții și
cuvintele frumoase atâta timp cât faptele demonstrează identitatea de credință cu
cea a ereticilor cu care se găsesc în comuniune.

Acum revenim la tema praznicului de astăzi. Spunem că Duminica Ortodoxiei


este cel mai important praznic cu caracter dogmatic, din cuprinsul anului
bisericesc. Cu această ocazie, Sfinții Părinți au rânduit să fie citite și
condamnate de întreaga comunitate creștină a Bisericii Ortodoxe, toate ereziile
apărute până în prezent, și care deja au fost osândite în cadrul Sinoadelor
Ecumenice și locale.

Erezia este un păcat de moarte, o boală a sufletului, care este produsă de o ca-
tegorie specială de demoni numiți arhiconi, adică cei mai mari și mai puternici în
cadrul ierarhiei satanice. Aceștia afectează partea rațională a sufletului, așa încât
omul ajunge să amestece mintea lui, de multe ori fără să fie conștient de acest
lucru, cu cugetarea trupească, sau filosofia minții omului pătimaș în înțelegerea
învățăturii de credință.
Sfântul apostol Petru zice: ”Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul,
umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, Căruia staţi împotrivă, tari în
credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.” (I Petru 5, 8-9)
Adică în credința ortodoxă! Acest cuvânt se referă în general la toate categoriile de
demoni, din care fac parte bineînțeles și demonii arhiconi, care-i fac pe credincioși
să cadă în diferite erezii. Acțiunea și efectul lor se produce imediat în sufletul
oamenilor care sunt robiți de diverse patimi ca de exemplu: slabă credință,
nepăsare, lipsă de trezvie, necunoașterea învățăturii Bisericii, trufie, egoism,
dorință de stăpânire și altele. Dacă omul se învoiește cu sugestiile acestor arhiconi,
el imediat cade în cugetare eretică. Această stare nu este nici nevinovată, și nici
lipsită de responsabilitate.

Sfântul ierarh Ignatie Briancianinov arată că orice erezie conține în ea păcatul hulei
împotriva Duhului Sfânt. Tot el spune că mulți creștini sunt în pericolul de a
accepta diferite învățături eretice larg răspândite în societate pentru motivul că nu
cunosc învățătura dogmatică a creștinismului.

Sfântul ierarh Ignatie atrăgea atenția asupra unei scrisori adresate mirenilor,
zicând, auziți: ”Neștiind adevărata învățătură creștină, puteți primi un gând min-
cinos, hulitor de Dumnezeu drept adevăr, vi-l puteți însuși, iar odată cu el vă veți
însuși și pierzarea veșnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui. Acele
nedumeriri pe care deja le-ați exprimat în scrisoarea dvs (adică de ce nu se pot
mântui păgânii și ereticii - întreba acea femeie în scrisoare) - sunt niște vrăjmași
cumpliți ai mântuirii dvs - spune Sfântul ierarh Ignatie. Miezul lor este lepădarea
de Hristos. Nu va jucați cu mântuirea dvs!” Puteți citi aceasta în cartea: ”Scrisori
către mireni”.

Deci am văzut că prin învoirea cu erezia chiar pe fondul necunoașterii, chiar și în


mod inconștient, omul se desparte de Dumnezeu și moare duhovnicește.

Dacă am văzut până aici cât de ușor pot creștinii să cadă în influența diverselor
învățături și teorii eretice, să vedem ce leac au pregătit Sfinții Părinți pentru a ajuta
pe credincioși să se elibereze de efectele ereziilor. Tratamentul vindecător este
slujba Sinodiconului Ortodoxiei - prin care sunt lepădați și pedepsiți cu anathema
toți ereticii și toate ereziile apărute până în prezent. Această rostire împreună mai
întâi de către arhiereu și de către preoți și apoi repetată de 3 ori de tot poporul
credincios a anathemelor contra ereziilor, are rolul de a exorciza pe creștini de
toate păcatele, cugetele și influențele știute și neștiute sau uitate care afectează
partea rațională a sufletului.
Anathema este pedeapsa bisericească maximă și cea mai înfricoșătoare prin care
ereticul sau apostatul este scos în afara Bisericii, dacă avea hirotonie este caterisit,
și dacă era laic (deci în ambele situații), sunt opriți de la a primi Sfintele Taine. În
vechime, atunci când apărea în viața Bisericii acești eretici care răspândeau erezii
noi, încă necondamnate, atunci ierarhii care luau aminte la ei înșiși și la toată turma
la care Duhul Sfânt i-a pus episcopi conform Faptelor Sfinții Apostoli cap.20,
convocau degrabă sinoade în care îi judecau pe eretici, căutând să îi aducă la
pocăință, adică să lase învățăturile greșite și să se întoarcă la Credința Ortodoxă.
Dacă ereticii stăruiau în răutate și în erezie, atunci prin hotărâri sinodale erau
pedepsiți cu Anathema și scoși definitiv în afara Bisericii Ortodoxe.

Așa cum dogmele Credinței rămân mereu neschimbate de-a lungul timpului, tot
așa și anathemele fixate împotriva ereziilor și a ereticilor care atacă dogmele
ortodoxe rămân neclintite până la sfârșitul veacurilor. Este absolut imposibil ca o
anathemă dată de Sfinți în cadrul unui sinod și confirmată de sinoadele următoare
să fie validă sute sau chiar peste o mie de ani și să vină la un moment dat un ierarh,
un inovator și să zică: „Sfinții de atunci au greșit, că n-au avut dragoste!” - așa
încât el, încălcând toată tradiția și tot adevărul Sfintelor Canoane, să ridice acea
anathemă în situația în care ereticii pedepsiți atunci nu numai că nu s-au pocăit, dar
au adăugat și multe alte erezii față de cele din trecut.

Izbăvirea de pedeapsa anathemei se poate face numai individual. Atunci când omul
eretic se hotărăște sincer și din tot sufletul să părăsească credința lui cea rea, și să
vină la lumina Ortodoxiei. În acest caz, credinciosul acela rostește el însuși
anathema asupra învățăturilor greșite ale confesiunii din care făcea parte, apoi prin
botez, este primit ca membru adevărat al Bisericii. Altă cale de a scăpa de
anathema și de osânda veșnică nu există, fraților.

Aș vrea să înțelegeți că un eretic, oricâtă simpatie și prietenie ar manifesta față de


Ortodoxie, fie că se roagă împreună cu Patriarhul, sau cu episcopii și preoții
ecumeniști, fie că aduce daruri materiale, fie că face fundație de caritate, sau oferă
obiecte bisericești (icoane, Sfinte Moaște), sau orice faptă bună ar face, atâta timp
cât el nu renunță la absolut toate ereziile lui, el trebuie văzut ca un eretic, un hulitor
de Dumnezeu și un om supus anathemei.

Poate că va veni vremea când noi nu vom mai putea vorbi public, sau alte rele vom
suferi, dar aș vrea să țineți minte un lucru foarte important: așa cum Domnul nostru
Iisus Hristos nu îi iartă pe păcătoșii care hulesc pe Duhul Sfânt, tot așa și noi
creștinii ortodocși nu avem voie să îi iertăm pe ereticii care nu se pocăiesc. Ar
trebui să îi avertizăm pe eretici asupra rătăcirii în care se află ei, și în cazul în care
refuză adevărul, atunci trebuie să îi ignorăm, evitând orice legătură cu ei.

Dacă cercetăm istoria Bisericii, reflectată în viețile Sfinților, constatăm că marii


ereziarhi au fost oameni robiți de diverse patimi. Astfel, ereticul Apolinarie era
prea curvar, Eutihie monofizitul era robit de patima iubirii de bani, Arie, hulitorul
Fiului lui Dumnezeu era cumplit de desfrânat, Papa Nicolae I, cel ce a încercat să
răspândească erezia filioque, era stăpânit de patima trufiei, apoi dacă ne apropiem
de timpurile noastre, constatăm că ierarhii care au introdus erezia ecumenistă în
viața Bisericii au fost apostați - fie masoni, fie serghianiști (adică colaboratori cu
politicienii atei). Patriarhul Meletie Metaxakis al Constantinopolui a fost autorul
schismei noului calendar și a altor reforme de tip ecumenist, a fost membru în
organizația ocultă a masoneriei. Cel ce a ridicat anathema pusă asupra ereticilor
papistași în 1964, Patriarhul Ecumenic Athenagora, a fost mason de gradul 33 în
ritul scoțian.

Patriarhul Iustinian Marina, cel ce a afiliat Biserica Ortodoxă Română la orga-


nizația eretică a ”Consiliului Mondial al Bisericilor” a fost în permanență un bun
prieten și colaborator al comuniștilor atei - fapt grav și inadmisibil pentru un ierarh
ortodox. Iată ce caracterizare îi făcea preotul martir Dimitrie Bejan care a înfruntat
prigoana ateistă în cei 22 de ani petrecuți în închisori și lagăre din Uniunea
Sovietică și Republica Populară Română: ”Prin politica lui bisericească, el crede că
salvează ortodoxia locală, excluzând amestecul proniei divine în lume s-a substituit
Divinității. Gheorghiu-Dej i-a pus mitra în cap, iar Popa Ioniță din Băbeni (adică se
referă la Patriarh), cocoțat pe scaunul patriarhal, îl tămâiază pe satana îndemnând
pe credincioși să strige: ”Slavă marelui Stalin - dascălul și învățătorul popoarelor!”
Și zice preotul martir Dimitrie Bejan: ”Cei ce zic și fac ca el - adică precum
Iustinian Marina - au căzut din Ortodoxie.” - din cartea ”Vifornița cea mare”.

O altă critică asupra politicii bisericești greșite, de colaborare între puterea


ierar-hică a Bisericii și conducătorii comuniști atei - a făcut-o Sfântul Ioan
Iacob Hozevitul. Auziți ce zice el: ”Astăzi ce ne este dat să vedem în lumea
creștinilor noștri? Cutare frate sau cleric predică învățătura comunistă, laudă
dogmele cele fără de Dumnezeu ale ateilor, ba face tovărășie cu dânșii și nimeni
nu se ferește de el. Nici nu i se dă pedeapsa cuvenită. Unii se mai feresc de cei
înșelați, iar alții mai habotnici îi laudă pe unii ca aceștia că au îndrăzneală și
sunt râvnitori ai dreptății. Dumnezeu să ne păzească de o asemenea
înșelăciune!”

Sfântul Ioan Iacob mai adăuga: ”Dacă socotim bine, vedem că înșelăciunea
comunistă, cu întunericul masoneriei și cu toată ceata ateilor din Apus, nu este
altceva decât o lepădare de credință. Ca să fie protejați de guvernul ateilor,
păstorii duhovnicești, adică ierarhii și preoții ascund astăzi toiagul mustrării și
pleacă steagul credinței în fața stăpânirii lumești.” - în cartea ”Hrana
duhovnicească” - puteți să o citiți.

Din toate acestea ne putem da seama ce fel de ierarhi au fost aceia care au adus
ecumenismul în patriarhia ortodoxă română? Se vede clar imoralitatea acestora
prin aceea că în timp ce în închisorile din România erau ținuți peste 1800 de preoți
ortodocși în regim de exterminare, ierarhii aceștia apostați lăudau neîncetat pe
conducătorii atei pentru distrugerea elitei spirituale a neamului românesc. Acești
ierarhi nu știau și nici măcar nu puteau gândi că în vremuri de prigoană Biserica
trebuie apărată prin mărturisirea curajoasă a Adevărului, indiferent de riscuri. Nu
prin compromisuri şi trădări.

Au existat în istoria Bisericii câteva cazuri de Sfinți care în tinerețea lor au avut o
perioadă de rătăcire, timp în care au căzut într-o erezie, dar mai târziu, prin
pocăință, au revenit la Ortodoxie. Și astfel și-au încheiat viața în sfințenie.

 Sfântul cuvios Gherasim de la Iordan, la începutul vieții lui pustnicești a fost


înșelat și atras de erezia monofizită care era foarte larg răspândită în
vremea aceea în Palestina. Însă auzind de rătăcirea lui, a intervenit Sfântul
cuvios Eftimie cel mare și l-a adus din nou în Biserica Ortodoxă.
 Sfântul cuvios Ioanichie cel mare, în tinerețe, datorită neștiinței, căzuse în
erezia iconoclastă. Dar l-a salvat printr-o minune un Sfânt sihastru care l-a
întâlnit în Olimpul Bitiniei și prin pocăință l-a adus din nou în Biserica
Ortodoxă.
 În vremurile mai apropiate de noi, Sfântul ierarh Varnava cel nebun întru
Hristos, arhiereu vicar la Nizhny Novgorod, datorită slăbiciunii sufletești, a
semnat în anul 1923 un act bisericesc prin care era parțial de acord cu
gruparea eretică numită ”Biserica înnoitorilor”. Această grupare eretică
era formată din clerici ruși răzvrătiți împotriva ierarhiei ortodoxe legitime
și care colaborau cu poliția secretă comunistă GPU și care aveau ca scop
distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse și înlocuirea ei cu o structură pseudo-
bisericească comunistă. În decizia sa de a se lepăda de orice colaborare cu
clericii aserviți regimului politic ateist sovietic, Sfântul ierarh Varnava a
fost ajutat de o Sfântă cuvioasă - Maria Ivanovna de la M-rea Diveevo,
cunoscută pentru harismele sale. Citind viața Sfântul ierarh Varnava, vedem
nu numai că s-a lepădat public de semnătura de pe acel act eretic, dar în
plus, și-a luat aspru canon al nebuniei pentru Hristos. În felul acesta
ierarhul a reușit să evite orice colaborare cu ateii comuniști și cu clericii
serghianiști trădători, însă pentru împotrivirea lui, a avut de suferit toată
viața în închisorile, lagărele și exilurile îndurate în Uniunea Sovietică.

Din exemplele celor trei Sfinți pe care i-am prezentat, s-a văzut rolul acestor Sfinți
care au intervenit în momentul lor de rătăcire, și i-au ajutat să revină la Ortodoxie.

Un lucru înfricoșător avem noi de învățat din aceste exemple, anume: că dacă până
și acești oameni care petreceau numai în nevoință și în grija pentru mântuire, au
avut momente în care nu au putut pricepe pericolul ereziei, și numai prin
intervenția altor Sfinți s-au trezit la realitate și s-au întors, după care au primit
cununa sfințeniei, atunci ce putem să zicem de majoritatea credincioșilor de astăzi
care nici măcar nu cunosc în profunzime și nici măcar nu-i interesează Ortodoxia,
și dacă se va întâmpla ca ei să cadă în erezie, cine va fi Sfântul care va veni să-i
salveze, când este bine știut faptul că în zilele noastre este o criză a sfințeniei cum
n-a mai fost niciodată?

Ereziile care sunt mai îndepărtate de Credința Ortodoxă sunt mai ușor de recu-
noscut și de aceea ele reprezintă un pericol mai mic pentru creștini. Ereziile care
sunt în aparență mai apropiate de Credința Ortodoxă sunt mult mai periculoase
pentru că oamenii nu pot sesiza diferențele. Există în zilele noastre un mare pericol
reprezentat de așa-numitele ”cedări parțiale” pe care le fac episcopii în relațiile cu
ereticii. Ei spun că aceste cedări parțiale nu sunt periculoase pentru mântuire.
Oferim un exemplu pentru a înțelege: Conform Acordului de la Balamand din
Liban, din 1993, între ortodocșii ecumeniști și ereticii papistași, aceștia din urmă
au fost recunoscuți de ierarhii B.O.R. ca fiind ”Biserică soră”, cu taine valide, har
și succesiune apostolică. Apoi au făcut schimburi de studenți, le-au dat burse, au
slujit în bisericile lor, un singur lucru le mai lipsea - deci n-au dus unirea până la
capăt în sensul că lipsea coliturghisirea și împărtășirea din potirul comun. Acești
ierarhi vin acum și ne spun: ”Chiar dacă noi am semnat acele documente - care de
fapt sunt eretice, deși ei nu recunosc - numai pentru faptul că n-am săvârșit
procesul unirii cu ereticii până la capăt, voi ortodocșii care nu sunteți de acord cu
toate acestea, nu aveți voie să încetați comuniunea bisericească cu noi, ci trebuie să
faceți ascultare.”

Această părere a ierarhilor ecumeniști este greșită și inacceptabilă din mai multe
motive:
Sfinții Părinți au arătat clar că papistașii sunt eretici, nu au Biserică, nu au Taine și
nu au har.

Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol oferă dreptul de a întrerupe pomenirea


ierarhului pentru propovăduirea publică a unei erezii. Absolut nici un canon nu
prevede că singurul motiv întemeiat pentru oprirea comuniunii ar fi fapta împăr-
tășirii ierarhilor din potirul comun cu ereticii.

Nici măcar unul din Sfinții care au scris profeții despre vremurile din urmă nu au
menționat că se va produce o revenire masivă a papistașilor la Ortodoxie în
vremurile din urmă. Ba dimpotrivă: Sfântul cuvios Lavrentie de Cernigov arată că
ereticii nu se vor pocăi și nu se vor mântui.

În secolul al XIX-lea, Sfântul ierarh Teofan Zăvorâtul, cunoscând vulnerabilitatea


creștinilor de a cădea în tot felul de erezii, recomanda ca Slujba Sinodiconului
Ortodoxiei să fie săvârșită în toate bisericile din toate locurile.

În Patriarhia Ortodoxă Română, majoritatea creștinilor nici măcar nu au auzit de


Slujba Sinodiconului Ortodoxiei, întrucât ea a fost scoasă din cartea Triodului.
Motivul acestei absențe nu-l cunoaștem. S-ar putea ca Slujba Sinodiconului să fie
scoasă din aceleași motive pentru care din cartea Moliftelnicului, edițiile noi, sunt
eliminate toate rânduielile de primire a ereticilor care se pocăiesc și se întorc la
Ortodoxie. Se poate crede că ierarhii români nu au nici un interes ca poporul
creștin să cunoască pericolul ereziilor. Numai că în felul acesta, românii pot fi ușor
manipulați și conduși de politicieni și colaboratorii lor, spre obiectivele construirii
Noii Ordini Mondiale.
În cadrul Uniunii Multiconfesionale pe care apostații o pregătesc, Ortodoxia poate
fi admisă doar cu statutul inacceptabil de biserică oarecare, egală cu alte așa-zise
biserici eterodoxe și confesiuni, dar nicidecum cu statutul ei de Unica, Sfântă,
Sobornicească și Apostolească Biserică.

De obicei în această Duminică, se citesc în biserici pastorale sinodale unde se


spune de obicei că pericolul ereziilor a dispărut demult. Așa că oamenii să fie
evlavioși, cuminți, ascultători, și în mod tradițional să contribuie cu bani pentru
realizarea ”Fondului Misionar Central”… Suntem chemați să înțelegem că trăim
vremuri dificile, fapt pentru care suntem datori să facem multe sacrificii pentru a
supraviețui.

În încheiere doresc să subliniez că dacă ni se va cere, vom face renunțări și


sacrificii ce țin de lumea aceasta trecătoare. Dar un singur lucru nu vom ceda
niciodată: Credința Ortodoxă pe care am moștenit-o ca pe o comoară de la Sfinții
noștri Părinți.

Chiar dacă astăzi este lovită și trădată chiar de către cei care sunt chemați să o
apere, ea rămâne neînvinsă și mereu strălucitoare. În această Credință Ortodoxă
trăim. În ea mărturisim, cu ea nădăjduim că ne vom înfățișa la Înfricoșătoarea
Judecată a Lui Dumnezeu. Lui I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în
vecii vecilor, Amin !

Sursa: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2018/03/01/predica-pr-spiridon-rosu-de-la-
schitul-radeni-in-duminica-ortodoxiei-25-februarie-2018/
Vademecum creştin orthodox - Ce este ortodoxia? Cunoştinţe minim
necesare în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi

Ortodoxie înseamnă dreaptă mărire. De aceea este necesar să se precizeze a cui


dreaptă mărire. În toate religiile există ortodoxie şi devieri de la ea. Trebuie deci să
spunem că suntem creştini ortodocşi ca să se înţeleagă că suntem drept măritori
ai lui Hristos.

Termenul vine din limba greacă şi are corespondent în limbile slave pe cel de
"pravoslavnic". Dreaptă mărire înseamnă şi dreaptă credinţă. De aceea preotul se
adresează poporului în Biserica Ortodoxă cu "drept măritori creştini".

Pentru creştinism dreapta credinţă înseamnă învăţătura lăsată de Hristos


Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi care au urmat lor şi care au recunoaşterea
Bisericii că prin ei a grăit Sfântul Duh.

Celor ce mărturisesc dreapta credinţă, deci sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, le


este făgăduită de Dumnezeu mântuirea. Nu sunt deja mântuiţi, cum amăgesc pe
credincioşii lor unele culte neoprotestante. Ca să primească mântuirea făgăduită
creştinul ortodox trebuie să împlinească şi poruncile care s-au dat odată cu
făgăduinţa.

Nu este uşoară trăirea în ortodoxie, de aceea oamenii au primit aşa de uşor


simplificările propuse de alte culte creştine. Dumnezeu ştie ce va face cu ei.
Nădăjduim că vor primi şi ei într-un fel mila lui Dumnezeu, căci multe feluri de
locaşuri ni s-a spus că sunt în Împărăţia Lui.
Noi să rămânem în Biserica Ortodoxă, căreia i-a fost făcută făgăduinţa mântuirii.
Se satură mai sigur cei invitaţi la masă. Ortodoxia este grea, omeneşte vorbind,
adică fără ajutorul lui Dumnezeu. Celor care iau jugul Lui cel bun, El le-a
făgăduit să le facâ sarcina uşoară.

A crede că este mântuire şi în afara creştinismului este o hulă la adresa lui


Dumnezeu: este ca şi cum am spune că Hristos a venit degeaba, din moment ce era
nădejde de mântuire şi fără El.

Nu ne este îngăduit nici a crede că este mântuire chiar la creştini în afara celor
făgăduite de El doar dreptcredincioşilor. Noi putem doar să ne rugăm ca şi ei să
cunoască mila lui Dumnezeu. Nu ne putem arăta însă mai milostivi decât
Dumnezeu, nu le putem recunoaşte noi că vor primi ceva ce nu le-a făgăduit
Dumnezeu.

Alminteri, mă tem că este, de asemenea, o hulă la adresa lui Dumnezeu, căci a-I
răstălmăci învăţătura şi a-I schimba rânduiala lăsată în Biserică pentru mântuirea
oamenilor înseamnă a-L face mincinos, înseamnă a-I nega dumnezeirea; numai
opera unui om poate fi schimbată de alţi oameni ce se cred mai înţelepţi.

Fiind dumnezeiască, adică lăsată de Dumnezeu, învăţătura ortodoxă nu poate fi


înţeleasă cu mintea şi nu poate fi urmată cu fapta decât cu ajutorul lui
Dumnezeu. Dar fiind dumnezeiască este şi desăvârşită. Când ajunge să fie
înţeleasă i se vede desăvârşirea în faptul că are răspuns la toate întrebările şi că
totul concordă, toate se sprijină unele pe altele.

Învăţătura celorlalte culte creştine, fiind făcută după mintea omenească, aparent
este mai lesne de înţeles, de aceea unii o primesc cu uşurinţă, dar pentru cine
ajunge să înţeleagă apare plină de contradicţii. Toţi spun că ei deţin adevărul, dar
adevărul nu poate fi decât unul. Nu există grade de adevăr. Nu poate fi adevărat că
diferitele zise "biserici" deţin fiecare o parte din adevăr, iar adevărul întreg ar
apărea prin unirea acestor "biserici". Adevărul îl ai sau nu-l ai!

Pot fi însă grade de erezie. Nu se pot compara cei care spun că Domnul nostru Iisus
Hristos a fost un simplu om care a avut harisma prorociei cu cei care Îl recunosc
de Dumnezeu adevărat şi om adevărat, dar cu firile amestecate într-o singură
persoană.

Că este de la Dumnezeu ortodoxia se vede şi din generozitatea ei, care nu poate


fi decât dumnezeiască: ni se făgăduieşte mântuirea ca fii ai lui Dumnezeu,
îndumnezeiţi prin har şi de aceea moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.

Prin chiar învăţătura lor, celelalte culte nu aspiră decât cel mult la un statut de
tolerat în Împărăţie, pentru că oamenii sunt justificaţi înaintea lui Dumnezeu prin
jertfa Fiului, fără a fi îndumnezeiţi.

În rotunjimea desăvârşită a învătăturilor sale, în lipsa oricărei fisuri, ortodoxia este


şi nespus de frumoasă, iar trăirea ei autentică umple sufletul de o bucurie ce nu
poate fi decât dumnezeiască.

Respectând nelimitat libertatea omului, ortodoxia lasă pe fiecare să dea obolul


său din dragoste, după cum vrea şi după cum poate (nu se face referire la ceea ce
cer unii preoţi pentru ei cu diferite prilejuri, ci la ce se dă de credincioşi în mod
liber la altar pentru Biserică; a nu se pune păcatele personale ale acestor oameni,
popi sau preoţi, pe seama Sfintei Biserici).

De aceea, comparativ cu alte culte care în tradiţia Vechiului Testament cer


zeciuială pe venitul declarat, Biserica Ortodoxă este mai săracă şi-i poate ajuta pe
oameni mai puţin în cele pământeşti şi trupeşti. De fapt şi în învăţătura sa se pune
accentul pe cele sufleteşti şi pe viaţa viitoare, căci pentru aceasta a lăsat Hristos
Biserica pe pământ după Înălţarea Sa la cer, nu ca instituţie socială. Acelea
trebuie făcute cu prioritate, dar nici acestea lăsate, de aceea Biserica Ortodoxă
ajută şi ea pe cât poate pe nevoiaşi. Scopul ei este să-i facă pe oameni buni
creştini, deci şi milostivi, ca astfel săracii să fie ajutaţi direct de cei bogaţi şi toţi
să se mântuiască.

Chiar dacă ar ajuta însă numai cu cuvântul, în el este Adevărul, deci în cele ce sunt
cu adevărat importante pentru mântuire Biserica Ortodoxă este singura care poate
ajuta.

Într-un exemplu mai idilic, Biserica Ortodoxă este ca fata săracă aleasă de Împărat
să-i fie singura mireasă pentru frumuseţea şi curăţia ei, care o fac să fie singura lui
iubită.

Avem a mulţumi lui Dumnezeu că suntem ortodocşi. Îndreptăţirea nu este a


noastră, ci a credinţei noastre. Nu avem nici un merit, deci nu trebuie să ne
mândrim. Avem numai obligaţii:
 să ne rugăm pentru strămoşii noştri care, cu multe jertfe, au adus până la
noi dreapta credinţă,
 să ne rugăm pentru toţi cei care trăiesc amăgiţi şi înşelaţi de rătăcite
învăţături neortodoxe ca să-i lumineze Dumnezeu şi să-i aducă şi pe ei în
Biserica Sa,
 să ne rugăm pentru primirea, păstrarea şi sporirea harului fără de care
nimic nu vom putea face.

Degeaba ne numim ortodocşi dacă nu împlim poruncile; pierdem şi noi


făgăduinţa.

Trebuie să mărturisim dreapta credinţă şi să apărăm ortodoxia. Ca să facem


aceasta neprecupeţind nimic trebuie să fim îndrăgostiţi de ortodoxie din inimă,
iar in minte să fim pătrunşi de valoarea ortodoxiei comparativ cu celelalte
învăţături de credinţă.

Un exemplu sugestiv în acest sens ar fi cazul unui om care are de apărat ceva.
Dacă ştie că posedă un mărgăritar de mare preţ, pe care nu-l va mai găsi în altă
parte, se va lupta să-l apere cu preţul vieţii şi nu îl va schimba cu voia lui pentru
nimic în lume. Dacă însă crede că posedă ceva fără valoare deosebită şi râvna
lui de apărător va fi mai mică şi cu uşurinţă îl va schimba pe altceva.

Iată de ce este foarte important să înţelegem cât se poate de bine învăţătura


ortodoxă, dar nu prezentată singură, ca de obicei, ci în diferenţiere cu altele. Mai
mult, trebuie să ştim prin ce este superioară altora, ca sa o preţuim la adevărata
valoare. Aşa cum bijutierii învaţă şi cum să separe falsurile de aurul adevărat, şi
ortodocşii trebuie să ştie cum îşi ascund ceilalţi falsurile lor şi ce consecinţe au
diferenţele de fond din spatele aparenţelor ce ni se par tolerabile.

Dacă pentru orice abatere de la dreapta credinţă se pierde harul, iar fără el nu este
mântuire, înseamnă că nu pot fi acceptate diferenţele, oricât de mici ar fi ele.

Acestei necesităţi încearcă să îi răspundă acest mic catehism de credinţă ortodoxă.


Nu prezintă lucrurile academic, nu este plin de citate. Ortodoxia nu s-a răspândit
numai cu Biblia în mână, ci şi de la gură la gură. Deci nu se putea baza numai
pe citate, ci pe mărturisirea unei convingeri la care s-a ajuns cu timpul prin
lecturi, prin rugăciune, prin experienţă proprie. Este ca o povestire a ceea ce ar
trebui să rămână dupa citirea Sfinţilor Părinţi. Nu se găseşte totul la unul
singur. Ceva de la unul, ceva de la altul, dar totdeauna din filonul nepreţuit al
ortodoxiei.

Coborând la origini, căutând să rămână în duhul Sfinţilor Părinţi, acest mic


catehism se distanţează pe ici, pe colo de marile catehisme din ultimele veacuri,
care au fost atinse în învăţătura lor de influenţe străine ortodoxiei, în primul rând
din partea şcolasticii apusene.

Dacă titlul acestei introduceri este o întrebare, răspunsul este: ortodoxia este ceea
ce avem de apărat. Învăţătura ei ne-a fost lăsată de Dumenzeu spre păstrare şi
mărturisire, cu gura şi cu viaţa, nu spre negociere. Principalul merit al ortodoxiei
constă în faptul că a fost conservatoare. Cu toate conotaţiile negative ale acestui
cuvânt în contemporaneitate, trebuie să rămânem aşa, ca să nu-L pierdem pe
Hristos o dată cu schimbarea învăţăturilor Lui.
Sinodiconul Ortodoxiei - o pravilă uitată a Sfintei Tradiţii, rânduită pentru
Duminica Ortodoxiei

Synodikonul originar al Icoanelor (843)

Datori suntem lui Dumnezeu ca o dată pe an să-I aducem mulţumire în acea zi


când am redobândit Biserica lui Dumnezeu, s-au dovedit dogmele adevăratei
credinţe şi s-au aruncat hulele răutăţii.

Urmând ziselor prooroceşti, învăţăturilor apostolice şi întemeindu-ne pe cele din


Evanghelii, ne adunăm în această zi de prăznuire. Căci Isaia spune că ostroavele
vor fi supuse lui Dumnezeu - înţelegând prin ostroave Bisericile neamurilor, prin
Biserici nu măreţele lăcaşuri bisericeşti, ci plinătatea celor ce cu credinţă şi evlavie
se roagă în ele ci laude şi cântări. Apostolul îndeamnă la acelaşi lucru – când ne
porunceşte să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii, şi spunând că dacă este cineva în
Hristos, este făptură nouă - să ne înnoim.

Apoi sunt cuvintele Domnului, care trebuiesc luate profetic: Şi era atunci la
Ierusalim, a spus El sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Prin iarnă se
înţelege fie cea duhovnicească (iarna), potrivit căreia neamul jidovesc ridică
vârtejuri de sete de sânge şi turbare împotriva Mântuitorului nostru, fie ceea ce
tulbură simţurile trupeşti când se schimbă vremea şi se face ger, căci era o iarnă cu
noi – una îndelungată şi grea, şi nu numai un anotimp trecător – ci una de mare
răutate, răspândind sălbăticie, dar acum a înmugurit nouă întâiul anotimp,
primăvara darurilor lui Dumnezeu, în care ne-am adunat împreună să aducem jertfă
de laudă lui Dumnezeu, roada faptelor bune sau cum spune mai bine psalmul: vara
şi primăvara Tu le-ai zidit. Adu-ţi aminte de aceasta.

Pentru vrăjmaşii care îl ocărăsc pe Domnul şi în cele din urmă defăimează sfânta
Lui slăvire în Sfintele icoane, înălţându-se cu semeţie în hulele lor: Domnul
minunilor îi va zdrobi şi va prăvăli la pământ îndrăzneala lor.

El nu trece cu vederea glasul celor ce-I strigă: Adu-Ţi aminte, Doamne de ocara
robilor Tăi pe care o port în sânul meu, de la multe neamuri. Adu-Ţi aminte,
Doamne, de ocara cu care m-au ocărât vrăjmaşii Tăi, cu care au ocărât paşii
unsului Tău.

Căci “unsul” înseamnă cei ce au fost mântuiţi prin moartea Sa şi au crezut în El,
prin propovăduirea cuvântului şi prin închipuirea în icoane. Pentru că în acest fel
marea lucrare a iconomiei Sale, împlinită prin Cruce şi patimile îndurate şi
minunile pe care le-a lucrat atât înainte cât şi după Cruce, este făcută cunoscută
celor ce s-au mântuit. Iar pilda patimilor Sale trece la apostoli şi apoi la mucenici,
şi coboară prin ei, la mărturisitori şi asceţi.

Aceasta este ocara, cu care vrăjmaşii Domnului m-au ocărât, cu care au ocărât paşii
unsului Său, pe care o are în vedere Dumnezeul nostru. Inima Sa este plină de
mângâiere şi El este înduplecat de rugăciunile Maicii Sale şi ale apostolilor şi
tuturor sfinţilor. Căci şi ei împărtăşesc ocările ce I s-au adus şi cu El împreună s-au
batjocorit şi în icoane, aşa încât în felul în care au împărtăşit cu El pătimirile cărnii,
în acelaşi fel au împărtăşit cu El şi necinstirea icoanelor. Dumnezeu a lămurit în
cele din urmă voia Sa de acum şi a făcut încă o dată ceea ce a îndeplinit mai
înainte. Căci mai înainte, după ce au trecut mulţi ani când Sfintele icoane au suferit
defăimare şi ruşine. El şi-a recăpătat închinarea. Acum, pentru a doua oară, după o
scurtă vreme de treizeci de ani de răutate, El a redat sufletelor noastre nevrednice
slobozirea din defăimare, mântuirea celor ce pătimesc, a reînnoit mărturisirea
evlaviei, a întărit cinstirea icoanelor şi praznicul ce aduce toate aceste daruri
mântuitoare.

Căci în icoane, noi contemplăm patimile învăţătorului pentru mântuirea noastră,


Crucea, mormântul, porţile şi încuietorile iadului, luptele mucenicilor, cununile lor,
mântuirea însăşi, pe care Judecătorul luptei şi Dătătorul de premii şi de cununi a
dat-o în mijlocul pământului.

Astăzi prăznuim această sfântă zi şi bucurându-ne împreună în psalmi şi cântări


aducem rugăciuni şi ectenii.

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci
minuni!

Căci Tu îi ruşinezi pe cei ce nu Te slăvesc şi pe cei ce îndrăznesc cu semeţie să


lupte împotriva icoanei Tale îi faci fricoşi şi îi pui pe goană.

Dar aici este mulţumirea către Dumnezeu şi izbânda strălucită asupra vrăjmaşilor
credinţei; şi încă o hotărâre puternică şi amănunţită limpezeşte aceste neînţelegeri
şi lupte (ce au avut loc) împotriva iconoclaştilor.

Acum când ne sălăşluim în Ierusalimul cel de sus, în locul de odihnă de după


trecerea prin pustie, urmându-i lui Moise şi mai mult, supunându-ne dumnezeieştii
porunci, aşezăm un stâlp din pietre tari, gata să fie scris, este drept şi cuviincios ca
să înscriem în inimile fraţilor binecuvântările ce se cuvin celor ce au păzit Legea şi
blestemele pe care şi le-au atras asupra lor nelegiuiţii. De aceea într-un glas zicem:

1. Celor ce mărturisesc întruparea Cuvântului prin cuvinte, cu gura, în inimă şi


minte, în scris şi în icoane: Veşnica lor pomenire!
2. Acelora ce cunosc deosebirea după firi ale unuia şi aceluiaşi ipostas al lui
Hristos şi îi recunosc însuşiri atât create cât şi necreate, văzute şi nevăzute, ca
pătimitor şi nepătimitor, mărginit şi nemărginit; cei ce atribuie naturii dumnezeieşti
cele necreate, iar naturii omeneşti celelalte însuşiri, printre care şi mărginirea, şi
proclamă aceasta atât în vorbă cât şi în icoane: Veşnica lor pomenire!
3. Acelora care crezând şi mărturisind, propovăduiesc cuvintele Evangheliei în
scrieri, în fapte şi în forme, şi adună acestea într-o singură datorie ce cuprinde atât
propovăduirea prin cuvinte şi întărire sigură a adevărului prin icoane: Veşnica lor
pomenire!
4. Acelora care îşi sfinţesc buzele prin cuvânt şi celor ce se sfinţesc prin auzirea
acestor cuvinte, cunoscând şi propovăduind, ca şi ochii celor ce se sfinţesc prin
Sfintele icoane, conducând astfel mintea către cunoaşterea de Dumnezeu, ca şi prin
bisericile sfinţite, sfintele vase şi alte sfinte comori: Veşnica lor pomenire!
5. Acelora ce cunosc faptul că toiagul şi tablele, chivotul şi candela, năstrapa şi
altarul înfăţişau şi prefigurau pe Prea Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului şi de
asemenea că aceste lucruri o prefigurau, iar ea nu s-a prefăcut în ele, căci era
fecioară şi după naştere a rămas fecioară, şi prin urmare Fecioară trebuie să fie
înfăţişată în icoane şi nu preînchipuită în chipuri (tipuri): Veşnica lor pomenire!
6. Acelora ce cunosc, primesc şi cred în vedeniile prooroceşti, cărora însuşi
Dumnezeu le-a dat formă şi chip, pe care corul proorocilor le aduc şi le tâlcuiesc;
şi care, întăriţi de tradiţia scrisă şi nescrisă a Apostolilor, următori Părinţilor,
înfăţişează cele sfinte în icoane şi le cinstesc:Veşnica lor pomenire!
7. Acelora ce-l înţeleg pe Moise, şi spun, fiţi cu luare-aminte la voi înşivă ca în
ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi
văzut nici un chip, şi cunosc răspunsul potrivit, şi anume că atunci când vedem
ceva, vedem cu adevărat, aşa cum ne-a învăţat fiul tunetului, ce era de la început,
ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit
despre Cuvântul vieţii, şi pe acestea le mărturisim şi iarăşi, ca şi ceilalţi ucenici ai
Cuvântului, am mâncat şi am băut cu El, nu numai înaintea patimilor Sale, ci şi
după patimi şi înviere; celor ce se pricep să deosebească poruncile Legii de
învăţătura harului şi văd că El este nevăzut în cea dintâi, dar văzut şi pipăit în cea
de-a doua, şi prin urmare ca ceea ce a fost văzut şi pipăit trebuie să fie zugrăvit în
icoane şi slăvit: Veşnica lor pomenire!

Aşa cum au văzut proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum
au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită [oikumene],
cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne
întăreşte înţelepciunea sa proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi,
vorbim, propovăduim, îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu şi pe sfinţii
Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în biserici, în icoane, slujind şi prea
înălţându-L pe Unul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe sfinţi din cauza
Domnului lor ca pe cei ce sunt aproape de El şi îi slujesc, şi le dăm cinstirea
cuvenită.

Aceasta este credinţa Apostolilor, aceasta e credinţa părinţilor, aceasta este credinţa
ortodocşilor, aceasta este credinţa care a întărit lumea. După acestea să aclamăm
frăţeşte şi părinteşte pe vestitorii dreptei credinţe şi cinstiri întru mărirea şi cinstea
pentru care au luptat şi să zicem: lui Germanos, Tarasios; Nikephoros, Metodios,
ca unor adevăraţi arhierei ai lui Dumnezeu, apărători şi Dascăli ai ortodoxiei,
Veşnica lor pomenire.

Aceste binecuvâtări au ajuns până la noi, de la părinţi la fiii ce sunt râvnitori pentru
credinţa lor, iar blestemele îi covârşesc pe ucigaşii de părinţi, care dispreţuiesc
poruncile Stăpânului. De aceea, noi, în comuniunea evlaviei, le aruncăm obşteşte
blestemul pe care şi l-au atras asupra lor.
- Acelora ce primesc cu mintea lor iconomia întrupării lui Dumnezeu Cuvântului,
dar nu îngăduie ca aceasta să lucreze prin icoane şi prin aceasta par a primi în
vorbe mântuirea noastră, dar în adevăr o leapădă: Anatema!
- Acelora ce se joacă răutăcios cu cuvântul “nemărginit” şi prin urmare refuză să-L
zugrăvească în icoane pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care S-a făcut
părtaş sângelui şi trupului nostru, şi prin aceasta s-au arătat a fi nişte rătăciţi:
Anatema!
- Celor ce recunosc, chiar şi nevrând, vedeniile prooroceşti, dar primesc facerea
icoanelor a ceea ce au văzut – O minune! – chiar mai înainte de întruparea
Cuvântului, dar spun prosteşte că însăşi firea cea neomenească şi nevăzută a fost
văzută de cei ce au contemplat-o sau hotărăsc că acestea se pot înfăţişa ca chipuri,
figuri şi forme ale adevărului celor ce le văd, dar nu ar primi faptul că om S-a făcut
Cuvântul şi că patimile Sale pentru mântuirea noastră pot fi zugrăvite în icoane:
Anatema!
- Acelora care îl aud şi-L înţeleg pe Domnul ce zice: Dacă aţi fi crezut lui Moise,
aţi fi crezut şi Mie, şi celelalte, şi pe Moise zicând, Domnul Dumnezeul nostru va
ridica pentru voi din fraţii tăi un Prooroc ca şi mine, şi apoi spun că Proorocul este
primit, dar că ei nu vor zugrăvi prin icoane harul Proorocului şi mântuirea pe care
acesta a adus-o pentru întreaga lume, chiar dacă El a fost văzut şi a trăit printre
bărbaţi şi femei, şi a vindecat suferinţe şi boli cu lucrări puternice de vindecare, şi a
fost răstignit, şi îngropat, şi S-a sculat din morţi, şi a făcut şi a suferit toate acestea
pentru mântuirea noastră; Acelora care nu primesc că aceste lucrări mântuitoare,
împlinite pentru întreaga lume pot fi zărite în icoane şi nici slăvite şi cinstite în ele:
Anatema!
- Celor ce stăruie în erezia iconoclastă, ce e de fapt apostazie Hristoclastă şi nici nu
voiesc să fie duşi la mântuire prin legea lui Moise, nici nu aleg să trăiască evlavios
după învăţătura apostolică, şi nici nu sunt convinşi să lepede greşala lor prin
pildele şi sfaturile Părinţilor, nici sunt mişcaţi de armonia fiecărei părţi a Bisericii
lui Dumnezeu a toată lumea, ci o dată pentru totdeauna s-au supus sorţii jidovilor şi
păgânilor [lit: elinilor]; căci de îndată au hulit împotriva Arhetipului, şi nu s-au dat
în lături să facă chipul arhetipului identic cu însuşi arhetipul Acestora, deci care au
căzut nesăbuit în această greşală şi şi-au astupat urechile la orice cuvânt
dumnezeiesc şi învăţătură duhovnicească, şi sunt deja putreziciune şi s-au tăiat pe
ei înşişi de la trupul Bisericii: Anatema!
- Anastasie, Constantin şi Nichita, cei ce au pornit ereziile isauriene, oameni
păcătoşi şi călăuze spre prăpastie: Anatema!
- Teodot, Antonie şi Ioan, ce-şi dau răutăţile unul altuia, şi urmaşi mincinoşi ai
necredinţei: Anatema!
- Pavel care s-a întors la Saul şi Teodor numit Gastes şi Ştefan Molutes, ca şi
Teodor Criteanul, şi Louloudie leulx şi oricine este asemenea lor în necredinţă, în
orice stare a clerului sau altă cinste sau stare s-ar afla; tuturor acestora ce stăruie în
necredinţa lor:Anatema! Tuturor ereticilor: Anatema!
- Acelora ce folosesc spusele dumnezeieştii Scripturi ce sunt împotriva idolilor la
cinstitele icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi sfinţilor Săi: Anatema!
- Acelora ce împărtăşesc părerea celor ce batjocoresc şi necinstesc Sfintele icoane:
Anatema!
- Acelora ce spun că creştinii fac din icoane zei: Anatema!
- Acelora ce spun că altul decât Hristos Dumnezeul nostru ne-a izbăvit de rătăcirea
idolească: Anatema!
- Acelora ce îndrăznesc să spună că Biserica Sobornicească a primit idoli şi astfel
întinează toată taina şi batjocoresc credinţa creştinilor:Anatema!
- Gerontios, originar din Lampe, care a împroşcat veninul ereziei lui în Creta şi s-a
numit pe sine Unsul, spre răsturnarea, vai, a Iconomiei mântuitoare a lui Hristos,
dimpreună cu dogmele şi scrierile sale perverse şi cu cei ce cugetă la fel cu acesta,
să fie Anatema!
- Cei ce întreprind în genere a introduce oarecare investigare nouă în ce priveşte
negrăita Iconomie în trup a Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, şi a examina în
ce mod însuşi Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu frământătura omenească şi
potrivit cărui principiu a îndumnezeit trupul asumat, încercând să jongleze
logomahic (împotriva cuvântului) cu termeni dialectici ca „prin fire” (kata physin)
sau „prin adopţiune” (kata thesin) în privinţa noutăţii celei mai presus de fire
(hyper physin) a (unirii) celor două firi ale Dumnezeu-Omului, să fie Anatema!
- Cei ce se proclamă pe ei înşişi drept-cinstitori, dar introduc fără ruşine sau mai
degrabă fără evlavie în Biserica ortodoxă şi sobornicească neevlavioasele dogme
ale elinilor şi orientalilor (indienilor) referitoare la sufletele omeneşti, la cer, la
pământ şi la celelalte creaturi, să fie Anatema!
- Cei ce prea cinstesc pretinsa şi „nebuna înţelepciune” (I Cor. 3, 19) a filozofilor
celor din afară şi urmează celor ce o profesează (pe aceasta), admiţând (astfel)
metempsihozele sufletelor oamenilor (adică reîncarnarea) sau că şi acestea pier în
mod similar cu cele ale vieţuitoarelor neraţionale şi se întorc în nefiinţă, respingând
de aici Învierea, Judecata şi răsplătirea finală a celor făcute în viaţă, să fie
Anatema!
- Cei ce dogmatizează că materia şi Ideile sunt fără de început (eterne) sau
împreună fără de început (coeterne) cu Ziditorul a toate Dumnezeu, şi că cerul şi
pământul şi celelalte creaturi sunt veşnice şi fără de început, dăinuind pururea
nemodificate şi care se împotrivesc (astfel) Celui ce a zis: „cerul şi pământul vor
trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt. 24, 35), glăsuind cele deşarte şi
pământeşti şi atrăgând astfel blestemul dumnezeiesc asupra capetelor lor, să fie
Anatema!

- Cei ce zic că înţelepţii elinilor, cei dintâi ereziarhi şi care au fost deja zvârliţi
anatemei de cele şapte sfinte Sinoade Ecumenice şi de toţi Părinţii care au strălucit
în Ortodoxie, ca unii (ce sunt) străini de Biserica sobornicească, deci cei care zic că
aceştia, pentru bogăţia stricată şi necurată din scrierile lor, sunt cu mult mai buni şi
acum şi la judecata ce va să fie, decât bărbaţii cei binecinstitori şi ortodocşi, dar
care au putut greşi pentru patima şi neştiinţa omenească, să fie Anatema!
- Cei ce nu primesc cu credinţă curată şi simplă, din toată inima şi din tot sufletul,
minunile extraordinare ale Mântuitorului şi Dumnezeului nostru şi ale Stăpânei
noastre care L-a născut fără prihană şi ale celorlalţi Sfinţi, ci încearcă să le
defăimeze prin demonstraţii şi raţionamente sofistice drept (lucruri) imposibile sau
să le răstălmăcească după cum li se pare lor şi să le potrivească după părerea lor, să
fie Anatema!
- Cei ce împreună cu alte plăsmuiri mitice schimbă de la ei înşişi şi doctrina
noastră despre creaţie, admiţând ca adevărate Ideile platonice şi zicând că materia
de sine subzistentă îşi primeşte formele sale de la (aceste) Idei, defăimând astfel
deschis libertatea Ziditorului, Care a dus toate dintru nefiinţă la fiinţă şi în calitate
de Făcător, a fixat tuturor cu libertate suverană un început şi un sfârşit, să fie
Anatema!
- Cei ce zic că la învierea cea de pe urmă şi de obşte oamenii vor învia şi vor fi
judecaţi cu alte trupuri şi nu cu cele cu care au vieţuit în această viaţă, întrucât
acestea se corup şi pier, şi flecăresc lucruri deşarte şi zadarnice, în vreme ce însuşi
Hristos Dumnezeul nostru şi ucenicii Lui, învăţătorii noştri, ne-au învăţat că
oamenii cu trupurile cu care au vieţuit în această viaţă cu acestea vor fi şi judecaţi,
şi încă şi marele Apostol Pavel a învăţat în mod expres adevărul pe larg şi cu
exemple în cuvântul lui despre înviere (I Cor. 15, 12-55) dovedind pe cei ce cugetă
astfel a fi fără de minte; aşadar, cei ce se împotrivesc acestor dogme şi doctrine, să
fie Anatema!
- Cei ce admit şi predau vorbele elenice cele deşarte, adică cum că ar fi o
preexistenţă a sufletelor, că nu toate s-au făcut şi adus din nefiinţă, că ar exista un
sfârşit al pedepsei sau o restabilire a creaţiei şi a lucrurilor omeneşti, şi de aici
înţeleg Împărăţia Cerurilor ca ceva destructibil şi trecător, în vreme ce însuşi
Hristos Dumnezeul nostru ne-a învăţat că ea este veşnică şi indestructibilă, şi din
întreaga Scriptură veche şi nouă am primit aceea ca pedeapsă (finală) va fi
nesfârşită şi împărăţia veşnică; aşadar, cei care se pierd pe ei înşişi cu asemenea
cuvinte şi se fac şi altora pricină de osândă, să fie Anatema!
- Dogmele şi doctrinele elenice şi heterodoxe sau potrivnice credinţei celei
soborniceşti şi neprihănite a ortodocşilor introduse împotriva credinţei creştine şi
ortodoxe de Ioan Italos şi de acei dintre ucenicii lui care iau parte la pierzania lui,
să fie Anatema!
- Toate cele dogmatizate fără evlavie de monahul Nil ca şi cei ce au părtăşie cu ele,
să fie Anatema!
- Tezele găsite străine de dogmele cele drepte ale Bisericii în cele două tratate
scrise de Eustratios, fostul mitropolit al Niceei, împotriva armenilor şi care au fost
anatematizate:
- Cei ce introduc cu privire la negrăita Iconomie în trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos anumite rostiri deşarte şi zic sau
cugetă că umanitatea lui Hristos se închină (proskynein) Dumnezeirii celei
neapropiate ca un rob (doulikos) şi posedă condiţia veşnică de rob (douleian
aidion) ca o calitate fiinţială (ousiode) şi cu neputinţă de pierdut, să fie Anatema!
- Cei ce nu întrebuinţează cu toata evlavia distincţia ca pură operaţie intelectuală
(te kat’epinoian diairesei) cu scopul de a evidenţia doar alteritatea celor două firi ce
concurg în mod negrăit în Hristos şi sunt unite în El în mod neamestecat şi
nedespărţit, ci abuzează de o astfel de distincţie şi zic că umanitatea asumată este
altceva nu numai prin fire ci şi prin cinstire, şi că ea adoră (latreuei) pe Dumnezeu
şi îi aduce o slujire de rob, oferindu-i cinstea cuvenită ca pe un lucru datorat, la fel
ca „duhurile slujitoare” (Evr. l, 14) ce slujesc şi cinstesc pe Dumnezeu ca nişte
robi, şi care învaţă că doar firea asumată este propriu-zis Arhiereul cel mare şi nu
însuşi (ipostasul) Cuvântul lui Dumnezeu întrucât s-a făcut om, ca unii care prin
asemenea lucruri îndrăznesc să împartă ipostatic pe Unul Hristos, Domnul şi
Dumnezeul nostru, să fie Anatema!
- Cele introduse şi răspândite prin viu grai de Mihail, fostul dascăl, protecdic şi
maistor al retorilor şi de Nikephoros Basilakes, dascăl al Epistolelor, diacon al
Marii Biserici a lui Dumnezeu din Constantinopol, care au fost urmate şi de
Eustathios mitropolitul Dyrrachionului şi care au fost susţinute în scris mai cu
seamă de Soterichos, diacon al aceleiaşi Biserici, patriarh ales al marelui oraş al lui
Dumnezeu Antiohia, cel numit şi Panteugenos, şi celelalte lucruri introduse şi
publicate în scris de acelaşi Soterichos, şi care au fost anatematizate şi respinse mai
târziu chiar de ei înşişi, şi pe care le-a dezavuat şi azvârlit anatemei Sfântului Sinod
reunit din porunca lui Manuel. Marele împărat ortodox, porfirogenet şi autocrator
al Romeilor, Comnenul:
- Cei ce zic că jertfa cinstitului Trup şi Sânge din vremea Patimii lumii – spre –
mântuire a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, jertfa oferită de El
pentru a noastră mântuire în calitatea Lui de Arhiereu lucrând pentru noi potrivit
umanităţii sale – întrucât potrivit marelui în teologie Grigorie, însuşi este şi
sacrificator şi victimă - (Fiul) a oferit-o lui Dumnezeu Tatăl, dar nu a primit-o ca
Dumnezeu împreună cu Tatăl nici Cel Unul Născut, nici Duhul Sfânt, întrucât prin
aceasta exclud pe însuşi Dumnezeu Cuvântul şi pe Duhul Mângâietorul, Cel de o
fiinţă şi o cinstire cu El, de la cinstirea şi egalitatea cuvenită Lor ca Dumnezeu, să
fie Anatema!
- Cei ce nu admit ca jertfă adusă în fiecare zi de către cei ce au primit de la Hristos
puterea ierurgică (sacramentală) a celebrării dumnezeieştilor taine este oferită
(întregii) Sfintei Treimi, ca unii ce contrazic pe sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi
Vasile şi Ioan Hrisostom cu care împreună glăsuire (toţi) ceilalţi cu Dumnezeu
purtători Părinţi ai noştri în cuvintele şi scrierile lor, să fie Anatema!
- Cei ce aud pe Mântuitorul zicând despre celebrarea sacramentală (hierourgia)
dumnezeieştilor taine de El însuşi predată: „Aceasta să faceţi ca anamneză
(pomenire) a Mea” (Le. 22, 19), dar nu înţeleg corect termenul „anamneză”, ci
îndrăznesc a zice că jertfa adusă zilnic de cei ce celebrează dumnezeieştile taine
după cum a predat Mântuitorul nostru şi Stăpânul tuturor, înnoieşte jertfa
propriului Lui Trup şi Sânge adusă pe cinstita Cruce spre obşteasca răscumpărare
şi împăcare a firii omeneşti doar la modul imaginativ şi iconic (phantastikos kai
eikonikos), şi de aici introduc şi (ideea) că aceasta ar fi o altă jertfă decât cea
săvârşită de Mântuitorul la început (pe Golgota), ca unii ce desenează misterul
înfricoşătoarei şi dumnezeieştii celebrări prin care primim arvuna vieţii celei ce va
să vină, şi aceasta în vreme ce dumnezeiescul şi prea înţeleptul nostru Părinte Ioan
Hrisostom, în multe exegeze ale sale la cuvintele marelui Pavel, evidenţiază
limpede identitatea jertfei (tes thysias to aparallakton) şi zice clar că este una şi
aceeaşi (ten auten einai), să fie Anatema!
- Cei ce născocesc şi introduc distanţe temporale (chronikas diastaseis) în
împăcarea firii omeneşti cu dumnezeiasca şi fericita fire a Treimii celei de viaţă
începătoare şi prea neprihănite, şi stabilesc ca dogmă aceea că, mai întâi am fost
împăcaţi cu Cuvântul cel Unul Născut prin asumarea (umanităţii) şi mai apoi cu
Dumnezeu Tatăl prin mântuitoarea patimă a Domnului Hristos, împărţind astfel
cele neîmpărţite, în vreme ce dumnezeieştii şi fericiţii Părinţi învaţă că Cel Unul
Născut ne-a împăcat cu Sine iar prin Sine cu Dumnezeu Tatăl, şi prin urmare şi cu
Prea Sfântul de viaţă făcătorul Duh, prin totalitatea misterului Iconomiei Sale, ca
unii ce sunt născocitori de iscodiri noi şi străine, să fie Anatema!

Cele scrise şi predate odinioară de sfinţii şi de Dumnezeu purtători Părinţi şi


vestitori ai adevărului şi Dascăli ai sfintei lui Dumnezeu Bisericii, iar acum din
iniţiativă de Dumnezeu mişcată şi din purtarea de grijă de Dumnezeu socotită a de
Dumnezeu încununatului, prea puternicului, de Dumnezeu înţelepţitului,
ortodoxului, biruitorului, sfinţitului nostru mare împărat, porfirogenet şi autocrator
kyr Manuel Comnenul, clarificate şi definite de sfântul şi dumnezeiescul Sinod,
reunit din porunca sa şi orânduite a fi proclamate în această cinstită zi:
- Cei ce nu înţeleg corect cuvintele sfinţilor Dascăli ai Bisericii lui Dumnezeu şi
încearcă să răstălmăcească şi să întoarcă (înţelesul) celor zise în acestea limpede şi
lămurit prin harul Sfântului Duh, să fie Anatema!
- Celor ce primesc aceea că cuvântul lui Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi
Mântuitorul nostru: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine” (In.14, 28), a fost zis,
între alte interpretări ale Sfinţilor Părinţi şi cu referire la umanitatea Sa după care a
şi pătimit, aşa după cum vestesc expres Sfinţii Părinţi în multe din de Dumnezeu
inspiratele lor scrieri, şi mai zic că Acelaşi Hristos a pătimit după trupul Lui,
Veşnica lor pomenire!

- Cei ce cugetă şi zic că îndumnezeirea firii asumate a constat dintr-o transformare


a firii omeneşti în dumnezeire şi care nu înţeleg că din însăşi virtutea unirii trupul
Domnului participă la demnitatea şi maiestatea divină, este închinat cu o unică
închinare în Dumnezeu Cuvântul care şi L-a asumat, şi este de aceeaşi cinste, de
aceeaşi slavă, de viaţă făcător, de acelaşi renume, de acelaşi scaun cu Dumnezeu
Tatăl şi Prea Sfântul Duh, fără a deveni însă cu toate acestea de o fiinţă cu
Dumnezeu încât să iasă din proprietăţile sale naturale de creat, circumscris şi din
celelalte proprietăţi contemplate în firea omenească a lui Hristos şi să se
transforme astfel în fiinţa dumnezeirii, pentru că din aceasta s-ar putea trage
concluzia sau că Înomenirea şi Patimile Domnului au avut loc doar în aparenţă şi
nu în realitate sau că a pătimit însăşi Dumnezeirea celui Unul Născut, să fie
Anatema!
- Celor ce zic că trupul Domnului cel prea înălţat şi ridicat mai presus de toată
cinstea – ca unul care în virtutea unirii supreme în mod neschimbat, nealterat,
neamestecat şi nemutat, a devenit, din pricina unirii ipostatice, egal cu Dumnezeu
(homoteos), rămânând pururea neseparat şi indisociabil de Dumnezeu Cuvântul
Care L-a asumat - este cinstit cu acelaşi renume cu El şi închinat cu o unică
închinare, fiind aşezat pe tronurile împărăteşti şi dumnezeieşti de-a dreapta Tatălui
ca unul îmbogăţit cu măririle Dumnezeirii, dar cu păstrarea (necontenită) a
proprietăţilor firii, Veşnica lor pomenire!
- Cei ce resping zicerile Sfinţilor Părinţi şi anume cele proferate întru apărarea
dogmelor celor drepte ale Bisericii lui Dumnezeu de către Atanasie, Chiril,
Ambrozie, de Dumnezeu grăitorul prea sfântul papă al Romei celei vechi Leon şi
de ceilalţi (toţi), şi nu vor să primească (întocmai) actele Sinoadelor Ecumenice al
IV-lea şi al VI-lea, să fie Anatema!

Anatematismele alcătuite la câţiva ani după cele sancţionate şi dogmatizate


referitor la „Tatăl Meu este mai mare decât Mine” (In.14, 28), contra celor ce se
împotrivesc şi contrazic fără ştiinţă şi fără evlavie acestea (şi cu care conglăsuia pe
atunci şi fostul Mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepot al arhiepiscopului
Bulgariei, care însă şi el după mai mulţi ani a fost reprimit în Biserică, după ce s-a
lepădat de unii ca aceia şi s-a alăturat celor drept cugetători anatematizând cele
dogmatizate şi grăite de el odinioară cu răutate şi fără evlavie):

- Cei ce nu primesc cuvântul adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus


Hristos. „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”, după diferitele moduri în care l-au
explicat Sfinţii Părinţi – unii zicând că aceasta s-a zis după dumnezeirea (Lui) cu
referire la aspectul cauzat al naşterii Sale din Tatăl, alţii că după proprietăţile
naturale ale trupului celui asumat de El şi enipostaziat în dumnezeirea Lui, adică
cu referire la (însuşirile acestuia de) creat, circumscris, muritor şi celelalte afecte
naturale şi ireproşabile din pricina cărora Domnul putea zice că Tatăl este mai
mare decât El însuşi - şi zic că acest cuvânt trebuie înţeles (ca fiind valabil) doar
atunci când, prin pura gândire, trupul (lui Hristos) este cugetat separat de
Dumnezeire, ca şi cum n-ar fi unit cu ea, şi care nu iau aici distincţia pur
intelectuală, aşa cum a fost ea întrebuinţată de Sfinţii Părinţi, adică (ca valabilă
doar) atunci când e vorba de condiţia Lui de rob şi de neştiinţa Lui (umană) –
întrucât (Părinţii) nu sufereau că trupul egal şi de o cinstire cu Dumnezeu al lui
Hristos să fie necinstit prin astfel de expresii – ci zic că şi proprietăţile naturale
care aparţin în mod real trupului Domnului celui enipostaziat în Dumnezeirea Sa şi
rămânând (pururea) nedespărţit de ea, trebuie luate după unire ca valabile doar prin
simplă gândire, ca unii ce dogmatizează despre cele nesubsistente şi mincinoase
acelaşi lucru ca şi despre cele subsistente şi adevărate, să fie Anatema!
- Cele zise cu răutate şi fără evlavie de fostul mitropolit al Kerkyrei, Constantin,
nepotul arhiepiscopului Bulgariei şi anatematizate apoi de el, să fie Anatema!
- Toţi care cugetă astfel de lucrări, să fie Anatema!
- Fostul mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, care
dogmatizează cu răutate şi lipsă de evlavie (sau: Cei ce dogmatizează cu răutate şi
lipsă de evlavie) despre cuvântul adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine” şi nu cugetă nici nu zic(e) că
acesta este luat de Sfinţii şi de Dumnezeu purtători Părinţi în mai multe înţelesuri
evlavioase, între altele (înţelegându-l) cu referire la trupul cel asumat de Fiul Cel
Unul Născut al lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, şi
enipostaziat în Dumnezeirea Lui, fără amestecare, având păstrate şi după unirea
nedespărţită însuşirile proprii cu referire la care Domnul a numit pe Tatăl mai mare
decât Sine şi rămânând în acelaşi timp împreună-închinat şi împreună-mărit întru o
singură închinare ca unul egal cu Dumnezeu (homotheos) şi de aceeaşi cinstire cu
Tatăl şi Prea Sfântul Duh; şi care susţin(e) dimpotrivă că nu se cade a înţelege
acest cuvânt (ca valabil) atunci când Domnul este conceput ca ipostas unic având
cele două firi unite, ci doar atunci când, prin gândire, trupul Lui este considerat
separat de Dumnezeire şi socotit în mod abstract ca al oricărui om şi aceasta în
vreme ce marele în teologie (Ioan) Damaschin învaţă că distincţia pur intelectuală
se aplică atunci când despre trupul lui Hristos se zice ceva ce nu constituie o
proprietate naturală a Lui, doar spre a indica condiţia Lui de rob sau neştiinţa Lui
(umană) şi care nu vrea (vor) deci să urmeze sfintelor Sinoade Ecumenice al IV-lea
şi al VI-lea, care au dogmatizat în mod corect şi evlavios despre cele două firi unite
în mod neamestecat în Hristos, şi au învăţat Biserica lui Hristos dreapta credinţă
(ortodoxia), ca unul (unii) ce a (au) alunecat astfel în diferite erezii, să fie
Anatema!
- Toţi cei ce cugetă în acord cu Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei şi
sunt afectaţi şi întristaţi pentru depunerea lui, dar nu atât din iubire
compătimitoare, ci pentru că sunt împreună înşelaţi prin impietatea lui, să fie
Anatema!
- Prea ignorantul pseudomonah şi în deşert luptător Ioan Eirenikos şi scrierile
alcătuite de el împotriva dreptei credinţe şi (toţi) cei ce-l îmbrăţişează pe acesta şi
sunt de părere şi zic că nu cu referire la umanitatea enipostaziată în Domnul şi
Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi unită cu Dumnezeirea lui la mod inseparabil,
nedespărţit şi neamestecat, a zis El, ca om desăvârşit, cuvântul din sfintele lui
Evanghelii: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”, ci aceasta s-a zis de către El
potrivit umanităţii Lui atunci când aceasta este considerată prin gândire ca
dezbrăcată şi cu totul separată de dumnezeirea Lui, ca şi cum n-ar fi unită cu ea şi
fiind luată exact ca şi firea noastră (umană) comună, să fie Anatema!
- Cei ce cugetă şi zic că strălucirea (ce s-a făcut) din Domnul la dumnezeiasca Lui
Schimbare la Faţă este, când o lumină oarecare, arătare fără consistenţă, creatură şi
fantasmă ce a strălucit doar pentru scurtă vreme stingându-se apoi într-o clipită,
când însăşi fiinţa lui Dumnezeu, ca unii care, aderând la aceste contradictorii şi
imposibile susţineri, se arată nebuni de nebunia lui Arie, care tăia pe Unul
Dumnezeu şi unica Dumnezeire în creată şi necreată, şi se pun de acord cu
nelegiuita împietate a masalienilor, care zic că fiinţa dumnezeiască e vizibilă şi nu
mărturisesc, potrivit celor teologhisite cu dumnezeiasca insuflare de Sfinţi şi cu
modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că aceea prea dumnezeiasca lumină nu este
nici creatură, nici fiinţa lui Dumnezeu, ci har, strălucire şi energie naturală
necreată, emanând pururea şi fără separaţie din însăşi fiinţa dumnezeiască, să fie
Anatema!
- Toţi ereticii să fie Anatema!
- Sinedriul, cel ce s-a aprins cu mânie împotriva cinstitelor icoane, să fie Anatema!
- Cei ce iau zicerile dumnezeieştii