Universitatea ,,dunarea de jos” din galati

Facultatea :transfrontalierĂ
Specialitatea: Științe penale Și criminalisticĂ
Obiectul: etica si integritatea spc

Referat
Tema:euthanasia

Profesoara: andreea elena matic

Elaborat: LUPASCU (BeȚivu) Maria

„Moartea are importanță numai în măsură în care ne face să reflectăm asupra valorilor
vieții. " Andre Malraux

Subiecte: 1.1 Definiţie şi clasificări ale eutanasiei

1
 1.2. Scurt istoric

1.3. Eutanasia privită din diverse perspective

1.4. Reglementarea eutanasiei la nivel mondial

1.5 .Eutanasia in dreptul Roman

1.6. Eutanasia in Republica Moldova

1.7. Eutanasia: argumente pro şi contra.

1.8.Concluzii.

1.1 Definiţie şi clasificări ale eutanasiei

Cuvântul eutanasie provine din limba greacă – euthanasie astfel, eu înseamnă bun şi thanatos -
moarte: “moarte buna, moarte frumoasă, moarte usoară”; temen care a evoluat, în prezent
semnificănd actul de a suprima viaţa altei persone, la cererea acesteia, în scopul minimalizării
suferinţelor. Pe parcursul prezentei lucrări vom reveni la definiţia acestui termen.

Clasificări ale eutanasiei

În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcţie de mai multe criterii:

1. După modul şi mijloacele de realizare:

Eutanasia activă: se referă la moartea provocată (prin administrarea unei substanţe letale) altei
persoane într-un mod direct pentru a o scuti de o suferinţă inutilă.
Eutanasia pasivă: se referă la o moarte naturală, “provocată” prin omisiune sau inacţiune - prin
renunţarea la utilizarea instrumentelor medicale care ţin în viaţa persoana respectivă sau prin
renunţarea subministrării de tratament medical şi medicamente pentru a se oferi pacientului o
moarte “complet” naturală care nu contravine cu nimic legilor naturii. Conceptul de eutanasie
pasivă este plin de capcane; creat de susţinătorii eutanasiei, acest concept poate obişnui opinia
publică cu ideea că recunoaşterea imposibilitaţii de a mai face ceva pentru îmbunătăţirea stării
clinice a bolnavului şi imposibilitatea acceptării puctului de vedere vitalist, (mai ales în cazurile
de moarte cerebrală), ar fi tot una cu eutanasia. De aici, cu vremea, va fi posibilă chiar acceptarea
eutanasiei active.

2
Moartea „cauzată” prin renunţarea la utilizarea mijloacelor extraordinare şi disproporţionate
pentru a prelungi artificial viaţa unui bolnav aflat într-un proces ireversibil se numeşte
adistanasie şi este în opoziţie cu distanasia care este o procedură medicală ce presupune
adoptarea mijloacelor disproporţionate pentru menţinerea funcţiilor vitale ale pacientului
muribund, fiind respinsă de către societate şi de către codurile deontologice medicale,
considerată malpraxis pentru că prelungeşte agonia pacientului fără a permite nici salvarea şi nici
alinarea durerilor acestuia. Unii numesc ortotanasie moartea survenită „la timpul ei”, cu
respectarea demnităţii umane a pacientului şi evitând prelungirile abuzive ale vieţii acestuia (prin
utilizarea mijloacelor extraordinare şi disproporţionate).

2.După forma intenţiei cu care este comisă, eutanasia poate fi:

 directă - cauzează cu intenţie directă, fără durere, moartea persoanei în cauză.
 indirectă - moartea este cauzată cu intenţie indirectă, ca şi efect secundar
indubitabil al unei acţiuni întreprinse pentru a îndepărta durerea.

3. În funcţie de scopul urmărit, eutanasia directă poate fi :

 omor din milă - dacă moartea este provocată pentru a scuti bolnavii de dureri
sau de o deformare fízică, sau dintr-un alt motiv care trimite la compasiune ;
 eugenesică, economică, socială, etc - dacă moartea este privită ca şi mijloc de a
elibera familia sau societatea de suportarea aşa numitelor vieţi „fără valoare”sau
pentru a purifica rasa (priveşte unele clase, grupuri sau etnii considerate
inferioare şi nocive pentru ceilalţi indivizi).

4. În funcţie de consimţământul bolnavului, eutanasia poate fi:

1. voluntară - când, în deplinatatea facultăţilor mintale, pacientul ia hotărârea să i se curme viaţa;

2. nonvoluntară: în cazul persoanelor incapabile să îşi exprime voinţa, o altă persoană decide că
viaţa pacientului nu mai merită trăită. Această acţiune se realizează în lipsa oricărui semn că
pacientul şi-ar dori acest lucru, poate chiar împotriva voinţei sale, dar întotdeauna acţionând în
conformitate cu interesul pacientului. Eutanasia nonvoluntară este intâlnită :
a) în cazul în care, din cauza unui accident sau a unei boli, pacientul nu mai poate lua vreo
decizie;

b) în cazul neadministrării hranei sau a tratamentului unui nou născut plurimalformat

c) în cazul bolnavului aflat în comă profundă. (coma profundă nu se confundă cu moartea
cerebrală).
3
3. involuntară – împotriva voinţei ( de ex. în cazul condamnaţilor la moarte).

1.2. Scurt istoric

Filosofii greci s-au exprimat în favoarea acceptării sinuciderii şi suprimării celor care deveneau
o povară pentru cei din jur. În Sparta antică, spre exemplu, copiii handicapaţi erau lăsaţi să
moară, lucru aprobat chiar de către filosoful Platon.

Cucerind Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor; prin urmare, în Imperiul Roman a
existat practica de a lasa să moară nou-născuţii cu malformaţii. Acest obicei a continuat până în
cea de-a doua jumatate a secolului al IV-lea, când – sub influenţa creştină – a fost interzis de
către împăratul Valens. Se ştie, deopotrivă, că în Roma antică sinuciderea era considerată o
moarte onorabilă. Creştinismul, cu viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi sensul acesteia, iar
pe de altă parte originea suferinţei şi a rostului acesteia (îngăduit de Dumnezeu), a adus
modificări radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa omenească.

Creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca suprimarea vieţii cuiva şi
orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ia viaţa. Societatea general–umană evoluează
însă, fără a ţine cont întotdeauna de valorile creştine promovate de către Biserică. Aşa se explică
faptul că, alături de punctul de vedere creştin cu privire la respectul faţă de viaţă şi de purtătorul
acesteia, au existat şi s-au dezvoltat şi alte atitudini faţă de viaţa umană, aparând o adevarată
cultură a morţii.
În secolul al XVI–lea Thomas Morus (1478–1535) a vorbit despre practica uciderii bolnavilor în
imaginara sa insulă Utopia, practică pe care el o socotea (în cartea cu acelaşi nume) drept „act de
înţelepciune, religios şi sfânt”. Mai târziu, un alt englez, Francis Bacon (1561-1626) a creat
termenul de euthanasie înţelegând prin acest termen modul de a muri mai uşor - moartea bună.
Dacă, iniţial, prin „moarte bună” se înţelegea moartea primită cu seninatate, datorită unei vieţi
morale superioare sau datorită eforturilor medicului de a alina durerile şi a ridica tonusul psihic
al bolnavului, ulterior, termenul şi-a modificat sensul, desemnând uciderea cuiva din milă;
curmarea fără durere a vieţii cuiva, devenit primejdios sau inutil pentru societate sau curmarea
unei vieţi înţeleasă ea însăşi fără sens din cauza suferinţelor cumplite.

În 1974 un grup de 300 de oameni de ştiintă, printre care şi trei laureaţi ai premiului Nobel
(Jacques Monet, L. Pauling şi G. Thanson) au semnat celebrul „Manifest privind eutanasia”
(apărut în revista americană „The Humanist”) prin care cereau legiferarea eutanasiei pe motiv că
„este imoral să tolerezi, să accepti sau să impui suferinţa”. Fiind amplu mediatizat, acest

4
document a dus la formarea unor curente de opinie cu privire la atitudinea pe care trebuie să o
aiba omul şi societatea faţă de suferinzii în stare terminală. Până acum s-au format trei puncte de
vedere în acest sens, şi anume:

1) Vitalismul; potrivit acestuia, trebuie menţinută viaţa biologică cu orice preţ şi cu toate
mijloacele. Însa, sub aparenţa că apără principiul sfinţeniei vieţii, curentul acesta, va spune
părintele John Breck4 , „este, de fapt, o formă de idolatrie biologică care plasează valoarea
abstractă a existenţei fizice mai presus de nevoile personale şi de destinul final al pacientului”.
Necrezând în nemurirea sufletului, în dăinuirea persoanei şi dincolo de structurile biologice ale
existenţei, vitaliştii se „agaţă” pur şi simplu de alcătuirea temporară trupească a omului, cautând
să o înveşnicească aşa cum este ea.

2) Al doilea punct de vedere afirma că pacienţii aflaţi în agonie trebuie lăsaţi să aleagă timpul şi
modul în care vor să moară „cu demnitate”. „Moartea cu demnitate” nu trebuie să ducă spre
hotărârea privind timpul, modalitatea şi eventual instrumentul prin care cineva poate fi ucis sau
se poate sinucide, ci spre acel sfârşit (rânduit de Dumnezeu) „fără durere, neînfruntat şi în pace”
pentru care nu este nevoie să ucizi pacientul sau să îi sugerezi sinuciderea, ci să îi alini suferinţa.
Pentru aceasta, trebuie ca pacientului să i se garanteze libertatea de a decide cu privire la
tratamentul bolii în stadiul terminal şi să i se arate solidaritate şi compasiune de către cei din jur
(familie, prieteni, personal medical), să i se administreze medicaţia adecvată pentru uşurarea
suferinţelor fizice şi psihice (care ar putea deveni insuportabile şi chiar „dezumanizante”), încât
pacientul să moară cu maximum de conştiinţă şi minimum de durere.

3) Al treilea punct de vedere susţine că, într-un anumit moment din procesul morţii, oprirea
tratamentului (retragerea sau oprirea sistemelor de susţinere a vieţii) poate fi acceptată din punct
de vedere moral, permiţându-i astfel pacientului o moarte naturală.

1.3. Eutanasia privită din diverse perspective

Religía: Pentru creştini (catolici, ortodocşi, etc) nu există nici o urmă de îndoială: eutanasia este
inacceptabilă, fiind vorba despre uciderea unei fiinţe umane. Un creştin adevărat crede în
Dumnezeu şi în momentul morţii .

Tomas D’Aquino a fost printre primii care au condamnat sinuciderea şi implicit eutanasia
motivând că înfrânge dorinţa naturală de a trăi şi dăunează celorlalţi.

5
Biserica Ortodoxă Română, a comunicat, în data de 07.06.2005, poziţia Sfântului Sinod cu
privire la problema eutanasiei, „considerând că eutanasia nu poate avea justificare nici medicală,
nici economică, iar medicul care face acest lucru şi-a încălcat menirea şi comite un păcat grav,
condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică10”. "Viaţa omului este de la Dumnezeu şi tot
ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură împotriva voinţei
divine, iar omul are acest drept la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă şi de a
o apăra în orice împrejurare" arată Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Fie că este activă sau pasivă, eutanasia rămâne un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate
atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen de-al său pentru că, în ultimă instanţa, aceasta
înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu. Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să
ridice viaţa vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; aşadar, cel
care nu poate da cuiva viaţa nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu
lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să aline suferinţele, dar nu are
dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii.
În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării
durerii provocate de boală: în primul rând a celor de natură spirituală, înţelegându-se prin aceasta
administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al
doilea rând, a mijloacelor de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin
asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paliative.
Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţă. Atunci când survine în viaţa omului, cu
sau fără suferinţă, aceasta trebuie privită ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al
trecerii noastre în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu „ unde nu este durere, nici intristare, nici
suspin”.

Medicina: În toate Codurile Deontologige Medicale din istorie, se indică faptul că menirea
medicului este de a vindeca şi de a alina, şi nicidecum de a provoca intenţionat moartea
pacientului. Jurământul lui Hypocrates (anul 460 a.C.) spune: „şi nu voi da nici o substanţă
mortală nimănui, chiar dacă mi-ar cere-o, nici nu o voi sugera.” Marea contribuţie a lui
Hypocrates, care a ghidat profesia medicală timp de două milenii, a fost aceea de a separa funcţia
de a trata, de a vindeca a medicului de funcţia de a omorî. Cu avortul, şi poate cu eutanasia,
medicii işi vor indeplini din nou şi funcţia de călău.
Codul de deontologie medicală adoptat de Adunarea Generală Naţională a Colegiului Medicilor
din România, în art. 23 şi 24, secţiunea C intitulată „Atentarea la viaţa şi integritatea fizică.
Eutanasia”, „interzice cu desăvârşire eutanasia”, indiferent de faptul că pacientul, perfect

6
conştient, a cerut acest lucru, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii. Chiar dacă art. 24
defineşte eutanasia ca şi utilizarea unor substanţe sau mijloace apte de a provoca decesul,
referindu-se, astfel, la eutanasia activă, este indubitabil că art. 23 interzice orice fel de eutanasie
provocată în mod deliberat, deci şi eutanasia pasivă.

Eutanasia se bucura însă şi de o serie de susţineri, astfel profesorul Jan Helge Solbakk, de la
Universitatea de Medicină din Oslo, Norvegia, aduce 4 argumente în favoarea eutanasiei, după
cum urmează:
1. unii pacienţi suferă de dureri insuportabile ce sunt mult peste puterile medicinii de a le
controla. La cererea unui asemenea pacient, medicul ar trebui să se simtă obligat sa-i pună capăt
suferinţei – argumentul tragic;
2. toată lumea ar trebui să aiba dreptul la autodeterminare în ceea ce priveşte modul în care
traieşte sau işi sfârşeşte viaţa – argumentul autonomiei ;
3. deciziile medicale de terminare a vieţii sunt frecvente în toate spitalele: poate fi vorba despre
eutanasie (care, în conceptia acestui profesor are sensul de terminare a vieţii fără cererea expresă
a pacientului), suicid asistat medical, uşurarea durerii şi simptomelor prin opioizi, decizia de a nu
trata – argumentul empiric;
4. bolnavilor aflaţi în stadii terminale, medicii le pot administra cantităţi crescute de droguri
pentru a le uşura suferinţa chiar dacă asta le scurtează (neintenţionat) viaţa – argumentul altruist.

Biologia: ne asigură că viaţa umană începe cu fertilizarea ovulului şi că moartea se produce când
se opreşte activitatea bioelectrică a creierului, fapt relevat de encefalogramă. Astfel, în scopul
determinării obligaţiei morale a ortotanasiei, este necesar sa diferenţiem moartea clinică, care
este adevărata moarte, de moartea biologică, care poate avea loc ulterior, mai încolo de limitele
naturale, menţinându-se, artificial, o viaţă neviabilă prin aşa-numitul procedeu de reanimare a
funcţiilor vitale, cea respiratorie şi cea cardiacă, aceasta în ciuda comei ireversibile a pacientului
al cărui creier este lipsit de orice activitate. Legea nr. 2 din 8 ianuarie 1998 privind prelevarea şi
transplantul de ţesuturi şi organe umane prevede că procesul morţii începe în momentul morţii
clinice, determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi cel circulator şi se termină în
momentul morţii biologige, când încetează activitatea celebrală. Pulsul inimii şi funcţionarea
plămânilor în cazul morţii clinice nu dovedesc existenţa vieţii umane ci faptul că tehnica a
avansat întratât încât activitatea inimii şi a plămânilor poate continua izolat, datorită unor
aparatelor speciale. De aici rezultă faptul că omiterea sau întreruperea acestor mijloace
extraordinare sau disproporţionate nu ridică problema dacă această omitere sau întrerupere
produce sau nu moartea, pentru ca moartea autentică, adică moartea clinica, deja se produsese.

7
Filosofia: Conceptul de demnitate umană, sensul vieţii, libertatea, şi ceea ce înţelegem prin
persoană ne afecteaza percepţia asupra morţii. Acceptarea sau nu a eutanasiei presupune un
anumit concept al omului şi al destinului . Kant susţine că voinţa unei persoane trebuie
considerate supremă, dar omul nu este liber să decidă asupra vieţii sale pentru că nu se poate
utiliza un principiu ca şi fundament pentru distrugerea lui.
Platon s-a pronunţat în favoarea eutanasiei:” Vor fi lasaţi să moară cei care nu au un corp
sanatos”; la fel şi Seneca “este preferabil să iţi iei viaţa decât să traieşti în suferinţe o viaţă fără
sens”. Acelaşi Seneca este de părere că “moartea este o pedeapsă pentru unii, pentru alţii un
cadou, şi pentru mulţi o favoare”.
Exagerarea importanţei vieţii duce la pierderea respectului faţa de persoana, de aici importanţa
stopării sau neînceperii unui tratament în anumite cazuri (permiţând astfel pacientului să moară)
şi a respectării deciziei de a refuza tratamentul.
Exagerarea importanţei autonomiei pacientului duce la devalorizarea vieţii dar ridică totodată şi
probleme legate de diferenţa dintre eutanasia pasivă şi eutanasia activă. Nu există nici o
distincţie morală intrinsecă între eutanasia activă şi cea pasivă. Există atât cazuri justificabile, cât
şi nejustificabile de eutanasie pasivă.

1.4. Reglementarea eutanasiei la nivel mondial

De-a lungul istoriei, eutanasia a fost obiectul unor importante dezbateri în toate societăţile,
provocând polemici puternice pe câmpul moralei, religiei, filosofiei si dreptului. Legislaţia
relativă la acest subiect este, la nivel mondial, destul de redusă, în ciuda fenomenului pe care l-a
stârnit problema eutanasiei; răspunsul oferit de către legile penale în vigoare privitor la caracterul
şi la punibilitatea eutanasiei continuă să fie, în general, acelaşi ca şi acum o sută de ani: un
răspuns insuficient, vag si ambiguu. Unele state au recunoscut valabilitatea testamentului vital –
care nu include un ajutor activ la moarte - altele au admis suicidul asistat sau unele forme ale
eutanasiei, pe când în alte state se practică eutanasia.

Olanda a fost primul stat care a legalizat eutanasia, în aprilie 2001 cu 104 voturi pentru şi 40
împotrivă, dându-le pacienţilor în faza terminală dreptul de a solicita să li se pună capăt vieţii
prin intermediul unei injecţii letale, medicii nemaintrând sub incidenţa legii penale pentru
acordarea acestei morţi din compasiune . Adoptarea prezentei legi a avut loc după ani de
dezbateri şi a legalizat o practică tolerată din 1997.

În Belgia, în data de 16 mai 2001, deputaţii au decis (cu 86 voturi pentru, 51 contra şi 10
abţineri) legalizarea eutanasiei în anumite condiţii şi cu respectarea unei anumite proceduri,
8
prevăzute în capitolul II (Despre condiţii şi despre procedură), art. 3 : - pacientul trebuie să fie
major sau minor emancipat, capabil în momentul cererii; - cererea trebuie să fie formulată
voluntar, să fie deliberată şi repetată, fără a fi rezultatul vreunei presiuni externe; - boala trebuie
să fie ireversibilă, pacientul să sufere, fizic sau psihic, constant şi insuportabil; - medicul trebuie
să informeze pacientul privind starea sa, speranţa de viaţă ş.a.m.d.; - trebuie consultat şi un alt
medic (sau o echipă de specialitate, dacă aceasta există), independent şi specialist în materia
respectivă, în privinţa caracterului grav şi incurabil al bolii;

În Franţa Codul penal distinge două feluri de eutanasie – activă, când moartea survine în urma
intervenţiei medicilor, fiind considerată omor premeditat; şi pasivă, adică “abţinerea terapeutică
de la tratament”, fapt calificat drept neacordarea asistenţei medicale. Parlamentul francez a
aprobat legea care recunoaşte dreptul pacientului în faza terminală să refuze un tratament
considerat deja inutil şi să fie lăsat să moară (ortotanasia), fără a dezincrimina eutanasia.
Principalele dispoziţii ale legii ar fi următoarele:

- când “actele medicale sunt inutile, disproporţionate sau nu au alt efect decât menţinerea
artificială a vieţii, pot fi suspendate sau neutilizate”;

- este recunoscut dreptul pacientului în stare terminală de a refuza tratamentul medical, bazat pe
un consimţamânt informat asupra consecinţelor deciziei. Din acest moment pacientul va primi
numai îngrijiri paliative;

- validitatea documentelor (testamentul vital) în care pacientul a dispus pentru cazul în care ar fi
în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa; acestea sunt revocabile în orice moment, dar nu trebuie
sa fie redactate de mai mult de trei ani;

- doctorul trebuie să informeze pacientul, familia sau persoanele apropiate dacă s-a ajuns în
situaţia de a nu se putea face altceva decât aplicarea unui tratament care ar putea accelera
moartea pacientului;

- în cazul în care pacientul este inconştient, decizia de a întrerupe tratamentul trebuie luată de
către o comisie de medici după consultarea familiei sau a persoanelor apropiate şi cu respectarea
dispoziţiilor anterioare. Aceste dispoziţii sunt menite să excludă clandestinitatea sau decizia
unilaterală a medicului;

- legea prevede obligaţia de a crea spaţii în centrele sanitare pentru îngrijirea paliativă.

9
În SUA eutanasia este înterzisă în toate statele, cu excepţia statului Oregon, unde, din 8
noiembrie 1994 aceasta este permisă în cazul persoanelor grav bolnave, care se află pe patul de
moarte.

În Marea Britanie eutanasia este interzisă, dar în anii 1993 şi 1994 medicii aveau dreptul să
întrerupă susţinerea artificială a vieţii pacienţilor incurabili. Jurisprudenţa consideră că dreptul
pacientului de a refuza un tratament constituie o libertate fundamentală şi absolută; mandatarii
nu pot lua decizii medicale în numele pacienţilor, numai doctorii putând lua acest gen de decizii,
în interesul pacientului31 .

China. Washington Times (22.12.1988) a publicat un reportaj care începea astfel: “China va
permite morţile din compasiune la cerere în spitale, în ciuda unei politici referitoare la
eutanasie…” Dată fiind populaţia numeroasă a Chinei şi dispreţul general al vieţii umane, se pare
că în China s-a făcut încă un pas “spre moarte”, mergându-se mai departe decât in Olanda! (mai
mult, în China, eutanasia se aplică bolnavilor incurabili, fără a mai fi necesar ca aceştia să fie
muribunzi!).

În Suedia ajutorul la suicid nu se pedepseşte dacă acest ajutor are la bază motive de
compasiune, altruiste şi cererea serioasă a pacientului. În cazuri excepţionale medicii au dreptul
să deconecteze aparatele pentru întreţinerea funcţiilor vitale.

1.5 EUTANASIA ÎN DREPTUL ROMÂN

La fel ca şi în alte sisteme de drept, problema tratată are la bază caracterul disponibil sau
indisponibil asupra dreptului la viaţă, pentru ca mai apoi să apară discuţia privind întâietatea
dreptului la libertate asupra dreptului la viaţă.
Doctrina de drept constituţional consideră dreptul la viaţă unul absolut şi indisponibil : „dreptul
la viaţă este cel mai natural drept al omului”, fiind „cel dintâi şi cel mai firesc fiinţei umane” şi
totodată că „viaţa este valoarea supremă, esenţială sau fundamentală a fiinţei umane, izvorul sau
sursa tuturor celorlalte drepturi fundamentale” .
Constantin Bulai consideră de asemenea că viaţa fiinţei umane este o “valoare supremă în
relaţiile sociale a căror desfăşurare normală nu poate fi concepută fără apărarea dreptului
fundamental al omului la viaţă. Acest drept are caracter absolut.” Există în doctrina română şi
păreri contrare: Radu Chiriţă, după ce în introducerea articolului „Dreptul constituţional la viaţă
şi dreptul penal”admite faptul că „dreptul primordial al oricărei persoane este acela de a exista”,
şi faptul că nu există un drept de a muri, în cuprinsul aceleiaşi lucrări afirmă că dreptul la viaţă
nu este unul absolut, argumentând cu existenţa unor atingeri licite ale acestuia . Acelaşi autor, cu

10
toate că textul constituţional prevede existenţa dreptului la viaţă (art. 22), ridică următoarea
problemă: protecţia pe care statul o acordă vieţii este un drept sau o libertate.

în Codul penal român, infracţiunile contra persoanei sunt aşezate, nu întâmplător, imediat după
infracţiunile contra statului; în această categorie, infracţiunile contra vieţii sunt tratate primele.
Motivul care stă la baza acestei alegeri a legiuitorului este importanţa pe care o acordă legiuitorul
vieţii, cu toate că în cuprinsul Constituţiei, la Titlul I, Principii generale, art. 1 alin 3 prevede că
„demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane
reprezintă valori supreme, şi sunt garantate” iar dreptul la viaţă este proclamat doar în Titlul II -
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, cap. II - Drepturile şi libertăţile fundamentale,
art. 22.
Codul penal român din anul 1936 prevedea eutanasia ca şi o formă atenuantă a
omorului.Alexandru Boroi arată că, în expunerea de motive se precizează că art. 468 „urmăreşte
să înlăture discuţiile din doctrină, după care consimţământul victimei ar anula criminalitatea
faptului”. Sub imperiul actualului cod penal, având în vedere neexistenţa unor prevederi speciale
privind eutanasia, aceasta va fi încadrată la art. 174, 175 sau 176, în funcţie de circumstanţe.
Astfel, dacă făptuitorul are calitatea de soţ sau de rudă apropiată a subiectului pasiv, infracţiunea
va fi sancţionată ca şi omor calificat (conf. art. 175 lit. c) iar dacă făptuitorul a mai săvârşit deja
un omor, fapta va fi încadrată la art. 176 lit c, ca şi omor deosebit de grav (la fel în cazul
eutanasiei asupra unei femei gravide, dacă făptuitorul a cunoscut această stare).

Se pare că, în prezent, în România, există cazuri de eutanasie; o astfel de soluţie sau o
dezincriminare ar avea acelaşi efect ca şi în Olanda: vor avea loc multe cazuri de eutanasie
săvârşite conform legii, fără însă a aduce la lumină toate cazurile de eutanasie, şi mai mult,
sedimentarea în conştiinţa fiecăruia a faptului că, din moment ce legea nu interzice acest lucru,
eutanasia este un lucru bun şi licit, ceea ce va duce la deprecierea acestei valori. În acest caz nu
trebuie să uitam că dreptul penal îndeplineşte şi o funcţie educativă care, chiar dacă este
auxiliară, este deosebit de importantă.

1.6 Eutanasia in Republica Moldova

Moldova, deşi, chiar şi nelegalizată, ea se aplică şi se va aplica în continuare pe larg în ţara

noastră. Mai jos voi încerca să explic de ce cred astfel.
Nu este un secret că în Republica Moldova avem o mulţime de partizani politici – scriitori,
academicieni, muzicieni, jurnalişti, analişti, bloggeri etc.
 În toate categoriile menţionate mai sus, dar şi în alte categorii, avem o mulţime de „legume”
politice, care sînt menţinute în viaţă forţat, deşi toţi înţeleg că acestea niciodată nu vor mai reveni

11
la viaţă. Cineva are nevoie de aceste „legume” în continuare şi plăteşte pentru faptul că sînt
conectate la aparatele ce-i menţin în viaţă, neînţelegînd că acestea demult nu mai primesc plăcere
de la viaţa pe care o au, că demult existenţa lor s-a transformat într-un chin.
Şi nu este vorba doar despre scriitori, academicieni, muzicieni, jurnalişti, analişti, bloggeri etc.
Politica moldovenească abundă de „legume” menţinute în viaţă artificial. Respectivii politicieni
nu mai au nici o şansă să revină la normalitate, dar cineva îi ţine forţat în viaţă, plătind pentru
aparatele la care sînt conectaţi. Şi acest lucru se întîmplă pentru că respectivele „legume” politice
sînt mai utile pe post de „morţi vii” decît de simpli morţi (politic, desigur).
Logica celor care plătesc pentru menţinerea forţată în viaţă a „legumelor” politice sau din oricare
alt domeniu ce are conexiune cu politica este simplă: e bine că ei ţin locul, căci nu ştii cine ar
putea să-i înlocuiască dacă-i deconectezi de la aparate şi îi dai într-o parte. La urma urmei, în
aceste „legume” politice s-a investit mult, iar investiţiile, e ştiut lucru, trebuiesc protejate.

1.7 Eutanasia: argumente pro şi contra.

În lume nu există un consens în abordarea eutanasiei şi a suicidului asistat medical. Susţinătorii

eutanasiei şi suicidului asistat medical aduc patru argumente pentru a justifica aceste practice:

1. Argumentul compasiunii în faţa unei suferinţe majore, boli incurabile care produce o
degradare fizică şi psihică neacceptată de pacient. În astfel de situaţii, gestul apare ca un act de
compasiune pentru persoana a cărei viaţă a devenit de nesuportat.

2. Argumentul dreptului de a muri, conform căruia pacientul are dreptul să ceară finalul
chinurilor şi clamarea suferinţei. Acest argument este privit ca parte a dreptului de autonomie,
prin care pacientul are dreptul de a lua hotărîri în legătură cu orice aspect al tratamentului.

3. Argumentul progresului social, potrivit căruia societatea ar avea obligaţia de a-i elimina din
cadrul ei pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic şi mintal. Aceasta are la bază teoria
utilitaristă, cunoscută sub numele de darwinism social, teorie populară în Germania nazistă.

4. Argumentul necesităţii economice are în vedere costurile ridicate pentru îngrijirea medicală
şi socială a celor care ar putea fi candidaţi pentru eutanasie. Întradevăr, costul îngrijirii acestor
pacienţi poate fi foarte mare, iar motivaţiile susţin că legalizarea şi trecerea la efectuarea
eutanasiei ar putea permite ca o parte din sume să fie redistribuite în alte sectoare, în folosul
îmbunătăţirii serviciilor medicale pentru populaţie.

Oponenţii eutanasiei şi suicidului asistat aduc, la rîndul lor, cinci argumente pentru a-şi justifica
opţiunea:

12
1. Eutanasia este prea radicală, adică distruge o problemă în loc să o rezolve. Sfîrşind viaţa
pacientului, îl privează pe acesta de speranţă şi de orice posibilitate de a regreta sau de a se
răzgîndi. În cazul durerilor intolerabile distruge întregul sistem nervos, în loc să distrugă doar
locul de percepţie a durerii.
2. Eutanasia nu are justificare etică, adică există un principiu etic al totalităţii, care îngăduie
sacrificarea unei părţi de dragul întregului. Nu există un principiu invers, de a sacrifica întregul
de dragul unei părţi. Ar fi ilogic şi neetic.
3. Eutanasia este inadmisibilă legal, motiv pentru care, din cauza posibilităţilor de abuz,
majoritatea ţărilor nu au legalizat-o pînă în prezent. Există riscul ca să înceapă cu cazuri
adevărate de ucidere din milă şi la cererea bolnavului, ca apoi să ajungă la eutanasie
nonvoluntară generalizată, practicată pe motive politice, sociale sau rasiale.
4. Eutanasia este greu de pus în practică, deoarece trebuie dusă la îndeplinire de medici, iar
medicii au o formaţie în scopul păstrării vieţii, şi nu a distrugerii ei.
5. Eutanasia devine tot mai puţin necesară, deoarece cînd s-au avansat ideile ce susţineau
eutanasia, în anii ’30 ai sec. XX, nu erau cunoscute conceptul şi practica medicinei paliative
(“îngrijirea paliativă” constă în îngrijirea activă şi totală a pacienţilor ce au o boală incurabilă,
într-o fază avansată/ terminală); scopul este de a înlătura durerea, de a alina simptomele
supărătoare şi de a menţine cel mai înalt nivel posibil de calitate a vieţii pe perioada în care va
mai trăi pacientul; scopul nu este de a amîna sau a grăbi moartea . Nu era încă înţeles
mecanismul acţiunii opiaceelor în controlul durerii, iar alte metode şi medicamente nu se
cunoşteau. Odată cu abordarea eficientă a simptomatologiei supărătoare, cu dezvoltarea
sistemului ospiciilor şi al caselor de sănătate, necesităţile de eutanasie scad în mod simţitor.

1.8 Concluzii: Europa a spus „nu” eutanasiei; Olanda şi Belgia însă au avut o altă poziţie poate
datorită faptului că „nu”-ul european nu a fost foarte ferm. Problema care poate izvorî din
această lipsă de consens, din stabilirea sistemelor permisive în anumite state cu privire la
eutanasia este problema “turismului morţii”. Aceşti turişti sunt cei care nu îşi văd satisfăcute
revendicările în propria ţară şi se decid să se deplaseze în alt stat pentru a beneficia de o legislaţie
mai favorabilă care să le permită indeplinirea ultimei dorinţe. Aşa cum am vazut de-a lungul
lucrării, eutanasia (cu excepţia ortonasiei) nu poate avea justificare nici umană, nici juridică, nici
medicală, nici economică şi nici de altă natură. Generalizarea eutanasiei, la fel ca şi acceptarea
acesteia ca şi un lucru bun contribuie la consolidarea percepţiei că o viaţă cu dificultăţi, limitări
şi suferinţe nu merită trăită. Aceasta se materializează într-o înmulţire a cazurilor de eutanasie
voluntară (percepţia faptului că propria viaţă nu merită trăită) şi de eutanasie nonvoluntară
(convingerea că viaţa anumitor bolnavi este lipsită de valoare). Creşterea numărului cazurilor de

13
eutanasie voluntară este consecinţa percepţiei faptului că propria viaţă nu merită trăită dar şi a
presiunii sociale care îl poate determina pe un bolnav cronic dependent să se simtă vinovat
pentru că nu a solicitat eutanasia şi nu le-a uşurat viaţa celorlalţi membrii ai familiei care trebuie
să îl ingrijească. Medicul care o practică şi-a încălcat menirea şi comite o crimă. “În ultimii 20 de
ani a avut loc o revoluţie, fără a se trage nici un foc de armă: 27.000.000 de copii, nenăscuţi şi
nedoriţi, au fost îndepărtaţi în conformitate cu dispoziţiile legale, şi acum acest “ajutor la
moarte” întră în prim plan”.

14
Referințe bibliografice

1. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh. Dicţionar juridic penal. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
2. Dicţionar de Medicină Larousse. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998.
3. Dicţionar explicativ al limbii române. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1998.
4. Eutanasia şi sinuciderea asistată. Raport comun al medicilor.
5. Alexandru Boroi, Euthanasia – Concept, controverse şi reglementare, pag 80, 81 -
Revista de drept penal nr. 2/1995 2.
6. Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, edit. All Beck, Bucuresti 1999, pag 1, 2 3.
7. Berdugo- Consimţământul în leziuni, Note de politică Criminală, nr 143, pag 212

15