Sunteți pe pagina 1din 46

I. Introducere în studiul organismelor patogene - metode clasice şi moderne de investigare.

Căi
de transmitere ale organimelor patogene. Tipuri de infecţii MICROBIOLOGIA se ocupa cu studiul
microorganismelor. MICROORGANISM / MICROB: bacterie, ciupercile microscopice, levurile, unele alge,
protozoare şi virusuri. MICROBIOLOGIA MEDICALĂ se ocupă cu studiul microorganismelor implicate în
patologia umană şi interacţiunile dintre om şi aceste microorganisme. Din punct de vedere biofizic, orice
celulă vie este un complex autoorganizat de molecule organice, care schimbă energie şi materie cu
mediul inconjurator, capabil să crească şi are proprietatea de a se reproduce. INFECŢIA desemnează
procesul prin care agentul patogen pătrunde şi se multiplică în ţesuturile organismului-gazdă. BOALA
INFECŢIOASĂ defineşte prezenţa microorganismlelor şi modificările induse de acestea ca răspuns la
agresiune, cu sau fără manifestări clinice. Boala infecţioasă : este prezenţa microorganismlelor şi a
modificărilor induse induse de acesta ca răspuns la agresiune, cu sau fără manifestări clinice. Boala
contagioasă: este acea afecţiune infecţioasă care se poate transmite pe diferite căi de la sursa de
infecţie, indiferent de forma sa de manifestare (aparentă, subclinică, inaparentă, purtător) la un individ
receptiv. Deci procesul infecţios nu este neapărat şi contagios. Exemple: tetanos, botulism, septicemiile
– sunt boli infecţioase, însă netransmisibile. VIRULENŢA = capacitatea unui agent patogen de a se înmulţi
în ţesuturile afectate. Procesul infecţios este pătrunderea microorganismelor în organismul gazdă,
urmată de fixarea şi multiplicarea lor în ţesuturile acestuia. Postulatele lui Koch-Henle definesc încă într-
o formă actuală agentul patogen infecţios: poate fi pus în evidenţă mereu într-o boală infecţioasă;
agentul patogen poate fi cultivat (izolat) şi în afara organismului bolnav; infectarea unui animal de
laborator adecvat cu un agent microbian cultivat, trebuie să prezinte un tablou clinic tipic. Agentul
microbian trebuie să poată fi din nou izolat din animalul infectat. Procesul infecţios cuantifică cel mai
exact complexitatea fenomenuluiinfecţios. Figura 1. Schema procesului infecţios. Macroorganismul :
apărare Bariere naturale anatomice şi fiziologice Mijloace de apărare specifice şi nespecifice
Microorganismul (antigen, enzime, toxice) Se ataşează Se multiplică Modificări metabolice, morfologice,
funcţionale şi clinice Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 4 Infecţiile exogene sunt infecţiile unde
agentul infecţios pătrunde în corp din exterior, penetrarea se realizează prin: piele, mucoase, oral,
uretral, vaginal şi anal. Pot exista infectii exogene excepţionale şi anume: - infecţii intrauterine, -
transplacentare - infecţia intrapartum. În mod normal mucoasele şi pielea posedă mecanisme locale şi
sistemice de apărare: strat protector, mucus, efectori umorali sau celulari ai imunităţii. Dacă organismul
este slăbit datorită unor tulburări ale sistemului imun sau unor leziuni focale, pătrunderea agenţilor
infecţioşi este uşurată. Zonele frecvente de penetrare ai agentilor infecţioşi sunt: foliculii piloşi, glandele
sudoripare şi sebacee, minuscule leziuni ale pielii. Infecţiile endogene • Sunt generate de germenii care
sunt deja existenţi în organism. • Acestea apar la persoanele care au un sistem imunitar slabit, sau la
persoane în vârstă. • Atât germenii virulenti cât şi cei nevirulenti se pot multiplica în organismul uman,
fără a determina apariţia bolii. • Atunci când sistemul imun şi/ sau mecanismele de apărare locală sunt
deficitare, aceşti gemeni pot deveni infectioşi. Infecţiile emergente • Sunt boli transmisibile, recent
identificate şi clasificate taxonomic şi clinico-epidemiologic. • La sfârşitul secolului XX erau peste 30 de
astfel de boli care pot să declanşeze epidemii periculoase şi anume: - infecţia cu HIV, - febra Ebola, -
sindromul pulmonar cu Hanta virus, - febre virale hemoragice, - infecţia cu Campylobacter, Helicobacter,
- encefalopatiile spongiforme transmisibile, - boala legionarilor, - boala Lyme ( Borrelia burgdorferi). •
Unele sunt boli nou apărute, altele existau de secole şi au fost recunoscute doar recent din cauza unor
schimbări ecologice sau ambientale care au crescut riscul infecţiilor umane. Infecţiile reemergente •
Sunt boli infecţioase vechi ca: tuberculoza şi sifilisul, care au înregistrat o recrudescenţă semnificativă
din cauza schimbărilor complexului de condiţii gazdă-agent, etiologie-mediu. Infecţiile intraspitaliceşti
sunt afectiuni survenite în interiorul unui spital, afectând bolnavii spitalizaţi. Ele se mai numesc şi infectii
nosocomiale sau iatrogene sau infecţii încrucişate (cross infection). Aceste infecţii apar în timpul
spitalizării, mai rar după spitalizare, în conditiile create de spitalizare şi de actul medical sau chirurgical
Evolutiv infectia de spital a parcurs trei etape: - prepasteuriană (prevalenţă crescută şi predominanta
etiologică a germenilor înat patogeni), - pasteuriană (datorită implementării asepsiei şi antisepsiei a
scăzut semnificativ prevalenţa), - modernă şi contemporană cu prevalentă în creştere şi implicarea
predominantă a unor bacterii condiţionat patogene. Caracteristicile tulpinilor care dau aceste infecţii
sunt: rezistenta multiplă la antibiotice şi antiseptice, capacitatea de colonizare şi virulentă crescută. Cele
mai întâlnite bacterii care dau aceste infecţii şi care alcătuiesc fondul microbian de spital sunt: -
enterobacteriile ( E. coli, Klebsiella pneumoniae, Enterobacter spp.), - Pseudomonas aeruginosa, -
Staphylococcus aureus, stafilococi coagulazo-negativi; Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 5 - virusuri cu
tropism respirator (gripal, paragripal, adenovirusuri, rinovirusuri, rujeolic, varicelos mai rar); -
enterovirusurile (polio, Coxsachie, ECHO); - fungi (Candida, Aspergillius); - protozoare Pneumocystis
carinii, - Toxoplasma în cursul travaliului. Riscul infecţiei intraspitaliceşti este mărit prin investigatiile
medicale sau chirurgicale agresive (puncţii exploratorii sau endoscopia cavităţilor) sau prin actele
terapeutice moderne (respiraţie asistată, intervenţii chirurgicale agresive, perfuzii, cateterisme venoase
prelungite, medicaţie imunosupresivă). Metode de investigare Componentele structurale ale
microorganismelor joacă rol de antigen, provoacă răspuns imun din partea organismului infectat, ceea
ce rezultă în producere de anticorpi. Reacţia antigen – anticorp este specifică, antigenul poate fi legat
numai de anticorpul ce s-a produs ca răspuns la stimulul antigenic respectiv. Aceste reacţii pot fi folosite
pentru detectarea unui antigen necunoscut cu ajutorul unui anticorp cunoscut (metode de diagnostic
directe) sau detectarea anticorpilor din serul bolnavilor cu antigene cunoscute (serodiagnostic, metode
de diagnostic indirecte). În cazul în care antigenul corespunde anticorpului, se formează complexul imun
antigenanticorp. În funcţie de cum se vizualizează/detectează formarea complexului imun există mai
multe metode bazate pe reacţii antigen-anticorp:  reacţii de precipitare: complexele imune formează
precipitat  reacţii de aglutinare: complexele imune formează aglutinat  RFC – se detectează
consumarea complementului (acesta se leagă de complexele imune)  reacţii în care elementul cunoscut
este marcat – se detectează elementul marcat din complexul imun format 1. Reacţii de precipitare. Pot
avea loc în medii lichide (metode folosite în bacteriologie) sau în medii solide. Antigenele: de natură
coloidală (solubile), precipitinogene Anticorpii: precipitine Complexul imun: precipitat 2. Reacţii de
aglutinare Antigenele: de natură corpusculară, aglutinogene Anticorpii: aglutinine Antigenele corespund
cu anticorpii şi sunt prezente în cantităţi echivalente: se formează aglutinatul (reţea tridimensională de
complexe imune), vizibil cu ochiul liber sub forma de grunji. Reacţia de hemaglutinare, hemaglutino-
inhibare (RHA-HAI) se foloseşte pentru detectarea virusurilor care prezintă pe suprafaţă hemaglutinine
(HA). Exemplu metoda Hirst: detectarea anticorpilor antihemaglutinină din serul bolnavilor de gripă
convalescenţi Metode moderne – metode care folosesc un reactant imunologic marcat 1. Reacţia de
imunofluorescenţă (RIF). Fluorocromii se leagă covalent de proteine (imunoglobuline) = conjugat; emit
fluorescenţă dacă se expun la raze UV. Preparatul se examinează la microscopul cu fluorescenţă. Puncte
fluorescente pe fond întunecat confirmă rezultat pozitiv. 2. Metode imunoenzimatice (RIE, ELISA -
enzyme-linked immunosorbent assay) Permit detectarea antigenelor libere şi a anticorpilor. Este posibilă
determinare cantitativă. Reacţiile au loc în aparate automate, semiautomate.La reacţii participă: - un
reactant imunologic cunoscut ataşat de un suport solid (plăci cu godeuri, lame, baghete - se pot folosi
antigene, anticorpi, anticorpi monoclonali, proteina A - un reactant imunologic marcat enzimatic -
peroxidaza Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 6 - substrat specific (cromogenic). Se produce o
modificare de culoare detectabilă spectrofotometric (determinare cantitativă) - substanţe pentru
stoparea reacţiei (baze sau acizi puternici). Identificarea microorganismelor prin detectarea acizilor
nucleici Genomul conţine secvenţe specifice pentru fiecare microorganism, detectarea prezenţei
acestora într-un produs patologic sau în culturi celulare având valoare diagnostică. 1. Metode de
hibridizare. Principiu: fragmente monocatenare de oligonucleotide marcate (sonde), având secvenţă
cunoscută (caracteristică unui virus) se vor atasa pe baza complementarităţii de secvenţe
complementare situate pe acizii nucleici ale microorganismului de identificat. Etape de lucru: -
extragerea acizilor nucleici - denaturarea acizilor nucleici si fixarea acestora pe un suport - hibridizare:
adăugarea sondelor (marcate enzimatic, cu fluorocrom sau cu substanŃe radioactive) si atasarea
acestora de secvenţele omoloage - eliminarea sondelor nefixate - vizualizarea hibridizării. Vizualizarea se
face în funcţie de tipul marcajului folosit. Ex.1 Metoda Southern blot detectează secvenţe specifice de
nucleotizi de ADN. Etape: - extragerea ADN-ului - denaturarea ADN-ului – se obŃin lanŃuri
monocatenare - fragmentarea lanŃurilor cu enzime de restricŃie (acestea acŃionează în locusuri
determinate, rezultând fragmente de lungime diferită, caracteristice) denaturare - separarea
electroforetică a fragmentelor în gel de agaroză (separarea se face în funcŃie de mărimea fragmentelor)
- transferarea pe membrană de nitroceluloză - adăugarea sondelor marcate cu substanŃe radioactive –
atasarea de secvenŃele omoloage - se îndepărtează sondele în exces, nelegate - vizualizare prin
autoradiografie EX. 2. Northern blot – detectează ARN, este necesară revers-transcriptaza Ex. 3 Western
blot – detectează proteine. 2. Reacţia în lanţ a polimerazei (PCR – polimerase chain reaction) Se
detectează secvenţe specifice de acid nucleic după o prealabilă amplificare. Etapele de lucru - detectarea
ADN-ului - extragerea ADN-ului - amplificare: se realizează în aparatul PCR si constă din mai multe cicluri
identice - denaturare (900C) - alinierea primerilor (500C) – 2 secvenŃe de oligonucleotide care se leagă
prin complementaritate pe cele două catene la o anumită distanŃă între ele. - sinteza lanţurilor
complementare (700C ) – elongaŃie; este necesară prezenŃa enzimei polimerază (Taq) si a nucleotidelor
– se formează lanŃurile complementare astfel se dublează cantitatea de ADN - reluarea ciclului de n ori
– se obŃin 2n copii ale secvenŃei de identificat - vizualizarea produsilor de amplificare - produsii de
amplificare obŃinuŃi se separă electroforetic - colorare cu bromură de etidiu - vizualizare cu raze UV –
prelucrare computerizată Multiplex PCR – se amplifică mai multe gene odată Real time PCR RT-PCR -
este necesară revers-transcriptaza Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 7 Pentru studiul bacteriilor şi al
fungilor, afinitatea tinctorială este un criteriu important de clasificare. Se folosesc în mod obişnuit două
coloraţii principale şi anume: coloraţia albastru de metilen şi coloratia Gram, la care se poate adăuga (în
funcţie de diagnostic) coloraţia ZiehlNeelsen. Realizată de Christian Gram, bacteriolog danez, în 1884,
este o coloraţie diferenţiată, foloseşte doi coloranţi de culori controstante (violet de genţiană, pentru
colorarea iniţială şi fucsină bazică pentru recolorare), un mordant (soluţia Lugol) şi o soluţie de
diferenţiere, decolorare (alcool-acetonă). Coloraţia Gram împarte toate bacteriile în Gram-pozitive şi
Gramnegative în raport cu permeabilitatea diferită a peretelui dependentă de structura lor diferită.
Sursa de agenţi patogeni este reprezentată de un organism care are capacitatea să găzduiască, sa
asigure supravieţuirea şi eventual multiplicarea şi întotdeauna diseminarea unui agent patogen, direct
spre organismul receptiv sau indirect prin intermediul căilor de transmitere, prezentând sau nu semne
clinice de boala. Exemple de surse de agenti patogeni: - bolnavi cu forme tipice sau atipice de boală; -
purtători de agenţi patogeni care pot să nu prezinte semne clinice de boală, dar pot fi: - purtători
preinfectioşi, viitorii bolnavi aflaţi în perioada de incubaţie a bolii; - purtători sănătoşi care au un anumit
grad de imunitate şi o rezistentă generală nespecifică ridicată şi aceştia pot fi: - temporari (câteva zile
sau săptămâni), - cronici (luni, ani sau toată viaţa). - purtători foşti bolnavi (după vindecarea clinică nu se
sterilizează) - cunoscuţi (cei care au fost spitalizaţi) sau - necunoscuţi (cei cu forme atipice care au fost
trataţi în ambulatoriu). - animale bolnave (inclusiv păsările) ele pot fi: - domestice, - peridomestice, -
sălbatice. Animalele pot transmite antropozoonozele (90 de maladii dintre care 20 interesează şi
populaţia Europei). Bolile infecţioase la majoritatea animalele purtătoare de agenţi patogeni au aceleaşi
caracteristici ca şi la oameni (stare febrilă, cahexie, modificarea constantelor sangvine etc.). Artropodele
sunt vectori biologic activi care asigură în mod obligatoriu dezvoltarea cel puţin pentru un stadiu biologic
al agentului patogen (ţântari, păduchele omului, căpuşele, puricii şoarecelui şi şobolanului etc.). Modul
de transmitere al organismelor patogene poate fi: • direct - se realizează între sursa de agent patogen şi
organismul receptiv (inhalarea, contact fizic, sărutul, muşcătura, transferul transplacentar, transfuzia de
sânge). • indirect - mai complex şi implică una sau mai multe căi de transmitere (apă, aer, sol, alimente,
obiecte, mâini, insecte sau combinate). Căi de transmitere ale organismelor patogene ► Aerul •
Mecanismul de transmitere a agentului patogen prin această cale a fost descris de Pflügge in 1897. • În
timpul expirării, aerul iese cu o presiune mare, produce picaturi septice care vor rămâne suspendate în
aer pe o durată variabilă şi vor fi dispersate în raport cu dimensiunile lor (dispersia va fi intensă cand
dimensiunile vor fi ≤ 10µ). • Picăturile septice sunt diseminate la o distantă de 1,5-2 m, sau dacă
intervine tusea strănutul, vorbirea, cântarea, dispersia va fi la 5-10 m, datorită curentilor de aer. • După
un timp picăturile septice pierd o parte din apa, devin mai uşoare, persistă mult in aer, sedimentează pe
suprafeţe şi apoi se răspândesc în aer • Diseminând agenti patogeni aflaţi în interiorul masei de
substanţe organice vor genera nucleosoli septici. • Ei se pot cupla cu particule minerale (praful din sol) şi
generează praful septic, care se combină cu cele provenite din triturarea spontană a altor componente
septice. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 8 • Organismele receptive se vor contamina şi eventual
infecta inhalând: picături, nucleosoli sau praf septic. - Aerul încăperilor poate fi contaminat cu
intensitate variabilă în funcţie de: destinatia acestora, densitatea surselor de agenti patogeni, şi calitatea
decontaminării periodice. - Prin această cale se pot transmite: difteria, gripa, scarlatina, tuberculoza etc.
► Solul • Este o altă cale de transmitere a infecţiei, 1 gram de sol poate conţine 2-5x109 germeni. •
Solul nu este un mediu prielnic dezvoltării agenţilor patogeni. • In afară de bacteriile care sporulează,
ceilalţi agenti patogeni supravieţuiesc o perioadă limitată de timp zile sau luni). • In sol se pot întâlni:
fungi, ouă şi larve de geohelminţi. Contaminarea şi eventual infectarea omului se poate face prin: - cale
digestivă, consumă apă sau vegetale crude nespălate, - cale respiratorie prin inhalarea pulberilor din
solul contaminat, - prin tegumente cu integritate pierdută.  Prin această cale se pot transmite:
tetanosul, poliomielita, salmoneloza, tuberculoza, parazitozele. ► Apa • 4/5 din bolile cunoscute în
lume sunt legate de insalubritatea apei. Transmiterea agentilor patogeni se poate face: • direct - de la
sursele de agenţi patogeni: dejecte (umane, animale), adăparea animalelor bolnave, scăldarea
(oamenilor sau animalelor), depunerea cadavrelor animalelor; • indirect are loc prin: - aer, sol, alimente,
recipiente • Transmiterea indirectă se produce în: inundaţii, averse de ploaie, cutremure, cataclisme. •
În aceste momente apar defectiuni, avarii, când nu se face sau este insuficientă decontaminarea apei
sau utilizarea neigienică a surselor de apă.  Prin această cale se pot transmite: febrele tifo-
paratifoidice. dizenteria, holera, hepatita A, poliomielita etc. ► Alimentele • Atunci când nu sunt
prelucrate igienic sau atunci când nu se respectă circuitele. Contaminarea lor poate fi: - primară (de la
origine) sau - secundară (prin dejecte, animale bolnave sau purtătoare, aer, apă, sol, insecte sau mâini
murdare).  Prin alimente se pot transmite: trichineloza, tuberculoza, antraxul, bruceloza, salmoneloze
etc. ► Obiectele • Pot constitui o altă cale de transmitere. Ele pot transmite: - direct (de la sursa de
agenţi patogeni prin produsele eliminate: secreţii, spută, urină, fecale, sânge, puroi) sau - indirect (prin
aer, sol, apă, mâini).  Prin această cale se pot transmite: salmoneloze, tuberculoza, hepatita A,
parazitoze. ► Transmiterea prin mâini murdare. Contaminarea poate fi - directă (de la agenjii patogeni)
sau - indirectă (prin germeni vehiculaţi prin: aer, apă, sol, alimente, obiecte, insecte).  Se pot
transmite: febră tifoidă, dizenterie, hepatita A, parazitoze. ► Insectele pot fi surse de agenţi patogeni,
gazde obligatorii cel puţin pentru un stadiu de dezvoltare (păduchii omului, căpuşele, ţânţarii, puricii şi
alţi flebotomi). • Altele sunt vectori pasivi, artropodele: muştele, gândacii de bucătărie, furnicile, după
ce contaminează asigura doar transmiterea pe distanţe şi perioade variabile de timp. Dr. biolog D.
Gheţeu - Microbiologie 9 Receptivitatea (gazdei) • Este starea organismului care nu-i conferă acesteia
posibilitatea de a învinge o agresiune microbiană. • Gradul de receptivitate a unei populaţii depinde de -
rezistenţa specifică (imunitatea) care este dependentă de prezenţa anticorpilor sau a unor celule cu
capacitate antiinfecţioasă. - rezistentă nespecifică (generală) este dependentă de: integritatea barierelor
cutanate şi a mucoaselor. • Imunitatea naturală care se realizează fără intervenţia omului şi este de: -
specie – omul şi anumite animale fac anumite boli specifice; - pasivă - urmare a transferului
transplacentar de anticorpi, - activă - imunitatea care apare după trecerea prin boală. • Imunitatea
artificială Se realizează după interventia omului, prin programe prevenţionale. • Se utilizează produse
biologice care oferă protectie specifică. Ea poate fi: - activă - după administrarea vaccinurilor; - pasivă -
după administrarea de seruri imune sau de imunoglobuline (în acest caz organismul este doar
consumator). • Rezistenţa specifică sau nespecifică poate fi sporită prin utilizarea de: anticorpi
monoclonali cu acţiune idiotipică şi a sistemelor imunomodulatoare (imunostimulatoare ribozomale cu
acţiune de apărare antiinfectioasă). • Gradul de receptivitate depinde şi de : vârstă, alimentatie,
profesie. Manifestarea infecţiilor în colectivităţile umane În funcţie de: numărul, dispersia temporală şi
spaţială a unor îmbolnăviri se disting patru forme: sporadică, endemică, epidemică şi pandemică. 1. În
manifestarea sporadică, procesele morbide apar sub forma unui număr mic de îmbolnăviri, distribuite
pe un teritoriu întins, la intervale mari de timp fără o legătură aparentă între ele. 2. În manifestarea
endemică, morbiditatea este redusă, îmbolnăvirile nu au legătură aparentă între ele, dar există tendinta
de concentrare spatială şi temporală care pot duce la izbucnirea unor epidemii. • Ele se pot întâlni în
mod constant în anumite grupe de populatii, din unele zone geografice, sub forma de cazuri dispersate
care periodic pot creşte ca frecventă (hepatita virală, dizenteria bacilara, guşa endemică). • Prin luarea
unor măsuri eficiente, o morbiditate endemică se poate transforma într-o morbiditate sporadică sau
poate fi eradicată pe teritoriul respectiv. • Sau când nu se iau măsuri se poate transforma în morbiditate
endemo-epidemică • Sau când nu se iau măsuri se poate transforma în morbiditate endemo-epidemică
3. Manifestarea epidemică se caracterizează prin: - natura debutului (exploziv, lent), - extensivitate, -
severitate (complicatii şi mortalitate), - durata de evolutie (scurtă, medie sau lungă), - modul de stingere
(brusc, lent sau trenant) şi - perioada interepidemică (scurtă, medie sau lungă). Ex. epidemii hidrice,
aerogene, alimentare etc. 4. Manifestarea pandemică este o acumulare de epidemii cu caracter
extensiv, interesează arii mari de pe glob sau continente întregi şi în toate cazurile de imbolnăviri există
legături evidente. Forme de exprimare : 1. Infecţia inaparentă : asimptomatică clinic, însă implică
prezenţa agentului patogen şi a moficărilor imunologice. Exemple: poliomielita, hepatita acută virală,
rubeola, infecţia meningococică. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 10 2. Infecţia subclinică : tulburări
funcţionale , modificări morfologice, biochimice. 3. Infecţia latentă : asimptomatică, determinată de
starea de toleranţă a gazdei, faţă de agentul patogen. Exemple : infecţia herpetică, cu cu virus rubeolic,
tuberculoză, bruceloză. 4. Infecţia persistentă : cu evoluţie lentă, este determinată de multiplicarea
lentă, însăcontinuă a virusurilor, mai ales imunologic. Exemple : encefalita spongiformă, PESS
( panencefalita sclerozantă subacută). 5. Infecţia localizată: agentul patogen este la nivelul porţii de
intrare, cu modificări locale şi facultativ generale (febră, frison), Exemple : foliculite, abcese, guturai. 6.
Infecţia de focar: infecţie localizată, cu evoluţie cronică, cu modificări locale minime asociate unor
manifestări generale clinice (febră, stare generală alterată, mialgii), sindrom inflamator paraclinic (VSH,
fibrinogen). 7. Infecţia cronică: rar în bolile infecţioase (TBC, bruceloză), mai frecvent ca o posibilitate
evolutivă (hepatita cronică postvirală). Starea de purtător : - La persoanele sănătoase (purtătorii
sănătoşi de hemolitic, meningococ, etc).streptococ - Poate finaliza o boală infecţioasă indiferent de
forma clinică, realizând purtătorul convalescent de scurtă durată ( infecţia dizenterică, salmonelozică). -
Purtătorul cronic ( bacilul dizenteric, VHB). Boala infecţiosă ciclică: este cea mai frecventă modalitate de
manifestare a bolilor infecţiose, cu evoluţie etapizată : - Perioada de incubaţie : timpul de la momentul
pătrunderii agentului patogen până la apariţia primului simptom clinic ; poate fi : o Scurtă( 30 – 60
minute în toxinfecţia stafilococică). o Medie (7 – 14 zile : rujeola, dizenteria, varicela, tusea convulsivă).
o Lungă ( >14 zile : hepatita virală B , C, rabie). - Perioada de debut : invazie, prodromală. Exemplu :
tetanostrismus, rujeolăKoplick ; sursa cea mai bogată de infecţie ; debutul poate fi : o Scurt (câteva
ore) gripă , scarlatină, meningita bacteriană, tetanosul supraacut. o Câteva zile ( rujeolă, difteri,
moninucleoză infecţioasă) - Perioada de stare : sindroame clinice particulare ( febril, digestiv, respirator,
meningeal, icteric, ganglionar, hepatic, splenomegalic, eruptiv. - Perioada de convalescenţă :de scurtă
sau lungă durată, consemnează atenuarea simptomatologiei clinice până la dispariţie ; poate fi abruptă
( in crisis) sau lent (in lisis). - Imunitatea post infecţioasă : o Puternică si de durată : scarlatină, rubeolă,
rujeolă, infecţie urliană. o Slabă şi de scurtă durată cu posibile recidive : febră tifoidă, dizenterie
bacteriană, erizipel. o Fără imunitate după boală : tetanos. - Ieşirea din infecţie se poate face cu : o
Vindecare completă, cu restitutio ad integrum ( rujeolă, varicelă, scarlatină) şi după tratament complet şi
corect. o Vindecare clinică însoţită de stare de stare de purtător temporar sau cronic. o Cu sechele :
poliomielita, hepatite. o Cronicizare : hepatitele B , C , D, bruceloză , dizenterie bacteriană. - Evoluţia : o
Nefavorabilă spre deces : diagnostic incorect, sau tardiv, consecinţă a unui tratament indecvat, forme
severe. Letalitatea este 100% , neinfluenţată de tratament : rabia, PESS, SIDA. - Infecţia septicemică :
septicemia o Focar primar la poarta de intrare, a prezenţei continue sau intermitente a agenţilor
patogeni şi a toxinelor lor în sânge, precum şi a focarelor metastatice secundare. - Bacteriemia: focar
primar, prezenţa continuă sau intermitentăa agenţilor patogeni şi a toxinelor lor în sânge. - Recidivele =
reapariţia tuturor semnelor de boală după aparenta vindecare a unui episod. Exemplu : hepatite acute
virale, meningite purulente, scarlatină. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 11 • Chiar şi flora normală a
organismului poate deveni patogenă, mai ales dacă printr-u accident, sau o igienă deficitară, ajunge în
zone nespecifice (ex. E. coli din intestin dacă ajunge în vezica urinară poate să genereze infectii urinare).
• O altă modalitate de infecţie endogenă este atunci când un germen îşi modifică aspectul patogen prin
căpătarea unor caractere sporite de patogenitate (virulenţă sau toxicitate). Curs II. Infecţia şi răspunsul
imun Imunitatea reprezintă capacitatea organismului de a se apăra în faţa agresiunii agenţilor externi
(termenul îşi are originea în limba latină, unde immunitas înseamnă "ferit de"). Pentru a putea îndeplini
această proprietate, organismul trebuie să recunoască structurile proprii, considerate "self" şi să le
deosebească de cele străine, denumite "nonself", reprezentate în principal de microorganisme,
macromolecule, dar şi de celule tumorale sau ţesuturi transplantate. Mecanismele de apărare ale
organismului pot fi împărţite în două mari categorii: înnăscute şi dobândite, care interacţionează între
ele. Imunitatea înnăscută (nespecifică) este prezentă la toţi indivizii normali, fiind prima barieră în calea
agresiunilor externe. Modul său de acţiune este nespecific, acelaşi indiferent de natura agentului străin.
Mecanismele imunităţii înnăscute se comportă identic şi în cazul unei reexpuneri, nefiind dotate cu
memorie imunologică. În această categorie sunt incluse: barierele mecanice (reprezentate de
tegumente şi mucoase - gastrointestinală, a tractului respirator şi a celui urogenital), produşii de secreţie
(mucusul, secreţia gastrică acidă, enzimele digestive, lizozimul din lacrimi şi mucusul respirator, secreţia
glandelor sebacee, secreţia acidă vaginală, ph-ul urinar, etc.), unele proteine din sânge (sistemul
complementului, reactanţii de fază acută, citokinele) şi sistemul mononuclear fagocitic (care include
neutrofilele şi monocitele din sânge şi macrofagele din ţesuturi). La acestea se adaugă alte mecanisme
care contribuie la epurarea agenţilor exogeni, cum ar fi: clearence-ul muco-ciliar, tusea, strănutul,
vărsăturile, peristaltice intestinală. Inflamaţia reprezintă, de asemenea, un mijloc important de apărare
nespecifică, macrofagele şi limfocitele polimorfonucleare (PMN) fiind atrase la locul infecţiei de produşii
eliberaţi de organismele infectante şi ţesuturile necrozante. Când mijloacele de apărare nespecifice sunt
depăşite, agentul pătrunde şi se dezvoltă în ţesuturile gazdei, producând intrarea în acţiune a unui
sistem de apărare specific, mult mai eficace. Imunitatea dobândită (specifică) se dezvoltă pe măsură ce
organismul interacţionează cu diferiţi agenţi externi, interacţiune ce poartă numele de eveniment
imunizant. La o nouă expunere la agentul respectiv, organismul va reacţiona cu mai multă
promptitudine, celulele implicate în acest proces fiind dotate cu memorie imunologică. Imunitatea
dobândită poate fi naturală (câştigată în mod pasiv prin transfer transplacentar, sau în mod activ prin
contactul cu antigenul) şi artificială (care la rândul ei poate fi obţinută pasiv prin seroterapie sau activ
prin vaccinare). Totalitatea organelor, celulelor şi moleculelor implicate în apariţia imunităţii dobândite
alcătuiesc sistemul imun. RĂSPUNSUL IMUN Răspunsul imun reprezintă totalitatea fenomenelor prin
care organismul recunoaşte şi neutralizează structurile agresoare. Contactul dintre Ag şi celula care-l
recunoaşte este urmat de un proces de multiplicare şi diferenţiere a acesteia, ce are drept rezultat
sinteza de Ac specifici (răspuns imun umoral) sau Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 12 apariţia
limfocitelot T sensibilizate (răspuns imun celular). Efectele acestui prim contact poartă numele de
răspuns imun primar. În desfăşurarea răspunsului imun (indiferent că este umoral sau celular) există mai
multe etape:  preluarea, prelucrarea şi prezentarea Ag  recunoaşterea Ag  activarea limfocitelor 
faza efectoare şi eliminarea Ag  declinul răspunsului imun (restabilirea homeostaziei)  menţinerea
memoriei Ag RĂSPUNSUL IMUN UMORAL Esenţa răspunsului imun de tip umoral este secreţia de Ig (Ac)
specifici ca urmare a stimulării antigenice a liniei limfocitare B. Răspunsul imun care apare după o primă
expunere a unui organism la Ag se numeşte răspuns imun primar. Ac sunt iniţial de tip IgM, iar apoi
nivelul acestora scade şi apar Ac din clasa IgG. Răspunsul imun secundar se produce când acelaşi Ag se
administrează după un interval de timp. Această proprietate este posibilă datorită faptului că în timpul
desfăşurării procesului de diferenţiere, se desprinde un grup de celule care nu continuă maturarea şi
multiplicarea spre celule efectoare, ci rămân într-o etapă timpurie de evoluţie (în faza G1 a ciclului
mitotic). Rolul lor este acela de a păstra amintirea Ag, chiar după totala sa eliminare, de aceea poartă
numele de celule cu memorie. O nouă stimulare antigenică produce proliferarea şi diferenţierea în
plasmocite a unora dintre celulele B cu memorie. Ac specifici apar mai precoce, au o mai mare afinitate
pt. Ag, nivelul lor seric creşte mai rapid, iar secreţia este mai prelungită. Aparţin clasei IgG. Acest răspuns
imun presupune cooperarea intercelulară între limfocitele T şi B, fără ajutorul altor celule. Majoritatea
Ag naturale, în special proteinele, necesită intervenţia limfocitelor T pentru a determina un răspuns
imun umoral, de aceea se numesc Ag timodependente. Există şi Ag timoindependente, Ag care nu
necesită intervenţia limfocitelor Th. În acest tip de proces nu se selectează celule cu memorie, nu există
răspuns imun secundar, secreţia este exclusiv de tip IgM, şi durează luni de zile. Acest efect prelungit se
explică şi prin faptul că odată format complexul Ag-Ac este fagocitat şi digerat. Celulele fagocitare nu pot
digera decât Ac, eliberând Ag odată cu moartea celulei. Ag se va reinsera într-un nou ciclu. După sinteza
Ig, acestea se cuplează cu Ag formând complexele imune. În cazul în care Ag este solubil, molecular, se
formează complexe imune circulante care sunt epurate de sistemul monocit/macrofag. În cazul în care
Ag face parte dintr-o membrană celulară, Ac se fixeaxă pe celulă. Cuplarea ulterioară a complementului
duce la liza celulei sau la eliminarea celulei prin fagocitoză de către sistemul mononuclearfagocitic.
RĂSPUNSUL IMUN CELULAR Răspunsul imun celular este implicat în:  eliminarea celulelor infectate cu
microorganisme cu habitat intracelular (viruşi, micobacterii, etc.)  apărarea antitumorală  rejecţia
grefelor. În funcţie de natura receptorului implicat în recunoaşterea Ag expus pe suprafaţa celulei ţintă,
se pot distinge 2 categorii mari de celule implicate în acest tip de răspuns imun: limfocitele Tc şi celulele
citotoxice MHC-nespecifice (NK şi K). Ag care declanşează acest răspuns imun sunt timodependente.
După aproximativ 5 zile de la primul contact cu Ag apar în sânge celulele T cu memorie care sunt supuse
unui proces de recirculaţie continuă. Ele însămânţează continuu ţesutul limfatic, conferindu-i memorie
imună specifică. Un nou contact cu Ag induce proliferarea şi diferenţierea celulelor cu memorie spre
celule efectoare, producând un răspuns imun în câteva ore. REACŢIILE IMUNE Dr. biolog D. Gheţeu -
Microbiologie 13 În unele situaţii însă, răspunsul imun este inadecvat, exagerat, pierzându-şi rolul
protectiv şi devenind nociv pentru organismul gazdă. Ansamblul fenomenolor rezultate din perturbarea
proceselor imune, cu apariţia unui răspuns imun capabil să producă leziuni organismului gazdă, poartă
denumirea de reacţie imună. Pentru realizarea reacţiei imune, organismul face apel la o serie de factori
nespecifici celulari şi/sau serici. Acţiunea lor este complexă şi intricată, ei contribuind major la
dezvoltarea inflamaţiei locale, urmarea reacţiei imune. Reacţiile imune, prin caracterul lor sistemic, pot
determina leziuni la nivelul tuturor aparatelor şi sistemelor organismului, iar când reacţia este foarte
intensă poate produce chiar moartea individului. În funcţie de mecanismul lor de producere, reacţiile
imune au fost împărţite de Gell şi Coombs în patru tipuri principale: - tipul I sau reacţia anafilactică -
contactul Ag-Ac este urmat de eliberarea de substanţe biologic active ce acţionează predominent pe
muşchuil neted şi vase - tipul II sau reacţia citotoxică - Ac lezează direct celula alterându-i structura sau
funcţia şi predispunând-o la liză sau fagocitoză - tipul III sau reacţia prin complexe imune - depunerea
tisulară a CI şi fixarea complementului determină atragerea PMN şi declanşarea procesului inflamator -
tipul IV sau hipersensibilitatea tardivă - apare prin exagerarea răspunsului imun celular. Roitt descrie şi
tipul V de reacţie imună, asemănător cu tipul II, dar în care Ac fixaţi pe celulă nu o distrug ci îi modifică
numai funcţia. ORGANELE LIMFATICE A. ORGANELE LIMFATICE PRIMARE sunt organele în care are loc
diferenţierea şi maturarea limfocitelor. Sunt considerate organe limfatice primare măduva osoasă şi
ficatul, responsabile de diferenţierea limfocitelor B şi timusul, sediul de diferenţiere al limfocitelor T. 1.
Măduva osoasă şi ficatul: Măduva osoasă conţine ţesutul hematopoetic şi reprezintă locul de origine al
tuturor celulelorsanguine la adult. Ea include şi precursorii celulelor limfatice, seria limfoidă
reprezentând 5-15%. Diferenţierea celulei stem în elemente limfoide se face în trepte succesive,
fenomenul fiind independent de existenţa stimulării antigenice, măduva osoasă neavând de altfel căi
aferente şi modalităţi de captare şi prelucrare a antigenului. Proliferarea şi maturarea precursorilor
celulari din măduva osoasă se face sub influenţa unor citokine numite factori de stimulare ai coloniilor
(colony-stimulating factors). Ei sunt sintetizaţi de celule medulare stromale şi de macrofagele din
măduvă şi creează un mediu local favorabil hematopoezei. Măduva osoasă mai conţine şi un procent
variabil (între 5 şi 15%) de plasmocite, formate la nivelul organelor limfatice periferice ca o consecinţă a
stimulării limfocitelor B de către Ag. Măduva osoasă reprezintă locul unde se desfăşoară post-natal
diferenţierea limfocitelor numite B. La om, prenatal, acest proces se desfăşoară în ficat, în timp ce la
păsări el are loc într-un organ limfo-epitelial numit "bursa lui Fabricius". De aici a provenit de altfel iniţial
şi denumirea acestor limfocite -B- bursodependente. Ulterior, când s-a văzut că procesul se desfăşoară
la om în măduvă "bone marrow", denumirea acestui tip de limfocite s-a consolidat. De menţionat că
limfocite provenind din măduvă populează şi timusul (mai ales corticala) unde se pot diferenţia în
limfocite T. Ficatul reprezintă doar sediul primar, precoce de hematopoeză, fiind locul prenatal de
diferenţiere şi maturare a limfocitelor B. La adult, doar în unele circumstanţe patologice (cum ar fi
policitemia vera) ficatul îşi reia funcţia hematoformatoare. 2. Timusul: Timusul este un organ
limfoepitelial care apare devreme în embriogeneză, creşte în perioada intrauterină şi atinge o dezvoltare
completă la naştere, pentru ca după pubertate să sufere un proces de involuţie, probabil indus
hormonal prin corticoizi şi androgeni. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 14 Situat în mediastinul
anterior, timusul este format din 2 lobi, acoperiţi de o capsulă fibroasă, fiecare lob este organizat în
lobuli, separaţi între ei prin trabecule de ţesut conjunctiv. Lobulii la rândul lor, prezintă o zonă periferică
(corticala) şi o zonă centrală (medulara). În corticală se găsesc predominent celule limfocitare mari,
imature care îşi au originea în măduva osoasă (în perioada adultă), caracterizate printr-o vie activitate de
multiplicare. Pe măsură ce migrează spre medulară proliferează şi suferă un proces de maturaţie. În
medulară se găsesc predominent celule epiteliale reticulare ce contin în citoplasmă granulaţii bogate în
hormoni timici, unele celule fiind aglomerate în grupuri constituind corpii Hassall; tot în medulară se
găsesc limfocite mici, mature, asemănătoare celor din sângele periferic. În esenţă, participare timusului
la menţinerea homeostaziei imune priveşte două aspecte fundamentale: a. realizează maturaţia
precursorilor limfocitari T; b. asigură distribuţia limfocitelor T către anumite arii ale organelor limfatice
periferice, numite zone timodependente. Aceste zone sunt: zonele paracorticale ale ganglionilor limfatici
şi zonele periarteriolare din pulpa albă a splinei. Acest lucru este realizat graţie unor receptori de tip
"homing" pe care limfocitele T îi achiziţionează pe tot parcursul lor intratimic. Formarea limfocitelor T
mature este rezultatul unui şir complex de etape de proliferare, diferenţiere şi maturare, care implică
exprimarea la suprafaţa celulelor a unor receptori esenţiali în recunoaşterea antigenelor (TCR, CD4,
CD8), în activarea metabolică limfocitară (CD28, CD45) sau în adeziunea intercelulară ca (CD2, LFA1 etc.).
Proliferarea este controlată de citokinele eliberate local, iar diferenţierea apare în urma contactului
limfocitelor cu celulele stromei timusului, contact ce asigură generarea unor celule imunocompetente şi
departajarea funcţională pe liniile helper, citotoxică, supresoare şi contrasupresoare. Însă, după ce
limfocitele T exprimă pe suprafaţa lor aceşti receptori, marea majoritate mor in situ prin apoptoză =
moarte celulară programată. Acestea reprezintă aşa numitul contingent distrus, distrugerea lui
împiedicând apariţia procesului de autoimunitate. Puţinele limfocite rămase viabile (contingentul
posttimic), trec în circulaţie după un pasaj prin medulară. Distrucţia celulară prin apoptoză şi nu prin
necroză nu lasă să pătrundă în mediul extracelular diversele debriuri celulare care ar putea declanşa un
răspuns local inflamator, protejând astfel structura şi funcţia acestui organ. În plus, celulele apoptotice
exprimă pe suprafaţa lor receptori care permit recunoaşterea şi ingestia lor de către macrofage şi
epurarea lor rapidă. B. ORGANELE LIMFATICE PERIFERICE reprezintă sediul unde se iniţiază şi se
desfăşoară răspunsul imun. În această categorie sunt incluse atât organe capsulate ca splina şi ganglionii
limfatici, cât şi ţesuturile limfoide difuze, asociate tubului digestiv (notat GALT - Gut Associated
Lymphoid Tissue), căilor respiratorii (BALT - Branchial Associated Lymphoid Tissue) sau ţesutului cutanat
(SALT - Skin Associated Lymphoid Tissue). 1. Splina este cel mai mare organ limfatic; ea este delimitată la
exterior de o capsulă ce conţine fibre musculare netede, din care se desprind trabecule ce pătrund în
parenchim şi compartimentează organul. În parenchimul splenic se disting două sectoare, diferite atât ca
structură cât şi ca funcţie: -pulpa roşie situată la periferia lobulilor, alcătuită predominent din macrofage
cu rol în fagocitarea hematiilor senescente şi care aparţine sistemului mononuclear-fagocitic; -pulpa albă
situată în jurul arteriolei centrale care conţine ţesut limfoid numit PALS - Peiarteriolar Lymphoid Sheath);
acesta la rândul ei are 2 zone, una strinc periarteriolară, ce conţine în special limfocite T şi formează
(cum spuneam mai devreme) zona timodependentă a splinei şi alta la periferia PALS ce conţine aproape
exclusiv limfocite B, organizate sub formă de foliculi - zona timoindependentă. Aceşti foliculi pot fi
primari sau secundari, formaţi din celule B activate antigenic, caz în care poartă denumirea de centrii
germinativi. Între pulpa roşie şi cea albă, la periferia foliculilor limfatici, se găsesc sinusurile marginale,
unde există atât limfocite T cât şi B, precum şi magrofage şi celule dendritice, absolut necesare (cum
vom vedea în continuare) pentru cooperarea celulară din cadrul răspunsului imun. Funcţia imunologică a
splinei se exprimă în special în generarea unor răspunsuri imune faţă de Ag aflate în circulaţia sistemică.
Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 15 Rolul important pe care îl joacă splina în apărarea antiinfecţioasă
este demonstrat de faptul că la bolnavii splenectomizaţi apar infecţii severe, mai ales cu germeni
incapsulaţi (ca pneumococii şi meningococci). 2. Ganglionul limfatic constituie un adevărat filtru situat
pe traiectul căilor limfatice. El este de asemenea delimitat de o capsulă fibroasă ce trimite spre interior
septuri fibroase incomplete. Histologic, la nivelul ganglionului limfatic se disting trei zone: - zona
corticală - situată la periferie, alcătuită din limfocite B aranjate sub formă de foliculi primari sau
secundari (centrii germinativi), cu o structură asemănătoare omonimilor lor din PALS. Foliculii constituie
zona timoindependentă sau bursodependentă. - zona paracorticală - situată sub cea corticală conţine
predominant limfocite T (din acest motiv purtând denumirea de zonă timodependentă), precum şi un
mare număr de macrofage. - zona medulară - situată parahilar şi alcătuită din vase sanguine, sinusuri
limfatice, limfocite B, T, plasmocite macrofage şi celule dendritice. După stimularea antigenică,
limfocitele T şi B migrează unele spre altele, pierzându-şi această repartiţie anatomică. Limfocitele T
activate părăsesc ganglionul limfatic şi pătrund în circulaţia sistemică, iar limfocitele B activate migrează
spre centrii germinativi unde sintetizează anticorpi. O atenţie specială este acordată segmentului
vascular denumit venulă postcapilară situată paracortical, ale cărei celule endoteliale sunt cilindrice şi
înalte şi poartă denumirea de High Endothelial Venules - HEV. Această zonă cu celule cilindrice este locul
de trecere al limfocitelor din circulaţia sanguină în ganglion. Ele au pe suprafaţa lor molecule de
adeziune numai pentru limfocite, fiind neutre faţă de alte celule circulante. 3. Alte ţesuturi limfatice
Zone de ţesut limfatic există în submucoasa unor porţiuni din tractul digestiv (GALT) sau respirator
(BALT), precum şi din tegument (SALT). În unele teritorii aceste colecţii sunt suficient de mari pentru a fi
individualizate. Astfel, la nivelul tubului digestiv există în jurul faringelui inelul limfatic al lui Waldayer,
compus din amigdalele faringiene, palatine, linguale, iar la nivelul ileonului se găsesc plăcile Peyer.
Acestor structuri li se asociază apendicele. Colecţii similare de ţesut limfatic se găsesc şi la nivelul
arborelui bronşic (mai ales la bifurcaţia bronhiilor mijloci sau la joncţiunea bronho-alveolară) şi în
tegument. Importanţa acestui sistem imun rezidă nu numai din faptul că el reprezintă un mijloc eficient
de apărare la nivelul principalelor porţi de intrare ale organismului, controlând contactul cu o
multitudine de Ag cu poartă de intrare digestivă, respiratorie şi cutanată, ci şi din faptul că ele sunt
organe limfopoetice importante şi pot fi, la adult, surse de limfocite B sau T. CELULELE SISTEMULUI
IMUN Celulele sistemului imun sunt: limfocitele, celulele prezentatoare de Ag (CPA) şi celulele efectoare
A. LIMFOCITELE Limfocitele reprezintă componentul celular major al sistemului imun. Ele constituie o
categorie de celule ce grupează mai multe populaţii celulare similare morfologic, dar diferite din punct
de vedere funcţional. Limfocitele provin din organele limfatice primare (timus, măduva osoasă şi, în
perioada intrauterină, ficatul). O parte din aceste celule trec în circulaţia periferică şi migrează către
organele limfatice periferice. Restul rămân pentru o perioadă în circulaţia generală ca limfocite
circulante unde totalizează aproximativ 25% din elementele figurate albe. Între cele două sectoare
există o recirculaţie permanetă, asigurând o supraveghere imună competentă şi continuă folosind un
număr relativ mic de celule. Recirculaţia şi migraţia limfocitelor este reglată de moleculele de adeziune
de pe suprafaţa lor, ce corespund unor alte molecule de adeziune de pe suprafaţa celulelor endoteliale
sau matricei extracelulare, precum şi de chemokinele secretate de la nivel tisular. Durata de viaţă a
limfocitelor în sângele periferic variază între 1 şi 300 de zile, existând şi populaţii limfocitare care au o
durată de viaţă lungă, de luni sau chiar ani, ele recirculând în permanenţă între cele două sectoare ca
celule cu memorie. Limfocitele sunt singurele celule din organism capabile să recunoască specific diferiţi
determinanţi antigenici, fiind astfel responsabile de două dintre proprietăţile fundamentale ale
răspunsului imun, specificitate şi memorie. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 16 Din punct de vedere
morfologic, limfocitele naive, care nu au fost stimulate antigenic, au un diametru cuprins între 8 şi 10
m, un nucleu mare, cu heterocromatină densă şi citoplasmă puţină, ce conţine un număr redus de
mitocondrii, lizozomi şi ribozomi, aflate în stare de repaus sau în faza G0 a ciclului celular. După
contactul cu Ag, celulele intră în faza G1 a ciclului celular şi îşi schimbă caracteristicile morfologice (cresc
în dimensiune, ajungând la un diametru de 10 -12 m, citoplasma e mai bine reprezentată şi conţine mai
multe organite celulare). Marea heterogenitate funcţională a limfocitelor este legată de expresia
anumitor receptori de suprafaţă. Unii dintre aceşti receptori sunt exprimaţi numai în anumite stadii de
diferenţiere sau activare, pe perioade scurte de timp, pe când alţii sunt permanenţi şi caracteristici
diverselor linii celulare limfocitare. După mai multe denumiri utilizate pentru a desemna aceşti
receptori, s-a stabilit utilizarea indicativului CD (de la cluster of differentation), în prezent cunoscându-se
aproximativ 250 CD. 1. Limfocitele T La adultul sănătos celulele T reprezintă 60-80% din totalul
limfocitelor, cea mai mare parte având o durată de viaţă lungă, fiind celule intens recirculate. La
microscopia optică diferenţierea dintre limfocitele T şi B este practic imposibilă. Prin prezenţa pe
suprafaţa lor a unor receptori caracteristici, este posibilă însă identificarea lor. Care sunt aceştia? 1.
Receptorii limfocitului T, notaţi TCR (T cell receptor). Aceştia au proprietatea fundamentală de a
recunoaşte şi a lega Ag. Sunt transmembranari şi au o structură asemănătoare porţiunii Fab a moleculei
de Ig, fiind alcătuiţi din 2 lanţuri diferite de polipeptide, legate între ele prin punţi disulfidice. Se cunosc
2 tipuri de TCR: TCR1, primul care apare în timpul vieţii intrauterine, compus din 2 lanţuri  şi  şi TCR2
prezent pe suprafaţa a 95% din limfocitele T, alcătuit din lanţuri polipeptidice notate  şi . Ambele
tipuri de receptori au un domeniu variabil, în porţiunea NH2-terminală, şi unele constante. Aceşti
receptori sunt legaţi de membrana limfocitelor T prin intermediul unui alt grup de 5 lanţuri polipeptidice
notate CD3 şi care au rolul de a transmite semnalul activator în interiorul celulei, formându-se astfel un
complex TCR-CD3 care are proprietatea de a se lega atât de Ag cu care vine în contact celula, cât şi de
moleculele Ag de histocompatibilitate. Astfel, limfocitele T nu recunosc Ag native solubile (recunoscute
de limfocitele B şi Ac) ci numai pe acelea cuplate cu MHC, fiind vorba de o recunoaştere asociativă. 2.
CD2 - unul dintre primii markeri de suprafaţă, prin care celula fixează în jurul ei un număr de eritrocite
de oaie cu formarea unor rozete (metoda este încă folosită pentru pentru identificarea şi separarea
limfocitelor T). E prezent pe toate tipurile de limfocite T şi pe NK. Are rol în aderarea limfocitelor T la
APC sau celulele ţintă (prin legarea de contraligandul său LFA3) şi rol accesor în activarea celulară. 3. CD4
glicoproteină de suprafaţă situată predominent pe suprafaţa celulelor Thelper (definitorie pentru
această clasă de celule). CD4 reprezintă receptorul T pentru moleculele MHC de tip II. Stabilirea legăturii
între limfocitul T CD4+ şi APC prin intermediul moleculei de MHC II contribuie esenţial la recunoaşterea
Ag. 4. CD8 tot de natură glicoproteică, distribuit pe membrana limfocitelor T supresoare,
contrasupresoare şi citotoxice. CD8 interacţionează cu moleculele MHC I. 5. CD5 se găsesc pe toate
limfocitele T şi pe un subset de limfocite B. 6. CD28 prezent pe 95% dintre limfocitele T CD4+ şi 50% din
cele CD8+ are rol în activarea celulară, precum şi rol de moleculă de adeziune. 7. MHC I şi II 8. Receptori
limfocitari T cu funcţie în adeziunea celulară Indiferent de particularităţi, funcţiile efectorii ale diverselor
celule imune implică în mod obligatoriu adeziunea intercelulară, proces căruia i se acordă în ultima
vreme o atenţie tot mai mare. Adeziunea celulară este implicată atât în funcţiile efectorii imune cât şi în
repartiţia specifică a diverselor tipuri de limfocite în anumite arii ale sistemului imun. Principalii
receptori limfocitari implicaţi în aderarea intercelulară LFA (Ag asociat funcţiei limfocitare), VLA , CD2 şi
CD4 pentru limfocitele Th şi CD8 pentru limfocilele Tc. Astfel, moleculele de adeziune au rol în:
-respingerea forţelor electrostatice de respingere dintre 2 celule -realizarea unui contact prelungit între
celulele care urmeazăă să coopereze -favorizarea recunoaşterii Ag -rol accesor în activarea celulară.
Clasificarea limfocitelor T se face după funcţia pe care o îndeplinesc, precum şi după tipul markerilor de
suprafaţă. Se deosebesc aslfel mai multe tipuri de celule T, cele mai importante fiind: a. Limfocitele T
ajutătoare sau helper - sunt CD4+ şi recunosc Ag specifice asociate cu Ag HLA II. - unele limfocite Th
colaborează cu limfocitele B şi macrofagele în inducerea răspunsului imun umoral, iar altele colaborează
cu alte celule T la producerea limfocitelor Tc intervenind în răspunsul imun celular. - există 5 subtipuri, 2
fiind mai bine cunoscute: Th1 care intervin în răspunsul imun celular prin stimularea dezvoltării
limfocitelor Tc, creşterea activităţii macrofagice. Limfocitele Th2 care intervin în procesele atopice,
coordonând secreţia de IgE, IgA şi IgG1, induc proliferarea eozinofilelor şi a mastocitelor. Ele îşi exercită
acţiune prin sinteza unor proteine numite citokine. Astfel, diferenţierea lor nu se face pe criterii
fenotipice ci în funcţie de Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 17 setul de IL pe care îl elaborează. De ex.
LTh1 elaborează: IL-2, IL-3, IFN-, limfotoxină, TNF- şi . LTh2 sintetizează: IL-4, IL-5, IL-6. Între cele 2
subtipuri există inter-relaţii stimulatoare şi inhibitoare. IFN- (secretat de Th1) deprimă maturarea Th2
cu consecinţe funcţionale. Th2 (prin IL-10) suprimă producţia de Th1 acţionând ca o celulă supresoare. b.
Limfocite T supresoare - sunt limfocite reglatoare care diminuă atât răspunsul imun umoral cât şi pe cel
celular - majoritatea sunt celule CD8+ - formarea lor din din precursori este urmarea contactului cu Ag,
fără implicarea MHC. - recunosc determinanţii Ag, elaborează factori supresori solubili cu funcţie de
contrareceptori blocanţi - la rândul lor sunt supuse controlului inhibitor al limfocitelor T
contrasupresoare. - prin stimulare Ts de către Ag proprii (self) este prevenit procesul de autoimunitate.
c. Limfocitele T citotoxice - sunt responsabile de citotoxicitatea mediată celular; ea este implicată în
apărarea antivirală, antitumorală şi respingerea grefelor. - provoacă liza celulelor care poartă pe
suprafaţa lor Ag - au determinanţi antigenici de tip CD8+ şi mai puţin CD4+ - pentru ca Ag să fie
recunoscut de către limfocitele Tc, el trebuie să fie asociat cu Ag MHC I, similar celui al limfocitelor Tc.
Acest fenomen poartă numele de restricţie HLA. d. Limfocite T inductoare - sunt CD4+, şi recunosc Ag
asociat cu MHC II - stimulează activitatea altor limfocite T (helper, suppresor, citotoxice) e. Limfocitele T
cu memorie - sunt formate în timpul răspunsului imun primar, sunt CD4+ -au o viaţă lungă, de peste 40
ani, dar perioada lor activă este de numai 10-15 ani. Se poate astfel observa că limfocitele T joacă un rol
esenţial în reglarea răspunsului imun, justificând afirmaţia potrivit căreia "Limfocitul T este dirijorul
orchestrei imunologice" 2. Limfocitele B Limfocitele B reprezintă 5-15% din totalul limfocitelor
circulante; au o durată de viaţă scurtă (câteva zile). Ele sunt precursorii celulelor care sintetizează Ac,
plasmocitele. 3. Celule natural killer (NK) Celulele NK reprezintă un subset de limfocite care au
capacitatea de a omorî celule infectate şi celule care şi-au pierdut moleculele MHC I. De asemenea,
celulele NK stimulează macrofagele să distrugă microbii fagocitaţi. Termenul de natural killer provine de
la faptul că aceste celule îşi exercită funcţia citotoxică fără a necesita o activarea prealabilă. De
asemenea, spre deosebire de limfocitele Tc, celulele NK nu îşi recunosc specific ţinta, similitudinea între
Ag MHC de pe cele 2 tipuri de celule nefiind necesară. Activitate lor nu este deci supusă fenomenului de
restricţiei HLA. Celulele NK au pe suprafaţa lor şi receptori pentru porţiunea Fc a IgG (Fc RIII-CD16).
Acest lucru explică proprietatea lor fundamentală de citotoxicitate faţă de celule care au fixat pe
suprafaţa lor Ac specifici şi de care se leagă prin intermediul acestor receptori. Acest fenomen poartă
denumirea de citotoxicitate mediată de Ac, la realizarea lui nefiind necesară participarea
complementului. Activitatea celulelor NK este stimulată de citokine ca: IL-15, IL-12, IFN. B. CELULE
PREZENTATOARE DE AG Celulele prezentatoare de Ag (CPA) sunt celule specializate în capturarea Ag,
prezentarea lui limfocitelor şi declanşarea unor semnale care favorizează activarea limfocitelor. Există 2
categorii de CPA: a. "profesionale": macrofagele, celulele dendritice şi LB b. "ocazionale": PMN (m.a.
neutrofilele), celulele endoteliale. 1. Macrofagele Sistemul mononuclear fagocitic sau sistemul
monocit/macrofag sau reticulo-endotelial reuneşte celule (monocitul şi macrofagul) care au origine
medulară comună, precum şi caractere histologice (sunt celule mononucleare) funcţionale (capacitate
de fagocitoză) similare. Rolul lor fundamental este apărarea împotriva bacteriilor intracelulare şi a
fungilor. Au origine în seria monocitară a sistemului hematopoetic; precursorii lor sunt
monoblastulpromonocitul-monocitul, Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 18 Monocitele reprezintă 1-
8% din leucocite, au un T1/2 de 8-72 ore, după care părăsesc torentul circulator şi migrează tisular,
diferenţiindu-se în macrofage. Ele au un diametru de 10 – 15 m, un nucleu mare şi o citoplasmă bogată
în lizozomi, vacuole şi filamente de citoschelet. Procesul de diferenţiere presupune: creşterea
dimensiunilor celulare, amplificarea aparatului mitocondrial şi lizozomal, dezvoltarea proprietăţilor de
fagocitoză şi sinteză, apariţia unor receptori pe suprafaţa celulei. Macrofagele tisulare sunt heterogene,
având morfologie, funcţii şi capacitătţi metabolice diferite, în funcţie de ţesutul căruia îi aparţin.
Macrofagul este o celulă cu diametru de 10-25, cu nucleu mare, cu multe granule lizozomale şi vacuole
în citoplasmă. Ele au căpătat denumiri specifice, în funcţie de locul de rezidenţă: Mf din ţesutul
conjunctiv se numesc histiocite, cele din ficat - celule Kupffer, cele din ţesutul nervos - celule microgliale,
cele din plămân - macrofage alveolare, cele din os - osteoclaste, cele din articulaţii - sinoviocite A, etc.
Figura 2. Liniile de diferenţiere celulară în cazul celulelor implicate în apărarea oganismului Activarea
macrofagelor nu este un proces specific, ca în cazul limfocitelor. El poate fi realizat sub influenţa multor
stimuli nespecifici: citokine (IFN- este cel mai puternic activator al macrofagului), contactul cu Ag,
substanţe mitogene, etc. Durata de viaţă a macrofagului este de câteva luni. Celulele sistemului
monocit-macrofagic sunt implicate atât în apărarea nespecifică cât şi în cea specifică. În imunitatea
nespecifică aceste celule fagocitează unele Ag şi sintetizează unele citokine care stimulează alte celule.
În răspunsul imun, celule monocit-macrofagice au un rol deosebit de important şi complex, atât în etapa
iniţială a răspunsului imun când au funcţia de CPA cât şi etapa finală, ca celule efectorii. Ele au pe
suprafaţa lor numeroşi receptori, dintre care cei mai importanţi sunt:  receptori imuni: 1.- receptorii
pentru fragmentul Fc al moleculele de Ig 2.- receptori pentru complement 3. receptori de adeziune
celulara (LFA- antigenul asociat funcţiei leucocitare)  receptori neimuni: (ei au rol în recunoaşterea
celulelor senescente, eritrocitelor heterologe, bacteriilor, fungilor, paraziţilor) 1.- pentru glicoproteine
din structura peretelui bacterian, 2.- pentru proteine denaturate 3.- pentru hidrocarburi şi glicoproteine
care se termină în fructoză şi manoză 4.- pentru fibronectină 5.- pt. unii hormoni, 6.- pt. Ag tumorale. De
asemenea, macrofagul are o capacitate secretorie mare, această celulă putând elabora peste 50-100 de
produşi, dintre care menţionăm: enzime litice (elastaze, colagenaze, etc.), componente ale
complementului (C1- Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 19 C5, properdina), pirogeni endogeni, factori
care influenţează diferenţierea celulară (de ex. colony-stimulating factor, factori de angiogeneză), factori
citotoxici, citokine (IFN, IL, TNF-), unii factori de coagulare (V,VII, IX, X, protrombina, tromboplastina),
radicali activi ai oxigenului. 2. Celulele dendritice Celulele dendritice reprezintă o populaţie leucocitară
particulară, caracterizată morfologic de prezenţa unor prelungiri citoplasmatice, iar funcţional prin
capacitatea de a prezenta antigenul (sunt celule prezentatoare de antigen profesioniste) şi o
extraordinară capacitate de a stimula limfocitele T native şi de a iniţia un răspuns imun. Celulele
dendritice au origine şi pot îndeplini rolul de CPA, datorită prezenţei pe suprafaţă a moleculelor MHC II şi
a receptorilor pentru Ag. Ele au capacitatea de a capta Ag şi de a-l transporta la nivelul organelor
limfatice periferice. După sediul lor pot fi împărţite astfel: a. cele din organele nelimfatice: -celulele
Langerhans care se găsesc în special în tegument (formează o reţea în stratul bazal şi în epiteliul
scuamos), dar şi la nivelul mucoasei bucale, faringe, col uterin. Pe suprafaţa lor au molecule HLA II,
receptori pentru complement şi pentru Fc. Ele pot fixa astfel complexele imune. Sunt implicate mai ales
în hipersensibilitatea cutanată de contact. -celule interstiţiale situate în plămân, tractul digestiv, cord,
ficat, rinichi b. cele din organele limfatice: -celulele interdigitale - se găsesc în zonele limfatice bogate în
limfocite T, cu care cooperează (zonele paracorticale ale ggl. limfatic, pulpa albă a splinei). -celulele
foliculare - se găsesc în foliculii limfatici din corticala ganglionilor limfatici şi pulpa albă a splinei, adică
zone bogate în limfocite B. Multitudinea de arborizaţii le permite un contact intim cu limfocitele B, ele
prezentând acestora Ag ca atare, nedegradat sau în complexe imune, într-un proces independent de
MHC. C. CELULELE EFECTOARE Limfocitele stimulate antigenic se transformă în celule efectoare, al căror
rol esenţial este acela de a elimina Ag. În această categorie sunt incluse: limfocitele T helper, limfocitele
T citotoxice şi plasmocitele. Limfocitele T helper activate exprimă receptori de suprafaţă şi secretă
numeroşi produşi care le permit să interacţioneze cu alte celule. Limfocitele T citotoxice activate
dezvoltă granule care conţin proteine capabile să omoare celulele infectate viral sau celulele tumorale.
Limfocitele B stimulate antigenic se transformă în celule capabile să sintetizeze imunoglobuline, numite
plasmocite. Morfologia acestora este diferită: nuclei denşi, citoplasmă abundentă, cu reticul
endoplamatic bine reprezentat (acesta fiind sediul de sinteză al imunoglobulinelor) şi complex Golgi
perinuclear cu rolul de a converti imunoglubulinele în forma finală sub care sunt sintetizate.
IMUNOGLOBULINELE sau ANTICORPII Imunoglobulinele (Ig) reprezintă o familie de glicoproteine care au
proprietatea de a reacţiona în mod specific cu Ag a cărui recunoaştere de către sistemul imun a condus
la sinteza lor, motiv pentru care li s-a conferit denumirea de Ac. Ele sunt sintetizate de limfocitele B fie
asociate membranei celulare unde joacă rolul de receptori, fie sub formă serică. Ig reprezintă aprox. 20%
din proteinele plasmatice şi migrază în cea mai mare parte în zona electroforetică gamma. În afară de
ser, o cantitate variabilă de Ig se găsesc în lichidele extravasculare, secreţiile exocrine şi ţesutul limfatic,
dar nu depăşesc bariera hemato-encefalică. Structura generală a unei Ig În alcătuirea Ig, proporţia
glucidică reprezintă doar 4-18%, restul fiind polipeptide. Fiecare moleculă de Ig este alcătuită din cel
puţin o unitate monomerică de bază. O asemenea unitate monomerică conţine 4 lanţuri polipeptidice, a
căror coeziune este realizată prin punţi disulfidice. Aceste punţi sunt dispuse atât între lanţuri
(intercatenare) cât şi în interiorul aceluiaşi lanţ polipeptidic (intracatenare) şi sunt esenţiale pentru
configuraţia tridimensională a moleculei. Forma este cea a unui Y. Cele 4 lanţuri sunt reprezentate de 2
lanţuri grele notate cu H (de la heavy=greu) cu o greutate moleculară de 55 – 75 kD şi 2 lanţuri uşoare
notate L (de la light=uşor) a căror greutate moleculară este de aproximativ 24 kD. Aşezarea lor este
simetrică. fiecare lanţ polipeptidic are o extremitate aminoterminală, denumită porţiune variabilă (V) şi
un capăt carboxi-terminal denumit porţiune constatntă. Prin apropierea regiunilor variabile se realizează
o structură tridimensională numită situs combinativ sau paratop, care interacţionează cu epitopul Ag
specific. În afara acestora se mai descriu şi nişte regiuni numite hipervariabile sau CDR (complementarity
Determining Region), caracterizate printr-o compoziţie foarte variabilă de amino-acizi, situate atât pe
lanţutile H Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 20 cât şi pe cele L. Numărul situsurilor combinative
determină valenţa anticorpilor. de ex. el este 2 pentru IgG şi 10 pentru IgM. Atât lanţurile H cât şi cele L
nu sunt liniare, ci au o dispoziţie buclată, ca urmare a legăturilor disulfidice intracatenare. Regiunile
buclate astfel create poartă denumirea de domenii. Lanţurile L au 2 domenii (unul în zona variabilă şi
unul în cea constantă). Lanţurile H au un domeniu în zona variabilă şi 4-5 în cea constantă. Porţiunea
dintre primele 2 domenii ale regiunii constante ale lanţurilor H poartă denumirea de zona balamalei
(hinge region) datorită frexibilităţii moleculei la acest nivel, ceea ce îi conferă un rol important în
angajarrea legăturii dintre Ag şi Ac. Tipurile de Ig După tipul de lanţ H, Ig se clasifică în 5 tipuri, cu
structuri şi proprietăţi diferite, pe care, foarte pe scurt, le vom trece în revistă în continuare: 1. IgG -
reprezintă clasa dominantă din serul uman, adică 75% din totalul Ig - au cea mai mare durată de viaţă (3
săptămâni). - d.p.d.v. structural IgG este un monomer, alcătuit din 2 lanţuri H de tip  şi 2 lanţuri uşoare
care pot fi de tip  sau . Lanţurile H sunt împărţite în 4 subtipuri notate 1, 2 , 3 şi 4, care definesc cele
4 subtipuri de IgG: IgG1, IgG2, IgG3 şi IgG4. - d.p.d.v. funcţional IgG au o importanţă deosebită, Ac
răspunsului imun secundar aparţinând în cea mai mare parte acestei clase. - au o distribuţie egală în
sectorul intra- şi extravascular - IgG este singura Ig care poate traversa placenta, asigurând protecţia în
primele luni după naştere - IgG1 şi IgG3 se pot lega de componentul C1q al sistemului complementului,
determinând iniţierea activării acestuia pe calea clasică. Activarea complementului de către IgG impune
participarea a minimum 2 molecule de Ac. - IgG au de asemenea funcţii antitoxice şi de opsonizare 2. IgA
- structural se aseamănă cu molecula de IgG, conţinând 2 lanţuri grele, dar de tip , şi 2 lanţuri L  sau .
- se cunosc 2 tipuri de IgA: IgA1 (majoritar) şi IgA2. - spre deosebire de celălalte tipuri de IgG, IgA sunt
prezente atât în ser cât şi în diferite secreţii. - din acest p.d.v se descriu: IgA serice cu o structură
monomerică, (doar < de 10% fiind formate din asamblarea a 2, 3 sau 4 monomeri), predominant de tip
IgA1 şi IgA secretorie care este de tip IgA2. Acest tip se găseşte în secreţiile digestive, salivă, secreţiile
lacrimale, bronşice, colostru, laptele matern. IgAs se prezintă în general sub forma unui dimer, reunit cu
ajutorul unui lanţ polipeptidic J şi un nou polipeptid, numit componentă secretorie, ce se ataşează de
lanţul H . Componenta secretorie este sintetizată de celulele epiteliale. Rolul său este acela de a
conferi IgA rezistenţă faţă de acţiunea enzimelor proteolitice din secreţii. Limitând pătrunderea Ag în
submucoase, IgA au rol în imunitatea locală. 3. IgM - este cea mai mare Ig, fiind alcătuită din 5
monomeri identici uniţi între ei prin lanţuri J şi legături disulfidice la nivelul fragmentelor Fc. - lanţul H
este de tip , iar cele L sunt fie  fie  - este principala Ig a răspunsului imun primar - are cea mai
puternică acţiune de activare a căii clasice a complementului, o singură moleculă de Ig M fiind suficeintă
pentru a fixa C1q. -se poate sintetiza şi local, forma secretorie posedând ca şi IgA o componentă
suplimentară. 4. IgD - reprezintă < de 1% din Ig serice - este un monomer, în care lanţul H este de tip  -
semnificaţia lor fiziologică nu este deplin elucidată, dar s-a dovedit că IgD, ca şi IgM au rolul de receptor
pnetu Ag la suprafaţa membranei limfocitului B. 4. IgE - se mai numesc şi reagine - au cel mai scrut timp
de îmjumătăţire (2-3 zile) - sunt monomeri, lanţul H este de tip  Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 21
- se fixează prin fragmentul lor Fc de receptorii specifici de pe membrana bazofilelor circulante şi
mastocitelor tisulare, putând declanşa astfel un răspuns de tip reaginic - concentraţia lor plasmatică
creşte în caz de infecţii parazitare, fungice, virale. SISTEMUL COMPLEMENTULUI Sistemul
complementului reprezintă un complex de proteine serice ce conţine 25-30 de componente (aflate în
mod normal în stare inactivă) care îndeplinesc un rol important în apărarea organismului şi în procesul
inflamator. El face parte din mijloacele de apărare nespecifică ale organismului. Activarea
componentelor sale se face succesiv, "în cascadă". În urma activării rezultă o întreagă gamă compuşi
biologic activi, care au capacitatea de a activa celule cu rol efector atât în imunitate cât şi în inflamaţie.
Principalele funcţii ale complementului sunt:  Inflamatoare:  Activare PMN, Mf  Marginatia si
diapedeza PMN  Chemotaxie  Degranularea mastocitelor  Cresterea permeabilitatii vasculare 
Contractia mm. neted  Eliminarea CI  Funcţia citotoxică - în stadiile finale ale activării sale celulele
ţintă sunt lizate. El este implicat în liza multor celule cum ar fi: hematii, limfocite, bacterii, virusuri cu
capside lipoproteice.  Neutralizare virală  Opsonizare - complementul activat se leagă de Ag sau
complexe imune, favorizându-le aderenţa şi fagocitoza. Privind aceste funcţii ne putem da seama că
acest sistem participă atât în apărarea specifică cât şi în cea nespecifică, rolul lui fundamental fiind acela
de a corobora cele două tipuri de mecanisme, crescând eficienţa intrinsecă a fiecăruia dintre ele. Ficatul
este principalul sediu al sintezei proteinelor ce alcătuiesc acest sistem, deşi macrofagele tisulare şi
fibroblaştii pot sintetiza şi ei unele componente. Activarea componentelor complementului se face pe
trei căi: calea clasică, calea alternă şi calea lectinelor. Calea clasică Elementul iniţial este complexul imun
Ag-Ac sau un Ag situat pe membrana celulară. Activarea se realizează prin legarea componentului C1 de
fragmentul Fc al moleculei de Ig. Calea clasică mai poate fi activată direct de unele virusuri şi
endotoxine. C1 este un complex trimolecular ale cărui componente sunt notate C1q, C1r şi C1s, a căror
activare se face în această ordine. C1s activează C4, o moleculă de C1s putând cliva mai multe molecule
de C4, ceea ce duce la amplificarea procesului. C4 este descompus în 2 componente: C4a şi C4b. C4a
este o substanţă numită anafilatoxină care are următoarele proprietăţi: stimulează degranularea
mastocitelor, eliberează aminelor vasoactive din mastocit şi bazofil, produce contracţia muşchiului
neted, creşte permeabilitatea vasculară, eliberează amine vasoactive din granulocite. C4b se leagă de
următorul component ce întră în joc, C2. C2 este clivat sub acţiune C1s în 2 componente: C2a (o
protează) şi C2b. C2b rămâne legat de C4b formând un complex enzimatic numit C3-convertaza, care
determină clivarea componentului C3. C3 este clivat astfel în C3a (şi ea o anafilatoxină) şi C3b, un
component major al sistemului complementului. El se leagă de C4bC2b formând un complex
trimolecular numit C5-convertaza. Tot C3b are capacitatea de a declanşa calea alternă de activare. În
plus, C3b şi C4b favorizează aderenţa imună şi fagocitoza, pentru că pe suprafaţa unor celule ca
limfocitele, hematiile, celule fagocitare există receptori specifici pentru aceste componente ale
complementului. Calea alternă sau properdinică Această cale poate fi declanşată atât imunologic (IgA,
IgG) cât şi neimunologic (componente bacteriene, parazitare, unele enzime). În acest proces intervin mai
mulţi factori, cu origini variate notaţi B, D, H, I. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 22 C3b protejat de
Ag declanşant se leagă de factorul B, care, sub acţiunea factorului D este clivat în 2 componente: Ba (cu
efect chemotactic pentru neutrofiele) şi Bb care rămâne legat de C3b, formând complexul C3bBb, care
reprezintă pt. calea alternă C3-convertaza. El are deci capacitatea de a cliva C3, generând o cantitate
sporită de C3b. Astfe, de o singură molecula de Bb se leagă mai multe molecule de C3b, formând un nou
complex numit C5-convertaza căii alterne. Ultimele secvenţe de activare sunt comune pentru ambele
căi. C5-convertaza clivează C5 în C5a (anafilatoxină, eliberează SRS-A din mastocite şi factor
chemotactic) şi C5b. C5b se leagă succesiv de C6, C7, C8 şi C9, formând complexul C5b6789 numit
complexul de atac al membranei (MAC). El are asemănări structurale cu perforina (moleculă eliberată de
celulele NK), având ca şi aceasta, proprietatea de a leza membranele celulare, inducând astfel liza
celulei. Activitatea biologică a complementului este controlată de mai multe elemente: viaţa efemeră a
unor componente activate, proteine serice cu rol de a modula şi limita activarea unor componente.
ANTIGENELE Antigenul este o substanţă, cel mai adesea străină organismului, capabilă ca în momentul
pătrunderii sale în organism, să declanşeze un răspuns imun (umoral sau celular) şi să reacţioneze
specific cu produşii acestui răspuns imun (limfocite T sensibilizate sau Ig). Se impun însă câteva
menţiunii faţă de această definiţie:  imunogenul este o substanţă capabilă doar de a declanşa un
răspuns imun  există unele Ag care, în anumite condiţii legate de calea de pătrundere sau concentraţie,
pot induce inhibiţia, supresia răspunsului imun aşteptat, prin stimularea mecanismelor supresoare.
Acestea se numesc Ag tolerogene.  nu toate Ag sunt exogene. Există şi Ag endogene, cum ar fi
autoantigenele (structuri proprii devenite non-self) sau Ag tumorale. Porţiunea din Ag care
interacţionează cu Ac sau cu receptorii limfocitelor T poartă denumirea de determinant antigenic sau
epitop. El este de fapt un subcomponent al macromoleculei antigenice. Acesta poate avea o structură
liniară (recunoscuţi numai de limfocitele T) sau aminoacizii pot veni în contact fără ca pe lanţul
polipeptidic să fie alăturaţi - epitop conformaţional- (recunoscuţi de limfocitele B). Epitopul poate fi
situat la suprafaţa moleculei de Ag sau se poate găsi în interiorul acesteia, mai ales în structurile
moleculare complexe, caz în care se poate exprima numai după degradarea parţială şi deplisarea restului
moleculei de Ag. O moleculă de Ag poate avea mai mulţi determinanţi antigenici, fiecare dintre aceştia
putând induce sinteza unui Ac, proprietate numită plurivalenţă. Caracteristicile fundamentale ale Ag
sunt imunogenicitatea, specificitatea şi adjuvanticitatea. A. Imunogenicitatea Pentru ca o substanţă să
fie imunogenă ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1. să fie străină organismului - cu cât
între organismul gazdă şi cel cu ale cărui molecule înteracţionează sunt mai diferite filogenetic, cu atât
acestea din urmă sunt mai imunogene. Există însăşi excepţii în care substanţe străine organismului nu
sunt antigenice, iar altele proprii pot deveni antigenice în anumite condiţii (această situaţie este
substratul bolilor autoimune). 2. să aibă o greutate moleculară mare - în general molecule < de 5-10
kdaltoni nu sunt imunogene. Şi în această privinţă există însă excepţii. 3. să aibă o structură chimică
complexă - o moleculă complexă, cu un număr mare de determinanţi antigenici, este mai imunogenă. Cu
excepţia lipidelor pure, toate macromoleculele sunt imunogene. Proteinele, mai ales cele bogate în aa
aromatici, au cel mai puternic potenţial imunogen. 4. să fie digerabile - pt. a induce un răspuns imun, Ag
trebuie să fie prelucrate de unele celule (m.a. macrofagele). cele care nu pot fi digerate de echipamentul
enzimatic al acestora nu sunt imunogene. 5. să fie accesibilă spaţial - pentru a putea permite contactul
cu paratopul 6. să aibă o remanenţă mare în organul gazdă - remanenţă legată de starea de solubilitate.
Cu cât o substanţă este mai insolubilă, cu atât este mai antigenică. B. Specificitatea Dr. biolog D. Gheţeu
- Microbiologie 23 Este calitatea de a induce un răspuns imun strict specific faţă de stimulul declanşator.
C. Adjuvanticitatea Este capacitatea de alipire a moleculelor de Ag de celulele prelucrante. Ea este mai
mare la Ag prezente sub formă de particule decât la cele existente în soluţie. Această proprietate poate
fi amplificată prin folosirea adjuvanţilor, care, în plus, protejează Ag de o degradare rapidă, prelungindu-
i astfel remanenţa. Clasificarea Ag Antigenele pot fi clasificate în funcţie de criterii structurale, chimice
sau de relaţia gazdă-Ag. A. Antigene complete şi incomplete Pentru ca un Ag să fie considerat complet el
trebuie să îndeplineasă întocmai cerinţele impuse de definiţie (să inducă un răspuns imun şi să
reacţioneze cu produşii acestuia). Există însă molecule care datorită dimensiunilor mici, nu pot induce un
răspuns imun decât dacă se asociază cu un suport constituit din structuri proteice sau tisulare ce poartă
denimirea de carrier, dar pot interacţiona cu produşii răspunsului imun. Asemenea molecule se numesc
haptene sau Ag incomplete. Ele nu au imunogenicitate (nu pot declanşa singure un răspuns imun), dar
au specificitate (reacţionează cu Ac specifici). Carrier-ul este responsabil de imunogenicitate, haptena
este responsabilă de specificitate. B. Clasificarea chimică Din acest p.d.v. Ag pot fi: 1. Proteine - cele mai
antigenice structuri 2. Glucide - în general slab antigenice, moleculele ramificate (de ex. polizaharidele
din structura unor bacterii) pot fi însă puternic antigenice 3. Lipide - de asemenea slab antigenice în
general. Unele însă, cum ar fi cardiolipinele, pot fi antigenice şi au semnificaţie în unele boli. C. Relaţia
gazdă-antigen Din acest p.d.v. se deosebesc mai multe situaţii: 1. Antigene heretogene, heterologe sau
xenoantigene sunt Ag care se găsesc la specii diferite. 2. Antigene heterogenetice sau heterofile sunt Ag
prezente la specii diferite filogenetic, dar care au structuri analoage (au în comun unul sau mai mulţi
epitopi). Din această cauză pot reacţiona cu acelaşi Ac specific (corespunzător epitopului comun) dând
reacţii încrucişate. Ac heterofili pot avea o importanţă mare în practică. De exemplu: treponema
pallidum are un epitop numit cardiolipină, care se găseşte şi în miocard. Detectarea Ac anticardiolipină
stă la baza cunoscutei reacţii numită VDRL de diagnosticare a infecţiei cu Treponema pallidum. În unele
boli autoimune, apare Ac anticardiolipină, ceea ce determină apariţia unor reacţii VDRL fals +. 3.
Antigene alogeneice sau aloantigene sunt Ag caracteristice unei specii, dar care diferă între indivizii din
interiorul speciei respective. Ele conferă specificitate de specie. Din această categorie fac parte
antigenele de histocompatibilitate (HLA), cu rol decisiv în răspunsul imun. Ele au căpătat o deosebită
importanţă odată cu dezvoltarea transplantelor. De asemenea, s-a observat că unele grupe HLA prezintă
o mare susceptibilitate la o anumită boală, de unde s-a născut ideea unei predispoziţii genetice. Destinul
Ag odată pătruns în organism este influenţat de mai mulţi factori: calea de pătrundere, solubilitatea sa,
dimensiune, capacitatea organismului receptor de a-l elimina sau distruge. Primul contact este cel cu
mecanismele imunităţii înăscute (bariere mecanice, produşi de secreţie, PMN, etc). Majoritatea
substanţelor exogene sunt astfel eliminate.  când Ag ajunge direct în sânge, este transportat în splină,
unde vine în contact cu limfocitele locale şi declanşează răspunsul imun.  când Ag pătrunde pe cale
cutanată sau subcutanată, este captat de celulele Langerhans şi este transportat în ganglionul limfatic de
drenaj. Aici se desfăşoară răspunsul imun, iar produşii acestuia (Ac sau limfocitele sensibilizate) ajung în
sânge via canalul toracic, Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 24  când Ag pătrunde pe calea
mucoaselor respiratorie sau digestivă, răspunsul imun se desfăşoară în ţesului limfatic local. Ac
acţionează local, iar limfocitele B şi T migrează spre alte locuri de rezidenţă. În concluzie, Ag care reuşesc
să depăşească barierele nespecifice, activează sistemul imun declanşând răspunsul imun. Curs III
Bacteriile – morfologie, fiziologie, patogenitate Bacteriile sunt celule procariote, cu un singur cromozom,
saprofite, strict sau condiţionat patogene. Dimensiuni: 0,1-300 µm. Se văd doar la microscop. Produc
bacterioze (de exemplu pneumonia, tuberculoza, meningita etc.). Bacteriile au o capacitate mare de
sinteză şi multiplicare. Se înmultesc asexuat, prin diviziune directă, în 10-12 minute în condiţii favorabile.
Sunt sensibile la acţiunea antibioticelor şi chimioterapicelor. Sporul bacterian este forma de rezistenţă
care apare la unele specii în condiţii neprielnice de înmulţire. Creşterea bacteriilor este procesul biologic
prin care bacteriile îşi măresc volumul, datorită sintetizării de noi produşi şi acumulării apei.
Multiplicarea bacteriilor se realizează prin diviziune directă şi rar prin înmugurire. Diviziunea bacteriană
are loc atunci când bacteriile se găsesc într-un mediu favorabil (lichid sau solid): - prin diviziune directă
sau binară - amitoza, prin sciziparitate, care se produce la majoritatea bacteriilor; ritmul de diviziune
este foarte rapid de 10-20 min; excepţie face bacilul Koch care are un timp de 18-20 ore. - prin
înmugurire sau ramificare (la un număr foarte redus de bacterii). III.1. Morfologie Pentru descrierea şi
identificarea bacteriilor există mai multe criterii: morfologia, afinitatea tinctorială, sporogeneza,
mobilitatea etc.. Morfologic, bacteriile prezintă:  Capsulă de natură polizaharidică complexă cu
molecule neramificate lipsite de miez lipopolizaharidic, puternic hidratată (99% apă).  Membrana
externă - stratul exterior al peretelui celular, este triplu stratificată.  Peretele bacterian -cu componenta
principală mureina sau peptidoglicanul, polimeri micşti, din două tipuri de hexoze: N-acetilglucozamina
(G) şi acidul N-acetilmuramic (M).  Membrana citolplasmatică - delimitează citoplasma cu
componentele sale structurate: o nucleoid- reprezentat de cromozomul bacterian, o ribozomi, etc. 
Flagel(i)- flexibil(i)- cu rol în mişcare.  Pili (Fimbrii) – imobili. Protoplaştii sunt forme bacteriene lipsite de
perete bacterian, create artificial, menţinute în medii osmotice capabile să protejeze de liză bacteriană.
In medii hipotone aceste celule se sparg, iar la medii hipertone se ratatinează. Protoplaştii provin din
bacterii Gram-pozitive. Sferoplaştii sunt forme bacteriene create artificial prin indepărtarea parţială a
peretelui. Peretele este lipsit de mureină, însă conţine lipide, motiv pentru care au aspect sferic.
Sferoplaştii provin bacterii Gram-negative. Grupe morfologice de bacterii:  Sferică: cocii: stafilococi şi
streptococi;  pneumococi (formă lanceolată);  meningococi şi gonococi (reniformi).  Cilindrici: bacili:
forma alungită, de bastonaş cu forme diferite: Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 25  Curbă-spiralată:
vibrioni, spirochete. Au corpul format din una sau mai multe spire:  jumate de spiră: vibrion;  mai
multe spire, nedeformabile: spirochete: genul Treponema şi Leptospira.  mai multe spire deformabile:
genul Borrelia.  Cocobacili: forme intermediare: parvobacteriaceele  Filamentoase: Actinomicete:
bacterii care în stadiul de culturi tinere formează filamente lungi şi ramificate, asemănătoare unor
micelii; ulterior se produce fragmentarea filamentelor rezultând forme bacilare cu lungimi diferite.
Figura 3. Morfologia unei bacterii (Escherichia colli). Mobilitate: În funcţie de prezenţa sau absenţa cililor
sau flagelilor : - bacterii imobile, atriche (absenţa cililor), de obicei au capsulă Ex. pneumococii,
Clostridium perfringens, etc. - bacterii mobile care în functie de numărul şi dispoziţia cililor se împart in:
- monotriche (cu un singur cil), Ex: Vibrio; - amfitriche, cu câte un cil la fiecare pol al celulei; - lophotriche
cu câte un smoc de cili la unul sau ambele capete ale celulei; - peritriche, cu cili dispuşi pe toată
suprafaţa celulei (Proteus). Afinitatea tinctorială (capacitatea bacteriilor de a reţine sau nu diferiţi
coloranţi în urma spălării cu diferite soluţii decolorante) este un criteriu important de clasificare. Se
folosesc în mod obişnuit coloraţia cu albastru de metilen şi coloraţia Gram, la care se poate adăuga (în
fincţie de diagnostic) coloraţia Ziehl-Neelsen. Cele menţionate mai sus sunt uzuale. Există şi metode
speciale de coloraţie precum şi tehnici de microscopie electronică sau cu imunofluorescenţă. În coloraţia
cu albastru de metilen capsula se colorează în roz-pal, sporul apare ca o vacuolă. Conţinutul celular
apare albastru. Coloraţia Gram împarte toate bacteriile în Gram-pozitive şi Gram-negative în raport cu
permeabilitatea diferită a peretelui dependentă de structura lor diferită. • cele care se colorează în
albastru-violet sunt Gram pozitive(cu violet de genţiană), • cele care se colorează în roşu sunt Gram
negative. Coloraţiia Ziehl-Neelsen reflectă structuri diferite ale peretelui: Dr. biolog D. Gheţeu -
Microbiologie 26 • Acid-alcoolo-rezistente al căror perete foarte bogat în lipide devine permeabila)
pentru colorant – fucsina - numai prin încălzire şi rezistă apoi la decolorare cu acid şi alcool, care se face
la rece, ramânând colorate în roşu. • Acid-alcoolo-nerezistente care pierd culoarea roşie prin decolorare
şi se recolorează cu al doilea colorant, albastrul de metilen, în albastru. Staphylococcus aureus (ME)
Leptospire (ME) Vibrio (ME) Bacilul Koch (MO) Figura 4. Ilustrarea tipurilor morfologice de bacterii (ME-
microscop optic, MO-microscop electronic). Bacteriile Gram-pozitive au un perete gros (200 - 800Ả)
alcătuit dintr-un strat rigid de peptidoglicani şi din acid teichoic. Cantitatea mare de peptidoglicani (70-
80%) oferă acestor bacterii sensibilitate la lizozim şi penicilină. Lizozimul hidrolizează specific
peptidoglicanii între N-acetil-glucozamină şi acidul N-acetilmuramic. Penicilina inhibă specific sinteza de
peptidoglicani. Bacteriile Gram-negative au un perete mai subtire de 100Ả cu un continut mult mai mic
de peptidoglican (până la 20%) şi fără acid teichoic. III.2 Fiziologia bacteriilor Caracteristicile
metabolismului bacterian - este un metabolism unicelular, se desfăşoară într-o singură celulă; - este un
metabolism necompartimentat, caracteristic procariotelor (lipsa unor organite citoplasmatice). - se
caracterizează printr-o mare flexibilitate metabolică, o capacitate crescută de adaptare în condiţii foarte
variate de mediu; - este un metabolism de mare intensitate ceea ce asigură o multiplicare rapidă cu timp
de generaţie de 20' (celulele de mamifere au timp de generaţie de cel puţin 24 ore). Metabolismul
bacterian este reprezentat de totalitatea proceselor biochimice intracelulare prin care substratul nutritiv
este transformat în energie şi constituenţi celulari. Este de două tipuri: - energetic - prin care se asigură
respiraţia bacteriană şi este realizat prin reacţii catabolice; - de sinteză - prin care se asigură sinteza
componentelor bacteriene şi se realizează prin reacţii anabolice şi catabolice (reacţii biochimice de
oxido-reducere, în cazul bacteriilor chimiosintetizante). Respiraţia bacteriană este:  în funcţie de natura
acceptorului final de hidrogen- există tipuri de respiratii: o aerobă (oxibiotică) -acceptorul final este
oxigenul atmosferic, 02, iar produsul rezultat este apa. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 27 o
anaerobă (anoxibiotică) - acceptorul final este orice substanţă anorganică diferită de oxigen, ex. CO2 sau
o substantă organică (fermentaţie).  în funcţie de potenţialul redox, bacteriile pot trăi în medii cu
cantitaţi variate de oxigen şi se împart în patru tipuri respiratorii: o bacterii strict aerobe - cresc numai în
prezenţa unei cantităţi mari de oxigen; o bacterii strict anaerobe - cresc numai în absenta oxigenului,
sunt lipsite de enzimele de mai sus ; o bacterii aerobe, facultativ anaerobe - au posibilitatea ambelor
tipuri de respiratie, în funcţie de existenţa oxigenului. o bacterii anaerobe microaerofile - tolerează
cantităţi mici de oxigen, probabil prin achiziţia unor enzime de tip catalazic. Metabolismul de sinteză
Este suma proceselor metabolice, ce concură la procurarea de materiale convertibile în energie şi
componente celulare, necesare creşterii şi multiplicării bacteriene. În functie de modul de procurare a
acestor elemente, bacteriile sunt de trei tipuri :  Autotrofe: utilizează pentru sinteze azotul şi carbonul
din compuşi anorganici simpli: CO2, NH3, NO2, NO3.  Heterotrofe: utilizează pentru sinteze azot şi
carbon din substanţe organice diferite, produşi de alte organisme, putându-şi sintetiza singure
metaboliţii esenţiali (majoritatea)  Parotrofe: sunt bacteriile care nu-şi pot sintetiza singure metaboliţii
esentiali. Ele se dezvoltă numai intracelular.Ex. Rickettsia prowazeki, agentul tifosului exantematic.
Unele bacterii sunt capabile să sintetizeze vitamine în cantităţi atât de mari încât servesc ca materie
primă pentru extragerea acestor vitamine. Biotina este sintetizată de specii ca: Proteus vulgaris,
Mycobacterium tuberculosis, Escherichia coli. Tiamina (vitamina Bl) este sintetizată de: E. coli, B. subtilis,
S. typhi, Shigella, C. diphteriae. Piridoxina (vitamina B6) este sintetizată de unii lactobacili. Pentru om,
flora microbiană intestinală constituie o importantă sursă de vitamine (vitamine din grupul B, vitamina
K). Mediile de cultură pentru bacterii Pentru identificarea unei specii bacteriene, examenul direct al
produsului patologic recoltat de la bolnav este de cele mai multe ori insuficient. Precizarea cauzei care a
produs boala necesită cultivarea agentului patogen pe un complex de substante nutritive adecvate care
alcătuiesc mediile de cultură. Aceste medii de cultură trebuie să îndeplineaseă anumite conditii: - să
contină substanţe plastice şi energetice necesare cultivării microbului însămânţat, adică să asigure surse
de azot, hidrati de carbon, săruri minerale, apă, vitamine şi factori de creştere necesare creşterii,
dezvoltării şi reproducerii celulei bacteriene. - să satisfacă necesitătile de aerobioză sau anaerobioză ale
bacteriei, ştiind că în timp ce bacteriile aerobe pot folosi oxigenul molecular, cele anaerobe nu se pot
dezvolta în prezenta 02 liber. - să aibă o concentraţie de ioni de hidrogen (pH) optimă. - să fie sterile,
pentru a permite izolarea în cultură pură a germenului respectiv. Mediile de cultură sunt sub formă
lichidă (bulion, apă peptonată, etc.) sau solidă (medii în care se încorporează agar). Cultura bacteriană
este rezultatul înmulţirii germenilor într-un mediu favorabil. Aspectul culturii depinde de: specie, de
varsta culturii şi de mediul de cultură şi are rol în identificare. Bacteriile pot fi cultivate pe: medii
artificiale (acelulare), culturi celulare, ou embrionat de găină, animale receptive (sisteme biologice
sensibile -SBS). Culturile bacteriene pe medii artificiale. În medii lichide - determină apariţia unei
turbidităti (tulburări a mediului apos) după 18-20 ore în condiţii de crestere specifice bacteriei. În funcţie
de aspectul turbidităţii culturile pot fi:  Culturi "S" (smooth) - turbiditate omogenă, - germenii sunt
tineri. - virulenţi, care disperseză rapid şi uniform. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 28  Culturi "R”
(rough) - mediul este limpede. - germenii se găsesc sub formă de grunji (depuşi pe fundul vasului sau pe
pereţi). - tulbură neomogen mediul. Sunt determinate fie de germeni avirulenţi, nepatogeni, sau de
germeni patogeni îmbătrânite, care şi-au pierdut virulenta. Uneori creşterea în mediile lichide mai poate
fi sub formă de: văl la suprafaţă, în cazul germenilor aerobi (bacilul tuberculos) sau depozit gros pe
fundul vasului în cazul germenilor anaerobi. Pe medii solide - produsul patologic se însămânţează prin
diverse procedee de dispersie. Cultura bacteriană apare sub formă de colonie după 4 ore. Colonia
bacteriană reprezintă totalitatea germenilor rezultaţi din multiplicarea unei singure celule bacteriene, ea
este o cultură pură, sunt germeni identici genetic (monoclonali). Aspectul coloniilor  Colonii de tip "S",
Smooth = neted. Coloniile au suprafaţa netedă, lucioasă cu margini drepte, de consistenţă untoasă, cu
un diametru de 1-2 mm, se pot detaşa uşor, sunt alcătuite din germeni virulenti.  Colonii de tip "R",
Rough = aspru. Coloniile au suprafată aspră, rugoasă, cu margini neregulnte, crenelate, nu se pot detaşa
o parte din colonie cu ansa, ci doar colonia întreagă. Aceste colonii sunt formate din germeni cu
structură antigenică afectată, batrâni, aviruleţii. În această formă nu se mai pot face identificări. 
Colonii de tip "M" care au suprafaţa netedă, mucoasă, sunt variante ale coloniilor "S" ale germenilor cu
capsulă (Klebsiella). Ele au tendinţa de a se confrunta intre ele.  Colonii de tip "G" sunt colonii pitice, ele
rezultă în urma acţiunii antibioticelor asupra formelor "S" de germeni. Populaţia care rezultă prin
diviziunea unei bacterii creşte în progresie geometrică cu raţia 2. Timpul necesar pentru dublarea
populatiei se numeşte timp de dedublare sau timp de generatie. Dinamica reală este caracterizată
printr-o curbă cu patru faze. 1. Faza de lag - în primele 2 ore, numărul de indivizi este aproape constant
(faza de latenţă), ea este o fază de acomodare a germenilor la noile condiţii de mediu. 2. Faza de
multiplicare exponentială sau logaritmică Este o fază de creştere rapidiă a numărului bacteriilor.
Bacteriile sunt virulente, antigenele sunt cele mai bine reprezentate. În această fază se recoltează
germenii pentru prepararea vaccinurilor. 3. Faza staţionară. Prin consumarea substratului nutritiv, ritmul
de diviziune scade, numărul germenilor care mor devine egal cu cel al germenilor care se divid, deci
numărul total al bacteriilor rămâne constant. Această fază durează 2-3 zile. În această fază se fac
identificările bacteriilor, coloniile sunt bine individualizate. Bacteriile din colecţiile purulente (abcese) se
află în aceasta fază. 4. Faza de declin. Consumarea substratului nutritiv şi acumularea de metaboliţi
toxici duce la moartea majoritătii bacteriilor. Celulele rămase vii sunt bătrâne, îşi pierd virulenlaţa şi
patogenitatea. Faza durează 2-3 luni. În această fază apar sorii. III. 3 Patogenitate Acţiunile agenţilor
patogeni se manifestă prin:  Adeziune. Participă adezinele bacteriene prin fimbrii; actiune obligatorie
de penetrare în organism; flora bacteriana rezidentă se opune ca o "barieră" proliferării bacteriene
exogene. Există receptori corespunzători pe mucoase.  Invazia - prin endocitoză.  Achiziţia factorilor
nutritivi.  Secreţia toxinelor  exotoxine - proteice: tetanos, difterie, botulism, scarlatina, gangrena,
holera; Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 29  endotoxine - lipopolizaharidice, constituente ale
peretelui BGN - antigen O somatic, eliberate prin liza bacteriană, şoc endotoxinic; Exemple de sinteză de
enzime: coagulaza - S. aureus, streptokinaza - S. pyogenes, betalactamaze - S. aureus. Însămânţarea
Medii de cultură Antibiograma Figura 5. Medii şi tehnici utilizate în microbiologie.  Multiplicarea
bacteriană: mecanism principal, bacterii cu multiplicare extracelulară;  Acţiune antifagocitară prin:
polizaharidul capsulei S. pneumoniae - (serotipuri), proteina M a peretelui S. pyogenes,- piogene -
(septicemii, supuraţii, abcese);  bacterii cu multiplicare intracelulară facultativă: în macrofage;
micobacterii, brucele, produc boli lente, cu recăderi, hipersensibilizare de tip întârziat.  bacterii cu
multiplicare intracelulară obligatorie: Chlamydia;  reacţii de hipersensibilizare (patogenia
poststreptococică). Curs IV Coci şi bacili patogeni patogeni Coci patogeni Stafilococii sunt coci gram-
pozitivi, aerobi, imobili, nesporulaţi ce se dispun caracteristic în „grămezi”, „ciorchini”, atât în produsele
patologice cât şi în culturile pe medii solide. Genul Staphylococcus este împărţit în: Staphylococcus
aureus, epidermidis şi saprophyticus. Din punct de vedere clinic este mai importantă clasificarea
patogenă care crează două mari categorii:  Stafilococii secretori de coagulază (foarte patogeni); 
Stafilococii coagulazo-negativi (mai puţin patogeni, S. epidermidis, S. saprofiticus). Staphilococcus albus
S. aureus Figura 6. Colonii de Staphilococcus. Speciile de importantă medicală sunt: Staphylococcus
aureus, Staphylococcus epidermidis (care face parte din flora indigenă), Staphylococcus saprophyticus
care poate da afecţiuni în sfera uro-genitală. Caractere morfologice. Sunt coci Gram pozitivi, cu de 0,8-
1,5µm, în diplo sau grămezi neregulate (staphylos = ciorchine), necapsulaţi (cei mai multi), imobili,
aerobi, facultativ anaerobi, saprofiţi sau patogeni. Posedă: catalază, coagulază, fosfatază, descompun
glucoza prin fermentaţie. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 30 Caractere de cultură. Cresc pe medii
simple şi în special pe mediile hiperclorurate (10- 15% NaCI). Pe mediile solide formează colonii de tip
"S" (smooth = neted). Elaborează pigmenţi endogeni: - S. aureus elaborează pigment auriu - S.
epidermidis pigment alb - S. saprophyticus pigment galben. Streptococii fac parte din familia
Streptococcaceae, genul Streptococcus, unele specii sunt patogene, altele fac parte din flora indigenă a
orofaringelui, tractului intestinal, pielii. Cele mai importante specii pentru patologia umană sunt: -
Streptococcus pyogenes, - Streptacoccus agalactiae, - Enterococcus, - Streptococii viridans, -
Streptococcus pneumoniae Morfologie: Sunt coci dispuşi în lanţuri, Gram pozitivi, sunt saprofiţi,
patogeni sau condiţionat patogeni. Au dimensiuni de 0,5-1 µm, au în peretele bacterian o concentratie
de mureină mare (80%), sunt imobili, nesporulaţi, uneori pot prezenta capsulă, ce le conferă o mare
virulenţă. Habitat: sunt ubiquitari (întâlniţi peste tot) şi în special pe tegumente şi mucoase. Caractere
de hemoliză Dimensiunile coloniilor de streptococ sunt mult mai mici (cca. 0,5 mm) decât de stafilococ
(care au un diametru de 0,5-2 mm), sunt incolore şi dau hemoliză. În funcţie de elaborarea hemolizinei
streptococii se împart în 4 categorii. Streptococii hemolitici (elaborează hemolizina β), dau hemoliză
beta, care este completă, foarte întinsă, coloniile având marginile clare. Din această categorie fac parte
serogrupurile: A (care este totdeauna patogen), C. G. Rezistenţa - au rezistenţă scazută sunt distruşi de
razele ultrviolete, dezinfectante şi antiseptice la concentraţii uzuale (sunt distrusi la 55oC timp de 20
min.); - streptococul din grupa A este sensibil la pencilina G, care se administrează parenteral/oral -
streptococul din grupa B este rezistent la concentntii mari de NaCI 6.5%, la variatii mari de temperetura,
la acţiunea bilei şi a sărurilor biliare şi la actiunea multor antibiotice. Patogenitate Streptococii grup A
pot da infecţii acute ale: tractului respirator (forma eruptivăscarlatina, forma neeruptivă: angina,
faringita, etc); otita medie, sinuzita, meningita, pneumenie, bronhopneumonie, pleurezie, endocardita
acută. Localizarea cutanată a infecţiei streptococice este mai frecventă în zonele calde: intertrigo
impetigo, zabăluţă (infecţia comisurii bucale), abcese. flegmoane. Erizipelul este o infecţie streptococică
cu localizare cutanată (atunci când există o soluţie de continuitate): la nivelul gambelor, feţei, cu
caracter recidivant. Virulenţa streptococilor piogeni este dată în special de proprietatea antifagocitară,
care depinde de prezenţa componentelor celulare de suprafaţa: acidul hialuronic capsular şi proteina M.
Streptococcus pneumoniae (pneumococul) Este o bacterie comensală, care colonizează în mod normal
tractul respirator superior, dar şi tractul intestinal şi mucoasele uro-genitale. Procentajul de purtători
oro-faringieni sănătoşi în populaţie este estimat la 30-70%. Bacteria este condiţionat patogenă, putând
provoca îmbolnăviri în anumite condiţii. Este unul din principalii agenţi patogeni infecţioşi la vârsta
copilăriei, precum şi la persoanele vârstnice şi/sau care au boli cronice sau trăiesc în condiţii speciale.
Morfologie - Sunt coci lanceolati dispuşi în diplo cu dimensiuni de 1/1,5µm, pneumococii virulenti au
capsulă care înconjură ambele celule, dispuşi cu capetele rotunjite fată in fată. - Sunt imobili,
nesporulaţi, Gram pozitivi, majoritatea sunt saprofiti, dar sunt şi tulpini patogene nu se găsesc în natură.
Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 31 Caractere de cultură: Cresc numai pe medii ce conţin sânge, cei
încapsulati dau colonii de tip „S'. Sunt hemolitici, coloniile sunt mici, transparente şi înconjurate de o
zonă de hemoliză a, ca la streptococii viridans. Rezistenţă: Sunt sensibili în mediul extern, sunt distruşi
de razele solare, de dezinfectante la concentraţii uzuale. Majoritatea tulpinilor sunt sensibile la
penicilină. Structură antigenică. Are antigene somatice şi solubile, cel mai important este Ag SSS
(Substanta Solubilă Specifică), din constituţia capsulei, având o structură polizaharidică. Ag SSS împarte
pneumococii în 83 de serotipuri (serotipul 3 dă cea mai mare capsulă). Caractere de patogenitate.
Pneumococii încapsulaţi sunt patogeni prin multiplicare şi invazivitate, nu au capacitate de toxigeneză.
Determină pneumonia francă lobară (localizată doar la nivelul unui singur lob). Figura 7. Streptococcus
pneumoniae (pneumococul): imagine la microscopul electronic (stânga) şi aspectul culturii (dreapta).
Pneumococul poate provoca următoarele tipuri de îmbolnăviri: - infecţii de vecinătate, prin răspândire
în regiunile anatomice învecinate căilor respiratorii superioare: sinuzite, otită medie, otomastoidite. -
infecţii invazive, prin diseminare sanguină (bacteriemie), cu constituirea de focare infecţioase la
distanţă: septicemie şi meningită, care pot duce la deces, dar şi endocardită, pericardită, artrite septice
etc. - pneumonie şi alte infecţii ale tractului respirator inferior, prin ambele mecanisme descrise
anterior. Neisseria meningitidis (meningococul) Germenii din acest gen sunt coci de formă reniformă, cu
părtile adiacente concave, în diplo, Gram negativi, uneori cu o tendintă de a rezista decolorarii. Toate
speciile sunt aerobe, imobile, nu au flageli, unele tulpini posedă pili.Temperatura optimă de dezvoltare
este între 35- 37° C (sunt stenotermi - rezistă la variaţii mici de temperatură). Neisseria meningitidis este
reprezentată de coci ovalari, reniformi de dimensiuni de 0,6 - 1,0 µm dispuşi în diplo, Gram negativi. În
produsul patologic (LCR) sunt intra- şi extracelulari. Se gasesc numai la oameni (bolnavi sau sănătoşi).
Sunt localizaţi pe tegumente, dar mai ales în cavitatea nazală şi bucală. Caractere morfologice: germenii
în diplo sunt înconjuraţi de o microcapsulă; în peretele lor predomină antigenul “O”, nu mureina, fiind
Gram-negativi. Sunt germeni imobili, nesporulaţi.Unele tulpini prezintă pili în momentul izolarii, acestia
pot să dispară dupa 1-2 subcultivări, nu par să aiba prea mare importantă în virulenţa germenului.
Meningococii sunt germeni patogeni, dar cu virulenţă scăzută, 60-70% din infectiile meningococice sunt
inaparente. Cea mai frecventă localizare este cea nazală, foarte rar infecţia poate ajunge pe cale
sanguină la meninge, unde va produce meningita (1 caz la 1000). Dau rinite meningococice (cel mai
frecvent), sinuzite, faringite, meningita cerebro spinală meningococică (MCSM). Patogenitatea se
datorează în special proprietătilor sale antifagocitare date de către polizaharidul capsular şi de
lipopolizaharidul care se află în peretele bacterian. Meningita fulminantă (sindromul Waterhouse-
Friederichsen): ▪ Este o formă supraacută a infecţiei sanguine cu meningococ. ▪ A fost considerat iniţial
ca o formă fulgerătoare de septicemie meningococică prin prăbuşirea funcţiilor suprarenale datorită
leziunilor hemoragice care se produc în această glandă. ▪ În această formă fulminantă, este caracteristic
examenul LCR, este aproape clar, conţine un număr mic le PMN şi un numar mare de germeni. Dr. biolog
D. Gheţeu - Microbiologie 32 ▪ Decesul pacientului poate surveni în 24-36 ore, dacă nu se face
tratamentul corespunzător. Neisseria gonorrhoeae (gonococul) Neisseria-gonorrhoeae sau gonococul
produce infecţia gonococică. Această bacterie a fost descrisă de către Albert Neisser în 1879 în uretrite
acute la bărbaţi şi în conjunctivita nounăscuţilor. N. gonorrhoeae este un parazit strict pentru specia
umană. Se grefează pe celulele mucoasei genitale şi accidental pe alte mucoase: rectală, faringiană,
conjunctivală. Conjunctivita care poate ajunge până la oftalmia gonococică la nou-născut este o infecţie
exogenă Produsă în timpul naşterii atunci când mama are vaginită gonococică. La bărbat principala
formă de boală este uretrita gonococică, la femei vaginita şi metrita. Caractere morfo-tinctoriale. Sunt
coci ovalari de 0,6-1,0 µm, în diplo, cu părtile concave adiacente, asemănători boabelor de cafea. Sunt
Gram negativi, imobili, nesporulaţi, înconjurati de o capsulă comună. La suprafafaţa celulei au pili cu rol
determinant în ataşarea bacteriei de celula gazdei, deci se găsesc la speciile virulente, lipsind la cele
nevirulente sau la cele din colectiile vechi. Caractere de cultură. Gonococul nu se dezvoltă pe medii
simple, este germenul cel mai greu de cultivat dintre toate Neisseriile. Figura 8. Neisseria gonorrhoeae
(gonococul) în examen direct la microscopul optic. Bacilii patogeni Genul Escherichia face parte din
familia Enterobacteriaceae1 , sunt bacterii saprofite sau condiţionat patogene. Cea mai importantă
specie este Escherichia coli. În caz de boală aceasta poate fi pusă în evidentă în: sânge, urină, puroi,
fecale, etc.. Sunt bacili Gram negativi, lungi de 2-3µm şi groşi de 0,5µm, ciliaţi, ceea ce face ca
majoritatea să fie mobili; ei nu sunt sporulaţi. Cei mai multi colibacili nu sunt patogeni. Virulenţa şi
toxicitatea bacteriilor patogene sunt legate de prezenţa Ag K şi a unor toxine (enterotoxina, neurotoxina
etc.) precum şi producerea hemolizinei şi factorului citotoxic necrotizant. În anumite conditii E. coli
poate să dea naştere la diferite afecţiuni locale sau generale: - afecţiuni genito-urinare (85 % patotipuri
uropatogene datorată unor adezine, hemolizine, aerobactinei, care au receptori pe tractul urinar), -
infectii intestinale. Sunt 6 patotipuri diareigene:  ETEC(enterotoxigen),  EHEC (enterohemoragic), 1
Familia Enterobacteriaceae cuprinde 5 triburi, împărţite pe baza caracterelor biochimice. Tribul 1 - genul
ESCHERICHIA - genul SHIGELLA Tribul 2 - genul SALMONELLA - genul ARIZONA - genul CITROBACTER
Tribul 3 - genul KLEBSIELLA - genul SERRATIA - genul ENTEROBACTER Tribul 4 - genul PROTEUS - genul
PROVIDENCIA Tribul 5 - genul YERSINIA Genurile Shigella şi Salmonella sunt întotdeauna patogene.
Celelalte genuri sunt saprofite, condiţionat patogene, cu excepţia speciei Yersinia pestis care este
întotdeauna patogenă (produce ciuma sau pesta). Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 33  EIEC
(enteroinvaziv),  EAggEC (enteroagregativ),  EPEC(enteropatogen),  DAEC (enteroaderent difuz). Mai
poate genera: endocardite, meningite, septicemii. Răspunsul imun este slab. Genul Salmonella. Este un
grup al familiei Enterobacteriaceae, tribulul 2, format din bacili Gram negativi, mobili, nesporulaţi, ce au
o structură antigenică complexă şi patogenitate ridicată pentru om. Clasificarea pe baza structurii
antigenice a fost alcătuită o schemă de diagnostic în care genul Salmonella a fost împărtit în grupuri (cu
antigene somatice comune) fiecare grupă este formată din specii care se diferentiază prin antigenele
flagelare specifice. Germenii din acest gen se întâlnesc la omul bolnav sau purtătorii de germeni, la
mamifere, reptile, în mediul extern: ape, sol, alimente. Caractere morfologice şi tinctoriale. Sunt bacili cu
lungime de 2-3 µm şi groşi de 0,6 µm, mobili, cu cili peritrichi bine dezvoltaţi, nu formează spori,
majoritatea speciilor nu au capsule, sunt Gram negativi. Caractere de cultură  Sunt germeni aerobi,
facultativi anaerobi.  Cresc pe medii de cultură simple (bulion, apă peptonată, geloză nutritiva).  Cresc
sub forme „S" care tulbură uniform mediile lichide şi formează colonii netede, rotunde, lucioase pe
medii solide; sau sub formă „R", care sedimentează în mediile lichide şi dau naştere la colonii zbârcite,
cu margini neregulate, pe medii solide. Salmonella typhi este cea mai patogenă specie, îşi sintetizează
totdeauna un flagel din proteine specifice, de aceea poate identificată. Kauffman şi White au stabilit că
Salmonella cu Ag „O" = 9 sau 12 şi cu Ag"H" = d, este Salmonella typhi, iar cu Ag"H"= g sau m este
Salmonella enteritidis. Acest fapt are mare importanţă practică deoarece cu ajutorul serurilor imune
specifice se poate pune diagnosticul. Antigenul solubil este endotoxina, ea are un rol patogen mult mai
important la salmonelele cu caracter invaziv, deoarece sunt puse în circulaţie, ducând la generalizare
(febra tifoidă). Produsele patologice care se examinează sunt: sângele, măduva oaselor, materiile fecale,
urina, bila, lichidul din petele lenticulare, în cazuri letale şi sângele din măduvă, fragmente din organe
(ficat, splină, ganglioni mezenterici). Caractere de patogenitate. Toate salmonelele sunt patogene, prin
multiplicare şi endotoxinogeneză, iar cele ce prezintă şi o pseudocapsulă (Ag Vi") au şi caracter de
invazivitate. La om salmonelozele sunt sub două forme principale: - Boli septicemice, cu evolutie gravă şi
mortalitate ridicată, cum sunt febra tifoidă (produsă de bacilul tific) şi febrele paratifoide A. B şi C
(produse de bacili parotidici A, B şi C). - Boli localizate, mai ales la nivelul tubului digestiv (toxiinfectiile
alimentare şi enteritele), cu o durată mai scurtă şi de o gravitate mai redusă. Imunitatea ▪ Foştii bolnavi
de febră tifoidă şi parotifoidă dobândesc o imunitate destul de solidă, care poate dura toată viaţa. ▪
Imunitatea în toxiinfecţiile alimentare şi a enteritelor este slabă. ▪ Imunitatea antitifoparatifoidică se
poate dobândi şi in mod artificial, prin vaccinare. ▪ Diagnosticul de laborator în infecţiile tifo-
paratifoidice este bacteriologic şi imunologic După boala sistemică apar anticorpi care protejează cel
puţin 5-10 ani. Bacilul dizenteric (Shigella dizenteriae) Germenii genului Shigella produc dizenteria
bacilară. Bacilii dizenterici sunt găsiţi în materiile fecale ale bolnavilor de dizenterie şi ale purtătorilor. De
asemenea se pot găsi în unele alimente contaminate, ape poluate. Caractere morfo-tinctoriale. Sunt
bacili Gram negativi, imobili şi nu sunt capsulaţi. Genul Shigella are 4 subgrupuri serologice: A, B, C, D. -
Subgrupul A (Shigella dizenteriae) cuprinde 12 serotipuri. Acest grup este cel mai patogen. Shigella Shiga
este cel mai patogen dintre toate tipurile, elaborează exotoxina neurotropă. Dr. biolog D. Gheţeu -
Microbiologie 34 - Subgrupul B (Shigella flexneri) cuprinde 6 tipuri, din care primele 4 au şi subtipuri. -
Subgrupul C (Shigella baydii) cuprinde 15 tipuri serologice. - Subgrupul D (Shigella sonnei) cuprinde două
faze: faza I (sau S) şi faza II (sau R) Caractere de patogenitate. Se evidenţiază prin multiplicare şi
toxigeneză, actioneaza la nivelul sigmoidului provocând ulceraţii superficiale. În dizenteria dată de
Shigella apar trei simptome ce constituie sindromul dizenteric : scaune sangvinolente şi mucoase, colici
abdominale, tenesme (senzaţie de defecare fără scaun). În general boala evoluează cronic, uneori pe
fondul unei rezistenţe scăzute, dau recidive. La copii este cea mai gravă dizenterie.Răspunsul imun este
foarte slab. Vibrionul holeric (Vibrio cholerae) Holera este o boală infecţioasă acută din grupul infecţiilor
de carantină şi intestinale, provocată de mai mulţi vibrioni (asiatic, El-tor, non O139), care pătrund în
organismul uman prin tractul digestiv, caracterizându-se clinic prin simptome de deshidratare şi crampe
sau convulsii musculare, manifestându-se prin diaree şi vome repetate, ce duc la dereglări circulatorii şi
a metabolismului hidrosalinic. Primele 6 pandemii de holeră au fost provocate de vibrionul asiatic, iar
acea de astăzi – de vibrionul El-tor. Ultimul este cu mult mai rezistent în mediul ambiant. El se păstrează
destul de îndelungat la temperaturi joase (în experimente – până la 127 zile), în bazinele acvatice –
câteva luni; în lapte şi produse lactate – 14-30 zile; pe suprafaţa legumelor şi a fructelor – 5-7 zile; în
intestinul muştelor – 4-5 zile; în organismele hidrobionţilor (peşti, moluşte, broaşte, raci, crabi, stridii
etc.) – un timp mai îndelungat. De notat, că vibrionul El-tor după structura antigenică se subdivizează în
serotipurile: Ogava, Inaba şi Higoşima. În epidemia din 1995 în ţara noastră preponderent (97%) s-a
înregistrat serotipul Ogava. Sursa de infecţie o constituie omul bolnav şi purtătorii de vibrioni. Ultimii în
holera El-tor se întâlnesc mai frecvent decât în cea asiatică şi sunt periculoşi, deoarece pacientul nu are
semne clinice. Holera, ca şi celelalte infecţii intestinale, se transmite prin intermediul apei, produselor
alimentare, mâinilor murdare, obiectelor de uz casnic contaminate cu excreţiile bolnavilor holerici şi prin
intermediul muştelor. Un pericol evident în privinţa molipsirii de holeră El-tor îl prezintă contaminarea
cu hidrobionţii (animalele acvatice sus menţionate) şi chiar consumarea în hrană a unor din ei. Genul
Corynebacterim include mai multe specii de bacili Gram pozitivi (poate fixa colorantul neregulat şi pot
avea incluziuni de polimetafosfat), uşor incurbaţi, maciucaţi, aşezati în V. L mici grămezi neregulate, sau
în palisade, nesporulaţi, necapsulari, imobili, aerobi, facultativ anaerobi, catalazo pozitivi. Dintre
Corynebacteriile patogene pentru om, grupul Corynebacterium diphtheriae reuneşte trei specii: C.
diphtheriae cu 4 biotipuri (gravis, mitis, intermedius şi belfanti ), C. ulcerans, C. pseudotuberculosis. C.
diphtheriae are capacitatea de a elabora exotoxină în urma conversiei genetice. Bacilul difteric -
Corynebacterium diphtheriae este agentul cauzal al difteriei. Difteria este o boală infecţioasă gravă, care
în forma ei caracteristică se manifestă printr-o leziune la poarta de intrare, cel mai frecvent la nivelul
amigdalelor, unde produce un exudat fibrinos, aderent: "falsa membrană" de culoare gri-maronie
(diphthera = membrană). Ea se formează local sau se extinde acoperind faringele, obstructionand
arborele traheobronşic producand crup laringian care poate provoca asfixie mecanică. La adăpostul
falsei membrane, bacilii îşi continuă multiplicarea şi sinteza de toxină. Tulpinile lizogene (infectate cu
bacteriofag tox+) sintetizează toxina eliberată extracelular şi difuzată în organism pe cale sanguină şi
limfatică produce leziuni importante la nivel cardiac (miocardită), nervos (demielinizare), renal (necroză
tubulară), suprarenalism, muscular şi hepatic. Diagnosticul de laborator este bacteriologic.Este un
diagnostic de mare urgentă. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 35 Bacilul Koch2 (Mycobacterium
tuberculosis), bacilul tuberculos, manifestă un parazitism strict, el este prezent în leziunile omului sau
animalelor bolnave de tuberculoză, poate fi găsit în praful din încăperile în care a fost răspândită sputa
baciliferă sau pe obiectele contaminate de bolnav. Sunt bacili subţiri cu lungimea de 3-10 µm şi lătime
de 0,1-0,2 µm, uneori ramificati, drepţi sau uşor curbati sub formn literelor: X, Y, Z, cu granulaţii puse în
evidentă prin coloraţii speciale, imobili, nesporulati, necapsulati. Rezistentă. Bacilii rezistă luni sau ani în
praf, sunt sensibili la acţiunea radiaţiilor solare şi UV, sunt sensibili la acţiunea antibioticelor:
streptomicină, HIN, acidul para-amino salicilic, etambutol, rifampicină (sinerdol), dar pot câştiga uşor
rezistentă. Diagnosticul de laborator este bacteriologic şi se bazează prin punerea în evidenţă a bacilului
Koch în produsele patologice, în acest scop se folosesc 3 metode: examenul direct, cultivarea şi
inocularea la cobai. În tuberculoza pleuro-pulmonară se recoltează: spută, aspirat bronşic sau cavitar,
lichid de spalatura bronşică, piese de exereză chirurgicală, lichid de spălătură gastrică, fecale, piese
necroptice, lichid pleural. În tuberculoza uro-genitala: urină, sange menstrual, biopsie de endometru,
piese de exereză chirurgicală. În tuberculoza ganglionară: material din biopsie sau punctie. În
tuberculoza ostio-articulară: lichid articular, ,puroi din abcese reci, fragmente osoase. In meningita
tuberculoasă: lichid cefalorahidian. Cel mai folositor produs este sputa, pentru că tuberculoza
pulmonară este forma cea mai frecventă. Bacilul lepros (Mycobacterium leprae) este agentul etiologic al
leprei umane. Lepra este o boală cu o evoluţie cronică, semnele de boală variază mult de la un pacient la
altul; la congresul internaţional de combatere a leprei din anul 1953 s-a făcut categorisirea formelor de
boală: 1. lepra nedefinită (prima fază cutanată eritematoasă) 2. lepra tuberculoasă (căderea părului,
apar inflamaţii nodulare pe traiectul nervilor, descompuneri de ţesuturi) 3. lepra bordeline (formă
instabilă, fiind definită de starea imună, care trece în forma gravă) 4. forma de lepră gravă (forma
contagioasă, apar pete roşiatice, brune, „cap de leu”, inflamaţii pe traiectul sistemul limfatic şi nervos,
descompunerea de ţesuturi cu tumefieri şi ulceraţii. Aceste procese se pot extinde în muşchi, oase
tendoane şi organe, moartea fiind produsă de infecţiile secundare bacteriene. Bacilul carbunos3 (Bacilus
anthracis) este o bacterie gram pozitivă, care provoacă antraxul. Denumirea vine de la o leziune des
întâlnită antraxul cutanat (pielea afectată este de culoare neagră, cu aspect de cărbune). Cele mai multe
cazuri de imbolnavire la om sunt reprezentate de infectiile cutanate si cele respiratorii. Afectarea
intestinală apare foarte rar, iar meningita se manifestă doar în cazurile grave cu bacteriemie severă. 
Antraxul cutanat are o incubaţie in medie de 5 zile. Leziunile sunt localizate de obicei in 2 Genul
MYCOBACTERIUM Germenii din acest gen apartin familiei Mycobacteriaceae. Această familie cuprinde
mai multe specii, fiind aproape toate saprofite cu excepţia speciilor: Mycobacterium tuberculosis şi
Mycobocterium leprae. In anul 1882 Robert Koch descoperă bacilul tuberculozei; tot în acelasi an Paul
Ehrlich descoperă acidorezistenţa bacilului tuberculozei. In anul 1884 Robert Koch obţine cultura baciluli
tuberculozei pe ser coagulat. In 1891 tot R. Koch semnalează fenomenul Koch şi tuberculina. A. Calmette
şi C. Guërin in perioada 1908-1921 au cultivat prin treceri la 21 zile, în bulion cartof glicerinat şi biliat o
tulpină de Mycobocterium bovis virulentă izolată din lapte. In urma acestor treceri s-a obţinut o tulpină
fără patogenitate, dar capabilă să determine rezistenta faţă de infecţia tuberculoasă, caracterele
morfologice,tinctoriale, nutriţionale, de cultură au rămas cele iniţiale. Această tulpină (tulpina BCG -
bacilul Calmette şi Guerin) a fost utilizată ca vaccin împotriva tuberculozei începând din 1921; în 1927 se
organizează laboratoare de producţie a vaccinului BCG în 26 de tări , inclusiv în România. 3 Anthrakis
(gr)= cărbune Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 36 zonele expuse ale pielii: tegumentul feţei şi al
membrelor superioare. La poarta de intrare apare o macula mica, rosie care ulterior va evolua catre
forma de pustula si ulceratie, cu necroza si edem. Iniţial apare prurit (mancarime) iar catre final leziunea
nu doare. De obicei pacienţii nu prezinta febră. Vindecarea spontană se produce in peste 90% din cazuri,
dar exista si forme severe de boală, care netratate se vor finaliza prin deces. Contactul in antecedente cu
animale sau produse de animale potential contaminate, orienteaza diagnosticul catre infectia cu bacilul
antrax.  Antraxul prin inhalaţie (boala lânarilor). Dupa cateva zile, simptomele se acutizeaza: febra
crescuta, dispnee si hipotensiune arteriala. La examenul radiologic pulmonar, se observa largirea
simetrica a mediastinului (mediastinita hemoragica).  Antraxul gastrointestinal. Se constată o
simptomatologie variabila: febra, greturi, varsaturi, dureri abdominale, scaune diareice cu sange sau
chiar ascita (lichid in cavitatea peritoneala). Diareea severa determina deshidratare masiva si
hemoconcentratie. Daca bacteria se localizeaza la nivelul faringelui va determina: febră, disfagie
(înghiţire dificilă a alimentelor), durere în gât şi adenopatie regională. Bacilul tetanic (Clostridium4
tetani) Este un bacil Gram pozitiv anaerob, cu capete nerotunjite de 3-4/0.4 µm, sporul terminal nu
prinde coloranţi obişnuiţi diametrul transversal depăşeşte de 2-4 ori pe cel al corpului bacterian, are un
contur refringent, o formă rotundă, mai rar ovalar. Bacilul tetanic este foarte mobil, prezentănd
fenomenul de "căţărare' pe supafaţa gelozei, în condiţii de anaerobioză, asemănător cu cel al
proteusului în condiţii aerobe. Patogenitatea este determinată de o exotoxină pe care orice tulpină de
Cl. tetani după 48- 72 ore, în mediul lichid, o produce şi este suficientă pentru a provoca o intoxicaţie
tetanică mortală la animalul de laborator. Acţiunea biologică a toxinei tetanice se exercită prin fixarea
exclusivă şi ireversibilă pe sistemul nervos mai ales central (SNC). Bacilul botulinic (Clostridium
botulinum5 ). Este un bacil lung şi gros 4-6/0,8-1,2 µm, Gram pozitiv, mobil datorită cililor peritrichi, cu
spor subterminal, deseori cultura poate pune în libertate mulţi spori. Este lipsită de virulenţă, incapabil
de multiplicare în organism, produce în afara organismului cea puternică toxină cunoscută, a cărei
ingestie provoacă boala. Este răspândit în sol şi se găseşte în intestinul omului şi animalelor. Sunt şapte
serotipuri tipuri de Cl. botulinum (A, B, C, D, E, F, G) la noi este mai răspândit tipul B, foarte rar tipul A.
Gangrena gazoasă (Miozita clostridiană). Infecţie difuză necrozantă deosebit de gravă a ţesutului
muscular, cu extensie rapidă favorizată de prezenţa ţesuturilor devitalizate. Clostridiile gangrenei
gazoase cele mai frecvente specii sunt: Cl. perfringens, Cl. histolyticum, Cl. oedematiens, Cl. septicum, Cl.
sporogenes. Pot provoca la om tabloul clinic al gangrenei gazoase: - mai frecvent la muşchii membrelor,
- infecţia uterină postabortum, - infecţia post-operatorie, post-colecistectomie, - abces cerebral, infecţie
sinuzală, poate afecta orice ţesut sau organ. 4 Genul Clostridium cuprinde numeroase specii, majoritatea
sunt saprofite, dar un număr redus sunt patogene. Sunt bacili Gram pozitivi, mobili datorită unor cili
peritrichi (în afară de CI. perfringens) cu dimensiuni mari, strict anaerobi, formează spori ovoizi sau
sferici care au dimensiuni mai mari decăt grosimea bacilului, deformăndu-l, sunt răspândiţi în mediul
exterior mai ales în sol (anaerobi telurici). Patogenitatea este dată de invazivitate dar şi de toxigeneză.
Anaerobii patogeni se împart în două grupe: - anaerobi producători de toxine histotrope, clostridiiie
gangrenei gazoase: Cl. perfringens, Cl. histolyticum, Cl. oedematiens, Cl. septicum, CI. sporogenes, etc.; -
anaerobi producători de toxine neurotrope: Cl. botulinum şi Cl. tetani. 5 Botulus = cărnat în limba latină.
Clostridium botulinum a fost izolat în 1896 de Van Ermengem în cursul unei intoxicaţii cu cârnaţi. Dr.
biolog D. Gheţeu - Microbiologie 37 Curs 5 V.1 Leptospirele (Genul Brucella). Rickettsiile (Treponema
pallidum) Leptospirozele sunt boli cu potential septic, produse de genul Leptospira, caracterizate prin: -
febră - stare septică - afectare hepatică şi renală ( icter + oligoanurie) Etiopatogenie: - Leptospira cu 280
de variante, gen Spirocetaceae (Treponema pallidum) - au forma spiralată - coloratie argentică; se
vizualizează la microscopul cu fond întunecat - se găsesc în apele stătătoare: bălţi, lacuri , iazuri, mine
inundate; în dejecţiile de şobolan - frecvent şi la cabaline → extrageri manuale de placentă → veterinari.
Contaminare: - pielea cu excoriaţii la oamenii desculţi, în special în orezării; - leptospirele au
extremirăţile sub forma de cârlig la un capăt → capilare sanguine→ ajung în circulaţia generală →
diverse organe → ochi, rinichi, ficat, meninge, splină, plamâni. Dupa fixare la nivelul organelor,
leptospirele se multiplică intens determinând leziuni morfologice şi funcţionale, determinând şi o serie
de sindroame, astfel: - la nivel pulmonar determina pneumonite - la nivelul ficatului apar leziuni datorita
corpului microbian; - la nivelul rinichiului sunt afectate : interstitiul si mb. Bazala - la nivelui meningelui:
plexurile coroide meningee - la nivelul ochiului: umoarea apoasa - la nivelui pielii: sdr eruptiv ( congestie
tegumentara) - Starea septica induce → sdr. de CID → sdr. hemoragic. - Leptospirele dau cele mai multe
cazuri de IRA; netratate duc direct la dializă - Sdr. de insuficienta hepato-renală, cu: şoc toxic, acidoză
metabolică, transpiraţii reci, hemoragii Tipuri de leptospiroze întâlnite: - leptospiroza cu L. pomona
( sursa de infectie porci şi sobolani) - leptospiroza cu L. Grippo- Typhosa (şoareci de camp, vite, cai) -
leptospiroza cu L. canicola (câinele) - leptospiroza cu L. hyos (porc, soareci, vidră). Genul Brucella
cuprinde şase specii dar trei sunt de interes uman producând antropozoonoze: • Brucella melitensis
(capre, oi), • Brucella abortus (vaci), • Brucella suis (porci). Sunt cocobacili (bacili foarte mici) cu
lungimea de 1 µm şi grosimea de 0,3µm; sunt încapsulaţi, imobili, nesporulaţi, aerobi, Gram negativi. Se
găsesc în organismul infectat, animalele domestice care elimină bacteriile prin produsele de avort,
secreţii, lapte etc., urmate de contaminarea masiva a mediului extern (sol, apă, vegetaţie) şi de infectare
a altor animale, omul fiind o gazdă accidentală, apărând ca verigă finală în lantul de transmisie a
infecţiei. Brucella se multiplică intracelular, de aceea este rezistentă la antibiotice. Calea de intrare este
digestivă, prin alimentele contaminate, sau prin contaminarea tegumentelor (însă nu pe cele intacte).
Animalul gestant bolnav prezintă avort spontan. Bruceloza se mai numeşte febră ondulantă. După
intrarea în organism cocobacilul se multiplică intracelular în ganglionii limfatici şi apoi pătrunde în
circulatia sanguină. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 38 Boala are o evoluţie cronică, apar leziuni de
tip proliferativ numite granuloame. Gronuloamele se observă la nivel cutanat, în ficat, splină,. sistem
nervos, boala fiind o septicemie cu evoluţie lentă. Rickettsiile sunt microorganisme care se situează la
graniţa dintre bacterii şi virusuri. Se asemără cu bacteriile prin: dimensiuni, morfologie, organizare
celulară internă, compoziţie chimică, multiplicare prin divziune directă. Se aseamănă cu virusurile
deoorece nu cresc pe medii acelulare, ele se multiplică numai in ţesuturi vii, ca virusurile. Familia
cuprinde trei genuri: Rickettsia, Coxiella şi Ehrlichia. Aceste microorganisme sunt transmise de artropode
(păduche, purice, căpuşă) multiplicându-se în corpul acestora. Specia tip al acestei familii este Rickettsia
prowazeckii, care este specifică omului, celelalte specii au ca sursă animalele. Figura 9. Căi de infecţie şi
transmitere a brucelozei. Rickettsia prowazeckii este agentul etiologic al tifosulul exantematic epidemic.
Boala apare în urma înţepăturii de păduche, păduchele face infecţia şi elimină bacteriile prin dejecţii pe
pielea noii gazde, eliminând şi o substanţă pruriginoasă care determină scărpinarea. Prin leziunile care
apar, rickettsiile pătrund in organism şi se multiplică în endoteliul vaselor mici. Este caracteristică lezarea
endoteliului vascular cu formarea de infiltrate perivasculare (nodulii Fraenkel) cu limfocite, monocite,
histocite şi plasmocite, mai ales cutanat, sistemul nervos şi mai rar in miocard şi corticala renală. După 7-
14 zile de la înţepătură apare febră de 40-410 C care durează o săptămână. După a 5 a zi de febră apare
erupţia, pete roşii. Această boală este o boală infectocontagioasă foarte gravă cu declarare obligatorie şi
face parte din grupul bolilor pestilenţiale. Treponema pallidum este agentul etiologic al sifilisului, cu
transmitere în primul rând sexuală. Este un parazit exclusiv al omului şi nu se întâlneşte în mediul
exterior, având o rezistenţă foarte scăzută. Morfologie • Se examinează la microscopul cu fond
întunecat. • Are o lungime de 10-15 µm, o grosime de 0,2-0,3 µm, formă helicoidală, spirele sunt în
numar de 10-15 strânse şi regulate cu capetele efilate. • Între perete şi membrană are fibrile, care îi
conferă mobilitate, prezintă mişcări de rotaţie şi flexie. • Se colorează Giemsa slab. • Se colorează bine
prin impregnare argentică, coloralia Fontana-Tribondeau. Patogenitate • Treponema pallidum este
patogenă pentru om prin multiplicare intracelulară şi invazivitate. • Boala se numeşte SIFILIS sau LUES.
Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 39 • Boala se transmite prin contact sexual îi mult mai rar nesexual
(cel mult 57, din cazuri, in urmatoarek situaţii: doică sănătoasă alăptând copil cu sifilis congenital sau
doică bolnavă alăptând copil sănătos, transfuzie, medic consultând sau tratând fără masuri de protecţie
bolnavi de sifilis). • Sifilisul este o boală cronică care în lipsa tratamentului (sau un tratament inadecvat)
evoluează in 3 perioade distincte: 1. Sifilisul primar apare după inocularea in timpul actului sexual •
Bacteriile pătrund în organism prin leziuni fine ale pielii şi mucoaselor datorită mobilitălii lor,
treponemele ajung pe calea vaselor limfatice in ganglionii limfatici regionali şi apare bacteriemia. • La
locul de inoculare apare după 3 săptămâni (între 10-60 zile şancrul "dur", care apare după multiplicarea
treponemelor la locul de inoculare, atunci cand ating o concentraţie locală de 107 germeni/ml. • De
obicei şancrul este unic şi este totdeauna însoţit de adenopatie regională, care este dură nesupurativă. •
Fenomenele locale caracteristice leziunii primare se “vindecă” spontan după patru-şase săptămâni, fără
a lăsa şi alte semne clinice de boală. • Anticorpii devin evidenţiabili în a doua jumătate a perioadei
primare. 2. Sifilisul secundar la 2-3 luni de la contactul infectant (45-50 zile de la producerea şancrului)
apar leziuni maculo-papuloase, neulcerative la nivelul tegumentelor şi mucoaselor. • Apar papule
umede şi palide mai ales în regiunea ano-genitală, axilară, gură. • Se produc şi alte manifestări ca:
meningita sifilitică, carioretinită, nefrită, periostitii. • În această fază se găsesc treponeme in tot
organismul, bolnavul este foarte contagios. • După câteva luni (mai rar 1-3 ani) leziunile secundare se
vindecă spontan, urmând o îndelungată fază de sifilis latent care poate dura ani sau zeci de ani. - 25%
din bolnavi se vindecă definitiv - în această fază 25% dintre bolnavi rămân latenţi toată viaţa. - 50%
dintre bolnavi progresează către sifilisul terţiar. 3. Sifilisul terţiar este răspunsul imun celular la prezenţa
Tr. pallidum în organism şi a produşilor lor metabolici. Apare după 5-40 ani de la contactul infectant,
intervalul până la debutul fazei terţiare se numeşte perioada de latenţă aparentă, fără simptome, dar cu
un titru mare de anticorpi. se caracterizează prin: - leziunile granulomatoase (gome), tegumentare şi
osoase, - modificări degenerative în sistemul nervos central (paralizie generală progresivă), - leziuni
cardiovasculare (aortită, insuficienţă valvulară aortică), hepatice. Tratament • Se administrează
penicilină. • Eficacitatea tratamentului se verifică prin diagnosticul serologic. • Dacă tratamentul este
eficace, dispar anticorpii din serul de cercetat. a b c Figura 10. Agentul etiologic Treponema pallidum (a)
şi manifestarea sifilisului la nivel tegumentar (b, c)
(http://www.lib.uiowa.edu/hardin/MD/cdc/syphilis33.html). V.2 Micologie- noţiuni generale.
Dermatofiţii Fungii sau ciupercile constituie astăzi un regn aparte. Aparatul vegetativ este alcătuit din Dr.
biolog D. Gheţeu - Microbiologie 40 filamente numite hife a căror totalitate alcătuieşte miceliul.
Reproducerea la ciuperci se realizează prin spori. După felul nutriţiei fungii pot fi paraziţi şi fungi
saprofiţi. Aproape toti fungii sunt aerobi. La fungi peretele celular conţine chitina. Înmulţirea poate
realiza vegetativ prin simpla fragmentare a miceliului sau prin intermediul unor formaţiuni specializate
numite spori. Sporii fungilor pot fi sexuati şi asexuati. Sporii sexuati: iau naştere direct sau indirect
printr-un proces de încrucişare între 2 celule de sex opus. Se întalnesc la fungii perfecţi. Figura 11. Ciclul
vital la fungi.  Ascospori ramân în celula în care s-au format şi poarta numele de ASCĂ. Acest tip de
spori se intâlneste la clasa Ascomycetes.  Bazidiospori iau naştere pe o formatiune specializată numita
bazidie, caracteristici fungilor din clasa Bazidiomycetes.  Oospori se formează din fuziunea a 2 celule de
sex opus de pe hife vecine. Aparatul hifal se numeşte oogonie.  Zigospori. Sporii asexuaţi: se formează
prin simpla derivare din celule vegetative prin fragmentarea unei hife specializate sau a hifei modificate
caracteristic pentru a forma corpi reproducatori.  Zoospori se foremază în celule speciale denumite
zoosporangi din care se elimină prin ruperea peretelui sporangial.  Sporangiospori apar în sporange
care se dezvoltă la capatul terminal al unei hife denumite sporangiofor. Sporii se eliberează prin ruperea
peretelui.  Conidiospori sunt aşezaţi la capatul unei hife fertile numita conidiofor în lanţuri din care se
desprind usor. Sunt caracteristici fungilor din clasa Ascomycetes.  Clamidiosporii iau naştere prin
dezvoltarea unui perete gros, rezistent, îin jurul unei celule din interiorul unei hife; se intalnesc la toti
fungii.  Artrosporii se formeaza la fungii care au miceliu septat prin fragmentarea unei hife miceliene;
nu sunt rezistenti la uscaciune. Sporii fungilor sunt în general coloraţi şi dau coloniilor mature o culoare
caracteristică; se desprin usor de pe miceliu. Sporii adaptaţi la mediu acvatic sunt mobili cu ajutorul unor
flageli. Au viaţă latentă şi o rezistenţă mare la uscăciune, presiune osmotică, temperatură şi radiaţiiUV.
Dermatofiţii produc infecţii care afecteaza zonele superficiale ale corpului: epiderma şi fanere (păr,
unghii). Principalii agenţi etiologici implicaţi in producerea dermatomicozelor aparţin genurilor
Epidermophyton, Microsporum şi Tricophyton. TRICOFIŢIA este caracterizată de leziuni supurative ale
pielii şi firelor de păr, cu caracter inflamator, cauzate de Tricophyton. Transmisă de la animale, se
numeşte şi sicosis parazitar sau kerion celsi. Frecventă la copii, tricofiţia capului apare sub formă de
placardă rotundă, bine delimitată, eritematoasă sau eritemato-veziculară, de 2-4 cm pe măsura
extinderii. Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 41 Apar: febră, dureri musculare, articulare, inflamarea
ganglionilor limfatici. Pe pielea fără păr se localizează pe dosul mânii sau degetelor cu aspectul
foliculitelor supurate. MICROSPORIA data de speciile genului Microsporium, poate fi transmisă de la
animale şi determină apariţia de plăci mici, rotunde de 2-5 cm cu scvame asemănătoare tărâţei. Pe
pielea glabră spectul este de herpes circinat înconjurat de reacţie inflamtorie. FAVUSUL este o
dermatomicoză a pielii capului şi glabre caracterizată de leziuni tipuce sub formă de godeuri galbene cu
centrul deprimat în care se găsesc adevărate colonii. în jurul perilor parazitaţi. Cauzată de Achorion sp.,
adesea transmisă de la animale (A. quinckeanum- la şoareci). În toate cazurile, măsurile profilactice şi de
combatere presupun igiena strictă, localizarea şi îndepărtarea sursei de infecţie şi tratamentul cu
antimicotice. Fungii dermatofiţi se individualizează prin cel puţin 2 caractere cu impact direct asupra
identificării lor în laboratorul clinic: - folosesc keratina ca element nutritiv (sursa de azot), ceea ce explica
tropismul lor pentru epidermă, păr şi unghii; sunt de obicei incapabile să penetreze ţesutul subcutanat; -
prezintă caractere morfologice particulare: hife în forma de candelabru, de coarne de cerb, uneori
spiralate şi macroconidii caracteristice, complet diferite de ale altor fungi. Genul Tricophyton este
capabil să invadeze părul, epiderma şi unghiile, în timp ce genul Microsporum doar părul şi epiderma iar
genul Epidermophyton afecteaza epiderma si unghiile. Principalele specii de dermatofiţi izolate din
probe clinice sunt în ordinea frecvenţei: Tricophyton rubrum, Tricophyton mentagrophytes,
Epidermophyton flocossum, Tricophyton tonsurans, Microsporum canis şi Tricophyton verrucosum.
Micozele cutanate sunt probabil cele mai frecvente infecţii fungice la om şi sunt de obicei denumite cu
termenul latin tinea ("vierme inelar"). Macroscopic, leziunea are un aspect inelar, marginea sa
constituind zona de infecţie activă, progresivă; vindecarea se produce în zona centrală a inelului. Pentru
a indica zona corpului afectată se folosesc termeni latini: tinea corporis (corp), tinea cruris (zona
inghinala), tinea capitis (scalp, păr), tinea barbae (barba), tinea unghium (unghii), etc. Deoarece
tratamentul dermatomicozelor este îndelungat, costisitor şi cu potenţial toxic, este necesar ca mai intâi
să se stabilească cu certitudine diagnosticul pe baza examenului micologic. Microscopia directă
examinează scuamele sau firele de păr în preparat umed montat între lamă şi lamelă cu solutie KOH.
Invazia părului este imparţită în 3 tipuri. Locul formarii artroconidiilor (corpi formatori de spori) clasifică
speciile cauzatoare ale infecţiei astfel: -speciile ectotrix: conidiile se formează la exteriorul invelişului
părului. Cuticula este distrusă iar zonele afectate arată fluorescenţă verde-galbenă la lampa Wood. Este
cauzată de Microsporum canis, M. distortum, M. ferrugineum, M. audouinii. -speciile endotrix: conidiile
se formează în învelişul părului, fiecare fiind plină de spori şi hife; cuticula nu este afectată iar părul nu
prezintă fluorescenţă la lampa Wood; este cauzată de speciile de Trichophyton. Microsporum canis M.
audouini Tricophyton rubrum Figura 12. Aspect microscopic al unor agenţi etilogici pentru tinea. Dr.
biolog D. Gheţeu - Microbiologie 42 Figura 13: Dermatofitoze- aspect microscopic. Figura 14:
Epidermophyton floccosum: aspectul microscopic al ciupercii şi aspectul macroscopic al infecţiei Factorii
de risc pentru tinea cuprind: -condiţii de umezeală, băile comunale, -status imunocompromis, sindrom
Cushing -atopie, predispoziţie genetică, activităţi care presupun contactul pielii. a b c d Figura 15.
Aspecte structurale la fungi: a, b- conidii cu conidiofori; c- miceliu septat, d- Aspergillus fumigatus.
Aspergillus flavus Aspergillus niger Aspergillus ochraceous Aspergilom Figura 14. Aspecte structurale
diferite specii de fungi şi infecţie Genul Aspergillus este unul din cele mai bogate şi mai raspândite genuri
din natură. Unele specii sunt dăunătoare omului, animalelor şi plantelor, altele sunt folositoare fiind
utilizate la producerea unor enzime, acizi organici, pigmenţi, antibiotice, diverse băuturi din orez,
brânzeturi şi altele. Aspergillus prezintă hife ramificate, incolore sau colorate în nuanţe deschise şi
numai la cateva specii hifele sunt colorate în brun sau de alta culoare. Conidioforii sunt lungi cu perete
neted de culoare brun inchis. Sterigmele sunt uniseriate si sunt dispuse paralel cu axul conidioforului.
Conidiile sunt sferice dispuse în lanţuri. Aspergillus fumigatus este una din cele mai comune specii de
Aspergillus care cauzeaza boli la oamenii cu un sistem imunitar slăbit. Se poate găsi aproape oriunde în
mediul înconjurator în special în materiile organice în descompunere. Are un genom stabil, fără cicluri
sexuale cunoscute; se reproduce prin formarea sporilor care sunt eliberaţi în mediul înconjurător. Se
izolează pe medii uzuale, la temperatura de 25°C şi spre deosebire de alte specii de Aspergillus el este
termofil (se dezolta bine la 48°C ). Este capabil să se dezvolte la temperatura corpului uman; sporii sunt
inhalaţi de aproape Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 43 toata populaţia şi în mod normal eliminaţi
rapid de catre sistemul imunitar. Este agentul cauzal al diverselor aspergiloze intalnite la om cu localizari
diverse: pulmonare, nazale, oculare, cerebrale, osoase, cardiovasculare si viscerale. În aspergiloza
pulmonară simptomele pot include: febra, slăbiciune generală, dureri de piept, pierderi de greutate,
sânge în urina, linii roşii subţiri sau vase de sânge sparte sub unghii. Alternaria alternata este un mucegai
de interior (se dezvolta în spaţiile închise), destul de comun. Intr-un studiu efectuat a fost găsit în 87%
din casele examinate. Este considerat unul dintre cele mai importanţi alergeni; Alternaria alternata a
fost implicat în cazurile de alergie la persoanele care au fost expuse la lemn, ori rumeguş de lemn, de
asemenea cauzează pete maronii pe plante. CURS VI Candidoza şi actinomicoza Candidoza bucală este
determinată cel mai frecvent de Candida albicans, dar pot fi implicate şi alte genuri precum Candida
tropicalis, Candida krusei, Candida parapsilosis sau Candida glabrata. Inmulţirea acestei ciuperci este
controlată de o serie de bacterii prezente la nivelul mucoasei bucale. Apariţia unei noi bacterii la nivelul
gurii ce rupe echilibrul dintre microorganismele deja prezente aici, va permite ciupercii să se inmuţeasca
în mod necontrolat. Candidoza bucală este mai frecventă la nou-nascuţi, sugari şi batrâni. Unele
medicamente permit ciupercilor să se înmulţeasca necontrolat: - antibioticele, în special cele cu spectru
larg (de exemplu, tetraciclina); - contraceptive orale (pilulele); - medicamente ce scad capacitatea de
apărare a organismului precum corticosteroizii. Modul de transmitere a ciupercii ce determina
candidoza bucală diferă în funcţie de vârstă. a b c Figura 16. Candida albicans: agent etiologic (a-MO, b-
ME) şi aspect al infecţiei în candidoza bucală (c). Candidoza bucală, în forma sa uşoară, poate ramâne
asimptomatică. In formele medii sau severe apar simptomele. La sugari - pete (depozite) de culoare albă
localizate la nivelul gurii şi pe limba cu aspect brânzos. Candidoza bucală poate fi confundata cu
depozitele de lapte ce raman dupa alaptare. Aceste pete alb-branzoase sunt aderente la mucoasa si nu
pot fi indepartate cu usurinta. Daca sunt frecate, pot sangera - limba si gura devin dureroase si pot apare
dificultati la inghitire; - scăderea apetitului: sugarul poate refuza masa, mama confundând uşor acest
simptom cu starea de saţietate (lipsa foamei) a copilului. In aceste conditii, sugarul poate deveni agitat; -
eritemul fesier: apare atunci cand infecţia micotică se extinde si la nivel intestinal, ciuperca fiind
prezenta în scaunul sugarului; - mameloane dureroase şi eritematoase (roşii) la mamă: candidoza bucală
a sugarului poate trece neobservată până în momentul în care mameloanele mamei devin roşii şi
dureroase, în special în timpul sau după alăptare. La adulţi - senzaţie de arsură la nivelul gurii şi a gâtului
(de obicei acestea sunt simptome incipiente); - pete albe aderente de mucoasa gurii şi a limbii. Ţesutul
din jurul acestor depozite albicioase Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 44 este roşu şi dureros. Daca
este frecat (în timpul periajului dinţilor, de exemplu) poate sângera; - apariţia unui gust neplăcut sau a
dificultăţilor de a gusta alimentele. Dacă infecţia micotică nu este tratată sau nu se remite spontan
există riscul ca aceasta să afecteze şi alte organe: la nivelul gatului (esofagului), a vaginului sau a pielii.
Pentru a preveni apariţia candidozei bucale ar trebui urmate recomandarile de mai jos: - menţinerea
unei igiene orale riguroase, aceasta implicând perierea dinţilor, curăţarea acestora cu aţă dentară şi
folosirea unei ape de gură antiseptice zilnic. Daca pacientul a prezentat în antecedente o infecţie
micotica a gurii, se recomanda schimbarea periuţei de dinti; - spălarea mâinilor; - dacă se foloseste un
antibiotic lichid se recomandă clătirea gurii cu apă imediat după administrarea acestuia; - tratarea
afecţiunilor medicale ce favorizeaza apariţia candidozei, precum diabetul zaharat, neoplasmele sau HIV;
- folosirea unui spacer pentru a administra corticosteroizii inhalatori, se recomanda clătirea gurii cu apă
după fiecare administrare; - la pacienţii cu SIDA se recomandă clatirea zilnică a gurii cu o soluţie
antiseptică. Figura 17. Mecanismul infecţiei în aspergiloza pulmonară: Aerosoli cu conidii de Aspergillus
fumigatus inhalaţi ajung în alveole unde, in mod normal sunt eleiminate de macrofagele alveolare şi
PMN. Imunitatea scăzută perimte germinarea conidiei şi invazia. A fost semnalată de asemenea invazia
directă a epiteliului ciliat. Figura 18. Mecanismul infecţiei în candidoză: Candida albicans traversează
microvilii direct sau prin germinaţie şi ajunge, prin intermediul circulaţiei la organe unde se localizează
de obicei în cortex unde formează pseudohife. Normal sunt atacate şi eliminate de mononucleare şi
PMN. Factorii virulenţei (adezinele, fenotipuri variabile, proteinele antioxidante sau enzimele invasive)
favorizează invazia în organism. Candidoza genitală este dată tot de Candida albicans. La femei: - vulvo-
vaginita - inflamaţie a vulvei şi a vaginului (vezi anatomia feminina) - aparitia unei scurgeri (în cantitate
mare) alb-cremoasă, urât mirositoare. Ca la majoritatea infecţtiilor apare şi o mancărime jenantă,
senzaţii de durere sub forma de arsură fără o localizare precisă. De obicei se asociază şi cu infecţie la
nivelul aparatului urinar determinând dureri la micţiune (urinare). - netratată - se poate extinde, de la o
simplă vulvo-vaginită, până la nivelul întregului perineu (zona dintre picioare), la nivelul stinghiilor,
coapselor, zona anusului. In timp mucoasa vaginală sufera un proces de atrofie determinând dureri
continui. La bărbaţi - balanita sau balanopostita - inflamatia glandului şi a şantului dintre gland şi prepuţ
- se manifestă mai sever cu aparitia unor bubiţe cu puroi care se pot sparge sau se usca; în unele cazuri
apare şi o pseudomembrana alb-gălbuie. Apar senzaţii intense de mâncărime local, dureri sub forma de
arsură. - netratată - se extinde ajungand pe scrot şi zona stinghiilor. La ambele sexe se poate manifesta
doar prin atingere urinară - la nivelul uretrei - scurgere abundentă / redusă de puroi, cu urini tulburi,
dureri la micţiune, micţiuni dese, prurit. Este definit şi termenul de candidoza conjugală când cei doi
parteneri sexuali au o Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 45 candidoză genito-urinară care se
manifestă (uneori femeia poate purta fără nici o manifestare o infecţie cu Candida). Tratament - dupa un
examen la un medic specialist care a indicat şi obţinut rezultatele unui examen microscopic ce pune în
evidenţă ciuperca, tratamentul se poate începe cu o gama foarte larga de antimicotice: Amfotericina B,
Nistatin, Natamicina, Terbinafina, Itraconazol, Fluconazol, Butoconazol, Clotrimazol, Ketoconazol,
Flucitozina, Ciclopiroxolamina, etc. Tratamentul se efectuează concomitent la ambii parteneri sexuali.
Tratamentul cu antimicotice trebuie susţinut şi de o foarte bună igienă locală prin spălături zilnice (chiar
de mai multe ori pe zi) cu săpunuri care sunt neutre sau bazice, spălături în care s-a dizolvat bicarbonat
de sodiu (chiar din cel alimentar - 2 - 3 linguri la un lighenaş de apă), soluţii antiseptice pentru spălături
vaginale din comerţ. Actinomicoza este o boală parazitară cutanată (dermatomicoză) sau viscerală
(visceromicoză), provocată de microorganisme (Actinomyces – ex. A. israelii, Actinobacillus), comună
omului şi animalelor (în special a bovinelor, dar care apare şi la cai, porci, câini şi pisici). Se manifestă pe
piele mai ales în regiunea capului, în jurul cavităţii bucale şi a gâtului sau, mai rar, la nivelul organelor
(plămâni, creier, inimă, intestin, amigdale, mucoase bucale, glande salivare, etc) prin apariţia unor
nodozităţi subcutanate. Cel mai frecvent, infecţia se localizează la nivelul maxilarului inferior.
Nodozităţile sunt dure la început, apoi se înmoaie şi excretă puroi cu granule galbene (puroiul conţine
filamentele şi sporii microorganismului parazitar). Limba se umflă şi se rigidizează (“limbă de lemn”).
Figura 19. Infecţia cu actinomicete (Actinomyces naeslundii- stânga). Actinomicetele, agenţii etiologi ai
actinomicozei se gasesc în mod normal în flora bacteriană a cavităţii bucale şi mult mai puţin în cea a
tractului gastrointestinal sau genital feminin. Aceste microorganisme nu sunt virulente şi nu pot
determina o boala clinic manifestă dacă imunitatea gazdei este în parametri normali. Insă, dacă în
mucoasa bucală apar mici leziuni iar ţesutul îşi pierde integritatea şi există şi fragmente tisulare
devitalizate, bacteria devine capabilă să invadeze structurile profunde şi să disemineze în organism,
producând afecţiunea cunoscută sub numele de actinomicoză. Deşi actinomicetele sunt izolate frecvent
din abcese, boala este considerată a fi plurimicrobiană, deoarece în unele cazuri pot fi identificate până
la 10 tipuri diferite de bacterii din produsele microbiologice recoltate. Acestea sunt considerate bacterii
însotiţoare, care nu pot determina singure boala dar care sporesc considerabil patogenitatea
actinomicetelor, participand la stimularea secretiei de toxine si de enzime care pot inhiba raspunsul
imun al gazdei. In plus, se pare ca ele cresc si capacitatea de invazie a actinomicetelor in sine. Unele
actinomicete, considerate azi a fi bacterii gram-pozitive, care colonizează cavitatea bucală (Actinomyces
naeslundii, Actinomyces radicidentis), produc afecţiuni stomatologice şi halenă (miros urât al gurii).
Infecţiile sunt mai frecvente la persoanele care vin în contact cu animalele infestate. Este discutată şi
foarte probabilă posibilitatea infestării prin resturile celulozice agricole (paie). În ceea ce priveşte
speciile de microfloră, înmulţirea lor masivă are loc mai ales atunci când imunitatea este scăzută.
Actinomicoza pulmonară este o infecţie bacteriană a plamânului, ce poate avea caracter subacut sau
cronic. Afecţiunea se extinde constant în ţesutul pulmonar, determinand o stare permanentă de
inflamaţie granulomatoasă, precum şi formarea a numeroase abcese pulmonare. In unele cazuri,
actinomicoza pulmonară poate fi insoţita si de alte localizări ale infectiei, cum ar fi regiunea
cervicofacială, abdominală sau chiar pelvină (în special la femei). O dată ce infecţia incepe sa se producă,
iar leziunea iniţială a permis actinomicetelor să patrundă Dr. biolog D. Gheţeu - Microbiologie 46
profund in tesuturi, sistemul imun se activeaza şi organismul încearcă să lupte împotriva bacteriilor.
Reacţia inflamatorie are drept rezultat apariţia supuraţiilor, granuloamelor şi în final a fibrozei. Infecţia
se răspândeşte prin contiguitate, nerespectând planurile anatomice şi invadând din aproape în aproape
ţesuturile pe care le întalneşte. Cele mai frecvente simptome pe care le acuză pacienţii cu actinomicoză
pulmonară sunt: - Durere toracică la inspir profund; - Tuse cu expectoraţie sangvinolentă sau franc
hemoragică; - Febră, frisoane; - Alterarea starii generale; - Letargie, astenie, oboseală; - Anorexie; -
Transpiraţii noocturne; - Dispnee; - Scădere ponderală neintenţională. Dacă actinomicoza pulmonară are
şi alte complicaţii infecţioase (actinomicoza diseminată), pacienţii pot prezenta: modificări ale tranzitului
intestinal, disconfort abdominal difuz, greţuri, vărsături (în diseminările abdominale); disconfort
abdominal, scurgeri sau sângerari vaginale anormale (în cazul actinomicozei pelvine ). Actinomicoza este
o afecţiune ce poate sa apară oriunde, fiind mai frecventă în comunităţile cu un statut socioeconomic
mai precar sau în cazul pacienţilor cu o igiena deficitară. Datorită tratamentului antibiotic, prognosticul
bolii este favorabil, cu condiţia ca acesta să fie instituit la timp.