Fotobiologie

1. Introducere – Radiația electromagnetică

2. Radiații neionizante și ionizante

1. Introducere – Radiația electromagnetică

Trăim într-un Univers îmbibat cu radiații electromagnetice. Tehnologia modernă folosește

undele electromagnetice în toate aplicațiile sale. În presa apar adesea articole alarmiste despre
efectul radiațiilor.
Ce sunt de fapt acesta?

Undele electromagnetice au fost descrise teoretic de ecuațiile lui Maxwell și apoi descoperite
experimental de Heinrich Hertz în 1888.
Undele electromagnetice sau radiațiile electromagnetice sunt fenomene fizice ce constau
dintr-un câmp electric și unul magnetic, ce se generează unul pe altul pe măsură ce se propagă.
Variația unui câmp electric produce un câmp magnetic variabil căruia îi transferă în același
timp și energia.
La rândul ei, energia câmpului magnetic variabil creat generează un câmp electric care preia
această energie.
În acest fel energia inițială este transformată alternativ și permanent dintr-o formă (electrică
în magnetică și invers) în cealaltă, iar procesul se repetă, ducând la propagarea acestui cuplu de
câmpuri.
Deci, radiația electromagnetică este o undă ce are două componente:
●câmpul electric (E)
●câmpul magnetic (B)
Cele două câmpuri variază periodic (oscilează) în timp și spațiu, fiecare pe o direcție
perpendiculară pe direcția de propagare a undei și perpendicular unul pe celălalt.
Un câmp electric oscilatoriu generează un câmp magnetic oscilatoriu și invers. În acest fel se
creează o undă care se propagă de la sine în spațiu – unda electromagnetică.

1
 Radiația electromagnetică are o natură duală. Ea prezintă atât proprietăți ondulatorii
(specifice undelor) cât și corpusculare (specifice particulelor materiale).
Adică, în anumite procese se comportă ca un flux de particule numite fotoni (ex. la emisie și
absorbție) și la alte fenomene extinse pe durate și durate mari are proprietăți de undă.

1.1 Proprietăți ondulatorii

a) Frecvența (ν) – reprezintă numărul de oscilații complete efectuate de câmpul electric în

unitatea de timp. Se măsoară în Hertz (Hz). 1 Hz = 1 s-1 (o oscilație pe
secundă)
b) Perioada de oscilație (T) – reprezintă timpul în care se efectuează o oscilație completă. Se
măsoară în secunde. T = 1/ν
c) Lungimea de undă (λ) – reprezintă distanța dintre două maxime succesive, sau echivalent
distanța parcursă într-o perioadă de oscilație. Se măsoară în metri.
d) Viteza de propagare a undei (v) – reprezintă viteza cu care se propagă frontul de undă
electromagnetică. Se măsoară în metru pe secundă. v = λ / T = λ · ν

În vid, radiațiile electromagnetice se propagă cu aceeași viteză față de orice sistem de

referință. Lumina este o undă electromagnetică ce are viteza în vid c = 3 · 108 m/s = 300.000 km/s.
În alte medii, viteza undelor electromagnetice este mai mică.
Orice particulă materială din Universul cunoscut are întotdeauna viteza mai mică sau egală cu
viteza luminii (c).
Atunci când unda electromagnetică trece dintr-un mediu în altul, frecvența rămâne aceeași
însă viteza se modifică și, ca urmare, se modifică și lungimea de undă (λ).

1.2. proprietăți corpusculare

Radiația electromagnetică reprezintă un ansamblu de particule (sau corpusculi) numite fotoni.

Fotonii se deplasează întotdeauna cu aceeași viteza în vid. Viteza este egală cu c.
Unui foton îi se asociază o cuantă de energie.
Obs.: într-o undă electromagnetică monocromatică (având o singură frecvență)
toți fotonii au aceeași energie E, care depinde de frecvența radiației.
Valoarea energiei este data de relația Planck-Einstein
E = h · ν = h · c/λ
h = 6,62 · 10-34 J · s – este constanta lui Planck

Se observă că, cu cât frecvența este mai mare, cu atât energia undei este mai mare.
Cu cât lungimea de undă este mai mare, cu atât energia undei este mai mică.

În general, o undă electromagnetică este o suprapunere de mai multe unde electromagnetice,

care pot avea diferite frecvențe.

2
3
Spectrul radiației electromagnetice

Spectrul radiației electromagnetice reprezintă totalitatea radiațiilor electromagnetice existente

în Univers.
Aceste radiații au frecvențe cuprinse între 0 Hz și 1024 Hz.

4
 Regiunile spectrului electromagnetic

Undele radio: lungime de undă aproximativ între 30 cm şi 10 km. Sunt folosite în transmisiile
radio ori de către radarele civile şi militare, la transmiterea semnalelor TV, la comunicații prin satelit,
telefonie mobilă.
Microundele: lungime de undă între 1 mm şi 30 cm. Sunt folosite, de pildă, de cuptoarele cu
microunde.
Radiațiile infraroşii: lungime de undă între 0,7 şi 300 µm. În această gamă intră radiaţia
corpului uman. Prin captarea acestei radiaţii de către dispozitive speciale este posibilă detectarea
prezenţei organismelor vii chiar şi în condiţii de vizibilitate zero.
Spectrul vizibil: lungime de undă între 400 nm (violet) şi 700 nm (roşu).
Radiațiile ultraviolete: lungime de undă între 3 şi 400 nm. Folosite ca germicid (folosite pentru
distrugerea germenilor) ori pentru bronzarea artificială
Raze X: lungime de undă mai mică de 10 nm. Folosite pentru radiografii medicale şi industriale
Raze gama: lungime de undă mai mică de 0,01 nm. Sunt produse la dezintegrările radioactive
și folosite în tratarea cancerului.
Raze cosmice: sunt produse de corpuri cerești (pulsari și quasari).

Se observă că:
● Cele mai joase frecvente și energii le au undele radio extrem de lungi; lungimea de
undă este de ordinul 10.000 km, iar frecvența de ordinul 30 Hz.
● Cea mai mare frecvență și energie o au radiațiile gama (γ), care pot atinge frecvența
1024 Hz și lungimea de undă mai mică de 10-14 m.
Lumina acoperă doar o mică parte a spectrului radiațiilor electromagnetice numită spectrul
vizibil sau domeniul vizibil.
Soarele și alte stele asemănătoare lui emit radiații electromagnetice vizibile (care compun
lumina), singurele radiații electromagnetice percepute de ochiul uman.
Într-un mediu oarecare, culoarea e dată de frecvența undei: de exemplu, o raza de lumină
roșie ce trece din aer în apă rămâne roșie, deși lungimea de undă se schimbă.

5
 Scutul anti-electromagnetic al Pământului

Cea mai mare parte a undelor electromagnetice nu pot atinge Pământul. Atmosfera terestră
reprezintă un adevărat scut împotriva radiațiilor cosmice. Desigur, după cum se știe, o parte a
acestora ca, de pildă, undele radio, radiațiile din spectrul vizibil și o parte din undele ultraviolete
traversează atmosfera. Astronomii, pentru a putea capta celelalte tipuri de unde, trebuie să-şi
plaseze instrumentele la altitudini care să le permită acest lucru; prin urmare, folosesc baloane
ridicate la peste 35 km, avioane ori sateliți.

Radiația electromagnetică poate fi emisă sau absorbită de electronii din molecule sau atomi.
În urma procesului de emisie sau absorbție, electronii trec de pe un nivel de energie pe un
altul în atom.
Nivelele energetice sunt discrete, adică dispuse „în trepte” (electronii nu pot ceda sau absorbi
decât anumite cantități precise de energie).

2. Radiații ionizante și neionizante

a) Radiațiile ionizante

Radiațiile care au suficientă energie pentru a scoate electroni din atomi sau molecule,
producând astfel ionizări în mediul iradiat, sunt numite „ionizante”.
Energia radiației ce produce o ionizare trebuie să fie mai mare sau egală cu energia de
legătură în atomul sau molecula respectivă a electronului eliberat.
Energia de ionizare a principalilor atomi ce intră în structura biomoleculelor:
Hidrogen 13,54 eV
Oxigen 13,17 eV
Carbon 11,24 eV
Azot 14,51 eV
1 eV = 1,6 10-19 J

6
 Se observă că energia cea mai mică de ionizare este cea pentru carbon.
Lungimea de undă a radiației ce are energia suficientă pentru a produce ionizarea carbonului
este de 110 nm.
Energia minimă a radiaților ionizante este de 10 eV.
Radiațiile electromagnetice ionizante au lungimea de undă mai mică sau egală cu 120 nm.
Această condiție este îndeplinită numai de radiațiile γ, X sau unele radiații UV (ultraviolete dure). Ele
vor fi studiate mai pe larg, separat, datorită efectelor importante pe care le au asupra materiei vii și
asupra corpului omenesc.

b) Radiațiile neionizante

Radiațiile care au o energie mai mică de 10 eV nu pot produce ionizări în materie și se numesc
„radiații neionizante”.
Ele au lungimea de undă mai mare sau egală cu 120 nm.
Exemple: radiațiile electromagnetice din cea mai mare parte a domeniului UV, radiațiile din tot
domeniul vizibil și infraroșu (IR), microundele și undele radio.

Fotobiologia studiază modul în care radiațiile neionizante din domeniul radiațiilor vizibile și
cele ce au lungimi de undă apropiate de acestea interacționează cu sistemele
biologice, precum și efectele biologice ale acestor radiații.

Atunci când traversează un material, radiațiile electromagnetice cedează energie atomilor și

moleculelor acestuia și pot avea loc următoarele fenomene:
a. creșterea energiei de agitație termică a atomilor și moleculelor (încălzirea
materialului)
b. excitări ale atomilor și moleculelor
c. ionizări ale atomilor și moleculelor (numai în cazul radiațiilor ionizante)

Efectele radiațiilor electromagnetice neionizante

1. încălzirea substanței datorită creșterii energiilor de rotație și vibrație ale moleculelor

Radiațiile IR pot mări numai energiile de rotație și de vibrație ale moleculelor, iar radiațiile UV
pot mări și energia electronilor moleculei.

2. Radiația poate să cedeze energie electronilor periferici ai atomilor și moleculelor, producând

excitarea acestora. Atomii și moleculele nu pot rămâne mult timp în stare excitată (10-8 – 10-6 s în
stare de singlet și 10-3 – 1 s în stare de triplet) după care se dezexcită.
Dezexcitarea poate fi:
a) radiativă: atomul, molecula revine în stare fundamentală prin emisie de radiație
electromagnetică. Dezexcitarea radiativă este numită și fotoluminiscență. Absorbția fotonului este
urmată de emisia unui foton cu o lungime de undă mai mare sau egală cu cea a fotonului absorbit.
Avem două tipuri de fotoluminiscență:
o Fluorescență (lungimea de undă în reemisie este egală cu cea a fotonului absorbit
dacă avem fluorescență de rezonanță). Durata fluorescenței este foarte mică (de
ordinul a 10 ns).
o Fosforescență : emisia continuă un timp mai lung după încetarea excitării (în general
de ordinul ms), dar există compuși fosforescenți ce emit timp de câteva secunde,
minute, chiar ore).

7
 b) neradiativă: atomul, molecula revine în starea fundamentală fie prin transferul energiei de
excitare unui alt atom sau unei alte molecule, fie prin creșterea energiei de vibrație.
În unele cazuri excitare anumitor tipuri de molecule determină creșterea reactivității chimice
acestora și producerea unor reacții fotochimice:
o izomerizări (rearanjări interne ale moleculei)
o polimerizări (exemplu: dimerizare)
o combinări între molecule
o fotosensibilizări (energia absorbită de moleculă este transferată alteia, care devine
reactivă)
Radiațiile electromagnetice din domeniul UV și vizibil sunt absorbite de grupări speciale ale
unor molecule, grupări ce se numesc cromofori
–N=N–
=C=O
–C=O

Exemplu: rodopsinele vizuale: rodopsina și iodopsinele fac parte din clasa proteinelor retinale
al căror cromofor este aldehida vitaminei A numită retinal.
Sub acțiunea luminii (radiația din domeniul vizibil), rodopsina este activată și inițiază ciclul de
reacții biochimice care conduc la declanșarea excitației vizuale

Radiațiile ultraviolete

În spectrul radiațiilor electromagnetice, radiațiile UV se află între radiațiile X și radiațiile vizibile

și au lungimile de undă cuprinse între 40 nm și 400 nm, și energiile cuprinse între 3 eV și 30 eV.
Spectrul UV cuprinde 5 regiuni distincte:
o UV extrem (40–190 nm)
o UV îndepărtat (190–220 nm)
o UVC (220–290 nm)
o UVB (290–320 nm)
o UVA (320–400 nm)
Soarele este cea mai importanta sursă de radiații UV.
Sursele artificiale de UV sunt:
o lămpile germicide
o lămpile cu vapori de mercur
o lămpile cu halogen
o lămpile cu descărcări electrice sub tensiune înaltă
o sursele incandescente sau fluorescente
o unele surse laser
Radiațiile UV neionizante pot produce ruperi de legături chimice moleculare si pot induce
reacții fotochimice.
Efectele biologice ale iradierii cu UV depind de lungimea de undă și de timpul de expunere.
Observație: radiațiile din domeniul UV extrem, UV îndepărtat, UVC sunt aproape inexistente în
natură pentru că sunt complet absorbite de atmosferă.

a) Radiațiile UVC

Lămpile germicide emit radiații UVC care induc demerizarea unor perechi de baze azotate ale
ADN-ului. Ca urmare, transcrierea genetică (copierea informației de pe ADN pe ARN) este blocată,
determinând oprirea diviziunii celulare și în final moartea celulară (efect bactericid).
Radiațiile UVC mai pot induce alte efecte asupra moleculei de ADN: ruperea unor legături de
H, ruperea unor catene de ADN etc.

8
 La om, radiațiile UVC sunt absorbite de stratul extern de celule moarte ale epidermei.
Supraexpunerile accidentale la UVC pot produce:
o inflamații și arsuri ale corneei
o arsuri severe ale feței care se vindecă în 1–2 zile, dar care sunt foarte dureroase

b) Radiațiile UVB
Radiațiile UVB sunt cea mai distructivă formă a radiațiilor UV, pentru că au suficientă energie
pentru a produce leziuni în ADN, prin reacții fotochimice și nu sunt complet absorbite în atmosferă.
Cea mai mare parte a radiației UVB este absorbită de ozonul (O3) din atmosferă. Reducerea
stratului de ozon poate să crească incidența cancerului pielii.
La om, radiațiile UVB și UVC sunt necesare pentru transformarea ergosterolului în vitamina D2
(efect antirahitic).
Există și efecte nocive ale UVB: eritem (arsuri tegumentare), cataractă sau cancer al pielii.

c) Radiațiile UVA
Radiațiile UVA sunt supranumite lumina neagră.
Sunt absorbite foarte puțin în atmosferă.
Efectul primar al UVA este pigmentarea pielii, însa expunerea excesivă a acesteia produce
eritem.
Exemplu: sub acțiunea UVA, enzima tirozinază din melanocite transformă tirozina în melanină.
Acest pigment are capacitatea de a absorbi radiațiile UV în proporție de 90–100 %, oferind în acest fel
protecția contra insolației.

Supraexpunerea la UVA induce îmbătrânirea precoce (rigidizarea a pielii), determină apariția

cataractei și afectează grav sistemul imunitar.
Majoritatea lămpilor utilizate în fototerapie precum și cele folosite pentru bronzarea artificială
sunt lămpi UVA.
Obs.: efectele fotochimice ale radiațiilor UV pot fi amplificate de unele medicamente. Ex.:
tetraciclina, anticoncepționalele, antidepresivele, unele componente ale produselor cosmetice.
Protecția față de radiațiile este asigurată de:
o îmbrăcăminte
o materiale din sticlă specială
o materiale acrilice
o materiale plastice
o loțiunile de soare (oferă protecție relativ redusă față de UV)
Tratamente cu UV (fototerapia, chemofototerapia):

9
 Fototerapia: se utilizează în tratamentul unor afecțiuni ale pielii: psoriazis, dermatită atopică,
dermatită seboreică, vitiligo.
Se expune zona afectată a pielii la radiații UVA, UVB sau o combinație a acestora, pentru un
interval de timp bine precizat.
În timpul tratamentului, restul suprafeței pielii este protejat cu îmbrăcăminte de protecție.
Pacientul poartă ochelari de protecție.
Pentru expunerea unor porțiuni mici ale pielii se folosesc dispozitive de UV de dimensiuni mici
care sunt manevrate manual.
În anumite cazuri este expus întregul organism într-o cameră specială (cutie) cu expunere UV.
Obs.: în prezent, mecanismul de acțiune al radiațiilor UV în cazurile de psoriazis nu este bine
definit. Se presupune că radiațiile UV distrug celulele anormale sau modifică reacțiile sistemului
imunitar ce se produc în piele.
Intensitatea radiațiilor UV utilizate depinde de condiția pielii.
Inițial se expune o arie mică a pielii și se determină doza minimă pentru eritem (DME), adică
doza minimă de radiații UV ce determină înroșirea pielii după 24 ore.
Tratamentul propriu-zis consta într-un ciclu de 3–5 expuneri săptămânal pe o perioadă de 1–2
sau mai multe luni. Doza de pornire este DME.
La primele ședințe timpul de expunere este scurt, fiind apoi crescut progresiv, pe parcursul
tratamentului.
În general, se obțin rezultate bune (ameliorare substanțială sau vindecare) după 18–30
expuneri. Ulterior se efectuează tratamente mai scurte, în mod periodic, pentru a preveni recurența.
Fototerapia poate fi utilizată ca atare sau împreună cu aplicarea unui agent topic
fotosensibilizator, care în urma absorbției UV contribuie la limitarea metabolismului anormal al pielii.
În general tratamentul UV se completează cu administrarea de agenți sistemici. Ex. unele
medicamente sau derivați ai vitaminei A, numiți retinoizi.

Aplicație: fototerapia icterului neonatal.

În primele zile după naștere, este posibilă apariția icterului neonatal (colorație galbenă a pielii
și mucoaselor), datorată acumulării anormale de bilirubină. Această situație apare datorită
imaturității inițiale a sistemelor enzimatice răspunzătoare de îndepărtarea bilirubinei din corp.
În mod obișnuit, situația se rezolvă spontan în câteva zile.
Dacă această situație persistă mai mult, trebuie intervenit medical, deoarece bilirubină în
exces este neurotoxică.
Pentru prevenirea sau tratamentul formelor blânde de icter, sau ca adjuvant la tratamentul
medicamentos, se poate folosi simpla expunere la lumină.
La expunere la lumină bilirubina devine solubilă în apă și poate fi eliminata mai ușor de către
organism. Pentru eficiență maxima, se folosește lumina albastră. Se poate folosi și expunerea simplă
la lumina solară, dar este mai puțin eficientă și are inconvenientul că nu poate fi dozată (pot apărea
arsuri solare).

Chemofototerapia (sau tratament PUVA):

Constă în ingerarea, aplicarea topică sau băi cu psoralen, urmate de expunerea la radiații UVA.
Psoralenii sunt agenți fotosensibilizatori (ca și în cazul fototerapiei, modul lor de acțiune
asupra celulelor anormale ale pielii nu este bine cunoscut).
Chemofototerapia este foarte eficientă pentru tratarea psoriazisului.
Comparativ cu fototerapia, utilizarea psoralenilor în chemofototerapie permite utilizarea unei
doze mai mici de UV.

10