Istoria bioeticii

bioetica Este un curent de etică care a apărut datorită nevoii de a ghida corect
comportamentul uman în fața tuturor ființelor vii. Cu alte cuvinte, bioetica - prin
intermediul principiilor morale și etice - reglementează intervențiile umane
efectuate asupra plantelor, animalelor și asupra ființei umane în sine.

Biochimistul Van Rensselaer Potter (în 1970) a fost unul dintre primii care a folosit
cuvântul bioetica și l-a definit ca o legătură între științele vieții și etica clasică. Din
aceste motive, bioetica este multidisciplinară și lucrează într-o serie de domenii
precum ingineria genetică, biologia, medicina, ecologia și mediul.

Istoria bioeticii

Etica în domeniul sănătății datează de pe vremea lui Hipocrate (460-371 î.Hr.). Cu

toate acestea, primii pași către concepția bioeticii ca disciplină au început după
cel de-al doilea război mondial, într-o panoramă caracterizată de importante
dezvoltări științifice și tehnologice.

Aceasta înseamnă că bioetica s-a născut într-un moment de profunde schimbări

politice și culturale, împreună cu descoperirea unei serii de abuzuri comise în
special în cercetarea cu ființe umane.

La sfârșitul anilor 1940 - când lumea abia ieșea din groaza celui de - al doilea
război mondial - Tribunalul de la Nürnberg, responsabil pentru procesul
criminalilor de război, a dezvăluit ororile unor experimente efectuate pe oameni
în timpul Germaniei naziste.

Această instanță a arătat că etica profesională, precum conștiința morală a

medicilor și cercetătorilor, nu este întotdeauna de încredere ca element de
control în tratamentul medical sau în cercetare.

În consecință, la 20 august 1947, Tribunalul de la Nürnberg a dat o serie de

orientări care au fost exprimate într-un document istoric numit Codul de la
Nürnberg. Curtea a indicat că aceste principii trebuie respectate în toate
investigațiile care implică ființe umane.

Mai târziu, în 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat

un alt document foarte important: Declarația universală a drepturilor omului,
unde sunt expuse 30 de articole de bază privind respectarea drepturilor omului.

În 1978, Raportul Belmont, unde sunt enumerate trei principii principale:

respectul pentru oameni, binefacere și justiție.

Mai târziu, în 1979, doi profesori și cercetători, Tom Beauchamp și James

Childress, au reformulat principiile Raportul Belmont pentru ca acestea să fie
aplicate eticii în domeniul sănătății și publicate într-una dintre cele mai influente
cărți despre bioetică numită Principiile eticii biomedicale.

În acest fel, Beauchamp și Childress au construit un sistem care le permite să

răspundă problemelor pe care dezvoltarea științei și tehnologiei le poate provoca.
În plus, acestea oferă îndrumări cu privire la modul de stabilire a unei relații etice
adecvate între profesionistul din sănătate și pacient.