ACADEMIA ”ȘTEFAN CEL MARE” A MAI

Facultatea Drept

COMUNICAREA PUBLICĂ

Referat la Managementul
interactiunii politiei cu societatea
civila si mass-media
a studentului gr.204,
secţia cu frecvenţa redusă

Consultant ştiinţific:
,
doctor în filosofie,
profesor universitar interimar

Chişinău 2020

1
Cuprins

Introducere.................................................................................................................................3
1. Conceptul comunicării...........................................................................................................4
2. Elementele comunicării.........................................................................................................5
3. Tipuri de comunicare............................................................................................................6
4. Comunicarea publică.............................................................................................................6
5. Metode şi tehnici de realizare a activităţii de comunicare publică....................................9
Concluzii...................................................................................................................................10
Bibliografie...............................................................................................................................11

2
Introducere

Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea instituţiilor

publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informaţii de
utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor existenţa
organizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi
oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea
nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le
deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.

Comunicării publice îi revine rolul de a convinge că prin politicile instituţionale realizate,

precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general, obţinându-se astfel
adeziunea cetăţenilor.

În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare publică:

 comunicarea instituţiei prezidenţiale:

 comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor şi celorlalte structuri
subordonate guvernului;

 comunicarea parlamentară;

 comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării

guvernamentale, precum şi a intreprinderilor de interes public;

De exemplu, în cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme:

 punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;

 prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile locale;

 promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.

Comunicarea în instituţii este un proces bilateral: el presupune atât transmiterea ordinelor,

informaţiei şi sfaturilor la un centru de decizie (adică un individ învestit cu responsabilitatea de a
lua decizii), cât şi transmiterea deciziilor luate de la acest centru în alte departamente ale
instituţiei. Mai mult, este un proces care se desfăşoară în sus, în jos şi lateral în instituţie.

3
1. Conceptul comunicării
Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie
mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi
împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei. Privită ca proces,
comunicare consta în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane.
Comunicarea, înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru
şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge ţelurile. In acest sens, a comunica
înseamnăşi a tăcea, a aştepta răspunsul, reacţia celui căruia ai vrut să-l anunţi că exişti şi chiar
vrei să-i spui ceva. Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces
prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul
de a produce asupra receptorului anumite efecte. Încercând să confere comunicării o nuanţă de
riguoare, Şcoala de la Palo Alto, a formulat principii (axiome) ale comunicării. Acestea sunt: -
„comunicarea este inevitabilă” sau „non-comunicarea este imposibila”; conform acestui
principiu tot omul comunică, orice comportament are valoare comunicaţională, indiferent dacă
există sau nu indici, semne sau semnale. - „comunicarea se dezvolta pe doua planuri: planul
conţinutului şi planul relaţiei. Primul oferă informaţii, iar al doilea oferă informaţii despre
informaţii” - „comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni cauză-efect
sau stimul- răspuns”; aceasta se datorează faptului că, omul, comunică în fiecare moment cu
întreg trecutul sau şi cu toate experienţele acumulate. - „comunicarea se bazează atât pe
informaţie în forma digitală (procesată de sistemul nervos central), cât şi pe informaţie
analogică(procesată de sistemul neurovegetativ)” - comunicarea implică raporturi de putere între
parteneri, iar schimburile care au simetrice loc între ei pot fi simetrice sau complementare”; în
schimburile parteneri comunica de pe poziţii de egalitate, iar în schimburile complementare,
adoptăcomportamente compatibile sau joaca roluri distincte, au putere diferită, statut social sau
ierarhic diferit. - comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a comportamentelor”;
oameni sunt diferiţi, percep diferit realitatea şi au interese obiective diferite.

2. Elementele comunicării
In cadrul comunicări întâlnim, mai multe elemente :

- emiţătorul, este un individ, un grup sau o organizaţie care: posedăinformaţie mai bine
structurată decât receptorul; presupune o motivaţie (stare de spirit); presupune un scop explicit
4
(alăturat mesajului) şi unul implicit (motivul transmiteri mesajului, uneori necunoscut
receptorului);

- receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizaţie - căruia îi este adresat
mesajul sau intra în posesia sa în mod întâmplător; primeşte mesajul într-un mod conştient şi sau
subliminal. După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru aflarea de
informaţii; cei care fac o ascultare critica; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care ascultă
pentru divertisment, etc.

- mesajul, îl constituie ansamblul format din informaţii obiective, judecăţi de valoare

care privesc informaţiile şi judecăţii de valoare şi trăiri personale în afara acestor informaţii etc.;
de fapt mesajul include datele, informaţiile transmise şi cadrul de simboluri prin care se oferă un
înţeles specific, particular acestor date, informaţii.

- decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operaţiunea

corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată.

- feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în care mesajul a fost

înţeles, crezut şi acceptat. Feedback-ul în calitatea sa de informaţie trimisăînapoi la sursă, poate
fi pozitiv (atunci când îndeplineşte un rol de motivare) sau negativ (când urmăreşte un rol
corector), imediat sau întârziat.

- canalul de comunicaţie, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. In sens

larg, el defineşte totalitatea posibilităţilor fizice de comunicare, iar în sens restrâns, este vorba de
modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuţia în spaţiu a
persoanelor.

- contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic şi psihosocial în care comunicarea are

loc. Contextul comunicării este influenţat de factori ca: contextul fizic; contextul psihosocial;
proximitatea (distanţa dintre emiţător şi receptor); similaritatea (dată de interese, credinţe,
activităţi şi scopuri comune); apartenenţa de grup. Dimensiunile contextului comunicării sunt:
fizică, psihosocială, temporală, climatul, etc.

3. Tipuri de comunicare
Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferităde
diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc, într-o formă sau alta, în
următoarele tipuri:

5
 - comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înşine. In
cadrul acestui tip de comunicare se construiesc înţelesuri şi se evalueazăconexiunile inverse.
-comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care
fiecare se adresează fiecăruia, într-o formă formalăşi structurată sau într-o formăinformalăşi
nestructurată. In astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane şi lucrăm de la egal
la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea faţă în faţă; particularizarea rolurilor participanţilor
(implică persoane cu roluri diferite); comunicarea se produce în ambele sensuri.
- comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe
persoane. In acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabileşte o
anumită convingere de grup; se lucrează împreună cu alţi pentru a rezolva probleme.
- comunicarea publică:se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de
comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne
6caracterizează următoarele acţiuni: suntem angajaţi în relaţia vorbitor-auditor şi, primim mai
multe conexiuni inverse.

-comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass - media. Acest tip de

comunicare implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii,
filmelor, ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul şi auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă
este limitată. In cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonala, regăsim
comunicarea verbală, comunicarea nonverbală si comunicarea scrisa.

4. Comunicarea publică

Comunicarea publică este o comunicare formalăşi este legată de punerea în acţiune a

regulilor pe care şi le stabileşte societatea organizată de legile care instituie raporturi echitabile
între indivizi, grupuri şi colectivităţi sociale constituite formal. Domeniul comunicării publice se
defineşte prin legitimitatea interesului general. Luat în sensul strict juridic, interesul public trece
cu mult dincolo de domeniul public. Atribuţiile puterilor publice şi misiunile serviciilor publice
relevă dispoziţii constituţionale, legale şi regulamentare proprii oricărui stat de drept.
Comunicarea publică însoţeşte orice aplicare a regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea
oricărei hotărâri publice. Mesajele sunt, în mod teoretic, emise, primite, tratate de către
instituţiile publice „în numele poporului”, aşa cum sunt votate legile sau pronunţate hotărârile
judecătoreşti.
În consecinţă, acest de comunicare se situează în mod necesar în zona publică, sub
privirile cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, sunt de „domeniul public”: interesul
general implică transparenţa. Comunicare publică ocupă deci, în comunicarea naturală a

6
societăţii, un loc privilegiat, legat de rolurile de regalare,de protecţie sau de anticipare ale
serviciului public. Dacă finalităţile comunicării publice nu sunt în mod real despărţite de cele ale
instituţiilor publice, funcţiile sale sunt de a informa (a aduce la cunoştinţă, a da seama şi a pune
in valoare), de a asculta (aşteptările, întrebările şi dezbaterea publică), de a contribui la
asigurarea relaţionării sociale (sentimentul de apartenenţă colectivă, luarea în considerare a
cetăţeanului în calitate de actor) şi de a însoţi schimbările comportamentelor şi pe cele ale
organizării sociale. Astfel, comunicarea publicăse instituie ca o comunicare formală, care tinde
către schimbul şi împărtăşirea de informaţii de utilitate publicăşi spre menţinerea liantului social,
a căror responsabilitate revine instituţiilor publice. Dezvoltarea comunicării, îndeosebi cea
întreprinsă de către serviciul public, este răspunsul la complexitatea crescândă a societăţii
noastre. Cu siguranţă, comunicarea publică facilitează căutarea interesului general care rezultă
din dificilele arbitraje între interesele individuale si cele categoriale. Dar ea răspunde, de
asemenea, căutării de semnificaţie şi nevoii de relaţie. A da sens este un atribut al puterii. Aici
este miza cuvântului public. Spaţiul public, prin definiţie deschis tuturor, fără a fi opresorul
libertăţilor, este ameninţat fărăîntrerupere de manipularea făcută de către orice actor sau de către
mass – media, de îndată ce sunt pierdute din vedere interesul general sau drepturile omului. Aşa
s-a desprins, puţin câte puţin, necesitatea de a distinge în abundenţa actuală de comunicare,
comunicarea publică, care are puţin de a face cu practicile marketingului produselor de consum
sau cele ale comunicării între întreprinderile concurente – în măsura în care cetăţeanul unei
democraţii, în acelaşi timp utilizator şi decident legitim în privinţa serviciilor publice, nu poate
să se mulţumească cu practicile univoce ale informării. În ciuda tuturor deficienţelor, se
structurează o practică a comunicării publice ce la care ne aşteptăm să contribuie, instituţional: la
identificarea utilităţii publice, la alimentarea cunoaşterii civice, la facilitarea acţiunii publice şi la
garantarea dezbaterii publice

Canalele de comunicare în instituţiile publice pot fi de două feluri: formale şi informale. Prin
canalele formale se transmit fluxurile informaţionale oficiale. Canalele informale de comunicare
se stabilesc în general între persoane şi grupuri informale. Acestea sunt formate din angajaţi care
au interese comune sau afinităţi. Informaţiile transferate prin aceste canale sunt neoficiale şi au
un caracter personal sau general: ele nu sunt verificate.

Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care instituţia din

administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de
încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.

7
Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea organizaţiei în
instituţie. Ea îndeplineşte totodată funcţia de promovare a instituţiei publice a statului şi a
unităţilor administrativ-teritoriale. Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în realitate, un
caz aparte, pentru că, deşi literatura de specialitate o considera fără excepţie ca făcând parte din
comunicarea externă, ea se desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior
al acesteia. În această situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care întreţin legătura
cu exteriorul, ci organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile pe care le oferă,
încearcă să-i amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur si simplu, vrea să facă cunoscute şi să-şi
promoveze valorile.

Comunicarea publică reprezintă recurgerea din ce în ce mai clară şi mai organizată din
partea administraţiilor de stat la mijloacele publicitare şi la relaţiile publice. Aceasta se datorează
faptului că, pe de o parte, statul trebuie să facă faţă unor noi responsabilităţi, iar, pe de altă parte,
recurge la noi procedee de gestionare, inclusiv la procedeele de gestionare a opiniei puse la punct
în sfera afacerilor comerciale şi industriale.

Folosirea expresiei „comunicare publică” merită câteva precizări. Trebuie mai întâi să deosebim
comunicarea publică de comunicarea politică, cu care este adesea confundată; în perioade
electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze mai curând politica personală şi
cea a partidului decât acţiunile întreprinse de administraţia pe care o conduce; totuşi,
comunicarea publică nu se limitează doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a nu o
transforma într-un apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident.

În al doilea rând, comunicarea publică nu trebuie asimilată comunicării instituţionale. Accentul

pus pe aspectul instituţional sau organizaţional are ca efect disimularea caracteristicilor specifice
comunicării de întreprindere, pe de o parte, şi comunicării publice, pe de alta; dezvoltarea celei
din urmă trebuie legată de anumite transformări care se produc chiar în interiorul aparatului de
stat.

Prin comunicarea publică, potrivit lui Bernard Miège, se urmăresc patru categorii de efecte

1. modernizarea funcţionării administraţiilor. Administraţiile trebuie să facă faţă unor cereri

complexe şi precise; cetăţenii se aşteaptă să obţină informaţii la care socotesc că au
dreptul şi nu mai acceptă răspunsuri care se ascund după secretul deciziilor
administrative şi dau impresia de arbitrar.
2. unele campanii îşi fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de comportament;

8
 3. pentru unele administraţii sau întreprinderi publice, grija principală este să îşi asigure prin
comunicare o imagine modernă;

4. căutarea adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni de

sensibilizare.

5. Metode şi tehnici de realizare a activităţii de comunicare publică.

Activitatea de comunicare publică în cadrul instituţiilor publice se desfăşoară printr-o

serie de activităţi cu caracter general dar şi specifice, pe baza unor strategii. Strategia activităţii
de comunicare publică constă în definirea obiectivelor şi a mijloacelor specifice pe care
autoritatea sau instituţia publică vrea şi poate să le realizeze prin eşalonarea lor în timp.
Autorităţile şi instituţiile publice în realizarea comunicării publice folosesc următoarele tipuri de
strategii: - strategiile de autoritate (de putere), prin care urmăresc afirmarea autorităţii sau a
instituţiei publice în domeniile ei de competenţă tradiţionale cât şi în cele noi dobândite în
contextul dinamicii şi modificării elementelor din sistemul social; - strategiile de eficienţă, prin
care se urmăresc să amelioreze eficacitatea diferitelor elemente structurale ale autorităţilor sau
instituţiilor publice precum şi a elementului uman ce le compun; - strategiile de încredere, prin
care urmăresc să creeze un dialog real şi constructiv cu cetăţenii, cu organizaţii şi instituţii
publice şi private. Metodele şi tehnicile prin care autorităţile şi instituţiile publice desfăşoară
activităţii de comunicare publică fac parte din categoria generală de tehnici şi metode de
comunicare, şi anume: generale (informări, audienţe, întâlniri cu diferite categorii de cetăţeni,
legătura cu mijloacele de informare în masă, scrisori adresate unor categorii de cetăţeni etc. ) şi
tehnici audio-vizuale (comunicate înregistrate pe suport audio şi video, filmul de prezentare,
fotografi, spoturi publicitare, afişaje, panotaje etc.).

9
Concluzii

Comunicarea publică are loc în cazul unei prelegeri, cuvântări, expuneri, sau prezentări
susținute de o singură persoană. Aparent, persoana care susține prelegerea comunică mai mult,
însă lucrurile nu stau chiar aşa. Fiecare participant comunică verbal sau nonverbal, punând
întrebări de clarificare sau dând informații cu privire la interesul sau dezinteresul său.
Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea instituţiilor publice
în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informaţii de utilitate
publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor existenţa organizaţiilor
din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi oportunitatea
deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi
dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină
în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.

Comunicării publice îi revine rolul de a convinge că prin politicile instituţionale realizate,

precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general, obţinându-se astfel
adeziunea cetăţenilor.

În domeniul nostru profesional, comunicarea publică ocupă un rol primordial dat fiind
faptul că nouă ne este menit să ducem discuții, dezbateri, să cugetăm în fața unei mase de
oameni; suntem puși în situația de a urma un algoritm anume în momentul în care ne exprimăm
public pentru a fi înțeleși corect, pentru că felul în care informația va fi oferită de către noi,
deciziile cuvenite vor fi luate .

10
Bibliografie
Bernand Mi ge,  Societatea cucerita de comunicare, Editura Polirom, Iasi, 2000

Christian Baylon si Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza",
Iasi, 2000

Gabriel Thoveron, Comunicarea Politica Azi, Antet, Buc., 1998

Jacques Gerstlé, Comunicarea politica, Institutul European, Iasi, 2002

M.L. DeFleur, S.R. Ball, Teorii ale comunicarii de masa, Polirom, Iasi, 1999

Pierre Zémor, Comunicarea publica, Institutul European, Iasi, 2003 (PUF, 1995)

11