Sunteți pe pagina 1din 16

Arhimandrit Ciprian Zaharia

Paisianismul

şi spiritualitatea cernicană

Nu există nici un temei spre a presupune că Paisie ar fi român. Paisie a fost


absolut sigur „malorosian", adică ucrainean, nu numai de limbă dar şi de conştiinţă
(ceea ce este esenţialul) simţindu-se şi mărturisindu-se un oaspete plin de
recunoştinţă al meleagurilor româneşti, de unde a lucrat direct pentru regenerarea
Bisericii şi spiritualităţii lumii ortodoxe de limba slavonă (ucraineni, ruşi, bulgari)
şi a depus în acest scop o mare strădanie pe tărâm cultural, lăsând aceeaşi strădanie
culturală, pentru lumea românească, ucenicilor români. Dar fiind şi aici — cum
observă Grigore Dascălul — marele organizatori şi însufleţitor pentru toţi.
Paisie, care a fost în mod sigur „malorosian" — ucrainean — este un tipic
reprezentant al fenomenului de importanţă istorică universală, pe care l-am putea
numi funcţia de oază a pământului românesc în toate urgiile ce au bântuit Răsăritul
european.

Cât de viu a fost monahismul românesc în prima jumătate a secolului al


XVlII-lea o probează fenomenul atât de semnificativ şi cu urmări însemnate, al
emigraţiei monahale rusoucrainene care se produce în urma reformelor lui Petru
cel Mare în Rusia şi al persecuţiilor uniate în Ucraina rămasă sub stăpânirea
polonă.
Figura cea mai reprezentativă şi celebră a acestei emigraţii este fără
îndoială stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care părăsind munţii Moşenski, unde
se călugărise, vine în Ţara Românească, foarte probabil pe vTemea lui Constantin
Brân-coveanu şi a Mitropolitului Antim Iv'ireanu, deci în perioada apogeului vieţii
bisericeşti şi culturale a Ţării Româneşti. El va străbate adânc „veacul fanarioţilor"
murind în 1767, după ce predase ştafeta lui Paisie Velicikovski. Contemporan
deci, în ultimii ani ai acestuia, cu marele Mitropolit gruzin al Ţării Româneşti,
contemporan şi apropiat ca vârstă de Pahomie al Romanului, Vasile, care va
rămâne în amintirea urmaşilor „de la Poiana Mărului" după schitul întemeiat nu


Fragmente din Capitolul 2 al lucrării Contribuţia românească la personalitatea, opera şi amintirea stareţului Paisie Velicicovski
(1983), singurul (din cele cinci ale lucrării) reprodus în volumul editat de dr. DAN ZAMFIRESCU, Paisianismul, un moment românesc din
istoria spiritualităţii europene, E& Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p. 65-90
departe de Buzău, este unul dintre numeroşii clerici ortodocşi care în decursul
timpului şi-a găsit azil şi mediu prielnic de afirmare în cuprinsul Ortodoxiei şi al
culturii româneşti. După sârbo-grecul Nicodim de la Tismana, după grecii Matei al
Mirelor sau Luca din Cipru, după georgianul Antim, Vasile de la Pocaiana
Marului este o noua figura din istoria noastră bisericeasca că şi culturală care
ilustrează această funcţie a pământului românesc: de adăpost al celor ce nu-si mai
gaseau liniştea şi libertatea la ei acasă. Toţi aceştia au contribuit activ la
îmbogatirea vieţii noastre duhovniceşti şi cultural-artistice, atât prin calităţile lor
personale, cât şi prin tradiţiile în care se formaseră.
Vasile de la Poiana Mărului, practicant al rugăciunii inimii, aduce vieţii
religioase româneşti o nouă deschidere: către spiritualitatea rusă. El face cunoscută
la noi personalitatea şi opera luceafărului spiritualităţii isihaste ruseşti, Nil Sorski.
El pune bazele unei literaturi neo-isihaste în cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române,
prin cele trei prefeţe la Grigore Sinaitul şi Isihie Preotul, două dintre ele traduse
imediat în româneşte, ca şi postfaţa la Nil Sorski.
Stareţul Vasile nu este însă izolat: o întreagă emigraţie monahală rusa şi
ucraineană este adăpostită de mănăstirile noastre. Ea îşi creează la Poiana Mărului
din munţii Buzăului un schit propriu, şi trăieşte în deplină comuniune de iubire
creştină cu monahii români. Cu toţii contribuie la a face din monahismul românesc
în secolul al XVIII-lea cel mai viu, mai rodnic şi mai elevat ca spiritualitate, dintre
toate vieţuirile monahale ortodoxe din acel timp.
Cel ce a constatat mai limpede ca oricine altul nivelul acestei vieţi
monahale a fost tocmai tânărul Platon-Paisie, venit aici în 1742. Autobiografia sa
este documentul de bază şi tabloul cel mai veridic al monahismului din ţara
noastră la mijlocul secolului al XVIII-lea. în trunchiul lui viguros şi plin de sevă se
va altoi Paisie însuşi.
Este deci o greşeală a afirma (cum face Alexandru Delcea într-o teză de
licenţă din 1935) că Paisie „prin munca sa prodigioasă a brăzdat în întreaga
Ortodoxie un curent nou de redeşteptare a veacurilor primare în monahismul
decăzut", împrejurările istorice afectaseră profund, într-adevăr, atât monahismul
grec, cât şi pe cel rusesc, dar tot împrejurări istorice specifice feriseră monahismul
românesc de aceleaşi vicinitudini, şi-1 făcuseră apt să genereze, în a doua jumătate
a veacului al XVIII-lea, curentul ce se va numi paisian.
La venirea lui Paisie în ţara noastră, în anul 1742, el a găsit aici o tradiţie de
cărturărie neîntreruptă, instituţii culturale de importanţă general-răsăriteană, ca
Academiile Domneşti, frecventate de tineri din tot Sud-estul Europei, numeroşi
trăitori duhovniceşti — mulţi din propriul său neam — care făcuseră să ardă, cu
lumina celei mai curate tradiţii bizantine, flacăra spiritualităţii ortodoxe, întreţinută
de untdelemnul culturii patristice neîntrerupte.
Dar ceea ce lipsea era un om de geniu care să dea tuturor acestora puterea unui
fenomen de iradiere universală. Lipsea marele animator, lipsea un Petru Movilă,
un Dositei, pe măsura veacului care devenise acum „al luminilor". Dar al unor
lumini ce căutau altundeva decât la Evanghelia Mântuitorului.
Acest om providenţial a fost Petru, devenit Platon şi apoi Paisie.
Ceea ce a realizat Paisie a fost sinteza.

Paisie a fost omul providenţial care a creat sinteza tuturor elementelor ce


pluteau în aer şi a tuturor posibilităţilor ce puteau fi folosite de un om cu darul
deopotrivă al lucrurilor dumnezeieşti şi al celor practice, imediate, pământeşti:
Ceea ce a realizat Paisie a fost sinteza între tradiţia movi-leană a Ucrainei
sale natale, între tradiţia rusească, de la Nil Sorski până la Vasile de la Poiana
Mărului, între tradiţia românească şi între marea tradiţie athonită. Toate acestea pe
temelia de granit a sfintei şi marii Predanii Ortodoxe, cuprinsă în tezaurul cugetării
patristice şi a marilor scriitori bizantini din epoca post-patristică.
„Paisianismul? înseamnă, în primul rând şi mai presus de toate, rechemarea
la 6 nouă viaţă a moştenirii patristice şi a spiritualităţii bizantine în întregimea ei,
printr-o uriaşă muncă de traduceri concomitente în două limbi: în română şi slavo-
rusă. înseamnă apoi reîntâlnirea cu această tradiţie patristică şi bizantina printr-o
traire vie si nu doar ii sfera strictei erudiţii (ca în Occidentul ediţiilor unui
Montfaucon şi mai târziu ale Patrologiei abatelui J.P. Migne). O trăire vie care nu
rămâne însă experienţa singulară a unor inşi izolaţi;sau chiar a unei comunităţi
monahale, ci antrenează mari colectivităţi umane, se revarsă în cele din urmă în
sufletul unei naţiuni întregi, pe care-1 face să se ridice la Dumnezeu, îl pune în
legătură cu El. Credincioşi din toate straturile sociale
vin în contact cu aceste adevărate „uzine de spiritualitate" ce produc curentul
electric al duhovniciei ortodoxe şi-1 trimit în suflete spre a deveni luminoase.
Construite de Paisie mai întâi pe teritoriul Moldovei, ele au servit apoi ca model
altor „uzine de spiritualitate" din Ţara Românească (Cemica, Căl
dăruşani) sau din Rusia (cea mai celebră dintre zecile ştiute fiind Optina, devenită
celebră universal prin romanul Fraţii Karamazov).
Geniul lui Paisie a constat în capacitatea de racordare a acestei tradiţii (în
primul rând printr-o uriaşă muncă filologică şi editorială) la nevoile urgente de
viaţă duhovnicească ale oamenilor din vremea sa. El a transformat viaţa de obşte
din mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţu în locuri de unde să se realizeze
plenar menirea călugărului în lume şi în afara ei. El a intuit desăvârşit faptul că
esenţa monahismului „nu sunt virtuţile ascetice: ele pot fi tot aşa de bine exersatele
laici. Propne n este articularea sa socială, crearea unei lumi noi, în această lume şi
în acelaşi timp separată de ea". El a ştiut că „monahii sunt lumini şi surse de
mântuire pentru lumea întreagă, modele de virtute ce indică calea progresului spi-
ritual (...) purtători de oxigen, factori de sănătate spirituală" (E. Timiadis).

Cetfericov scrie că Paisie „cu toată dreptatea poate fi numit înnoitorul vieţii
duhovniceşti a monahismului moldovalah şi a celui rusesc, dând definiţii limpezi
scopului de căpetenie al vieţii monahiceşti, indicând mijloacele pentru ajungerea
acestui scop şi pregătind persoane capabile pentru realizarea acestui scop cu
ajutorul mijloacelor arătate de dânsul".
Ceea ce a uimit pe contemporani, ceea ce i-a făcut pe sute de oameni să
alerge spre Paisie, ceea ce a stârnit sute de vocaţii monahale şi le-a adunat în jurul
lui, a fost desigur puterea personală a lui Paisie. Dar e vorba de puterea de a însu-
fleţi întru această mare faptă, spirituală, de a-1 face pe cei din
jurul lui să se simtă ostaşii fericiţi ai unei lupte sfinte pentru propria regenerare şi
înălţare spre Dumnezeu, dar şi a celor,din jur.
Ce impresie făcea Paisie, direct, asupra celor ce-1 apropiau, o ştim din
mărturia boierului grec Constantin Caragea, tradusă în româneşte de N. Iorga şi
tipărită în cartea sa despre Mănăstirea Neamţu. Ce va fi fost puterea lui personală
de a stăpâni sufletele pentru a le călăuzi şi ridica pe drumul aspru al desăvârşirii
ne-o dovedeşte amploarea „paisianismului" — curent uriaş ce a cuprins nu numai
tot pământul românesc, dar şi o împărăţie, cea rusească, mare cât un continent
întreg.
In veacul „luminilor" Paisie Velicikovski a aprins, aici la poalele
Carpaţilor, un alt gen de „lumini": ale Ortodoxiei, ale tradiţiei patristice şi
bizantine transformată în lucrare vie asupra oamenilor. El a reuşit să creeze o nouă
„mişcare isi-hastă", ca în secolul al XlV-lea când isihasmul a răscolit şi unit
cugetele Ortodoxiei de la Adriatica până la Marea Nordului, unindu-i în aceeaşi
lucrare duhovnicească şi cultural-bisericească pe Calist I şi Filotei Kokkinos cu
Nicodim de la Tismana şi Antim al Ungrovlahiei, cu Eftimie la Târnovei şi
Ciprian Ţamblac al Kievului şi Moscovei, arSerghie de Rado-nej, stareţul
Domentian şi Gavril Uric, cu Andrei Rubliov şi Nil Sorski. Dar e o diferenţă:
atunci, în Evul Mediu, când alt genial animator, Grigorie Sinairul şi marele teolog
Sfântul Grigorie Palamas au ctitorit practic şi teoretic mişcarea isi-hastă,
fenomenul era oarecum firesc, în context cu veacul. Pe când Fericitul Paisie
reînvia spiritul isihasmuluî şi puterea de viaţă a Predaniei Părinţilor în plin „Secol
al lui Voltaire".
Minunea paisiană, săvârşită prin şi pe pământ românesc, acum două secole
şi mai bine, aceasta este.
Fericitul Paisie nu a înviat pe nimeni din morţi. Dar a reînviat puterea de
viaţă a duhului Ortodoxiei, care din veacul al XlV-lea şi al XV-lea nu se mai
urcase la o asemenea tensiune şi putere de a rodi.
El nu a făcut vindecări miraculoase — dar a pus începătură unei minunate
vindecări a lumii, pentru care s-a nevoit să pregătească o dumnezeiască spiţerie
duhovnicească. Paisie nu a avut — spune biograful său Platon — decât un singur
dar mai a Dare-da nil preştiinţei.. Şi. în adevăr:-a lucrat cu preşti-" inţa veacurilor
ce vor să vie, şi vor avea nevoie de fântânile săpate de el.
Stareţul Dragomirnei, al Secului şi al Neamţului nu a con
struit utopii. El nu a teoretizat o „Republică" platonică şi nici
o „Cetate a soarelui". El a reuşit însă — mai bine la Drago-
mirna şi Secu, mai puţin bine la Neamţu unde s-au revărsat
(cum se şi temea) apele tulburi ale lumii şi mai ales ale istori
ei, tulburându-i şi chiar întinându-i izvoarele pe care le făcu
se a ţâşni din adâncuri — el a reusit sa realizeze practic acea
condiţiei a monahismului care-1 defineşte mai presus de orice: sa fie o lume care,
fiind in lume si slujind lumea,sa nu se confunde cu ea şi să nu se mărgînescâ doar
la acest fel slujire.
Paisie Velicikovski a dat monahilor din tot Răsăritul ortodox puterea de a fi
„lumini şi surse de mântuire", de a se manifesta ca „purtători de oxigen, factori de
sănătate spirituală". Ţelul urmărit de Paisie era de a realiza unitatea în cugete şi
inimi („Şi din aceasta se naşte în fraţi o inimă şi un suflet, iar zavistia lumească,
ura, mândria, duşmănia şi alte răutăţi nu au unde să-şi plece capul" — sta scris în
cel dintâi capitol al celebrului său „Aşezământ" de fapt „statutul" obştii şi cate-
hismul „paisianismului"). Dar o unitate nu prin anularea a ceea ce era zestrea
specifică a fiecăruia, ci unitate proprie vieţii monahale, pe care nimic nu credem că
o poate exprima mai cuprinzător şi mai adânc decât următoarele gânduri ale
Părintelui Dumitru Stăniloae, prin care încearcă să definească tocmai „viaţa
duhovnicească aşa cum se trăieşte în obştea monahală sau cum principiile după
care se călăuzeşte monahismul ortodox sunt aplicate în practica vie a obştii
monahale.
Este o viaţă „în care se împletesc străduinţele tuturor membrilor,
influenţându-şe şi ajutându-se unii pe alţii în menţinerea unui chip de viaţă cât mai
conform cu acele principii, nu prin critici aspre, ci dându-şi unu altora şi luând
unirde la alţii exemplele cele bune şi sfătuindu-se unu pe alţi cu cea mai
înţelegătoare iubire". Este „o Mâţa duhovnicea comunitară, imprimată de nuanţele
a tot felul de contnbuţn din partea membrilor care se întrec şi se îndeamnă, care Pe
de o parte îmbogăţesc conţinutul de viaţă al obştii, iar pe de alta ii menţin în
echilibrul dreptei socoteli si in smerenie, virtuti capitale ale vietii duhovnicesti in
spirituaitatea rasariteana .”
Si subliniind „importanta obstii in a opera de incorporare a principiilor
duhovniceşti' Părintele profesor Staniloae adaugă, spre completarea acestui gând,
partea de libertate a persoanei, a ceea ce este fiecare unic şi ireductibil, in obşte:
Căci viata persoanelor chiar ele fac parte dintr-o obste, nu poate fi strict
uniformizata, desi untre cei ce vietuiesc in modul potrivit lor dupa aceleasi
principii se creaza o armonie in care se imbogatesc reciproc.
Condusi de „parinti duhovnicesti” cu contributie intregii obşti, pe calea dreapta a
cize ani amintite, membrii obştii rămâne pe aceeaşi cale şi deci in unitate,
îmbogăţindu-se unii pe alţii, chiar daca uniiiau ajuns la trepte mai înaintate, iar
alţii se afla şi poate se vor afla mereu pe trepte mai coborâte". Este m acest cuvânt,
cea mai adâncă intuiţie a ceea ce a fost ele fapt puterea şi atracţia „vieţii de obşte"
create de Paisie in cele mai luminoase momente ale lucrării sale duhovniceşti.
Supunerea absolută pe care o cerea el ucenicilor nu era supunerea iezuită
către General, pentru ca acesta să stăpânească lumea şi Biserica (deşi multe
elemente dm gemul lui Paisie aduc cu geniul singurului sau omolog occidental dn
epoca modernă: Ignaţiu de Loyola) ci era disciplina, absolut necesară, a unei
echipe de alpinişti ai duhovniciei, dispuşi sa îndure cele mai neînchipuite
privaţiuni şi suferinţe pentru ca, ormându-şi călăuza încercată, să guste la capăt
clipa de feri-âre a ascensiunii Everestului !

Şi ei mureau lumii şi patimilor, dar înviau spre o viaţă nou şa se simţeau, ca


oameni, urcaţi pe nişte trepte de trăire ca îăscumpăra toate strădaniile. Ei îşi urmau
Stareţul pe marele său câmp de bătălie: bătălia pentru umma şi pacea lui Hristos în
suflete şi pe pământ. Puterea de a tine la un loc oameni
de atâtea firi, de atâtea naţii chiar ajiimit; ea a rămas ca una dintre cele mai demne
de amintit dintre faptele Stareţului, şi ca una dintre cele mai izbitoare "note"
definitorii ale „paisianismului". Stareţul Gheorghe de la Cernica, ucenicul său i-o
recunoaşte ca pe o „harîsmă speciala, acordată numai lui de "către Dumnezeu, şi la
care alţii nu se pot încumeta să aspire.
"Puterea de a „deştepta spre râvnă chiar şi pe cel mai trândav dintre
oameni", o altă însuşire esenţială a lui Paisie, i-o laudă Platon, biograful. Şi într-
adevăr, „paisianismul" n-a fost o scoala de spiritualîfâte „contemplativă" ci prin
mijlocirea strădaniilor de autoperfecţionare lăuntrică se urmărea concentrarea,
sporirea şi apoi canalizarea puterilor sufleteşti pe făgaşul acţiunii exterioare, al
muncii de toate felurile, de la seceriş (există o epistolă a lui Paisie către monahii
aflaţi la seceriş) până la dificila tălmăcire a textelor originale ale Părinţilor
Bisericii. „Paisianismul" a fost cea mai vastă şcoală de energie spirituală şi de
muncă fără preget. Modelul fiind însuşi Stareţul, exemplu viu fiind munca lui
necurmată, pe care ne-au descris-o biografii.
Paisianismul a fost, deci, o formulă de viaţă spirituală care punea la temelia
creşterii persoanei umane nu izolarea ci viaţa în comuniune cu semenii (e ceea ce
reiese clar din Aşezământul Stareţului şi din mult citita sa „Scrisoare către Dimi-
trie preotul" care este o pledoarie pentru o teorie a "deţii de obşte), nu
indvidualismul secătuitor de suflet, ci solidaritate inter-umană. Dialectica individ-
colectivitate era înţeleasă în modul în care o defineam mai sus cu cmintele
Părintelui Stăniloae: adică împlinirea fiecărui ins prin colectivitate şi îmbogăţirea
acelui „duh colectiv" prin zestrea şi din agonisita strădaniilor fiecăruia către
desăvârşire.
In ultimă instanţă, Paisie elabora un veritabil „model antropologic şi
sociologic", ale cărui ecouri răzbat dincolo de veacul său şi dincolo de graniţele
obştii sale. Ceva din misterul „vieţii duhoMiiceşti" definite de Părintele Stăniloae
avea să treacă şi asupra generaţiilor de laici.

In egală măsură, paisianismul se defineşte însă prin formidabila lui vocaţie


şi operă culturală.
Trăsătura esenţială a „paisianismului" alături de avântul duhovnicesc şi de geniala
capacitate de animator a lui Paisie („Că aşa fel de dar avea Fericitul, că prin ale
sale cuvinte putea să deştepte spre râvnă chiar şi pe cel mai trândav dintre
oameni", zice celălalt biograf al său, Platon) este tocmai această cărturărie aplicată
vieţii spirituale şi la baza căreia stă o solidă pregătire filologică (nu întâmplător
învăţatul grec A.E.Tahiaos şi Marcel Pirard leagă în titlul monografiei şi
articolului asceza de filologie; la fel cum Tolstoi învecina în Părintele Serghie
ascultarea cu cărturăria).

„Paisianismul" este o operă culturală şi chiar mai precis: filologică. El


înseamnă în primul rând cărţi: traducerea integrală a Filocaliei, revizuirea
traducerilor vechi şi noi ale Sfinţilor Părinţi în slavonă şi o uriaşă activitate de
traduceri patristice şi filocalice în limba română. Direcţia paisiană se încadrează,
în felul acesta, în marea tradiţie ortodoxă, care, de la Sfântul Vasile cel Mare, cu al
său Hexaimeron şi cu Omilia cătî'e tineri, a văzut totdeauna în ştiinţă, în cultură în
genere, nu un adversar predestinat ci, dimpotrivă, un aliat firesc al Bisericii şi
creştinismului în misiunea lor de slujire a oame nilor spre binele şi înălţarea vieţii
lor pe pământ, şi spre câştigarea mântuirii şi vieţii celei veşnice.

Că tocmai acest curent al traducerilor, deci dimensiunea cărturărească a


„paisianismului" (fără de care noţiunea însăşi de „paisianism" se goleşte de sens,
dat fiind că nu de la Paisie au învăţat monahii români şi ruşi „rugăciunea inimii"
practicată de peste o mie de ani în Biserica Ortodoxă de pretutindeni) a fost ceea
ce le-a stat mai mult la inimă ucenicilor săi români, ne-o dovedeşte faptul că
Grigore Dascălul îi rezervă trei pagini în biografia sa, în vreme ce Platon
Schimonahul — rus ori ucrainean — trece în numai şase rânduri, şi în cuvinte
generale, peste aportul cel mai preţios al Stareţului la reînnoirea vieţii spirituale
ortodoxe.
Punctul de vedere al biografului român este cel confirmat şi în zilele
noastre: cercetătorii moderni se opresc tocmai asupra moştenirii culturale a
„paisianismului" şi am văzut că titlul unor lucrări întregi sau al unor studii o
implică neapărat. Fără a lua act însă că aici ating cel mai „specific românesc"
dintre elementele intrate în sinteza numită „paisianism".

Căci pentru ca Paisie să ajungă la înţelepciune şi la puterea unică de


influenţare duhovnicească, unite cu solida lui pregătire culturală, a fost nevoie de
lungi ani de nevoinţe şi căutare, de lucrare interioară asupra minţii şi inimii şi in
primul rând de învăţătură neîncetată întru ale spiritualităţii ortodoxe. Etapa
hotărâtoare în aceşti „ani de ucenicie" au fost cei trei ani din Moldova şi Ţara
Românească, la sfârşitul căro ra a pornit să se desăvârşească în „Grădina Maicii
Domnului"— la Athos.
Când, aici, la Athos, Paisie a devenit la rându-i o „lumină şi sursă de
mântuire", un „purtător de oxigen", cei ce l-au simţit primii au fost românii. Primii
săi opt ucenici sunt cu toţii români, iar cel dintâi care face din Paisie o călăuză
duhovnicească, cerându-i îngăduinţa de ai deveni ucenic, este românul Visarion,
cel mai drag şi cel mai apropiat tovarăş de nevoinţe duhovniceşti şi de acţiune.
Paisie îl privea ca pe un fel de „lider" al părţii româneşti a obştii, şi — spun
biografii — când au plecat din Athos, Paisie s-a îmbarcat cu slaveanii pe o corabie
şi Visarion cu românii pe cealaltă. Moartea lui Visarion, la Dragomirna, este
înregistrată de biografi ca o pierdere grea pentru obşte şi pentru Stareţ.
Dar fără îndoială că cel mai înzestrat dintre ucenicii români, şi singurul care
s-a simţit în stare, la un moment dat, să împlinească rosturile osebite de ale
ascultării în obştea pai-siană, a fost ardeleanul Gheprge, ucenic la Athos, ucenic în
Moldova, la Dragomirna şi apoi la Secu şi Neamţu, timp de 24 de ani. El a fost
„ucenicul de excepţie" al maestrului — cum se întâmplă adesea — în stare adică
nu numai să pună în aplicare dar şi să ducă mai departe adâncind-o într-o ţarină
nouă, brazda învăţătorului.
Din stareţul Gheorghe de la Cernica se încearcă, de vreo două decenii, a se
face un fel de „oponent", un „disident" (cum se spune) al paisianismului şi chiar
iniţiatorul unei „spiritualităţi cernicane" nu numai deosebită, dar chiar opusa celei
moldoveneşti, paisiene.
Eroarea ce stă la baza acestei tendinţe nu constă doar în ignorarea
involuntară sau cu bună ştiinţă a faptelor ce contrazic teoria, ci în ignorarea esenţei
însăşi a paisianismului ca mişcare complexă, ce nu se reduce la persoana, scrierile
şi faptele lui Paisie Velicikovski. Şi mai ales înseamnă ignorarea decisivelor
rădăcini şi componente româneşti ale „paisianismului".
Trebuie să o spunem clar: Paisie Velicikovski fără Ţara Românească şi
Moldova ar fi fost un Napoleon fără Franţa şi fără poporul francez. Cine-1 poate
concepe pe Napoleon în afara acestor două „condiţii"? la fel este a-1 respinge pe
Paisie afară din pământul şi sufletul românesc!
Se mai uită un lucru: că el este un malorosian, adică aparţine acelei ramuri a
lumii slave care este cea mai apropiată, ca structură sufletească, de firea românilor
şi cea mai apropiată . istoriceşte de poporul român. Altfel nici nu s-ar explica asi-
milarea deplină a lui Petru Movilă în mediul kievean şi a iui Paisie şi
paisianismului în cel moldovenesc. Cine confundă pe Paisie cu lumea în Fraţii
Karamazov uită să facă această distincţie, totuşi necesară. „Extremismul" (căruia i
se opune „cuminţenia românească" reprezentată numai de „spiritualitatea
cernicană") nu este o trăsătură a sufletului ucrainean, cum nu este nici a celui
românesc. De aceea nu avea cum să fie nici a paisianismului. Nu trebuie confundat
Paisie cu „Ultimul sfânt" al lui Merejkovski, aşa cum avem uneori impresia că se
petrece cu promotorii opoziţiei (imaginare) „pai-sianism" — „spiritualitate
cernicană".
Se afirmă că în timp ce Paisie voia să facă din fiecare ucenic al său un sfânt,
şi asta foarte repede, „cernicanii" se mulţumeau cu virtuţi mai la îndemâna oricui:
ascultarea, asceza, smerenia. Mai ales smerenia!
Fără nici o îndoială, Paisie a conceput obştea monahală cu totul altfel decât
sunt înclinaţi să o vadă unii foarte „cuminţi" (dar care nu sunt cernicanii pe care îi
ştim din istorie). Paisie nu a conceput-o ca pe o turmă de vite, cuvântătoare dar tă-
cute, răbdătoare şi smerite, numai bune de înjugat la felurite „ascultări" de către
cine are puterea şi dreptul de a o face. Paisie a văzut, dimpotrivă, până şi în ultimul
monah, pe acel om înduhovnicit, prin care lumea respiră un aer mai curat de
poluarea patimilor şi încrâncenărilor. Şi a căutat din răsputeri să-i făurească
acestui monah, chir şi celui mai de pe urmă, o scară către desăvârşire,
îndemnându-1 din răsputeri să urce pe ea până la capăt. El era comins că numai un
astfel de monah poate fi cu adevărat folositor lumii şi lucrării lui Dumnezeu în
lume.
Pentru a le cultiva monahilor sufletul şi a-i face pe toţi — fiecare după
înzestrarea şi puterea lor „să ajungă la mare sporire sufletească", Paisie s-a nevoit
a le pune la dispoziţie o vastă cultură: patristică şi chiar „de specialitate" cum era
în esenţa ei Filocalia — vast arsenal al nevoinţelor către curăţie şi desăvârşire.
Biografii săi şi-1 amintesc făcând mereu la trapeză şi în biserică lecturi din „Sfinţii
Părinţi. Era un exeget pasionat al textelor patristice. Pentru el, călugărul trebuia să
fie înarmat cu toate aceste.
Dar perfecţionarea interioară nu se putea dobândi, în cele din urmă, decât
pe calea recomandată de o mie de ani: „lucrarea minţii" rau „Rugăciunea inimii".
Care le este recoroan dată tuturor, nu pe categorii, dar punându-se în vedere la ce
se expun cei ce o practică fără îndrumător experimentat şi mai ales de unul singur
în sihăstrie.
Se face greşeala de a crede ca „paisianism" înseamnă exagerata recomandare a
rugăciunii minţii — şi culmea — a retragerii din lume, prin păduri ori pustietăţi,
de unul singur. Exagerare la care ar fi reacţionat rezerva şi „cuminţenia" cer-
nicană. Dar paisianismul înseamnă toată formidabila operă de reînsufleţire a
corpului Ortodoxiei întregi, de insuflare a energiei spirituale noi, eliberată şi
revărsată în contemporaneitate din filele acoperite de praf ale Predaniei. Şi de a
face tocmai din viaţa de obşte „punctul arhimedic" al unei astfel de mari înnoiri.
A doua greşeală constă în trecerea peste adevărul subliniat de părintele
profesor D. Stăniloae şi de autorul unui serios studiu mai recent (deşi el însuşi se
lasă cucerit de teoria „celor două spiritualităţi): „Ceea ce a adus nou Paisie în
monahismul românesc nu este preocupare de rugăciunea lui Iisus, căci aceasta s-a
menţinut mereu între sihastrii din ţările româneşti, ci o introducere a acestei
rugăciuni în viaţa de obşte şi prin aceasta aduce o înviorare spiritualităţii isihaste,
în ea, şi prin ea, o înviorare a vieţii de obşte, aceasta resimţindu-se şi în mănăstirea
Cernica" (C. Zăvoianu).
A treia greşeală constă în a citi cu idei preconcepute chiar textele
„cernicanilor" şi a nu vedea decât ceea ce poate da o aparenţă de adevăr tezei
amintite, ignorând însă ceea ce o surpă.
Documentul fundamental al „spiritualităţii cernicane" (pe care o admitem şi
noi ca pe o realitate, dar în limite ce nu forţează adevărul şi nu destramă artificial
unitatea de trăire duhovnicească, nu numai a celor din Moldova cu cei din Ţara
Românească, dar şi cu cei din Transilvania) este mult citata
„Diată" a Stareţului Gheorghe, alcătuită în 1785, deci în timpul când Paisie
era în viaţă şi continua să activeze la Neamţu. Ea a fost aprobată de mitropolitul de
atunci al Ţării Româneşti, Grigcrie al II-lea (28.VIL1760-18.IX.1787), acelaşi care
se opusese în 1763 instalării obştii paisiene în Ţara Românească, dar care îl
reţinuse în 1781 pe Stareţul Gheorghe, aflat din nou în drum spre Athos. A fost
tipărită de Casian Cerni-canul în 1870, cu acel greoi alfabet de tranziţie ce nu se
mai folosea aproape nicăieri. Har la care ţinea autorul Istoriilor Sfintelor Monastwi
Cernica şi Căldoroşani. Din cauza rarităţii cărţii lui Casian, ca şi din cauza
modului cum s-a tipărit textul în carte, nu s-a putut vedea destul de clar ce este, de
fapt, această „Diată" şi anume, cea mai frumoasă şi mai izbutită — literar vorbind
— carte românească de învăţătură duhovnicească.
„Diata" Stareţului Gheorghe, citită fără idei preconcepute, nu este decât
dovada unităţi fundamentale a spiritualităţii româneşti pe făgaşul a ceea ce s-a
numit „paisianism" după numele Cuviosului Paisie, întemeietorul. Pasajele luate
ca temei pentru „teoria cernicană" sunt lămurite de alte pasaje, la câteva pagini
distanţă. Simpla revenire la izvoare spulberă deci o diferenţă forţată.
Desigur, nuanţe există, şi cea mai importantă a fost sesizata
demult: orientarea naţională, preocuparea de unitatea naţională, rezerva faţă de
obştea paisiană plurinaţională, motivată însă de Stareţul Gheorghe în termeni
foarte respectuoşi: nu toţi au darul Stareţului Paisie de a ţine la un loc, în
armonie, oameni de multe naţii.

„Paisianismul" (termenul a fost folosit încă de ucenicii săi care vorbeau de


„soborul paisicesc" dar forma modernă îi aparţine lui N. Iorga), privit în hotarele
stricte ale personalităţii, activităţii şi operei scrise a Stareţului Paisie este o sinteză
ortodoxă cu caracter ecumenic. El nu are altă coloratură naţională decât faptul că,
malorosian de origine (cum se recunoaşte şi afirmă totdeauna, fără a acorda acestui
fapt vreo semnificaţie deosebită şi mai ales naţională) şi folosind limba slavo-rusă
ca mijloc de expresie literară, stareţul de la Drago-mirna, Secu şi Neamţu a lucrat
efectiv opera sa de cărturar cu
ochii spre cititorii de limbă slavonă. El nu avea cum lucra pentru cei ce, de peste
un secol, trecuseră hotărât la folosirea limbii poporului în cultură: românii.

Citind scrierile Stareţului Paisie putem distinge foarte clar faptul că acest
malorosian „de moşie" care mulţumeşte cu căldură Arhiereilor Moldovei pentru că
— primindu-i pe el şi obştea sa — au dat dovadă de mare virtute a iubirii celor
străini, care nici capul nu au unde să-1 plece, n-a avut efectiv decât o singură
patrie: patria cerească. Pentru ea a lucrat .şi spre ea se făcea călăuză tuturor, fără
nici o deosebire. Greci, bulgari, ruşi, ucraineni şi români erau pentru el „fii
sufleteşti" nu conaţionali sau străini.
In scrierile sale, mai ales în epistola către Arhiereii Moldovei, prin care cere
aprobarea Aşezământului, ca şi în epistola către Domn, se distinge clar dragostea
lui Paisie pentru meleagurile româneşti şi recunoştinţa lui pentru ospitalitatea
acordată. Dar o manifestă ca un om ce se află trecător prin aceste locuri, ca şi în
Ucraina natală, ca şi în Athos, scopul călătoriei sale fiind Ierusalimul ceresc.
Paisie n-a avut decât două „obsesii" cum se zice astăzi: propria persoană şi
menirea ce şi-a simţit-o din fragedă vârstă: de a face din sine un „lăcaş al Sfântului
Duh" lucrând pentru mântuirea sa şi a celor ce-1 înconjurau. Paisie nu este un
îndrăgostit de sine, dar este mereu preocupat de sine şi autobiografia este genul
care-i înaripează pana. Nu scapă nici un prilej de a vorbi despre sine, dar nu cu
mândrie, cu atât mai puţin cu slavă deşartă şi nemeritată. Dar vorbeşte. Tot ce este
esenţial de ştiut despre el ne-a spus-o singur, începând cu scrisoarea către Arhierei
din 1763, continuând cu epistolele către prietenii,din Rusia şi către Domnul ce-1
mutase la Neamţu, şi terminând cu Autobiografia propriu-zisă.
Dincolo de această preocupare de sine începe învăţătura duhovnicească a
Stareţului Paisie. Ea este în întregime desprinsă de orice altă determinantă
naţională decât limba slavo-rusă în care scrie. De aceea, traduse în româneşte, cu
înţelegerea şi măiestria celor ce-i erau ucenici, textele sale par scrise direct în
această limbă şi desigur unele au şi fost scrise în româneşte şi abia după aceea
traduse în slavoneşte (scrisoa rea către călugării din schitul Robaia, de lângă
mănăstirea Argeş, de pildă, sau scrisoarea către Arhiereii Moldovei, sau aceea
către Domn).
In această desprindere de orice aplecare către elementul naţional, în această
cuprindere a unei singure „naţiuni" cu gândul său, naţiunea creştină, Paisie este
neîntrecut în felul său, şi tocmai de aceea a putut stăpâni peste suflete aparţinând
multor naţiuni, fără ca cineva să se simtă nedreptăţit. El aparţine astfel, ea lip
uman, „secolului luminilor" care nu cunoaşte naţiuni, ca secolul următor, ci
„raţiunea universală" şi „omul universal" abstract. Pentru Paisie, raţiunea
universală era cea divină, iar omul universale era creştinul ajuns, pe calea vieţii
duhovniceşti, la culmile „îndumnezeirii".
Evoluţia ulterioară a paisianismului n-a mai fost însă nici unitară şi nici
orientată exclusiv spre patria cerească. Elementul specific, determinările naţionale
şi mai ales presiunea circumstanţelor istorice au apărut, şi încă din timpul vieţii
Stareţului. Cel ce privea numai spre cer a fost îmbrăţişat foarte pământeşte şi, din
păcate, a fost prins spre sfârşitul vieţii de apele tulburi ale „lumii".
Semnul vizibil, simbolic, al acestei devieri a paisianismului împotriva voii
sale a fost vizita omului lui Potemkin la Neamţu, ierarhul ocupaţiei ţariste
Ambrozie, trimis — spune biograful — chiar de Potemkin să-1 ridice la r~ingul de
arhimandrit. Generalisimul oştilor ruseşti în războiul din 1787-1791 a fost grabnic
în a vedea în Paisie şi „slaveanii" foarte numeroşi ai obştii sale excelenţi lucrători
pentru acea „Dacie" reconstituită sub aripile vulturului bicefal de la Petrograd,
preconizată de dânsul, care se vedea stăpânitor.
Obştea s-a tulburat atunci, şi Grigore Dascălul (care era de faţă, intrat fiind
nu de mult în obştea paisiană) ne facă să înţelegem asta foarte clar, în timp ce
Platon nu va sufla un cuvânt: „Din porunca celui mai mare al oştilor ruseşti —
citim la Grigore — au hirotesit pre Cuviosul arhimandrit, măcar că zice Cuviosul
cătră părinţi atuncea că «Ce să fac, trebuia poruncii să mă plec! Dar pre mine de
mult m-au făcut cu lucrul fraţii arhimandrit»". Desigur că aşa a fost, dar după
aceea lucrurile au mers tot mai mult într-o direcţie despre care ne dăm seama din
mândria naivă cu care Isaac Dascălul relatează mâhnirea Ecaterinei a Ii-a la veste
morţii Stareţului în mănăstirea Neamţu, la 15 noiembrie 1794. El fusese copleşit
de împărăteasă — ne-o spune tot ucenicul biograf — cu daruri şi subvenţii.
Vitalie Monahul, la rându-i, a fost martor nu prea mulţumit la ce s-a
petrecut între 1794 şi 1812, iar istoria mănăstirii Neamţu scrisă mai târziu de
Arhiereul Narcis Creţulescu a generalizat umbrele şi a văzut de la început până la
sfârşit numai umbră.
Dar Cuviosul Paisie însuşi a fost conştient că în viaţa obştii sale a intervenit
ceva care se poate transforma în piatră de poticneală, şi că viitorul obştii şi al
propriei sale amintiri în sufletul urmaşilor este ameninţat cu întunecarea. Tocmai
de aceea s-a apucat, în ultimii ani ai vieţii, să-şi scrie autobiografia, concepând-o
iniţial ca o istorie a alcătuirii obştii sale, dar începând prin a lămuri propria sa
origine şi împrejurările în care a venit în Moldova, şi oprindu-se după ce şi-a
realizat acest proiect. Din chiar felul cum îşi începe autobiografia se vede care i-a
fost adevăratul scop (nesesizat de A.E. Tahiaos în articolul despre „Autobiografie
ca gen literar al literaturii balcanice slave din secolul XVIII”). El nici nu este
ascuns, ci mărturisit cu sinceritate, de la început:
„Văzând eu că mi se apropie sfârşitul vieţii şi socotind că orice lucru care
nu este lăsat sub formă scrisă trece cu totul în uitare, m-am gândit ca măcar în
parte să fac cunoscut prin scris despre acest sfânt sobor de sfinţi părinţi, fraţi şi
preaiubiţi fii duhovniceşti, care pentru mântuirea sufletelor lor, în numele lui
Hristos, s-au adunat la mine.
Doresc ca nu numai fiilor mei, după moartea mea, ci şi fiilor fiilor mei,
dacă va fi voia lui Dumnezeu, să le rămână mărturie despre acest sfânt sobor, fie şi
sub forma câtorva modeste cunoştinţe despre începutul lui şi în ce chip s-a adunat.
Şi deoarece unii din acest sfânt sobor se temeau într-a oarecare măsură de
trimişii de taină, mai ales de cei care s-au născut în ţări neortodoxe n-am vrut ca
după trecerea mea din această viaţă şi după moartea sfinţilor fraţi, care ştiu bine
despre mine unde m-am născut, să fie neclar, ci să rămâie o mărturie scrisă, care
să-i conducă pe fraţii călugări la cunoaşterea mea şi în ce ţară m-am născut"
(traducere de conf. univ. dr. Elena Linţa).
Mobilul ce 1-a făcut pe Stareţul Paisie să-şi scrie autobiografia în ultimii
ani de viaţă ne devine astfel limpede: în urma evenimentelor de care am pomenit,
el s-a simţit obligat să-şi alcătuiască un „Pro Domo" şi n-am mai socotit necesar
să-1 continue pentru acea parte din existenţa sa care, o dată cu plecarea la Athos,
ne este bine cunoscută chiar din scrierile sale, pline de elemente autobiografice. Ca
şi Goethe în Poezie şi adevăr, ca şi Sadoveanu în Anii de ucenicie, ca şi Blaga în
Hronicul şi cântecul vârstelor, Paisie Velicikovski se ocupă în autobiografie numai
de acea parte a vieţii care nu intrase sub incidenţa conştiinţei publice; se ocupă de
originile şi formarea viitorului „om mare". Cu adaosul intenţiei de a îndepărta
bănuiala că ar fi fost „trimis de taină" pe meleagurile Moldovei! Autobiografia nu
este neterminată, ci oprită, ca şi cele citate, atunci când omul şi faptele sale devin
de domeniul public, păşesc pe scena celebrităţii şi se întâlnesc în mărturiile vremii.
Un moment tot atât de important în despărţirea firelor ce se ţinuseră până
atunci împletite în mâna fermă a Stareţului a fost plecarea economului Gheorghe
Ardeleanul în 1781. Nu poate fi îndoială că nu pentru a-şi manifesta dezaprobarea
faţa de modul cum se practica la Neamţu „rugăciunea inimii" a plecat acesta,
spunând că se reîntoarce la Athos, ci pentru că ne aflăm după pacea de la Kuciuk-
Kainargi, care a făcut să sufle un puternic vând de speranţă în renaşterea neamului
românesc. De această atmosferă, oamenii Bisericii care erau români nu au rămas
străini, ba chiar i-au devenit şi mai limpezi tălmăcitori, deşi încă pe ocolite. Astfel
„Şcoala Râmni-ceană" întemeiată de episcopul Chesarie în acelaşi moment în care
peste munţi se aprindeau luminile „Şcolii Ardelene" este urmarea directă a acestei
adieri de speranţă. Episcopul de la Râmnic este cea mai reprezentativă întruchipare
a noului spirit.
In acest climat nou, atmosfera de la Neamţu a devenit insuficientă pentru
dârzul ardelean care, timp de 24 de ani, nu simţise nevoia să facă altceva decât
duhovnicie şi economia obştii paisiene. El a plecat din obşte chipurile la Athos
(cum i-a spus lui Paisie) dar... s-a oprit la Bucureşti, unde 1-a găsit pe prietenul de
odinioară din Athos, marele cărturar Macarie Dascălul, influent om la Mitropolie.
Macarie 1-a prezentat aceluiaşi mitropolit care, cu 18 ani în urmă, refuzase ospita-
litatea „rusului" cu ceata sa de ucenici.
Grigore „Mireon" român şi patriot cunoscut în epocă, îi oferă ardeleanului,
la alegere, orice mănăstire va dori. Gheorghe îşi alege — ca în basmele populare
— paragina, zidurile pără site din păpurişurile lacului din preajma Bucureştilor. Şi
ca un Popa Tanda cu un veac mai tânăr, porneşte la drum la început cu doi ucenici,
spre a face din această paragină echivalentul muntenesc al Neamţului şi Secului.
Fără ambiţia „ecu-menicităţii" încă, ci cu stricta comingere a celuilalt paisian,
strămutat şi el puţin mai târziu la Căldăruşani, că „neamul românesc cu sufletul cu
adevărat iaste blagocestiv, dar lipsit de cele către blagocestie... gol de armele
dreptei credinţe.
Cernica devine astfel sub stareţul Gheorghe şi urmaşii săi, culminând cu
sfântul ierarh Calinic, „armurăria" dreptei credinţe pentru toată Ţara Românească.
Opera începută de Gheorghe este continuată şi desăvârşită de Grigorie al IV-lea
Dascălul, paisianul de la Căldăruşani.
Că ograda înspre care a plecat Stareţul Gheorghe ramurile pline de rod ale
arborelui paisian — aceea a aspiraţiilor, nevoilor imediate şi lucrării pentru
înălţarea duhovnicească şi culturală a poporului român — avea nevoie tocmai de
acest gest, a dovedit-o, în Moldova, marele mitropolit Veniamin Costachi. Aşa
cum îl caracteriza N. Iorga, mitropolitul Veniamin a realizat la rându-i o vastă
sinteză între toate curentele epocii sale. în braţele lui primitoare şi puternice şi-au
găsit ocrotirea şi paisienii români de la Neamţu (cărora le face tipografie şi le dă
meşteri şi cărora le pune stareţ român în 1812, după ce neîntrerupt se succedaseră
stareţi „slaveani") dar şi „unitul" Lazăr Asachievici, al cărui fiu, şcolit acasă şi în
Italia cu banii mitropolitului, va deveni Gheorghe Asachi, deşteptătorul — alături
şi înaintea lui Gheorghe Lazăr — al culturii noastre către spiritul şi formele
moderne ale limbii şi literaturii naţionale. De la mitropolitul Veniamin, prin
Gheorghe Asachi, făclia va trece apoi la Mihail Kogălniceanu.
Dar la rândul său mitropolitul Veniamin, ca şi Chesarie al Râmnicului,
moştenea şi reîntrupa, în condiţii noi, o mare şi glorioasă tradiţie, sfinţită cu
martiriul şi cu prigonirea de către doi înaintaşi: mitropolitul Antim Ivireanu (o
vreme episcop de Râmnic!) şi mitropolitul Iacob Putneanu. Acesta din urmă — a
cărui personalitate de ctitor al luptei naţionale în Biserica românească, sub
fanarioţi, a fost pusă în lumină de cel ce astăzi este Prea Fericitul Părinte Patriarh
Teoctist — săpase făgaşul larg în care avea să dea — cu voie sau fără voie —
apele paisianismului universale-ortodox, urmându-şi albia lor românească.
Fluviul paisian format pe meleagurile Moldovei se desparte astfel în două
braţe: un braţ se revarsă asupra pământului românesc şi se încarcă de culoarea
humei natale, identi-ficându-se — cu toată forţa duhovnicească şi cărturărească ce
o acumulase şi o făcuse să izvorască în suflete — cu realităţile româneşti; celălalt
braţ porneşte către Răsărit, o dată cu masivul manuscris al Dobrotoljubiei şi cu
mulţimea ucenicilor slăveam ce împânzesc uriaşa împărăţie vecină. La moartea
stareţului, în 1794, despărţirea apelor era deja înfăptuită. Posteritatea paisiană este,
chiar de la mormântul lui, dublă: românească şi rusească.
Cea rusească a fost destinată unei glorii mondiale, prin Homiakov, Gogol (e
de remarcat că celebra şi atât de discutata carte a lui Gogol Locuri alese din
corespondenţa cu prietenii apare în ianuarie 1874, deci în acelaşi an cu ediţia de la
Optina-Moscova a biografiei şi scrierilor lui Paisie!), mişcarea slavofilă, dar mai
ales prin Dostoievski, Tolstoi şi mare teologie rusă a veacului nostru, de la Sergiu
Bulgakov şi Nicolae Berdiaev la Vladimir Lossky şi Pavel Evdokimov.
Românii au rămas, în ce-1 priveşte pe Paisie, cu o sarcină mai puţin ilustră
şi încă puţin recunoscută. Românilor, până ce vor ajunge a da şi ei, peste un veac
şi jumătate, teologi de statura şi faima universală a omologilor de pe alte
meleaguri (teologi nutriţi din aceleaşi izvoare patristice şi filocalice din care se
plămădiseră sufleteşte Paisie şi Stareţul Gheorghe) românilor, zicem, le-a rămas o
treabă mai modestă. Dar hotărârile pentru viitorime: să se îngrijească de amintirea
lui Paisie, ca ea să nu se risipească în vânt. Lor le-a venit ideea să scrie despre
Paisie. Lor li se datorează faptul că avem, azi, pe lângă autobiografia Stareţului,
oprită când abia trecuse de 20 de ani, şi cinci biografii — mărturii preţioase ce
emană de la cei ce l-au cunoscut.
Eternizarea în scris a persoanei şi faptelor Stareţului Paisie Velicikovski,
pentru generaţiile ce n-aveau să-1 mai cunoască pe cel dus, este opera românilor.
Chiar dacă la ea au participat şi doi „slaveani" — Mitrofan şi Platon Schimonahul
—, ei au participat supunându-se „ascultării" date de stareţul Silvestru, primul
stareţ român al Neamţului şi Secului după moartea lui Paisie. El fusese instituit cu
forţa de mitropolitul Veniamin după ce ostile ruseşti au părăsit Moldova în 1812,
obligate de Napoleon.

Ardeleanul Gheorghe a pus astfel un accent nou în paisia-nism încă din


1785. Dar acest accent nu rămâne monopolul cernicanilor: cei care l-au dus pe cele
mai înalte culmi ale ierarhiei bisericeşti sunt paîsienii Veniamin Costachi în Mol-
dova şi Grigorie IV Dascălul în Ţara Românească. Este însă meritul lui Gheorghe
de la Cernica de a fi fost primul care a dat această orientare curentului paisian. El
se afla prin aceas-la la unison cu marele contemporan de la Râmnic, episcopal
Chesarie. între râmniceni şi paisieni legăturile vor fi, curând, foarte strânse.
O altă nuanţă este mult lăudată şi în adevăr excepţională. Capacitatea
organizatorică, gospodărească, a Stareţului Gheorghe. Un biograf anonim al său,
autorul unei „Istorii a mănăstirii Cernica" editată de C. Erbiceanu ne spune că,
venind la Dragomirna, Stareţul Paisie 1-a pus pe Gheorghe (despre care tradiţia de
la Neamţu, consemnată de Narcis Creţulescu, îşi amintea a fi fost „ucenicul său
favorit") econom (după moartea lui Visarion, care a deţinut această funcţie
înaintea sa). Deci în recunoştea el însuşi aceste calităţi.
Economul de la Dragomirna şi apoi de la Secu şi Neamţu venind în Ţara
Românească nu s-a mărginit însă a tăia şovar în bălţile Cernicăi şi a face dintr-o
mănăstire pustiită o cetate a luminii duhovniceşti, către care alerga mulţime de
lume, deşi este o minunată istorie şi aceasta, pe care ne-o povesteşte ucenicul
Protasie. E ca un film despre cuceritorii americani ai Vestului sălbatic! Asemenea
capitol nu există în viaţa Stareţului Paisie şi într-a nici unuia din restul paisienilor.
Dar imediat ce şi-a ridicat ziduri falnice pe locurile acoperite de ruine şi a
dat mănăstirii reînviate rosturi de înaltă du-hovnicie, Stareţul Gheorghe s-a grăbit
să devină şu un creator de bibliotecă şi de centru cărturăresc (după cum observa N.
Iorga). El este prietenul celui mai mare cărturar bisericesc muntean de atunci,
Macarie, cel de la care învăţase Paisie greceşte în Athos. Acestuia îi dă găzduire şi
mare cinste la Cernica.
In sfârşit, Stareţul Gheorghe, luând însuşi pana, sub ameninţarea morţii, ne
dă o minunată scriere, un adevărat tratat, cum îl caracteriza tot N. Iorga, primul,
care i-a sesizat amploarea şi importanţa. Cu nimic nu ne apare, din acest tratat,
mai prejos, ca teoretician al vieţii duhovniceşti decât învăţătorul său. Iar ca scriitor
îi este destul de des superior. Dar citind tratatul său nu găsim nicăieri diferenţele
de spiritualitate ce se caută într-insul: el recomandă o „scară gânditoare" pe care
ultimul monah să urce până la statura sfinţilor celor vechi adică esenţa însăşi a
„paisianismului" şi recomandă tuturor rugăciunea lui Iisus.
Acesta este adevărul despre „paisieni" şi „cernicani". Ei fac o mare unitate
de viaţă duhoMiicească la care participă românii din toate ţinuturile, iax cărţile de
la Neamţu străbat până la Râmnic şi Tismana, şi până în cele mai depărtate colţuri
ale Transilvaniei.
Ei fac astfel începutul acelei unităţi morale şi spirituale care va da
renaşterea modernă a României; pe vremea lui Gheorghe Asachi (protejatul lui
Veniamin Costachi) şi a lui Gheorghe Lazăr, contemporan cu Sfântul Calinic
Cernicanul, cel ce va apuca să vadă cu ochii Unirea din 1859 si pe primul domn al
Romaniei moderne.