Sunteți pe pagina 1din 9

TEMPERAMENTUL

Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalității:


o dinamică, pentru că ne furnizează informații despre cât de rapidă sau lentă, mobilă sau
rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului;
o energetică, pentru că ne arată care e cantitatea de energie de care dispune un individ și
mai ales modul cum e consumată aceasta. Unele persoane dispun de de un surplus
energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă exploziv, violent; unele își
consumă energia în mod echilibrat, chiar cu economie, în timp ce altele își risipesc
energia.
Aceste diferențe psihocomportamentale existente între oameni sunt diferențe temperamentale.
Temperamentul este latura personalității ce se exprimă în conduită și comportament (mișcări,
reacții afective, vorbire etc.)
Indicatorii psihocomportamentali care ne ajută să identificăm mai ușor temperamentele:

 ritmul și viteza desfășurării trăirilor și stărilor psihice;


 vivacitatea sau intensitatea vieții psihice;
 durabilitatea în timp a manifestărilor psihocomportamentale;
 intrarea, persistența și ”ieșirea” din acțiune;
 impresionabilitatea și impulsivitatea;
 tempoul (frecvența pe unitatea de timp a trăirilor psihice);
 egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;
 capacitatea de adaptare la situații noi;
 modul de folosire, de consumare a energiei psihice.
Unii oameni vorbesc și se mișcă rapid, se emoționează și își exteriorizează ușor stările afective,
în timp ce la alții aceste manifestări sunt mult încetinite, viteza și ritmul lor fiind extrem de
reduse. Unele persoane sunt impulsive și impresionabile, altele sunt calculate și impasibile,
”reci” emoțional. Unii se apucă ușor de treabă dar o și abandonează la fel de ușor, nefinalizând
activitatea, pe când alții intră mai greu în activitate, dar o finalizează. Unii au un debit verbal
foarte mare, alții abia deschid gura, tempoul lor fiind foarte lent. Acestea sunt indicii ale unor
temperamente diferite. Indicatorii enumerați mai sus nu aparțin doar unui singur proces psihic,
unei singure conduite, ci întregii personalități. Ei nu se manifestă sporadic, accidental, ci sunt
stabili, manifestându-se continuu.
Gordon Allport spune că temperamentul, inteligența și constituția fizică sunt cele 3 ”materii
prime” din care e modelată personalitatea.
Între oameni există diferențe psihocomportamentale, deci și temperamentale, putându-se face,
însă o grupare în funcție de trăsăturile asemănătoare ale indivizilor. S-au stabilit tipuri
temperamentale pornind de la răspunsurile specifice ale indivizilor integrate în trăsături.
Tipul este, conform definiției lui W. Stern, o dispoziție psihică sau psihologică dominantă,
proprie unui grup de oameni în mod comparativ, fără ca acest grup să se distingă de alte grupuri.
Tipul nu reprezintă însă doar o simplă dispoziție dominantă, căci pot exista mai multe asemenea
dispoziții, însă bine structurate între ele, deci ceea ce caracterizează un tip este nu doar numărul
însușirilor pe care le cuprinde ci, în primul rând, organizarea lor.

1
„Nu orice asociere de trăsături alcătuiește un tip, ci numai aceea care este concomitent
pregnantă, consistentă și semnificativă”, așa cum a considerat Paul Popescu-Neveanu.
O altă caracteristică a tipului este generalitatea lui: exprimă ceea ce e general și comun la un
grup de oameni. Generalitatea se construiește treptat, pornind de la experiențele de viață
individuale, condițiile de viață și activitate și cele socioculturale în care trăiesc oamenii.
O altă trătură este aceea că structurile ce alcătuiesc tipul sunt atât de bine corelate între ele, încât
tind să se manifeste împreună, această manifestare dând specificitatea, nota distinctivă a
personalității.
De-a lungul timpului au fost elaborate o multitudine de tipologii temperamentale, cele mai
reprezentative fiind:
1. tipologiile substanțialiste
2. tipologiile constituționale
3. tipologiile psihologice
4. tipologiile psihofizice
5. tipologiile psihosociologice
6. tipologiile psihopatologice
Tipologiile substanțialiste – pornesc de la luarea în considerare a unor substanțe existente în
corpul uman, substanțe care pot fi de natură lichidă sau solidă. În secolul V î.e.n, grecul
Empedocle considera că întreaga natură e compusă din 4 elemente: aer, pământ, foc și apă.
Hipocrate a susținut că această formulă pentru natură luată ca întreg (macrocosmos), trebuie să
se reflecte în construcția proprie omului (microcosmos) și a considerat că cele 4 elemente sunt
reprezentate în corpul uman de cele 4 ”umori”: sânge, limfă, bilă galbenă, bilă neagră. Atunci
când predomină o umoare, va predomina un anume temperament.
Se considera că amestecul potrivit, temperat (de unde și termenul temperament), al celor 4 umori
duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament perfect, în timp ce excesul unei
umori produce temperamente imperfecte și boli, lucru afirmat în secolul II e.n. și de medicul
roman Galenus.
Dacă la o persoană predomină sângele, deci irigația bogată, vasele dilatate, pulsul amplu,
persoana va avea fața destinsă, surâzătoare, fericită, va fi relaxată, satisfăcută, optimistă.
La persoanele la care predomină limfa, deci funcții încetinite și amorțite, fața va avea trăsături
rotunjite, va fi letargică, apatică, iar psihocomportamental, persoana va fi lentă, răbdătoare,
inertă.
Predominanța bilei galbene, produsă de ficat, se asociază cu fața rigidă, proeminența oaselor
frunții, arcadelor, nasului, persoana fiind violentă, pasionată, impulsivă.
În cazul predominanței bilei negre, care generează tensiune și profunzime a reacțiilor nervoase,
fața va fi zveltă, delicată, cu ochii plecați, expresia amară a gurii, iar psihocomportamental,
persoana va fi predispusă spre interiorizare, autoanaliză, concentrare.
Temperamentele descrise de Hipocrat și Galenus sunt: sanguin, coleric, flegmatic și melancolic,
în această clasificare ținându-se cont de elemente ca: porozitatea țesuturilor, constituția sângelui,
lărgimea vaselor, mărimea creierului, puterea nervilor și densitatea lor.
Se considera, de exemplu, că sanguinii și colericii au sângele subțire, creierul mare, nervii
puternici, denși, sensibilitate mare, iar flegmaticii și melancolicii au sângele gros și negru,
creierul mic, nervii subțiri, simțuri greoaie.
2
Punctele de vedere ale celor doi, Hipocrat și Galenus, conțin unele intuiții de geniu: intuirea
naturii afective și biochimice a temperamentelor, intuirea cauzelor unor tulburări
psihocomportamentale (umorile sunt ”rădăcina” unor boli: prea multă bilă galbenă produce
febră, prea multă bilă neagră duce la slăbiciune și depresie).
Tipologiile constituționale – clasifică temperamentele după constituția corporală, morfologică a
individului, considerând că o anumită constituție predispune la un anumit comportament.
Psihiatrul german Ernst Kretschmer a elaborat, în 1922, cea mai cunoscută tipologie
temperamentală constituțională, folosind instrumente variate de investigație (observația,
convorbirea, relatările subiectului, desene ale unor părți ale organismului făcute de specialiști,
clișee fotografice, aplicarea testului Rorschach). Cele 4 tipuri constituționale stabilite de el:
picnic, leptosom sau astenic, atletic și displastic .
Tipul picnic e caracterizat prin mărirea cavităților viscerale, tendința de a acumula grăsime,
statură mijlocie, față moale și largă, gât mare, torace bombat și lăsat în jos, extremități moi,
rotunde, scurte.
Tipul leptosom sau astenic are segmentele corpului mai lungi (față, trunchi. gât, extremități);
leptosom vine de la leptos, care înseamnă ”strâmt, îngust”.
Tipul atletic are mai dezvoltate sistemul osos, cel muscular, epiderma; partea de sus a corpului e
mai dezvoltată în lărgime, gâtul e lung, degajat, umerii și trunchiul au formă de trapez.
Tipul displastic are malformații congenitale.
În ceea ce privește comportamentul, acesta diferă în funcție de tipul de constituție al indivizilor.
Astenicii au refuzat să răspundă la testul Rorschach, au făcut descrieri oficiale, pedante, s-au
raportat la mișcare, văzând în planșe figuri umane animate, fețe, dansuri, grimase, forme de vis,
imagini ireale, percepții integrale. Răspunsurile lor au fost mai rapide dar cu multe erori.
Picnicii s-au implicat în test, au făcut descrieri naive și sentimentale, au preferat obiectele,
peisajele, s-au rezumat la un obiect unic din care au scos toate detaliile, au avut percepții
analitice. Timpul de reacție a fost mai mare decât al astenicilor.
Concluzia trasă a fost că oamenii se deosebesc între ei prin dispoziții psihice, unii corespunzând
scării afective diatezice, cu tipul ciclotim, ceilalți scării afective psihetezice, adică tipului
schizotim.
Ciclotimii trec de la o stare psihică la alta fie rapid și superficial, fie lent și profund.
Schizotimii manifestă o neconcordanță între aparență și esență, între vizibil și ascuns.
În fiecare grupă există o diviziune bipolară: ciclotimul vesel sau trist, schizotimul cald sau rece.
Cele 4 caracteristici se combină și, împreună cu particularitățile de ritm psihic și
psihomotricitate, duc la combinații cum ar fi: ciclotimii cu temperament vesel sunt mobili,
ciclotimii triști sunt lenți; schizotimii calzi, hipersensibili, delicați au o voință puternică, iar
schizotimii reci sunt instabili, capricioși.
Tipul picnic determină ciclotimia, tipul astenic determină schizotimia.
Constituția determină nu doar temperamentul ci și predispoziția spre anumite boli psihice.
Picnicul-ciclotim e predispus spre bolile maniaco-depresive, astenicul-schizotim spre
schizofrenie.
3
Toate aceste constatări îl conduc pe Kretschmer spre definirea temperamentului ca parte a
psihicului aflată în corelație cu structura corpului prin intermediul elementului umoral comun.
Alte clasificări ale temperamentelor:

 cele făcute de Viola și Pende, după raportul dintre torace și membre;


 ale lui Sigaud, după anumite sisteme ale corpului (bronhopulmonare, gastrointestinale,
musculo-articulare, cerebrospinale, ducând astfel la temperamente respiratoare, digestive,
musculare, cerebrale;
 ale lui Sheldon, care, după gradul de dezvoltare a celor 3 foițe embrionare, diferențiază:
temperamentul visceroton, temperamentul somatoton, temperamentul cerebroton.
Dacă aceste clasificări sunt sau nu științifice, e greu de spus, căci la unii oameni există o
corelație între constituție și temperament, corelația fiind însă statistică, adică se verifică pe media
unei populații date și nu pe fiecare individ în parte.
Tipologia psihologică – utilizează drept criteriu de calitate fapte, fenomene de natură psihică,
avându-și originea în încercările de tipologizare făcute de scriitori și filozofi.
Asfel: Schiller descria tipul naiv (orientat spre exterior) și tipul sentimental (orientat spre viața
sufletească);
Nietzche descria pe dionisiac(orientat spre interior) și pe apolinic (orientat spre exterior);
Oswald distingea romanticul (preocupat de sine) și savantul, gânditorul (centrat pe
realitate, pe obiecte, pe științele de observație).
Carl Gustav Jung – este cel care ce va fundamenta, din punct de vedere psihologic, tipologia
temperamentelor în perechi de trăsături polare. El arată că așa cum în viață, în natură, în
societate întâlnim fenomene polare (viață – moarte, sănătate – boală, zi – noapte, flux- reflux),
la fel și personalitatea umană este diferit orientată: fie spre exterior (extravertiții), fie spre
propria interioritate subiectivă (introvertiții). Persoanele echilibrate, la care aceste orientări nu
sunt evidente se numesc ambiverți.
Caracteristici: extravertiții – înclinați către dinamismul vieții practice, către circumstanțele
externe, fiind mai sociabili, comunicativi, ușor adaptabili, vioi și expresivi;
introvertiții – se îndepărtează de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului
propriu, tendința de izolare, de închidere în sine.
O altă tipologie temperamentală după criterii psihologice aparține olandezilor Heymans
(psiholog) și Wiersma (psihiatru), rezultatele cercetărilor lor fiind reunite și folosite de francezul
La Senne. Tipologia celor 2 olandezi a fost îmbogățită de alți psihologi, cum ar fi Le Gall și
Berger.
În esență, se pornește de la ideea că temperamentul se compune din:

 3 elemente fundamentale - emotivitate, activism, rezonanță, care, în variate combinații,


formează profilul temperamentului;
 o multitudine de elemente complementare – lărgimea sau îngustimea câmpului
conștiinței; dominarea sau supunerea; extraversia sau introversia; tandrețea sau
insensibilitatea afectivă; aviditatea sau nonaviditatea.
Emotivitatea definește persoana care vibrează în orice situație și la orice nimic, mai mult decât
media semenilor.

4
Activismul caracterizează persoana pentru care acțiunea, efortul sunt totul și care acționează din
proprie inițiativă, spre deosebire de persoana inactivă, care acționează împotriva tendințelor
sale, împinsă din afară, care se plânge de efortul depus și se simte epuizată după o activitate.
Rezonanța este ecoul, răsunetul impresiilor și acțiunilor asupra psihicului și se manifestă diferit:
unii oameni trăiesc în prezent, aici și acum, evenimentele se consumă imediat, fără a lăsa urme
asupra lor; alții se orientează după trecut, fiind puternic marcați de evenimentele exterioare, care
se prelungesc și le acaparează trăirile psihice.
Din combinarea celor 6 perechi de trăsături polare (emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv, primar-
secundar), rezultă 8 temperamente:
 nervos ( E.Na.P)
 sentimental (E.Na.S)
 coleric sau activ-exuberant (E.A.P)
 pasionat (E.A.S)
 sanguinic sau realist (nE.A.P)
 flegmatic (nE.A.S)
 amorf (nE.nA.P)
 apatic (nE.nA.S)
Fiecare din aceste tipuri are subdiviziuni. Andre Le Gall stabilește pentru tipul nervos
următoarele subtipuri:
o nervos melancolic (înclinat spre interiorizare, reflecție reverie);
o nervos frivol (cedează tentațiilor, nu fixează și nu e fixat de nimic, avid de noutăți);
o nervos mitoman (înclinat spre fabulații, spre compensarea decepțiilor și vidului din viața
reală prin fantezii romantice);
o nervosul dezaxat (emotivitate, complexitate cognitivă, receptează fapte de imaginație,
atras de literatură pornografică);
o nervosul hiperemotiv ( se teme de necunoscut, de excepțional);
o nervosul isteric (rupe contactul cu realitatea, se abandonează pulsiunilor afectivității).

O altă tipologie a temperamentelor pe criterii psihologice au elaborat Arnold Buss și Robert


Plomin, în 1984, identificând la început 4 tipuri de temperamente (emoționale, active, sociabile,
impulsive), reducând apoi lista la 3.
Tipologii psihofizice – clasifică temperamentele după criterii psihologice și fiziologice,
încercând o sinteză între subiectiv și obiectiv.
I.V.Pavlov, studiind tipul de activitate nervoasă superioară după 3 proprietăți (intensitate,
echilibru, mobilitate) aparținând proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția), a
stabilit existența următoarelor tipuri de activitate nervoasă superioară:

 tipul puternic, echilibrat, mobil;


 tipul puternic, echilibrat, inert;
 tipul puternic, neechilibrat, excitabil;
 tipul slab.
Observațiile cotidiene și cercetările experimentale au permis cuplarea celor 4 tipuri de activitate
nervoasă superioară cu cele 4 temperamente stabilite de Hipocrat și Galenus. Primului tip îi
corespunde temperamentul sanguinic, celui de-al doilea temperamentul flegmatic, iar ultimelor
două temperamentul coleric și melancolic.

5
Limitele tipologiei lui Pavlov sunt acelea că nu permit stabilirea unor variante temperamentale
intermediare, în condițiile în care tipul de sistem nervos al unor oameni nu este numai puternic
sau numai slab, ci cunoaște nenumărate gradații intermediare. De asemeni nu sunt luate în
considerare toate cele 3 proprietăți la toate tipurile.
O completare a adus V.D. Nebîlițîn, care a introdus o a patra dimensiune, dinamismul proceselor
nervoase, care se referă la viteza cu care celulele nervoase generează procesele excitative și
inhibitive.
Paul Popescu- Neveanu a demonstrat că excitația și inhibiția pot fi neechilibrate prin repartiția
forței și prin discordanța mobilităților. Inhibiția intervine cu întîrziere, rezultând efecte de
explozivitate, după care se instaurează calmul, dacă individul este echilibrat după forță.
Și psihologul român Gheorghe Zapan a făcut o clasificere a temperamentelor pe criterii
psihofiziologice. El a adăugat celor 3 indici temperamentali ai lui Pavlov încă 3 (persistența,
tonusul afectiv, direcția), în cadrul a 4 subsisteme: motor-general, afectiv, perceptiv-imaginativ,
mental. A creat astfel tipurile: activ (cu dominanța sistemului afectiv), artistic (subsistemul
perceptiv-imaginativ), gânditor (dominanța sistemului mental).
Tipuri psihosociologice – au apărut ca urmare a raportării omului la mediul socio-cultural
existențial, la sistemul valorilor. Allport, Vernon, Dilthey, Spranger au pornit de la premisa că
valorile determină anumite tipuri umane, pentru că omul are o atitudine față de ele. Din
atitudinea dominantă față de valori au distins 6 tipuri umane:
 teoretic (orientat spre cunoașterea obiectivă a realității, trăind doar pentru o idee);
 economic (dominat de dorința de a obține maximum de randament cu minimum de efort,
luptă pentru a dobândi avuții);
 estetic (interes pentru viața sentimentală, subiectivă);
 social (se dedică binelui altuia);
 politic (aspiră spre conducere, totul devine un mijloc pentru atingerea scopului);
 religios (orientat spre spiritualitate elevată).
Valorile implicate în aceste atitudini sunt: adevăr, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate.
K.Horney a clasificat temperamentele în funcție de relațiile interpersonale, în:
 tipul complezent (orientat spre oameni);
 tipul agresiv (orientat împotriva oamenilor);
 tipul detașat (se îndepărtează de oameni).
Tipologii psihopatologice - pornesc de la criterii psihopatologice ce vizează, în principal,
destructurările manifestărilor temperamentale.
E.Kahn descrie următoarele tipuri:

 nervoșii (fenomenologie nevrotiformă);


 sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate infantilă);

 obsesivii (nesiguri, temători);
 explozivii (violenți, primitivi în reacții);
 hipertimicii (euforici, optimiști);
 depresivii (pesimiști, cu spirit critic exagerat);
 instabilii (oscilanți);
 amoralii (lipsiți de scrupule);

6
 nestatornicii (înclinați spre schimbare);
 impulsivii (nestăpâniți, dau frâu liber tendințelor instinctive);
 fantasticii (visători, trăiesc în reverie);
 bizarii (excentrici, cu un surplus de originalitate).
Tipologiile temperamentale prezentate duc la următoarele concluzii:
o cele bazate pe un singur criteriu (substanțialist, constituționalist, psihologic) sunt mai
simple și mai sărăcăcioase decât cele la care criteriile de clasificare se dublează
(psihofiziologice, psihosociologice, psihopatologice) și care pot oferi imagini mai variate
și mai realiste;
o se disting unele de altele nu doar prin natura și numărul criteriilor folosite, ci și prin
numărul tipurilor stabilite;
o în ciuda diversității lor, unele tipologii se aseamănă între ele; astfel, endomorful
(viscerotonul) din clasificarea lui Sheldon este picnicul lui Kretschmer; ectomorful
(cerebrotonul) lui Sheldon este astenicul lui Kretschmer, ceea ce demonstrează validitatea
cercetărilor;
o pe măsura avansării de la biologic la psihologic și apoi spre psihosocial, tipologiile își
pierd din specificitatea temperamentală, apropiindu-se de tipologiile de caracter sau de
cele de personalitate;
o deși tipologiile au mare valoare operațională ușurând cunoașterea omului, unele din ele
au și limite: afirmă mai mult decât pot dovedi, sunt mai degrabă construcții teoretice, deși
au pretenția unor modele atotcuprinzătoare, reprezintă aspecte și descrieri parțiale ale
personalității.

PROBLEME GENERALE ALE TEMPERAMENTULUI

I. Care este natura psihică a temperamentului?


Din tipologiile prezentate și din descrierile unor temperamente reiese că natura lor este afectivo-
reactivă, căci clasificările temperamentelor iau drept criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie
pe amândouă.
Sunt criterii ce apar încă de la Hipocrat și Galenus. Colericul e violent, impulsiv, pasionat,
trăsăturile comportamentale fiind de ordin afectiv și reactiv.
Kretschmer apreciază și el temperamentul după 2 caracteristici ale afectivității (gradul de
sensibilitate, pe care-l numește psihetezie și tonalitatea dominantă) și alte 2 caracteristici ale
activității (ritmul ei și viteza acțiunilor și tensiunilor psihice)
Tipologiile psihologice pun cel mai bine în evidență natura afectivo-reactivă a temperamentelor.
Wundt clasifica temperamentele după afecte (puternice-slabe) și mișcări (repezi-încete);
Hofding, după sentimente (plăcere-neplăcere) și activitate/ voință (activ/pasiv); Ribot, după
simțire și rațiune. La Allport, natura afectiv-reactivă a temperamentelor reiese chiar din definiția
pe care o dă temperamentului: ”sensibilitatea față de o stimulare emoțională, forța și viteza sa
obișnuită de răspuns, calitatea dispoziției sale predominante și toate particularitățile fluctuației și
intensității dispoziției”. El afirmă și că temperamentul este ”fundamentul emoțional al
personalității.”
II. Ce exprimă temperamentul din personalitate?

7
Temperamentul este forma de manifestare a personalității, și nu conținutul vieții psihice. Dovada
este că unul și același conținut psihic se exprimă foarte diferit, conținuturi diferite putându-se
exprima identic.
Prin el însuși, temperamentul nu generează nici conținuturi psihice, nici performanțe. El
reprezintă modul a fi, a se comporta al cuiva. Sub raport valoric, temperamentul e nespecific
pentru personalitate, căci nu el dă valoare omului. Cine gândește lent nu gândește neapărat și
prost; cine vorbește repede nu spune neapărat și ceva interesant.
Pe unul și același temperament pot fi formate caractere diverse, iar același caracter poate fi
format pe temperamente diferite. Nimeni nu este bun sau rău, cinstit sau necinstit prin
temperament.
Temperamentul ne colorează, însă, viața psihică. Generozitatea nu ține de temperament, dar
felul cum își dobândește și mai ales cum își manifestă cineva generozitatea este legată de
temperament (colericul și-o va exprima cu agitație, chiar ostentativ, melancolicul cu rezerve și
discreție).
III. Temperamentul este înnăscut sau dobândit?
În mod aproape unanim, psihologii au considerat temperamentul înnăscut. Argumente:
o temperamentul este una din laturile primordiale ale personalității, care se manifestă de
timpuriu și poate fi cunoscut cu mult înainte de ”construirea ” celorlalte componente;
o este o latură generală și maximal constantă pe parcursul vieții;
o reprezintă manifestarea tipului de activitate nervoasă superioară în sfera vieții psihice și
dacă tipul e înnăscut, însemnă că și temperamentul e înnăscut.
Acest punct de vedere a fost susținut nu doar de psihologia europeană, ci și de cea americană.
Allport a arătat că temperamentul este ”materia primă” pentru construirea personalității, unele
din formulările lui dând, însă, impresia că temperamentul nu este în totalitate dependent de
ereditate. El spune că temperamentul se bazează foarte mult pe determinarea genetică, ceea ce
poate însemna nu exclusiv. Allport era un adept al rolului jucat de mediu în modelarea
personalității.
Buss și Plomin nu au dubii în legătură cu determinarea genetică a temperamentului, despre care
spun că, spre deoebire de alte structuri ale personalității, este moștenit primar, fiind parte a
constituției cu care suntem echipați de la naștere. Ei spun că ceea ce moștenim nu este un grad
specific sau o cantitate de temperament, ci mai degrabă un răspuns potențial, aflat la un nivel
înalt, mediu sau scăzut pe scara răspunsurilor. Cel care actualizează aceste răspunsuri potențiale
este mediul. Prin temperament, omul influențează mediul social, care, la rândul lui, afectează
temperamentul. În ceea ce privește puterea mediului asupra temperamentelor, cei doi spun că
nici o presiune intensă din partea mediului nu poate altera radical dispoziția temperamentală.
Teoria celor doi autori a fost considerată neobișnuită și provocatoare pentru psihologia
americană, dominată mult timp de behaviorism.
Considerarea temperamentului ca fiind înnăscut antrenează, în opinia lui Mielu Zlate, o
consecință majoră, și anume excluderea lui dintre laturile personalității, pentru că structurile
psihice sunt dobândite, formate și nu moștenite. Temperamentul, ca structură psihică, deși larg
determinat genetic, este, în expresia lui finală și mai ales funcțională, modelat de condițiile
socioculturale, existențiale ale individului. Influența eredității asupra psihocomportamentului nu
este directă, ci mediată, filtrată de sociocultural.

8
IV. Ce relație există între tipul de activitate nervoasă superioară și temperament?
La început s-a crezut că între tipul de activitate nervoasă superioară și temperament există o
identitate, de aceea au fost definite unul prin altul. Cu timpul s-a remarcat că sunt 2 noțiuni
distincte: tipul de activitate nervoasă superioară are o sferă mai largă (manifestându-se nu doar
în planul vieții psihice ci și în cel al vieții fiziologice), dar un conținut mai restrâns; la
temperament, lucrurile stau exact invers: tipul de activitate nervoasă superioară este o noțiune
fiziologică, temperamentul una psihologică; tipul de activitate nervoasă superioară nu se
manifestă direct, ci mediat în planul vieții psihice.
Paul Popescu-Neveanu a arătat că ”tipul de activitate nervoasă superioară nu se transferă
mecanic și univoc într-o anumită caracteristică temperamentală”. Unele particularități ale tipului
de activitate nervoasă superioară (echilibrul, mobilitatea) se exprimă mai mult, altele
(intensitatea) ceva mai puțin și uneori mascat. În manifestările individuale, temperamentul
depinde de condițiile ontogenezei. Ion Radu afirma că între genă și comportament se interpune
mediul și istoria individuală.
Alte întrebări legate de temperament: există temperamente ideale, numai cu însușiri a căror
funcționalitate să conducă doar la efecte pozitive? există temperamente pure? temperamentele
se exprimă cel mai bine în situațiile dramatice, limită sau în situațiile obișnuite? ce rol
îndeplinesc temperamentele în existența oamenilor? care ar trebui să fie atitudinea educatorului
față de trăsăturile temperamentale? ce relații există între temperamente și vârstă, sex, profesiune,
boală psihică?