Olar Emanuel

Teologie Penticostală Didactică

Anul II, sem I

Limbajul religios în poezia lui Tudor Arghezi

Tudor Arghezi, născut în 21 mai 1880 la București, a decedat în 14 iulie 1967; a fost
un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea poeziei și a literaturii pentru
copii. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine
din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Arghezi este unul dintre autorii canonici din
literatura română.
Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, din vocabularul religios,
cum sunt numele celor trei evangheliști – Luca, Marcu, Ioan. Vocabularul său religios am
putea spune că provine prin simplu fapt că a petrecut patru ani în Mănăstirea Cernica, unde a
publicat o revistă.
Printre volumele sale de poezie se numără și Tablouri biblice (Versuri de Abecedar)
care cuprinde o grupare de cinci poezii: „Adam și Eva”, „Paradisul”, „Porunca”, „Păcatul”,
„Pedeapsa”. Ele s-au publicat în august 1944 în „Revista Fundașilor Regale”.
Poezia „Porunca” are ca sursa de inspirație Vechiul Testament. Titlul este sugestiv pentru
porunca divină de a interzice oamenilor să se înfrupte din pomul cunoașterii.
Temele sale cu tentă religioasă sunt printre cele mai disputate. O astfel de temă se
regăsește și în poezia „Adam si Eva”. Spre deosebire sentimentele si ideile contradictorii din
Psalmi, în poezia „Adam și Eva” se renunță la profunzimea detaliilor, și la toată răzvrătirea
împotriva divinității cugetată în alte poezii ale autorului. Motivul creării omului, motiv
prezentat în poezie, este lipsit de profunzimea tainei. Ofensat, autorul menționează că omul ar
fii putut fi creat din „borangic, argint sau promoroaca,”, însă el a fost creat din „cu praf și
nițeluș scuipat”, acesta fiind și motivul pentru care Adam a ieșit „trândav și nărăvaș”. Autorul
sugerează această imperfecțiune a omului din lipsa unei extravagante bază din care
divinitatea a făcut ființa omenească. Adevărul biblic revelat este neluat in seama de autor, el
prezentându-și propria viziune asupra facerii, neținând cont de adâncimea faptei .