TULBURĂRILE ANXIOASE

DRĂGHICI Gabriela-Lăcrămioara
DOSPINESCU Bianca-Alexandra
DINU-GHEORGHIU Bianca
GALICEANU Cristian

Anxietatea este trăită frecvent ca sentiment al unui pericol neprecizat. Ea se manifestă

prin hipervigilenţă, încordare, nelinişte, tensiune de aşteptare investigativă nedirecţionată şi
nesiguranţă. Anxietatea poate fi condiţionată de informaţii insuficiente, de lipsa de repere, de
faptul că individul este incapabil de a face faţă unor solicitări majore ale vieţii, de neputinţa
lui de a controla situaţiile (Lăzărescu, 2012). Pe de altă parte, frica este definită ca o emoţie
negativă în relaţie cu un stimul sau cu o situaţie obiectivă.
În timp ce frica avertizează individul asupra unui pericol extern, anxietatea
atenţionează asupra unui pericol intern (Romilă, 2004). În termenii fenomenelor
psihopatologice, anxietatea se referă la tulburările anxioase iar frica se referă în mod explicit
la fobie. Frica este considerată dintotdeauna ca fiind o reacţie normală a organismului faţă de
pericole, motivându-se că, în lipsa ei, specia umană ar fi dispărut de mult timp. Frica
îndeamnă la prudenţă în abordarea situaţiilor neclare şi protejează individul de condiţiile
vitrege ale mediului.
Spre deosebire de frică, declanşată de un pericol real sau perceput, anxietatea este
văzută ca un semnal al prezenţei pericolului în inconştient. Drept răspuns la anxietate, Eul
mobilizează diverse mecanisme de apărare, tocmai pentru a preveni pătrunderea în sfera
conştiinţei a unor gânduri şi sentimente inacceptabile (Tănăsescu, 2009). Dacă anxietatea
(numită şi „de semnal”) nu reuşeşte să activeze resursele defensive ale Eului, atunci apar
simptome nevrotice intense, persistente, ca de exemplu reacţiile speci- fic anxioase. Potrivit
altor autori, principala sursă a anxietăţii adultului o constituie traversarea precară a stărilor de
criză specifice fiecărui stadiu de dezvoltare. Spaimele nerealiste provoacă deseori sentimente
copleşitoare de anxietate atunci când nu se manifestă un pericol în jur sau când pericolul este
mult prea mic pentru a le justifica (Ellis, 2009).
 Atacul de panică, ca manifestare psihopatologică, este o tulburare care survine brusc.
O „criză” de panică apare fără un motiv aparent, comprehensiv. Din punct de vedere
subiectiv, persoana în cauză trăieşte sentimentul morţii iminente sau este încercată de alte
fenomene biologice neplăcute (hiperventilaţie, hiperhi- droză, apnee etc.). Cu alte cuvinte,
persoana resimte sindromul de panică ca pe un mare pericol, cu manifestări vegetative
puternice (Romilă, 2004). În plus, atacurile de panică nu sunt declanşate de situaţiile în care
persoana se află în centrul atenţiei altora, aşa cum se întâmplă, de pildă, în fobia socială.
Elementul esenţial al tulburării este acest aspect neaşteptat, deşi atacurile de panică survin
atunci când persoana se teme să nu aibă un atac de panică, dar are incertitudini în legătură cu
momentul când poate surveni – sau dacă va surveni – atacul respectiv. Până şi trăirea
imaginată a atacului de panică poate induce o anxietate de aşteptare în ceea ce priveşte
apariţia unui nou atac (Lăzărescu et al., 2012).
Medicul generalist examinează posibilitatea ca simptomele somatice ale pacientului
să fie datorate de prezența unei maladii somatice sau pot fi efecte secundare ale
medicamentelor. Dacă este necesar sunt efectuate suplimentar investigații paraclinice,
inclusiv de laborator. Fenomenul, este de obicei mai frecvent în rândul pacienților de
vârstă înaintată (peste 65 de ani), aceștia având o șansă mai mare de a contracta boli somatice
și o șansă mai mică de a avea pentru prima dată tulburări de anxietate. În cazul hipocondriei,
ar putea fi util examenul somatic, inclusiv paraclinic, în funcție de simptomele somatice
prezente la pacient, însă nu ar trebui repetat pentru a nu spori sau menține anxietatea.
Ulterior, medicul generalist și pacientul vor conveni dacă există simptome de
anxietate sau o tulburare de anxietate, și vor încerca să distingă între diferite tipuri (tulburări
de panică cu sau fără agorafobie, fobii specifice, tulburarea de anxietate socială, sau
hipocondrie). De asemenea, vor fi confirmate / excluse cauzele somatice sau comorbiditățile.
Mulți pacienți nu acuză simptome de anxietate, în special în instituțiile non-
psihiatrice, precum practica medicală generală. Prin urmare, problemele de anxietate nu sunt
prezentate adesea ca o problemă principală. Pacienții prezintă în schimb simptome
somatice concomitente, prezența anxietății nefiind recunoscută (rămânând
subdiagnosticată).
Semnalele posibile la care ar trebui să fie atenți medicii generaliști în caz că,
suspectează prezența anxietății sunt:
● Absenteism de la serviciu
● Vizite frecvente la medicul generalist cu diverse simptome somatice incoerente
 ● Simptome de stres persistente și non-specifice, de ex., iritabilitatea, dificultăți de
concentrare sau tulburări de somn
● Simptome de genul hiperventilării (amețeală, furnicături, senzație de apăsare în
piept)
● Simptome somatice persistente ca amețeala, tahicardia și aritmia
● Solicitări pentru prescrierea de medicamente somnifere sau tranchilizante
● Abuz de alcool sau substanțe
● Simptome depresive
Când sunt prezente astfel de semnale, personalul medical ar trebui să pună mai multe
întrebări referitor la anxietate. Dacă simptomele sunt prezente, trebuie puse întrebări
vizând, de exemplu, frecvența și severitatea anxietății. Personalul medical trebuie să îi
acorde pacientului timp suficient pentru a-și spune istoria și impactul afecțiunii asupra
funcționării cotidiene și suferințelor. Dacă e necesar, poate fi utilizată o gamă largă de
instrumente de monitorizare pentru diagnostic, ca interviurile (structurate/semistructurate)
sau chestionarele de autoevaluare, de exemplu (Ardelean, 2006).
Anxietatea poate fi percepută ca un sentiment inexplicabil de iminentă pieire, ca o
grijă neîntemeiată şi exagerată legată de viaţa cotidiană (de starea sănătăţii copiilor, de
problemele profesionale, financiare, etc.) sau ca o teamă nejustificată în faţa unei anumite
situaţii (călătoria cu autobuzul, avionul), a unei activităţi (condusul autoturismului) sau a unui
obiect (teama de obiecte ascuţite, de animale). De obicei, pacienţii descriu următoarele stări
psihice şi fizice sau somatice în felul următor:
 îngrijorări nerealiste şi excesive;
 sentimente de teamă fără cauză (nemotivate);
 frici nejustificate în legătură cu anticiparea unui pericol necunoscut;
 flashback-uri (amintiri) ale unor traume trecute;
 comportamente compulsive (ritualuri), ca o modalitate de a-şi diminua anxietatea;
 tremurături, dureri musculare, transpiraţii, ameţeli, tensiune, oboseală,
palpitaţii, senzații de gură uscată, tulburări digestive, senzaţia de „nod în gât“,
frecvenţă crescută a respiraţiei;
 pierderea capacităţii de autorelaxare psihică şi fizică;
 insomnie.
După cum e specificat în Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mintale
(DSM-V1), tulburările de anxietate includ:
 1. Tulburări de panică – TP (cu şi fără agorafobie): atacuri neprevăzute, spontane,
recurente de frică intensă de a pierde controlul, înnebuni sau muri, cu simptome ca
scurtarea respiraţiei, palpitaţii, durere sau disconfort precordial, senzaţii de sufocare
sau de strangulare, tremur şi transpiraţie, precum şi îngrijorare cu privire la noi atacuri
şi consecinţele acestora.
2. Agorafobia - teama de a se găsi în locuri deschise, singur în afara locuinţei sau într-o
mulţime, concomitent denotă frica şi/sau evitarea de situaţii în care pare dificilă (sau
jenantă, sau inaccesibilă) primirea ajutorului în cazurile când pacientul se simte rău
sau în eventualitatea unui atac de panică sau de simptome similare panicii.
3. Tulburarea prin anxietate generalizată (TAG): sentimente nervoase recurente,
îngrijorări, excesive legate de circumstanţe, evenimente sau conflicte reale, asociate
cu simptome de oboseală, probleme de concentrare şi/sau probleme cu somnul.
Simptomele trebuie să persiste cel puţin 6 luni şi să provoace suferinţă clinică şi
funcţională semnificativă.
4. Fobia specifică: frica anormală, iraţională, marcată şi persistentă declanşată de
prezenţa sau anticiparea unui obiect sau a unei situaţii specifice (de exemplu,
înălţimi).
5. Fobie socială (Tulburarea anxietăţii sociale): frica anormală, persistenta şi iraţională
de una sau mai multe situaţii sociale sau de performanţă, care este disproporţionată în
raport cu ameninţarea reală (de exemplu întâlniri cu alte persoane, vorbitul la
reuniuni, vizite în locuri publice.).
6. Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC): idei, imagini, ruminaţii, impulsuri, gânduri
(obsesii) recurente intruzive sau paternuri repetitive de comportament sau acţiune
(compulsiuni, ritualuri) ce sunt străine egoului şi produc anxietate.
7. Tulburarea de stres post-traumatic (TSPT): o tulburare produsă de un eveniment sau
situaţie stresantă extraordinară (ieşit din comun), sau de natură extrem de
ameninţătoare, caracterizată prin simptome de anxietate, retrăire prin flashback-uri
şi/sau coşmaruri şi comportament de evitare a amintirilor.
8. Hipohondria (frica de a avea sau contracta o boală gravă) nu este clasificată ca
tulburare de anxietate în DSM-IV (dar ca tulburare somatoformă), însă este inclusă în
acest ghid pentru că anxietatea formează un element central al tulburării.
ANXIETATE, tulburare a afectivităţii manifestată prin stări de nelinişte, teamă şi
îngrijorare nemotivată, în absenţa unor cauze care să le provoace. Anxietatea se defineşte ca
„teamă fără obiect" spre deosebire de fobie care este „teamă cu obiect". Deseori anxietatea se
manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o incertitudine în care subiectul are
impresia unei nenorociri iminente, care planează pretutindeni, îl înconjoară, îl pătrunde, dar
nu o poate defini şi nici îndepărta. Stările de anxietate sunt însoţite de fenomene organo-
funcţionale ca: jenă precordială, palpitaţii, greutate în respiraţie, transpiraţie etc. Psihologia
existenţialistă se ocupă mult de anxietate sau angoasă ca formă foarte accentuată de anxietate
întrucât consideră că aceasta este starea permanentă a omului. Ca simptom psihopatologic se
întâlneşte în melancolia anxioasă. în nevroza obsesivă, fobieft, în debutul psihozelor sau în
afecţiuni endocrine şi cardiace.
FRICA, reacţie emoţională de tipul afectului care survine când subiectul ajunge într-o
situaţie primejdioasă fără a fi pregătit pentru aceasta. Spre deosebire de teamă care se referă
la un obiect şi anticipă primejdia, frica implică un factor de surpriză. Frica paralizează viaţa
psihică, împiedică creaţia şi favorizează formarea unui grup reactiv separat. Frica este un
semnal de alarmă trăit cu intensitate, a cărei creştere peste un anumit nivel duce la spaimă.
Anxietatea apare în viața de zi cu zi și reprezintă o stare emoțională normală pentru multe
situații. Anxietatea produce acel surplus de energie de care ai nevoie când eşti în alertă și te
ajută să reacționezi bine în situații de înaltă presiune. Doar experientarea anxietății, chiar a
anxietății intense ori a celei recurente, nu înseamnă că ai o tulburare de anxietate. Poate ai un
stil de viață foarte stresant care necesită să fii activ o mare parte din timp. Sau poate că te
panichezi într-o situație amenințătoare sau întrun eveniment supărător. Acestea sunt
manifestări perfect normale de anxietate și reprezintă modul organismului de a-ți spune să
încetineşti sau să ieși din situația respectivă. Această carte te poate ajuta, chiar dacă nu ai o
tulburare de anxietate, ci ai, mai degrabă, o anxietate uşoara sau pur și simplu îți doreşti să
investighezi modalități de a atenua stresul.
Tulburările de anxietate se disting prin mai mulți factori. Cele mai multe tulburări de
anxietate implică anxietate, care este mai intensă și durează mai mult (este o afecțiune
cronică) decât anxietatea obișnuită. Cu toate acestea, factorul cheie necesar pentru
diagnosticul de orice tulburare de anxietate este că anxietatea interferează cu viața de zi cu zi.
Anxietatea devine o tulburare atunci când nu poți funcționa precum erai obişnuit.
Nuanța între frică normală și frică fobică nu este perceptibilă în limba noastă, însă era,
de exemplu în Grecia antică. Grecii foloseau două cuvinte pentru a-și desemna spaimele:
deos, care însemna o teamă reflectată și mentalizată, controlată; și phobos, care descria o
teamăă intensă și irațională, însoțită de o fugă. Deci, ce te face să experientezi aceste
simptome? In timpul unei situații care provoacă anxietate, organismul tău va intra în alertă.
Pericolul declanșează această reacție în toate animalele, astfel încât acestea să poată reacționa
rapid la amenințări pentru a rămâne în viață. Este posibil să fi auzit de acest răspuns de "luptă
sau fugi".

Tratament şi medicație
Tulburările de anxietate sunt condiții reale, serioase dar acestea sunt printre cele mai
tratabile tulburări psihice. Cu toate acestea, manifestările lor complicate de multe ori duc la
diagnosticare greșită și tratament necorespunzător. Este destul de comun pentru oameni să
sufere de mai mult de o tulburare de anxietate sau alte tulburari mentale împreună cu
tulburari de anxietate. De multe ori, perturbarea care cauzează anxietatea duce la depresie sau
dependență de droguri/alcool. Cu toate acestea, tratamentul poate fi adaptat pentru a se
potrivi fiecarui individ, în același timp se poate lucra asupra atenuării anxietății de bază și
altor tulburări asociate. Majoritatea persoanelor care suferă de tulburare de anxietate sunt
ajutate de către profesionişti, deși rata de succes și durata tratamentului variază în funcție de
individ. Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) este tratamentul cel mai acceptat de către
specialiștii de sănătate mintală. TCC presupune o combinație a competențelor de adaptare și
de relaxare, alături de restructurarea gândurilor și terapii de expunere. Cele trei tipuri de
terapii de expunere sunt in vivo (in viața reală), imaginară (vizualizare) și desensibilizarea
sistematică. Desensibilizarea sistematică implică asocierea relaxării cu scene imaginare
cuprinzând situații din ce în ce mai intense pe care pacientul le-a indicat ca fiind cauza
sentimentelor de anxietate. Punctele slabe ale unor terapii de expunere includ faptul că mulți
pacienți care utilizează desensibilizarea sistematică și expunerea imaginară ar putea avea
dificultăți în a-şi imagina situația provocatoare de anxietate. Realitatea virtuală este o opțiune
a cărei popularitate este în creștere.
Terapia cognitiv-comportamentală îmbunătățită cu Realitate Virtuală (RV-TCC)
poate oferi stimuli pentru pacienții care au dificultăți în a-şi imagina scene și/sau se tem să se
confrunte cu situații din viața reală, ca un prim pas. RV-TCC poate genera, în condiții de
siguranță, stimuli de magnitudine mult mai mare decât imaginația standard sau tehnicile in
vivo, în situații cum ar fi traficul de autostrada sau turbulențe severe de zbor. S-a dovedit că
acest tip de terapie este cel puțin 92% eficace pentru tratarea fobiilor specifice şi tulburarea
de panică cu agorafobie, și este, de asemenea, utilizat pentru a trata fobia socială, tulburarea
de stres posttraumatic, tulburări de alimentație şi obezitatea. RV - TCC începe cu sesiuni de
învățare tradiționale. Terapeutul te învață tehnici de respirație și de relaxare, uneori cu
ajutorul feedback-ul fiziologic, ca mecanisme de coping al anxietății. În plus, în acest
moment, terapeutul corectează orice idei preconcepute pe care le pot avea cu privire la
stimulul fobic (de exemplu, " lifturile nu sunt de încredere deoarece cablurile se pot rupe ").
Terapeutul lucrează cu tine pentru a crea o listă ierarhică de situații de anxiogene, care duce
până la situația fobică. În sesiunile următoare vei fi expus la aceste experiențe în etape atent
selectate, controlate prin realitate virtuală. Deși fiecare experiență virtuală provoacă niveluri
din ce în ce mai ridicate de anxietate, fiecare etapă poate fi repetată până când te simți
confortabil cu această experiență și mulțumit cu răspunsul tău. La fiecare pas, terapeutul
poate vedea și auzi tot ceea ce traieşti în lumea virtuală. În cazul în care nivelul de anxietate
devine copleșitor, se poate reveni la un nivel mai puțin stresant de tratament sau pur și simplu
poți să-ți scoți ochelarii pentru realiate virtuală și să ieși din această lume. Medicamentele
antidepresive și anxiolitice sunt adesea folosite pentru a uşura simptomele, astfel încât altă
terapie să poată continua. Medicamentele, cu toate acestea, funcționează doar atâta timp cât le
iei și există 16%-95% șanse de recidivă (în funcție de tulburare), după întreruperea medicației
dacă abilitățile pentru a face față acestei tulburări de anxietate nu sunt învățate. Există o
legătură strânsă între anxietate și depresie. Deși toate efectele complexe ale
neurotransmițătorilor nu sunt cunoscute încă, oamenii de știință cred că atât tulburările de
anxietate cât și depresia implică serotonina ca neurotransmițător. Rolul medicamentelor
antidepresive este de a echilibra nivelul de serotonină, pentru ca acesta sa revină la normal.
Acest lucru îmbunătățește calitatea somnului, ajuta la ameliorarea depresiei și scade durerea.
Efectul secundar major al acestei clase de medicamente este sedarea, însă acest lucru durează,
de obicei doar pentru primele câteva săptămâni. Alte efecte secundare comune includ gură
uscată, vedere încețoșată, amețeli și constipație dar antidepresivele noi, numite Inhibitori
Selectivi ai Recaptării Serotoninei, tind să aibă mai puține din aceste efecte secundare. Este
important să realizăm că antidepresivele nu încep să funcționeze până când nu au fost luate
pentru cel puțin una sau două săptămâni dar din moment ce acestea nu creează dependență,
ele pot fi luate pe termen nelimitat dacă efectele secundare nu sunt o problemă. Anxioliticele
sunt tranchilizante minore, cum ar fi Valium. Acestea se împart în mai multe categorii, cum
ar fi Benzodiazepinele și Azaspironele. Benzodiazepinele au tendința de a avea efecte
secundare de sedare, determinandu-i pe unii să susțină că aceste medicamente inhibă
tratamentul psihologic tradițional. În plus, ele produc dependența şi pot determina simptome
de sevraj atunci când se întrerupe tratamentul. Cu toate acestea, Azaspironele par a fi lipsite
de multe dintre dezavantajele Benzodiazepinelor. Noi medicamente anxiolitice sunt
dezvoltate in fiecare zi și reacția individuală pentru fiecare medicament variază.
 Modele psihopatologice
1. Modelul biomedical
Modelul biomedical sugerează că simptomele unei tulburări psihice sunt cauzate de factori
biologici, afecţiuni ale creierului, infecţii, dezechilibre biochimice sau predispoziţii genetice.
Doi dintre factorii majori care sunt considerați ca susceptibili pentru a induce o tulburare
psihică sunt: structura creierului si neurotransmițătorii.
Formaţiunile nervoase din regiunea subcorticală constituie staţii intermediare între diferitele
regiuni ale SNC şi cortexul cerebral şi constituie centrii de reglare pentru numeroase reflexe:
 Măduva spinării: funcție reflexă și funcție de conducere ascendentă și descendentă a
influxurilor nervoase.
 Bulbul: situat la terminaţia măduvei spinale. Prima formaţiune a trunchiului cerebral
care coordonează reflexele respiratorii, cardiovasculare, motorii, secretorii digestive,
de degludiţie şi de vomă.
 Puntea cerebrală sau protuberanţa: leagă bulbul de mezencefal. La nivelul său sunt
plasaţi mai mulţi centri implicaţi în realizarea funcţiilor senzoriale superioare.
 Mezencefalul: cuprinde pedunculii cvadrigemeni şi tuberculii cvadrigemeni. Reglează
reflexele pupilare şi de acomodare la distanţă a văzului, reflexele statice şi de
echilibru şi contribuie, în legătură cu formaţiunile superioare, la declanşarea şi
menţinerea stării de veghe şi de somn.
 Sistemul reticular activator ascendent (SRAA): situat parţial la nivelul bulbului. Este
implicat în instalarea stării de vigilenţă.
 Nervii cranieni (senzitivi, motori şi micşti): sunt conectaţi la tranchiul cerebralşi sunt
implicaţi în funcţionarea la nivel superior a organelor de simţ, în realizarea
motricităţii fine şi a vorbirii.
 Cerebelul: situat în zona inferioară a cutiei craniene. Constituie un adevărat releu al
fluxurilor informaţionale ascendente şi descendente.
 Diencefalul, sau creierul intermediar: plasat între mezencefal şi emisferele cerebrale.
Conţine talamusul şi hipotalamusul. Talamusul constituie o staţie intermediară pentru
căile aferente senzoriale. Hipotalamusul este implicat în termoreglare, reglarea
consumului de lichide, coordonarea nervoasă a funcţiilor sexuale şi a altor
comportamente instinctuale.
Cortexul cerebral are responsabilităţi în ceea ce priveşte funcţionarea proceselor senzoriale,
controlul motor şi funcţionarea proceselor psihice superioare, care implică procesarea
informaţiilor complexe, învăţare, raţionament, memorie, etc.
În mod evident, orice deficienţă structurală la nivelul acestor formaţiuni induce tulburări la
nivelul activităţilor psihice coordonate de la aceste niveluri. Cauzele deficienţelor pot fi
multiple: anomalii congenitale, expunere prenatală la toxine (drog, alcool, poluanţi sau
virusuri) traumatisme la naştere sau ulterioare.
Cercetări recente în cadrul modelului medical sugerează drept cauză a tulburărilor psihice,
alătură de deficienţele structurale, disfuncţii la nivelul neurotransmiţătorilor, substanțe ce
asigură transmiterea influxului nervos la nivelul sinapselor.
Tulburările la nivelul transmiterii influxului nervos pot fi determinate de cantitatea de
neurotransmiţători, de celulele receptoare, de prezenţa sau absenţa neuronilor care inhibă
contactul neuronal, de interrelaţiile dintre diferiţi neurotransmiţători. Comportamentul poate
fi de asemenea afectat atunci când factorii de mediu (factori stresori) inhibă transmiterea
sinaptică sau când medicamentaţia folosită pentru a trata simptome ale unei maladii psihice
deranjează procesul de transmitere neuronală.
Atunci când creierul percepe un eveniment ca stresant, la nivelul sistemului nervos autonom
se declanşează o serie de acţiuni. Mai întâi hipotalamusul eliberează hormoni care vor stimula
porţiuni ale glandei pituitare care, la rândul său, eliberează hormoni ce sunt transportaţi pe
cale sanguină până la glandele adrenale, unde activează secreţia hormonului cortizol.
Cortizolul creşte disponibilităţile energetice şi modulează emoţiile. O explozie de energie
generată de descărcarea bruscă de adrenalină intensifică reacţiile organismului şi dacă
sistemul nervos autonom parasimpatic nu reuşeşte să tempereze sistemul se pot produce
reacţii emoţionale neaşteptate care afectează atât individul cât şi relaţiile interpersonale.
(afectele)
Factorii genetici
Existenţa unei predispoziţii genetice în etiologia bolilor psihice este incontestabilă.
Aceasta ar explica de ce unii oameni reacţionează diferenţiat în circumstanţe de viaţă
identice, ameninţătoare sau traumatizante. În cazul schizofreniei, factorii genetici nu au
aceeaşi pondere în toate cazurile diagnosticate.
Modelul vulnerabilitate – stres sugerează o interacţiune activă între factorii genetici şi
alte predispoziţii de natură biologică pe de o parte şi influenţele de mediu şi stres pe de altă
parte. Vulnerabilitatea poate să fie generală, predispoziţie pentru orice tulburare psihică sau
specifică, predispoziţie pentru o anumită tulburare psihică. Conform acestui model,
vulnerabilitatea şi stresul sunt complementare. Nici unul dintre aceşti doi factori nu sunt
suficienţi în sine pentru a provoca o tulburare psihică. Aplicând acest model la schizofrenie
s-a constatat că factorii genetici sunt fără îndoială implicaţi în etiologie, dar ei nu generează
aceeaşi tulburare în toate cazurile. Paul Meehl, unul dintre teoreticienii modelului
vulnerabilitate – stres, afirmă că numai persoanele cu predispoziţie genetică vor dezvolta
schizofrenie, dar ei vor deveni schizofrenici doar dacă vor fi expuşi unor experienţe de viaţă
nefavorabili.
Valoarea şi limitele modelului medical
În mod cert modelul medical a contribuit la clarificarea etiologiei unor tulburări de
sorginte endogenă. Dar, fără a-i nega valoarea incontestabilă, acest model nu trebuie
absolutizat. Odată descoperit un factor genetic sau biologic implicat într-o tulburare psihică
trebuie să conștietizăm că acesta a operat alături de alți factori precum istoria şi experienţa de
viaţă a individului, prezenţa şi influenţa conflictelor interpersonale a interpretărilor cognitive
eronate sau a circumstanţelor de viaţă nefavorabile.
Modelul psihodinamic
Teoriile psihodinamice au la bază psihanaliza fondată de S. Freud, care pune accentul
pe rolul inconştientului în determinarea comportamentului uman. Aceasta se bazează pe patru
principii fundamentale:
 Principiul determinismului: Conform acestui principiu evenimentele mintale nu se
produc întâmplător, la voia hazardului, ci se înscriu într-un lanţ de cauzalitate. Ele
rezultă din experienţe anterioare din viaţa individului.
 Principiul topografic: Conţinuturile mintale inacceptabile, care generează anxietate şi
suferinţă sunt împinse în inconştient, printr-un proces numit represie.
 Principiul dinamic: Se referă la interacţiunea dintre impulsurile libidinale şi cele
agresive. Este importantă distincţia dintre instinctele umane şi cele animale. Instinctul
la animal este un răspuns stereotip. Ele se raportează la stimuli cu valoare biologică.
Instinctul la om este o stare de excitaţie centrală, ca răspuns la un stimul care
generează o activitate mintală cu scopul de a reduce tensiunea şi a obţine o
gratificaţie, ceea ce duce la restabilirea echilibrului.
 Principiul genetic. Postulează că la originea conflictelor, trăsăturilor de caracter şi a
simptomelor nevrotice se află anumite evenimente şi fantasme din copilărie. (Lorenz,
1952) De cele mai multe ori acestea rămân inconştiente.
 Conform teoriei lui S. Freud personalitatea umană este structurată din trei tipuri de
forţe: Sine (Id), Eu şi Supraeu.
 Sinele este sursa tuturor instinctelor. Acestea sunt înnăscute şi pot fi de două tipuri
opuse: instincte ale vieţii, constructive şi constituie libidoul şi instincte ale morţii,
distructive şi tind către agresiune, destructurare şi eventual moarte. Sinele este
orientat spre satisfacerea trebuintelor, fiind guvernat de principiul plăcerii, care cere o
gratificaţie imediată, o reducere a tensiunii, evitarea suferintei si căutarea plăcerii. Id-
ul este o structură primitivă, insistentă, egoistă, amorală și nesăbuită.
 Eul (ego) operează conform principiului realitătii. Scopul lui nu este de a zădărnici
satisfacerea impulsurilor, ci de a media între cerinţele imperioase ale Id-ului şi
realitatea lumii externe, identificând modalitătile adecvate şi socialmente acceptabile
de reducere a tensiunii. Scopul de bază al Eului este de a satisface cerinţele Id-ului,
astfel încât să asigure bunăstarea și supraviețuirea psihologică a individului.
 Supraeul (Superego) - reprezintă ,,constiinta morală’’ a personalităţii, care
înglobează un set de valori morale şi tabu-uri, majoritatea inconstiente, dobândite în
copilărie. El este expresia supremă a conştiinţei, fiind preocupat de ce este bine şi ce
este rău. Acţiona în scopul atingerii pefectiunii morale.
Cele trei instanţe ale personalităţii interacţionează şi creează condiţiile funcţionării
psihice normale sau anormale. Sinele presează în directia satisfacerii, Eul încearcă să amâne
sau să reconvertească acţiunea în mod realist, iar Supraeul, moralitatea, vine peste toate
acestea, neacceptând compromisuri şi funcţionând ca un arbitru moral, adesea foarte dur.
Freud a definit anxietatea ca pe o stare emoţională neplăcută şi a diferenţiat trei tipuri de
anxietate: obiectivă, morală şi nevrotică:
 În anxietatea obiectivă sursa emoţiei neplăcute este în lumea din afara individului. Ea
este similară cu ceea ce în mod obişnuit numim frică. În general serveste unui scop
pozitiv de autoapărare, orientând comportamentul spre evitarea pericolului.
 În anxietatea morală Supraeul este sursa îngrijorării individului de a nu fi făcut ceva
inacceptabil şi de a nu fi pedepsit. Deci ea rezultă din conflictul dintre Sine si Supraeu
şi ia forma unei senzaţii de teamă şi vină fată de propria constiintă.
 Anxietate nevrotică îşi are sursele în copilărie într-un conflict între dorința
instinctuală si realitate. Ea este expresia îngrijorării privind consecinţele propriilor
impulsuri. Initial este constientă, dar ulterior este împinsă în inconstient. Când
 conflictul este atât de puternic încât determină persoana să se simtă copleşită,
nefericită şi incapabilă de a reacţiona, anxietatea creşte.
Valoarea şi limitele modelului psihodinamic
Teoria psihodinamică este o abordare comprehensivă a personalităţii umane. În
perspectivă istorică, psihanaliza este primul demers sistematic care încearcă să explice
maniera în care procesele psihologice pot influenţa funcţionarea mintală şi tulburările psihice.
Poate cea mai importantă idee este aceea potrivită căreia procesele psihologice care
fundamentează comportamentul normal şi anormal sunt aceleaşi. Doar modul de rezolvare a
conflictelor şi natura defenselor sunt cele care diferenţiază comportamentul normal de cel
anormal.
Contribuții:
 Dezvoltarea unor metode pentru investigarea proceselor psihodinamice şi tratarea
tulburărilor mintale.
 Freud a demonstrat că anumite fenomene anormale rezultă din încercarea de a
reacţiona la probleme dificile cu care se confruntă individul şi nu sunt altceva decât o
exagerare a mecanismelor ego-defensive.
Critici:
 Limitările ştiinţifice care decurg din raportărilor personale asupra propriei experienţe,
ce constituie pentru psihanalişti sursa primară de informaţie.
 Lipsa unor validări ştiinţifice a supoziţiilor explicative, ca şi a eficacităţii
psihoterapiei.
 De asemenea teoria psihanalitică a fost criticată pentru ca a supraevaluat rolul
instinctelor sexuale, pentru pesimismul sau chiar fatalismul său în abordarea naturii
umane şi pentru exagerarea rolului inconştientului în determinarea comportamentului.
Mecanismele de apărare şi valoarea lor adaptativă
Conceptul „mecanism de apărare” este un concept de sorginte psihanalitică, fondat de
Freud şi dezvoltat ulterior de fiica sa, A Freud. Bazându-se pe contribuțiile tatălui său,
aceasta desemnează două din ţintele mecanismelor de apărare: pulsiunile Sinelui şi afectele
legate de aceste pulsiuni. Pulsiunile Sinelui nu sunt dispuse să rămână inconştiente. Ele
încearcă să pătrundă în conştiinţă pentru a fi satisfăcute şi de aici rezultă conflictele dintre Eu
şi pulsiuni. Cea de-a doua ţintă o constituie afectele legate de pulsiuni – iubirea, gelozia,
durerea – pe care Eul încearcă să le ţină sub control. Prin urmare, mecanismele de apărare
încearcă să reducă anxietatea generată de conflictul dintre pulsiuni şi Eu şi de afectele
asociate acestora.
Mecanismele de apărare sunt procese adaptative automate, adesea inconştiente, care vizează:
rezolvarea conflictelor mentale, protejarea stimei de sine, reducerea anxietății sau fricii și
asigurarea sentimentului de securitate.
Luând în considerare efectele adaptative, DSM IV clasifică şi plasează mecanismele de
apărare pe o axă a funcţionării defensive, organizată pe şase “niveluri de apărare”.
i. Nivelul înalt adaptativ. Acest nivel asigură o adaptare optimă şi oferă maximum de
gratificaţie, fiind asociat cu conştientizarea trăirilor, gândurilor şi consecinţelor lor. În
acelaşi timp asigură un echilibru optim între diverse motive aflate în conflict.
ii. Nivelul inhibiţiilor mintale (nivelul de compromis). Funcţionarea defensivă la acest
nivel păstrează în afara conştiinţei potenţialele idei, trăiri, amintiri, dorinţe sau frici
ameninţătoare.
iii. Nivelul perturbării minore a imaginii de sine este caracterizat printr-o distorsiune a
imaginii de sine, ce poate fi utilizată pentru a prezerva şi regla stima de sine.
iv. Nivelul negării - care constă în păstrarea în afara conştiinţei a unor stresori neplăcuţi
sau inacceptabili, impulsuri, idei, afecte sau responsabilităţi cu, sau în afara atribuirii
neadecvate a acestora unor cauze externe.
v. Nivelul perturbării majore a imaginii de sine.
vi. Nivelul acţiunii se caracterizează printr-o funcţionare defensivă la stresori interni sau
externi, prin acţiune sau izolare.
vii. Nivelul dereglării defensive este caracterizat prin eşecul sistemului defensiv în faţa
stresului, conducând la o rupere pronunţată de realitatea obiectivă şi prezenţa unor
tulburări psihice majore.
De asemenea există și mecanisme de apărare ce nu sunt cuprinse în axa funcționării
defensive.
Modelul comportamentalist (behaviorismul)
Behaviorismul este o orientare psihologică care a dominat psihologia aproape 50 de
ani, în încercarea de a descoperi în laborator legile generale ale învăţării. Trei premise
fundamentează teoria behavioristă:
 Ambientalismul – orice organism, inclusiv cel uman, este modelat de mediu prin
sistemul de întăriri (recompensă şi pedeapsă)
  Experimentalismul – prin experiment putem determina ce stimul din mediu a
determinat un anumit comportament (reacţie); dacă comportamentul respectiv este
întărit, el persistă, dacă întărirea încetează, el tinde să se stingă.
 Optimismul – constă în credinţa că oamenii îşi pot schimba comportamentul atunci
când acţionăm asupra condiţiilor de mediu care l-au determinat.
Cele 3 premise prezentate anterior pot fi aplicate direct comportamentului anormal. Atât
comportamentul normal cât şi cel anormal sunt rezultatul învăţării.Behavioriştii consideră că
există trei forme de învăţare: condiţionarea clasică, condiţionarea operantă şi învăţarea
observaţională:
1. Condiţionarea clasică - (Pavlov, Watson) consideră învăţarea ca un lanţ de reflexe
necondiţionate, ca urmare a coincidenţei în timp a 2 sau mai mulţi stimuli ce
acţionează asupra organismului, dintre care unul este necondiţionat iar altul indiferent.
În consecinţă, un stimul neutru din punct de vedere biologic asociat cu un stimul
necondiţionat tinde, după un timp, să provoace aceeaşi reacţie de răspuns.
2. Condiţionarea instrumentală sugerează drept premisă faptul că învăţarea depinde de
consecinţele comportamentului, respectiv de prezenţa sau absenţa întăririi (pozitive
sau negative) după producerea acestuia. Când un răspuns comportamental este întărit
pozitiv, acesta are tendința să se repete, iar când este întărit negativ are tentința să
dispară. Edward Thorndike numea acest proces “legea efectului”.
3. Învăţarea observaţională este procesul de învăţare a unui comportament prin
observarea comportamentului altora. Cel care a studiat această formă de învăţare este
Albert Bandura, psiholog la Stanford University. Această formă de învăţare decurge
în afara oricărei întăriri. Multe comportamente din repertoriul nostru de răspunsuri
comportamentale au fost achiziţionate prin imitare: activităţi fizice, cognitive,
modalităţi de exprimare, strategii de lucru, emoţii, atitudini, etc. Experimentele
iniţiate de Bandura sugerează că agresivitatea poate fi rezultatul observării şi imitării
unor persoane agresive din anturaj.
Valoarea şi limitele modelului comportamentalist
Demersul behaviorist a dat naştere multor cercetări şi experimente care au avut drept
scop explicarea tulburărilor psihice, dar şi identificarea unor metode specifice pentru tratarea
acestora. Deoarece este centrat pe mediul în care trăieşte individul şi pe experienţa sa de
învăţare, modelul comportamentalist are în vedere analiza influenţei factorilor sociali şi
culturali ca şi a influenţelor de gen sau de natură etnică. Cu toate acestea, explicarea în
termeni de învăţare a tulburărilor psihice este adesea criticată ca fiind suprasimplificatoare şi
nerealistă. A explica comportamentul agresiv doar în termeni de acte agresive învăţate
înseamnă a ignora influenţa factorilor genetici, familiali şi sociali, care favorizează
manifestarea violenţei, înseamnă deci a simplifica acest fenomen extrem de complex.
O altă critică ce se aduce frecvent modelului behaviorist este generată de însăşi esenţa acestui
model, care construieşte “o psihologie fără conştiinţă”. Explicând totul, inclusiv
comportamentele dezadaptative, în termeni de învăţare şi ca efect al influenţelor de mediu se
ignoră total aspectele neobservabile ale comportamentului.
Modelul cognitivist
Modelul cognitivist este unul din cele mai elaborate modele, cu o fundamentare
teoretică coerentă şi solidă, fiind în mare măsură adoptat de clinicieni.
Izvoare teoretice :
 Filozofia fenomenologică şi filozofia stoicilor greci. Epictet, sclav a lui Marc
Aurelian şi profesor de filozofie a acestuia, a subliniat importanţa semnificaţiilor pe
care oamenii le acordă evenimentelor şi faptelor pe care le trăiesc, mai ales dacă
acestea sunt negative.
 Concepţia psihanalitică a lui Adler, care consideră că fiecare individ are propria lui
concepţie despre lumea obiectivă. Stimulii cu care ne confruntăm sunt imediat
organizaţi şi conceptualizaţi în mintea noastră, deci le acordăm un sens în funcţie de
propria noastră experienţă anterioară.
 Psihologia cognitivă care încearcă aplicarea teoriilor cognitiviste în etiopatogenia
tulburărilor afective şi postulează că tulburarea psihică se datorează: incapacităţii
individului de a rezolva problemele cu care se confruntă și incapacităţii de a face faţă
unor probleme noi şi solicitante.
Aplicat în psihopatologie, modelul cognitivist consideră că funcţionarea cognitivă
influenţează şi determină tulburările emoţionale şi comportamentale.
Cogniţia - element central al teoriei şi terapiei cognitive
Cogniţia are semnificaţia unui ansamblu de concepte, a unui mod de a pune
problemele şi de a interpreta faptele. Definiţiile sunt destul de ambigue unele prezentând
imprecizii şi erori fundamentale, motiv pentru care este preferabil să fie definite prin
categoriile sale specifice: structurile cognitive, conţinuturile cognitive, procesele cognitive şi
produsele cognitive.
  Structurile cognitive se referă la organizarea internă a informaţiei. Ele pot fi:
structuri cognitive de suprafaţă, care corespund la ceea ce este gândit şi comunicat, şi
structuri cognitive de profunzime, care corespund sistemelor de semnificaţii acordate
evenimentelor.
 Conţinuturile cognitive constituie materialul actual pe care o persoană îl procesează,
incluzând şi autoverbalizările.
 Procesele cognitive sunt operaţii prin care sistemul primeşte, stochează, transformă şi
transmite informaţii.
 Produsele cognitive sunt concluziile pe care o persoană le formulează ca urmare a
unui eveniment. Ele include atribuirile şi modul în care sunt explicate cauzele unui
anumit comportament.
Teoriile cognitive asupra tulburărilor emoţionale
Interpretarea cognitivistă a tulburărilor psihice a condus la două teorii: teoria raţional-
emoţională a lui Albert Ellis (1962) şi teoria cognitivă asupra depresiei a lui Aaron Beck
(1967).
Ellis consideră că un comportament dezadaptativ survine atunci când o persoană
acţionează pe baza unor prezumţii inadecvate sau credinţe iraţionale, cum ar fi ideea că
“cineva trebuie să fie în permanenţă competent, să se comporte adecvat şi să fie respectat
pentru a se simţi mulţumit”. Postulatul de bază al acestei teorii este exprimat în modelul A-B-
C, conform căruia anumite credinţe iraţionale (beliefs) despre anumite evenimente sau situaţii
(activating event) determină anumite consecinţe emoţionale (consequences). Deşi indivizii
sunt conştienţi de răspunsul lor emoţional, rareori conştientizează credinţele care îl mediază.
A. T. Beck, psihanalist de formaţie, a observat că în psihanaliză subiecţii nu fac nici o
autoevaluare a proceselor cognitive, concentrându-se doar asupra fantasmelor pe care le
dezvoltă şi a demonstrat că la depresiv anumite asociaţii de idei dau naştere unor afecte
disproporţionate. Din perspectiva teoriei cognitive manifestările depresive sunt distorsiuni ale
judecăţii individului asupra evenimentelor şi situaţiilor psiho-stresante.
Valoarea şi limitele modelului cognitivist
Deşi modelul unidirecţional A-B-C- al lui Ellis a fost considerat simplist, practica
clinică i-a oferit un suport empiric, prin identificarea unor corelaţii între prezenţa unei
varietăţi de simptome şi tulburări psihice pe de o parte şi existenţa unor credinţe iraţionale pe
de altă parte.
 În ceea ce priveşte modelul cognitiv asupra depresiei principala critică a constat în
faptul că aceasta ignoră influenţa factorilor biologici şi interpersonali, considerând gândirea
ca un fapt în sine şi nu ca o parte componentă a unui sistem complex în care omul este
integrat.
Modelul umanist – existenţialist
Premisa teoretică a modelului umanist este ideea că în fiecare persoană există o forţă
activă ce tinde spre autoactualizare. Autoactualizarea este o tendinţă inerentă de împlinire şi
realizare a potenţialului uman. Preocupările umaniştilor sunt focalizate asupra experienţei şi
percepţiilor conştiente ale oamenilor, asupra eliberării lor de presupuneri şi atitudini
dezadaptative, în vederea dezvoltării propriilor potenţialităţi.
Perspectiva umanistă a fost influenţată atât de perspectiva psihodinamică, cât şi de cea
comportamentalistă, de care s-a delimitat în mod semnificativ. Umaniştii consideră că
abordarea comportamentalistă este o extrem de simplificatoare, pierzând din vedere
complexitatea psihologică a individului, iar perspectiva psihodinamică ia în considerare doar
natura negativă şi pesimistă a omului.
Modelul umanist se aseamănă într-o oarecare măsură cu modelul cognitivist, deoarece
ambele au în vedere procesele conştiente şi controlul voluntar. Totuşi, cele două modele se
deosebesc în raport cu rolul acordat motivaţiei în comportament.
Umaniştii consideră că indivizii sunt motivaţi de creşterea pozitivă, spre realizarea
personală, perfecţiune şi unicitate, adică de tendinţa de autoactualizare. Aceștia pun accent pe
timpul prezent, de aceea considere că nevoile personale se schimbă mereu.
În ceea ce priveşte sănătatea, umaniştii îi acordă o importanţă foarte mare,
considerând că stresul apare atunci când există o discrepanţă între sinele curent sau nivelul
nostru de funcţionare actual şi sinele ideal sau sinele actualizat.
Existenţialiştii îşi fondează teoria pe două premise:
 Oamenii sunt conştienţi de propria lor existenţă şi recunosc faptul că oricând îşi pot
întrerupe viaţa;
 Oamenii sunt liberi să aleagă, aşadar ei sunt responsabili pentru propria lor viaţă.
Reprezentanţii acestui curent sunt de acord că fiinţele umane trebuie să trăiască din
plin, autentic, pentru a fi normali din punct de vedere psihic, dar nu cred că oamenii au o
înclinaţie nativă pentru a trăi constructiv. Ei consideră că încă de la naştere avem o libertate
totală, numai că este important să facem faţă existenţei noastre şi să dăm sens vieţii noastre,
nerefuzând nici o responsabilitate.
Principii explicative ale modelului umanist-existenţialist asupra psihopatologiei
Din perspectivă umanistă, patologia psihică rezultă din blocarea sau distorsionarea dezvoltării
personale şi a tendinţelor naturale către sănătate fizică şi mintală. Aceste blocaje sunt, de
obicei, rezultatul acţiunii mai multor factori:
 Folosirea exagerată a mecanismelor de apărare ale Eului, astfel încât individul pierde
progresiv contactul cu realitatea;
 Condiţiile sociale nefavorabile şi o învăţare defectuoasă;
 Stresul excesiv.
Anormalitatea este văzută ca un eşec în dezvoltarea potenţialului extraordinar de care
dispune fiinţa umană, ca un blocaj sau o distorsiune a tendinţelor naturale, decât ca o boală
sau o devianţă.
Teoreticienii umanişti şi existenţialişti au încercat şi explicarea principalelor tulburări
psihice din perspectiva teoriei lor.
Anxietatea se manifestă atunci când există o discrepanţă între sinele curent şi sinele
ideal. Pentru a-şi susţine această explicaţie umaniştii au folosit rezultatele mai multor
investigaţii în care solicitau subiecţilor să răspundă la un test de personalitate de două ori: o
dată pentru a arăta cum sunt ei în realitate şi o dată pentru a indica cum ar dori sau cum cred
că ar trebui să fie. Concluzia este că anxietatea provine din eşecul de a fi atins actualizarea
sinelui.
În ceea ce priveşte depresia, umaniştii consideră că aceasta se instalează atunci când
individul realizează că nu se va micşora niciodată discrepanţa dintre sinele ideal şi sinele real,
ceea ce îl conduce la renunţare, la abandon. Este o moarte simbolică, care, atunci când este
recunoscută, duce la depresie.
Umaniştii şi existenţialiştii s-au concentrat mai mult asupra anxietăţii şi depresiei, dar
dau o explicaţie şi schizofreniei, chiar dacă aceasta este relativ utopică. În realitate, spun ei,
ceea ce pare normal este de fapt anormal, deoarece presiunile sociale au forţat majoritatea
oamenilor să adopte un comportament fals şi să devină asemenea unor roboţi care execută
ordinele societăţii. Persoanele schizofrenice ar fi de fapt persoanele care nu au ascultat aceste
ordine şi s-au retras în ei pentru a se regăsi.
Valoarea şi limitele modelului umanist-existențialist
Demersul umanist-existenţialist este dificil de evaluat, în primul rând pentru că
exprimă mai degrabă o poziţie filozofică, decât una medicală. Una din trăsăturile cele mai
importante este poziţia faţă de problemele individului, ca şi încrederea în resursele acestuia
de a surmonta problemele cu care se confruntă.
Concepţia umanistă a fundamentat o orientare terapeutică centrată pe client şi pe
problemele sale actuale, care s-a dovedit a fi foarte eficientă, mai ales în situaţile de
dezadaptare sau impas existenţial. De asemenea, a influenţat dezvoltarea unor grupuri de
întâlnire, care facilitează dezvoltarea abilităţilor clientului de a se înţelege pe sine şi de a
reacţiona la nivelul întregului săi potenţial.
Pe de altă parte, o serie de critici au fost formulate, atât la adresa concepţiei teoretice,
cât şi la adresa terapiei. În ceea ce priveşte concepţia teoretică se afirmă că cele mai multe
concepte nu pot fi măsurate, în consecinţă teoria nu poate fi testată din punct de vedere
ştiinţific. De asemenea, li se reproşează umaniştilor că nu au dezvoltat o teorie
comprehensibilă a comportamentului anormal, concentrându-se asupra anxietăţii şi depresiei,
dar ignorând tulburările mai specifice şi mai grave.

BIBLIOGRAFIE

1. Ardelean M., Suciu R., Nireștean A. (2006). Tulburări din spectrul anxietății: anxietate,
obsesie, compulsive. Editura medical Callisto, București, 186 p.
2. Clinical Research Unit for Anxiety and Depression, Understanding and managing
anxiety, http://www.psychology.org.au/publications/ tip_sheets/anxiety/): consultat la
data de 10 aprilie 2021
3. Lăzărescu, M., Bărănescu, R., (2011). Psihopatologie descriptivă: semne şi sindroame în
tulburările mentale. Iaşi: Polirom, p. 108, 115.
4. Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros, pp.
56-282
5. Prof. Dr. Brenda K. Wiederhold, MBA, BCB, BCN. (2014). Cucerirea Panicii, Anxietății
şi a Fobiilor. Atingerea succesului prin realitate virtuală şi terapie cognitiv-
comportamentală. Virtual Reality Medical Center, 9565 Waples Street, Suite 200 San
Diego, CA 92121.
6. Romilă, A. (2004). Psihiatrie (ediţia a 2-a revizuită). Bucureşti: Asociaţia Psihiatrilor
Liberi din România, p. 164.
7. Wiederhold B. K., Bouchard S. (2014). Advances in Virtual Reality and Anxiety
Disorders. Springer US