Originea românilor ca grup etno-lingvistic (românofonii) este un subiect de dezbatere

istoriografică. Singura opinie apropiată de consens la ora actuală, este că ei descind din
populațiile de limbă romanică din bazinul Dunării de Jos, formate la nord de Linia
Jireček (devreme ce la sud de aceasta, domnea elenismul). Totuși și această opinie este
contestată de cercetători ca Nicolae Iorga, Theodor Capidan, P. P. Panaitescu sau Constantin
Papanace, care neagă realitatea Liniei Jireček și privesc drept zonă de formare a Poporului
român întreaga Peninsulă Balcanică și spațiul nord-dunărean până la poalele nordice ale
Carpaților și țărmurile Nistrului. Raritatea izvoarelor istorice cu privire la teritoriul respectiv
in mileniul I, contextul tulbure al perioadei migrațiilor și contextul politic al secolelor XIX și
XX când s-au înmulțit studiile despre acest subiect, au condus la teorii opuse privind
formarea poporului român. Dezbaterea privește cu precădere localizarea și dimensiunile
teritoriului de etnogeneză : la nord sau la sud de Dunăre, sau pe ambele maluri ale fluviului,
și pe o întindere mai mare decât statele actuale (cuprinzând România și state vecine) sau în
mici teritorii izolate, și, în acest caz, unde anume.
S-au postulat istoriografic mai ales în ultimele 2-3 secole origini :

 exclusiv nord-dunărene, din populația Daciei Traiane, complet romanizată în

momentul retragerii Aureliene, în această ipoteză grupurile romanice sud-
dunărene provenind din migrații pornite din Dacia ;
 exclusiv sud-dunărene, din populația Moesiei, în această ipoteză grupurile
romanice nord-dunărene provenind din migrații pornite în Evul Mediutimpuriu
din Serbia, Bulgaria sau Macedonia spre teritoriul actual al României ;
 atât nord-dunărene cât și sud-dunărene, din populația romanică de pe ambele
maluri ale fluviului, diferența între dialectele nord-dunărene și cele sud-dunărene
explicându-se în această ipoteză nu prin migrații, ci prin continuarea procesului de
romanizare la sud de Dunăre și după secolul al III-lea, acest proces fiind urmat de
unul de elenizare parțială după secolul al V-lea, pe când la nord de Dunăre, se
producea cu precădere un proces de slavizare.
Dincolo de problemele științifice reale, care merg până la controversele fundamentale dintre
istoricii școlilor de la Viena și de la Toronto, multe studii au fost motivate de controversa
politică privind întâietatea istorică a românilor în teritoriile nord-dunărene revendicate, apoi
obținute de România (îndeosebi în Transilvania, între români și maghiari), sau existența lor,
anterior slavilor, în teritoriile sud-dunărene aparținând astăzi statelor slave balcanice.
Prima mențiune certă a populațiilor romanice orientale se găsește în cronicile lui Theofilact
din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna, fratre!).
La mijlocul secolului al IX-lea, pe teritoriul României de azi este menționat poporul V.n.nd.r.
(N.nd.r.), un neam numeros, creștin, provenind din Rum. Primele mențiuni despre români sub
exonimul de vlahi (blachi) apar în cronicile bizantine din secolul al X-lea, stela
din Gothland fiind un argument destul de puternic pentru prezența lor la nord de Dunăre în
secolul al XI-lea. Secolul al XII-lea aduce atestări ale exonimului și la nord și la sud de
fluviu. 
Endonimul de români (cf. roman) este atestat pentru prima dată de scrisoarea lui Neacșu la
începutul secolului al XVI-lea dar este general acceptat ca el a fost întotdeauna folosit uzual
de aceștia ca element al limbajului comun. Există speculații cum că numele ducelui Ramunc
al vlahilor menționat din Cântecul Nibelungilor și-ar avea originiea în endonimul român.

Formarea poporului român[modificare | modificare sursă]

Poporul român s-a format așadar pe un teritoriu vast care se întindea la nordul și la sudul
Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia și Moesia. Prima sinteză a fost aceea
dintre daci și romani și stă la baza formării poporului român. A doua sinteză se produce
diferit la nordul și la sudul Dunării, în decursul mai multor secole, între populația daco-
romană și populațiile slave venite între secolele V-VII. Consecințele așezării slavilor la
Dunărea de jos sunt importante. Are loc separarea latinității din peninsula Balcanică de cea
nord-dunăreană. La sud de Dunăre, majoritatea populației romanice este înconjurată de slavi
și asimilată în cele din urmă, iar cea rămasă, devenită minoritară, păstrează la sudul munților
Balcani o limbă cu influențe slave mai mici și apropape total lipsită de împrumuturi
lexicale maghiare. La nord de Dunăre, populația romanică asimilează elementele slave și,
odată cu ele, un important lexic slav, la care se adaugă ulterior și lexicul maghiar (gând, oraș,
hotar, marfă, vamă, viclean...). Rezultatul celor două sinteze diferite a dus la formarea
poporului român la nord și sud de Dunăre și în Dobrogea, precum și a
poporului aromân/meglenoromân la sudul munților Balcani. Acest proces se presupune (în
baza unor indicatori lingvistici, între care rotacismul unora dintre cuvintele romanice) s-a
încheiat în linii mari în secolele al VIII-lea și al IX-lea.
Nicolae Iorga, în baza izvoarelor istorice studiate o viață, concluzionează în „Istoria
românilor”, publicată parțial postum, că poporul român s-a format „între  Carpații
Beschizi  și Peloponez - și de la  Marea Adriatică la Marea Neagră”. Această constatare
este făcută și de Petre P. Panaitescu, Silviu Dragomir și alții, cu formula etnografică
„românii sunt urmașii traco-ilirilor romanizați”. Preotul Dumitru Stăniloae observă că
romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin creștinarea
traco-ilirilor, proces care determina romanizarea și deschidea calea către o latinizare
adevărată și pentru cei din apropierea comunităților creștine.
Un rol important în formarea poporului român l-a avut și religia creștină. Printre primele
vestigii creștine autohtone din România (secolele IV-V) se remarcă urmele arheologice de la
Mihălășeni, județul Botoșani, care conțin rămășițele lăcașului de cult creștin, mormintele
creștine și inventarul de factură creștină din mormintele necropolei. Temelia lăcașului de cult
era din lespezi de râu și formau un dreptunghi cu laturile de 8 și 7 metri. Vestigii arheologice
asemănătoare au fost descoperite și la Nicolina - Iași, datate în aceeași epocă. [1]
Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania
ar trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc
maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea[2]

Statele medievale românești[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Statele medievale românești.

Frontul Antiotoman - principalele bătălii

În secolul al XIII-lea au fost create câteva mici formațiuni prestatale românești, urmând ca
abia în secolul XIV să se formeze voievodatele Moldovei și Țării Românești, ce aveau să
lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541,
întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești.
Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate
otomană.
Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată
în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii.
În secolul XII, Transilvania se incearca organizarea unui Principat (in 1111 este atestat in
izvoare Mercurius Princeps Ultra Silvanus supus Regatului Ungar, dar organizarea definitiva
este cea de Voievodat ( in 1176 este atestat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius
Voievod. Începând cu secolul XII și în secolul XIII regii Ungariei au colonizat în
Transilvania germani, evocați în izvoare sub numele hospites și cunoscuți sub denumirea
generică de sași.
În anul 1600, Mihai Viteazul a reușit să stăpînească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei
principate.
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac
(Habsburgic), după înfângerea turcilor. Austriecii, la rândul lor, și-au extins rapid imperiul:
În 1718 o importantă parte a Țării Românești, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul
Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei,
denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului (numită Basarabia) a
fost ocupată în 1812 de Rusia.

Renașterea națională a României[modificare | modificare sursă]

România înainte de 1878

Articol principal: Renașterea națională a României.
Ca în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus revoluția în Moldova, Țara
Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele
două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar
au fost bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat populația celor trei
principate să-și recunoască unitatea limbii și intereselor lor.
Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea
puterii otomane si ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, alegându-l
în 1859 pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Țării Românești și Moldovei, iar
apoi al Principatelor Unite.
Războiul de independență (1877-1878)[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Războiul de independență (1877-1878).

România 1878-1913

În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a

asigura sprijinul german pentru obținerea independenței. În 1877 Carol a condus forțele
armate române într-un război de independență plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al
României în 1881. 
Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat a însemnat
egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a
ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când
istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea
altor populații balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora
ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului național.

Regatul României[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Regatul României.

România interbelică (1918-1940)

Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei
părți, aspira la vest, în principal la Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și
administrative. În 1913, în cadrul celui de-al Doilea Război Balcanic, România a
anexat Cadrilaterul, aflat până atunci în posesia Bulgariei.
La declanșarea Primului Război Mondial, clasa politică –în marea ei majoritate antantofilă– a
optat pentru păstrarea neutralității, în pofida dorinței regelui Carol I de a intra în război alături
de Puterile Centrale. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei.
La sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile reprezentative
create în Transilvania, Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România
Mare.
Anii '20 au fost dominați de Partidul Național Liberal, până la moartea regelui Ferdinand și a
lui Ionel Brătianu (1927). În anii '30, mișcarea naționalistă Garda de Fier, a devenit un factor
politic major în exploatarea fricii de comunism și resentimentul pretinsei dominații străine și
mai ales evreiești asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern care să
includă membri ai acestei mișcări, Regele Carol al II-lea a instituit așa-numita „dictatură
regală”. Ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în 1940, Carol s-a văzut forțat
să aducă la putere la 4 septembrie 1940 un guvern condus de generalul Ion Antonescu,
susținut doar de legionari. Două zile mai târziu, la 6 septembrie, Carol a abdicat și a părăsit
țara, lăsându-l pe tron pe fiul său Mihai, la acel moment în vârstă de 18 ani.

România în al Doilea Război Mondial[modificare | modificare

sursă]

România 1941-1944
Articol principal: România în al Doilea Război Mondial.
În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest: în iunie 1940, după ce a
înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord și
Ținutul Herța. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din
URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord și sudul Basarabiei au fost
oferite RSS Ucraineane. 
Între 1941 și 1944, generalul Ion Antonescu conduce țara ca dictator militar (conducător). 
Prin Dictatul de la Viena, Romania este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de
nord a Transilvaniei în schimbul garanțiilor de securitate germano-italiene. De asemenea,
prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost cedat
- la insistențele lui Hitler - Bulgariei. Pentru a recupera teritoriile ocupate de URSS,
Antonescu a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial de partea Axei în iunie 1941, deși nu a
încheiat niciodată un acord scris în acest sens.
Operațiunea Barbarossa a permis recuperarea teritoriilor pierdute în dauna Uniunii Sovietice,
care n-au fost însă reintegrate României, ci puse sub guvernatorat (Guvernământul
Bucovinei, Guvernământul Basarabiei). Țara și-a alipit și regiunea dintre Nistru și Nipru,
cunoscută sub numele de Transnistria. Cucerirea Rusiei a eșuat cel târziu odată cu Bătălia de
la Stalingrad, în urma înfrângerii producându-se un recul care a dus la ocuparea unei părți a
teritoriului românesc de către Armata roșie.
La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor politice și al
unor ofițeri de rang înalt ai armatei, a răsturnat dictatura lui Antonescu și a evitat
transformarea României într-un câmp de luptă. Țara și-a întors armata împotriva germanilor,
grăbind astfel sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (după muți autori, cu circa 6 luni).
România a luptat greu în bătăliile cu germanii
din Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia, situându-se pe locul 4 în ceea ce privește
efectivele armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaților și rezultatele obținute
pentru victoria asupra Germaniei. 
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar
Bucovina de Nord, Basarabia, Ținutul Herța și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas cedate
URSS și Bulgariei. După ce a fost înființată ca parte a Uniunii Sovietice, RSS
Moldovenească a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova.

Comunismul în România și RSS

Moldovenească[modificare | modificare sursă]

România în 1967
Articole principale: Comunismul în România, Revoluția română din 1989, RSS
Moldovenească și Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991).
La 3 ani după ce trupele sovietice ocupă România (în 1947), regele Mihai I este forțat să
abdice și e proclamată Republica Populară Română, ca stat comunist.
După o perioadă de obediență, marcată de colaborarea cu guvernul sovietic în
timpul revoluției maghiare din 1956 și al diferendelor diplomatice sovieto-iugoslave, la
începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-și afirme o anumită
independență față de Uniunea Sovietică, pe fondul retragerii armatei sovietice din țară în
1958. Ceaușescu a devenit secretarul general al Partidului Comunist Român în 1965 și șef al
Statului în 1967. Denunțarea ceaușistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968 și o
relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului,
atât în vest, cât și acasă. Admirativi la început față de politica externă independentă a lui
Ceaușescu, liderii occidentali au luat treptat o atitudine din ce în ce mai fermă împotriva unui
regim care a devenit la sfârșitul anilor 1970 foarte aspru, despotic și capricios. Creșterea
economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei recesiuni
profunde, tratată printr-o austeritate dură și o represiune politică severă. 
Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce
mai cruntă în anii 1980.
După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârșitul verii lui 1989, un
protest de la mijlocul lui decembrie din Timișoara a crescut într-o revoltă populară răspândită
pe întreg teritoriul țării contra regimului ceaușist. Ion Iliescu a devenit președinte pe 22
decembrie. Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces înscenat, a fost executat
împreună cu soția sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost
ucise în luptele de stradă dintre armată și populație. O coaliție de guvernare
improvizată, Frontul Salvării Naționale (FSN), s-a instalat la putere și a proclamat restaurarea
democrației și a libertății. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante
măsuri nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea avortului și a contracepției, au fost
abrogate.

Românii după căderea comunismului în

Europa[modificare | modificare sursă]
România pluralistă[modificare | modificare sursă]
Articole principale: România începând cu 1989 și Republica Moldova după independență.
Alegerile parlamentare și prezidențiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu
Partidele Național Țărănesc și Național Liberal, Ion Iliescu, un fost activist comunist, a
câștigat 85% din voturi. FSN a primit două treimi din locurile din Parlament, și l-a numit pe
profesorul universitar Petre Roman în funcția de prim-minstru, acesta demarând reforme
pentru trecerea la o economie de piață. 
De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foști comuniști, anti-comuniștii au
protestat în Piața Universității, București începând cu luna aprilie 1990. Două luni mai târziu,
cei numiți de Iliescu „huliganii” au fost împrăștiați brutal de către minerii din Valea Jiului,
chemați de acesta. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”,
precum și sediile și casele liderilor opoziției. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârșitul
lui septembrie1991, când minerii s-au întors la București pentru a cere salarii mai mari. Un
tehnocrat, Teodor Stolojan, a fost numit în fruntea unui guvern interimar, până la venirea
alegerilor. 
O nouă Constituție democratică a fost proiectată de Parlament și adoptată după un
referendum popular. În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu a fost reconfirmat în funcția
de președinte. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR și PRM
și de la PSM, un continuator al fostului partid comunist, a fost format un guvern în
noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a
fost marcată de stoparea progresului și a reformelor necesare la acel moment, și de privatizări
pe scară redusă și însoțite de scandaluri.
Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins
in 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor
Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998,
când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD) și mai târziu de Mugur Isărescu. Mandatul lui
Constantinescu a marcat o serie de reforme, în principal în sensul accelerării privatizărilor,
reducerii subvențiilor acordate agenților economici de stat, reconstituirii dreptului de
proprietate desființat de regimul comunist (în ce privește terenurile agricole și clădirile din
orașe). Tranziția accelerată către economia de piață s-a manifestat prin închiderea mai multor
întreprinderi de stat și prin reduceri de personal la cele privatizate, șomajul crescând puternic
în anii 1997-1999, concomitent cu plata datoriei externe a României. În mandatul lui
Isărescu, o serie de măsuri economice au dus la stabilizarea monedei naționale și la începutul
unei creșteri economice sustenabile pe baza exporturilor, dar în alegerile din 2000 Partidul
Social Democrat (PSD) și Iliescu au câștigat un nou mandat de președinte, iar Adrian
Năstase a fost numit prim-ministru. 
În 2002, România a fost invitată să adere la NATO. În același an, Uniunea Europeană a
confirmat sprijinul puternic față de scopul țării de a adera în 2007. Totuși, au mai rămas de
efectuat multe reforme de restructurare a economiei, iar rapoartele Uniunii Europene au arătat
o serie de deficiențe, mai ales în ce privește independența justiției.
În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de președinte al țării, în
fruntea unei coaliții formate din PNL și PD, alături de UDMR și PUR (ulterior Partidul
Conservator), iar cu funcția de prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin
Popescu Tăriceanu, primul premier din partea Partidului Național Liberal în 67 de ani.
Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare. În aprilie 2007, Partidul Democrat a
fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniștri din
partea PNL și UDMR, a depus jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament
de Partidul Național Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum și
de Partidul Social Democrat și de fostul partener de coaliție, PC.
În 2009, Traian Băsescu a câștigat la limită un al doilea mandat în funcția de Președinte al
țării. Criza economică mondială lovește România, numeroase firme se închid sau își reduc
activitatea, în special dintre cele care activau în domeniul construcțiilor și
comerțului. guvernul condus de Emil Boc fiind obligat la rândul său să adopte măsuri
similare (concedieri, reduceri salariale și renunțare la prime) și în rândul angajaților statului,
creșterea TVA. Pentru a nu intra în incapacitate de plată, România a împrumutat 19,95 mld.
euro de la FMI, UE, Banca Mondială și BERD.
Republica Moldova independentă[modificare | modificare sursă]
Pe fondul reformelor lui Mihail Gorbaciov în URSS, în 1989 Republica Moldova cunoștea o
perioadă de renaștere culturală românească și de liberalizare politică (în contrast cu
România); limba română a devenit limbă oficială a Republicii Moldova la 31 august 1989, zi
sărbătorită de atunci ca Ziua Limbii Române, inițial doar în Republica Moldova, dar din 2010
și în România. Când însă în august 1991 o lovitură de stat a comuniștilor conservatori a
încercat să-l înlăture la Moscova de la putere pe Gorbaciov, statele componente ale URSS și-
au declarat independența. Republica Moldova a făcut acest lucru la 27 august 1991, dar
situația în țară era una conflictuală. Comuniștii conservatori ce au păstrat puterea în teritoriile
de la stânga Nistrului cereau insistent încă din perioada sovietică separarea de RSS
Moldovenească, iar după proclamarea independenței Moldovei, au declarat
independența teritoriului controlat de ei. Conflictul violent ce a urmat în 1992, în care s-a
implicat și Armata a 14-a rusă staționată pe teritoriul statului autoproclamat nu a dus la
preluarea controlului asupra întregii țări de către Chișinău, dar nici la recunoașterea
independenței regimului transnistrean. Susținută de Rusia (care însă nici ea nu i-a recunoscut
independența), Transnistria a rămas o zonă neintegrată în Republica Moldova, condusă de
aceiași lideri conservatori timp de 20 de ani.
Între timp, guvernul de la Chișinău a adoptat simbolurile naționale ale noului stat, steagul și
stema fiind asemănătoare cu simbolurile celuilalt stat locuit majoritar de români, dar la
referendumul din 1994 majoritatea cetățenilor s-au pronunțat împotriva unirii cu România, iar
Constituția a ajuns să stipuleze că limba oficială este cea moldovenească, concept apărut în
epoca stalinistă a Republicii Autonome Moldovenești interbelice.
În 2000 a venit la putere un guvern al Partidului Comunist (PCRM), care a adoptat o poziție
de pronunțată adversitate față de România, neapropiind însă Republica Moldova de alte state
și nerezolvând nici problema transnistreană. După protestele din aprilie 2009, care au relevat
o fraudă electorală prin care PCRM încerca să se mențină la putere, o coaliție a forțelor pro-
occidentale au preluat puterea și au dus țara spre o apropiere de Uniunea Europeană,
exprimând dorința de aderare la această organizație și, concomitent, îmbunătățind relațiile cu
România, înghețate în timpul guvernelor PCRM.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Portal România 

 România
 Istoria creștinismului în România
 Istoria Dobrogei
 Lista domnilor Țării Românești (până în 1859)
 Lista domnilor Moldovei (până în 1859)
 Regii României (1859 - 1947)
 Reginele României (1859 - 1947)
 Președinții României (din 1947)
 Premierii României (din 1862)

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Octavian-Liviu Șovan, Zorile creștinismului în nord-estul Moldovei-repere arheologice, Revista
Forum cultural, Anul V, nr.4, decembrie 2005 (19)
2. ^ Lucien Musset. — Les invasions. Le second assaut contre l'Europe chrétienne (VIIe-XI siècles),
Presses Univ. France, 1965, p.195

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Nicolae Iorga, Istoria românilor, Ediția I, 1936-1939
 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1888-1893
 Ioan-Aurel Pop, Historia Honesta Misio, în: Cristian Colceriu, Elite Clujene
Contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. I Academia Romana, CST,
Editura Clear Vison, Cluj-Napoca, 2009, p. 802- 833
 Academia Română, „Istoria românilor”, 4 vol., Editura Enciclopedică, București
2001.
 Ion Bulei, „Scurtă istorie a romanilor”, Editura Meronia, 1996
 Ion Turcanu, Istoria românilor (cu o privire mai largă asupra culturii), Brăila,
2007

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Jakó Zsigmond, Paleografie, istoriografie, medievistica transilvana, în: Cristian
Colceriu, Elite Clujene Contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. I
Academia Romana, CST, Editura Clear Vison, Cluj-Napoca, 2009, p. 415- 432
Vezi și: Wikipedia:Resurse/Istoria românilor.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 ro   Despre începuturile neamului românesc
 ro   Carti despre Istoria Românilor
 Maraton Descoperă: Descoperă istoria românilor, 19 decembrie 2009, Descoperă
 Top 10 – Cele mai mari bătălii ale românilor, 8 decembrie 2009, Descoperă
Multimedia

 Reconstituire 3d ideala a unei asezari dacice; Unip; judetul Timis

Categorie: 
 Istoria românilor