Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
istoriografică. Singura opinie apropiată de consens la ora actuală, este că ei descind din
populațiile de limbă romanică din bazinul Dunării de Jos, formate la nord de Linia
Jireček (devreme ce la sud de aceasta, domnea elenismul). Totuși și această opinie este
contestată de cercetători ca Nicolae Iorga, Theodor Capidan, P. P. Panaitescu sau Constantin
Papanace, care neagă realitatea Liniei Jireček și privesc drept zonă de formare a Poporului
român întreaga Peninsulă Balcanică și spațiul nord-dunărean până la poalele nordice ale
Carpaților și țărmurile Nistrului. Raritatea izvoarelor istorice cu privire la teritoriul respectiv
in mileniul I, contextul tulbure al perioadei migrațiilor și contextul politic al secolelor XIX și
XX când s-au înmulțit studiile despre acest subiect, au condus la teorii opuse privind
formarea poporului român. Dezbaterea privește cu precădere localizarea și dimensiunile
teritoriului de etnogeneză : la nord sau la sud de Dunăre, sau pe ambele maluri ale fluviului,
și pe o întindere mai mare decât statele actuale (cuprinzând România și state vecine) sau în
mici teritorii izolate, și, în acest caz, unde anume.
S-au postulat istoriografic mai ales în ultimele 2-3 secole origini :
România 1878-1913
Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei
părți, aspira la vest, în principal la Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și
administrative. În 1913, în cadrul celui de-al Doilea Război Balcanic, România a
anexat Cadrilaterul, aflat până atunci în posesia Bulgariei.
La declanșarea Primului Război Mondial, clasa politică –în marea ei majoritate antantofilă– a
optat pentru păstrarea neutralității, în pofida dorinței regelui Carol I de a intra în război alături
de Puterile Centrale. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei.
La sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile reprezentative
create în Transilvania, Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România
Mare.
Anii '20 au fost dominați de Partidul Național Liberal, până la moartea regelui Ferdinand și a
lui Ionel Brătianu (1927). În anii '30, mișcarea naționalistă Garda de Fier, a devenit un factor
politic major în exploatarea fricii de comunism și resentimentul pretinsei dominații străine și
mai ales evreiești asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern care să
includă membri ai acestei mișcări, Regele Carol al II-lea a instituit așa-numita „dictatură
regală”. Ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în 1940, Carol s-a văzut forțat
să aducă la putere la 4 septembrie 1940 un guvern condus de generalul Ion Antonescu,
susținut doar de legionari. Două zile mai târziu, la 6 septembrie, Carol a abdicat și a părăsit
țara, lăsându-l pe tron pe fiul său Mihai, la acel moment în vârstă de 18 ani.
România 1941-1944
Articol principal: România în al Doilea Război Mondial.
În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest: în iunie 1940, după ce a
înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord și
Ținutul Herța. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din
URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord și sudul Basarabiei au fost
oferite RSS Ucraineane.
Între 1941 și 1944, generalul Ion Antonescu conduce țara ca dictator militar (conducător).
Prin Dictatul de la Viena, Romania este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de
nord a Transilvaniei în schimbul garanțiilor de securitate germano-italiene. De asemenea,
prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost cedat
- la insistențele lui Hitler - Bulgariei. Pentru a recupera teritoriile ocupate de URSS,
Antonescu a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial de partea Axei în iunie 1941, deși nu a
încheiat niciodată un acord scris în acest sens.
Operațiunea Barbarossa a permis recuperarea teritoriilor pierdute în dauna Uniunii Sovietice,
care n-au fost însă reintegrate României, ci puse sub guvernatorat (Guvernământul
Bucovinei, Guvernământul Basarabiei). Țara și-a alipit și regiunea dintre Nistru și Nipru,
cunoscută sub numele de Transnistria. Cucerirea Rusiei a eșuat cel târziu odată cu Bătălia de
la Stalingrad, în urma înfrângerii producându-se un recul care a dus la ocuparea unei părți a
teritoriului românesc de către Armata roșie.
La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor politice și al
unor ofițeri de rang înalt ai armatei, a răsturnat dictatura lui Antonescu și a evitat
transformarea României într-un câmp de luptă. Țara și-a întors armata împotriva germanilor,
grăbind astfel sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (după muți autori, cu circa 6 luni).
România a luptat greu în bătăliile cu germanii
din Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia, situându-se pe locul 4 în ceea ce privește
efectivele armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaților și rezultatele obținute
pentru victoria asupra Germaniei.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar
Bucovina de Nord, Basarabia, Ținutul Herța și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas cedate
URSS și Bulgariei. După ce a fost înființată ca parte a Uniunii Sovietice, RSS
Moldovenească a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova.
România în 1967
Articole principale: Comunismul în România, Revoluția română din 1989, RSS
Moldovenească și Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991).
La 3 ani după ce trupele sovietice ocupă România (în 1947), regele Mihai I este forțat să
abdice și e proclamată Republica Populară Română, ca stat comunist.
După o perioadă de obediență, marcată de colaborarea cu guvernul sovietic în
timpul revoluției maghiare din 1956 și al diferendelor diplomatice sovieto-iugoslave, la
începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-și afirme o anumită
independență față de Uniunea Sovietică, pe fondul retragerii armatei sovietice din țară în
1958. Ceaușescu a devenit secretarul general al Partidului Comunist Român în 1965 și șef al
Statului în 1967. Denunțarea ceaușistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968 și o
relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului,
atât în vest, cât și acasă. Admirativi la început față de politica externă independentă a lui
Ceaușescu, liderii occidentali au luat treptat o atitudine din ce în ce mai fermă împotriva unui
regim care a devenit la sfârșitul anilor 1970 foarte aspru, despotic și capricios. Creșterea
economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei recesiuni
profunde, tratată printr-o austeritate dură și o represiune politică severă.
Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce
mai cruntă în anii 1980.
După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârșitul verii lui 1989, un
protest de la mijlocul lui decembrie din Timișoara a crescut într-o revoltă populară răspândită
pe întreg teritoriul țării contra regimului ceaușist. Ion Iliescu a devenit președinte pe 22
decembrie. Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces înscenat, a fost executat
împreună cu soția sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost
ucise în luptele de stradă dintre armată și populație. O coaliție de guvernare
improvizată, Frontul Salvării Naționale (FSN), s-a instalat la putere și a proclamat restaurarea
democrației și a libertății. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante
măsuri nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea avortului și a contracepției, au fost
abrogate.
România
Istoria creștinismului în România
Istoria Dobrogei
Lista domnilor Țării Românești (până în 1859)
Lista domnilor Moldovei (până în 1859)
Regii României (1859 - 1947)
Reginele României (1859 - 1947)
Președinții României (din 1947)
Premierii României (din 1862)
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Octavian-Liviu Șovan, Zorile creștinismului în nord-estul Moldovei-repere arheologice, Revista
Forum cultural, Anul V, nr.4, decembrie 2005 (19)
2. ^ Lucien Musset. — Les invasions. Le second assaut contre l'Europe chrétienne (VIIe-XI siècles),
Presses Univ. France, 1965, p.195
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
Nicolae Iorga, Istoria românilor, Ediția I, 1936-1939
Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1888-1893
Ioan-Aurel Pop, Historia Honesta Misio, în: Cristian Colceriu, Elite Clujene
Contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. I Academia Romana, CST,
Editura Clear Vison, Cluj-Napoca, 2009, p. 802- 833
Academia Română, „Istoria românilor”, 4 vol., Editura Enciclopedică, București
2001.
Ion Bulei, „Scurtă istorie a romanilor”, Editura Meronia, 1996
Ion Turcanu, Istoria românilor (cu o privire mai largă asupra culturii), Brăila,
2007