Curiozitati despre Mihai Eminescu

1. A scris poezii până în ultimele clipe ale vieţii În ciuda problemelor sale de sănătate, Mihai Eminescu a
scris poezii până în momentul morţii. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat
de admiratorii săi. Într-unul dintre buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale
poezii: Viaţa si Stele în cer

2. A murit într-un halat ponosit, încuiat într-un salon  Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se
stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul
Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic
de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar
un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte:
”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

3. Muza din spatele poeziei "Pe lângă plopii fără soţ" În vremea în care Eminescu a scris poezia "Pe lângă
plopii fără soţ", era indragostit de Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verisoara
lui Caragiale. Prietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada Mercur nr.1, unde se ţineau seratele
literare. Acolo a cunoscut-o Eminescu şi s-a îndrăgostit de ea. Cleopatra avea casă pe strada Cometa nr.l6,
o stradă cu plopi, pe care Eminescu i-a numarat şi a observat ca îi da un număr fără soţ.

4. Îşi speria tatăl cu şerpi În copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obişnuia să îşi sperie tatăl
într-un mod bizar. Mergea în pădure să prindă serpi şi-i punea de vii în apropierea casei sale. Apoi îşi
chema tatăl să vada "ce pasăre a prins" şi stătea deoparte râzând când bărbatul dădea cu ochii de reptile.

5. A urât matematica Mihai Eminescu nu a suportat niciodată matematica, fiind o materie cu care nu se
împăca deloc. “N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că
nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam
învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe
faţa pamantului”, se enţionează în “Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Calinescu. 

6. Pasionat de fotbal şi înot Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Eminescu a fost fotbalul.
Cunoscuţii poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea.
Fotbalul l-ar fi deprins de la Aron Pumnul profesorul său din perioada adolescenţei când era elev la
Cernăuţi. Cu toate acestea, sportul la care se spune cu siguranţă că Eminescu excela era înotul. Poetul era
un foarte bun înotător, capabil chiar de mişcări acrobatice şi trucuri în apă. Şi-a făcut ucenicia de înotător
scăldându-se în bălţile cu stuf de la Ipoteşti încă din fragedă copilărie. A continuat să înoate şi la Cernăuţi
unde, spune Călinescu, şi-a făcut o formă fizică de invidiat.

7. A vrut să se călugărească  Pe 23 iunie Eminescu a cerut lui Maiorescu să intre la o mănăstire din
Bucureşti şi să fie acceptat în rândurile călugărilor. ” Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată
lumea”, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” la
sanatoriu, Eminescu a dat semnalul călugăririi. Dar ce notează Maiorescu? „Foarte excitat, sentiment al
personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scria eminescologul Theodor
Codreanu în lucrarea sa ”Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se
călugărească, nu ştie însă nimeni.

8. Citea cu voce tare Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba
prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl
întrerupea. ”Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca.
Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să
mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de
afecţiunile lui şi-l terorizez”, scria Ioan Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau. În
opinia sa, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.

9. Se încuia în cameră, zile şi nopţi întregi, ca să citească În zilele şi nopţile în care Eminescu se încuia în
cameră pentru a citi, nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor
gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare
păcat al geniului distrus timpuriu. ”Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici
să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseala, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se
jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau
ţepii ei, lua biceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete
pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea
şi iar se simţea bine”, mai povestea Slavici despre prietenul Eminescu.

10. Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!” Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se
numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se
întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest
salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau
ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!».
11.Juca sah. Cu o minte extrem de agera, Mihai Eminescu s-a orientat și către sportul minții. În 1884,
poetul se afla în Spitalul Sf. Spiridon din Iași. „Era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burla, Humpel și,
îndeosebi, jucau șah”, povestește George Călinescu în „Viața lui Eminescu”.

12. În perioada 1874-1875, poetul predă limba germană la Institutul academic din Iaşi. Deşi era un
profesor corect, exigent de fel, elevii la scurt timp au făcut grevă împotriva sa fiind dat jos din funcţie.

13. Era un adevarat cuceritor. Stia cum sa le “ ameteasca” pe femei. Le vorbea dulce, le facea
complimente si conversa cu ele intotdeauna protrivit personalitatii fiecareia. Castiga usor simpatia
damelor.

14. Suferea de o boala psihica: sindorm bipolar.

15. Era un fumator inrait. S a dus vestea ca era si bautor. Paradoxal, pentru cei care si au format imaginea
aceasta cu Eminescu, poetul nu era un bautor inrait. Bea putin chiar. Dar ii placea in schimbsa piarda
noptile sis a fumeze. Fuma enorm.

16. Veronica Micle s a sinucis la 50 de zile dupa moartea lui Eminescu.

17. Eminescu si Veronica au avut impreuna un copil care s a nascut mort in 1879.

18. Cea mai cunoscut fotografie cu Eminescu a fost realizata in 1869 in Piata Sf. Wenceslas din Praga,
pec and poetul avea 19 ani.

19. Primii fiori ai dragostei ii traieste la Ipotesti , indragostindu se de o fata care a murit de tanara. Peste
ani poetul isi adduce aminte cu regret scriind :” Surasul ei sfielnic si ochiul ei cuminte/Sunt duse fara
urme de pe acest pamant/S a stins”

20. Cunostea mai multe limbi : greaca, Latina, italiana, franceza, spaniola, turca, albaneza, germana si
sarba.
 Dorinţa

De Mihai Eminescu

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Poezia Dorinta a fost publicata la 1 septembrie 1876 in Convorbiri literare alaturi de “Craiasa din povesti”
, “Melancolie” si “Lacul”.

Titlul poeziei ne sugereaza o iluzie, o stare de visare sau de aspiratie poetului. Cred ca este o
poezie definitorie pentru viuziunea lui Mihai Eminescu asupra iubirii si a naturii. Prin versuri , poetul ne
prezinta o idila clasica, un vis intens de dragoste. Poetul aspira spre o iubire infinita si ideala desfasurata
in natura. Gesturile celor doi indragostiti se impletesc cursiv, sugerand o intelegere si o armonie deplina.
Nimic nu i poate tulbura pe cei doi. Cele 6 strofe par a fi mici tablouri inlantuite, : o chemare in codru, o
imagine a asteptarii, alta a intalnirii imaginare, jocul gesturilor de tandrete, apoi somnul si visul in accord
cu miscarea naturii. Se observa o comuniune om-natura care este prezenta in foarte multe poezii
eminesciene.

In prima strofa este descris cadrul in care va avea loc intalnirea. In cea de a doua strofa este
prezentata intalnirea imaginara dintre cei doi indragostiti. In cea de a treia strofa natura si iubirea sunt
prezente concomitant, ele fiind magice pentru indragostiti. Cea de a patra strofa prezinta momentul
maxim de fericire. In ultimele doua strofe cei doi dispar usor , lasand loc descrierii naturii.

Aceasta poezie , foarte sensibila si trista cumva subliniaza eternitatea naturii comparativ cu
efemeritatea omului.

Prietenia dintre Eminescu si Creanga

Prietenia dintre Mihai Eminescu si Ion Creanga se pare ca a fost una deosebita, asa cum
povestesc cei care i au cunoscut.

S au intalnit in anul 1875 si isi spuneau frateste “badita Mihai” si “badita Ion” si o perioada au
fost nedespartiti. Lui Creanga ii placea de Eminescu datorita vastei culturi academică, de cunoasterea
filosofiei și a unor limbi străine, de cărțile vechi citite. Eminescu la randul lui il place ape Creanga
pentru simplitatea de care dadea dovada, de inteligenta și talentul pe care il avea din naștere din belșug.
Era tipul românului simplu, natural, nefalsificat și neinfluențat de cultura occidentală sau de vreun scriitor
străin sau român. In timp ce Ion Creanga era un om corpolent, cu ochii patrunzatori , deosebit de vioi, cu
barba si cu vorba plina de haz, talc si intelesuri, Mihai Eminescu era la polul opus subtire, smead la fata,
cu par negru si ochi mari si melancolici, mai tacut si mai trist ca prezenta. Mihai Eminescu a fost cel care
l a indemnat pe Creanga sa si astearna povestile pe hartie . Când Eminescu este destituit din funcţia de
revizor, cel care îi sare în ajutor este Creangă, care-l găzduieşte în bojdeuca sa din Ţicău. Amândoi vor
petrece toamna şi iarna, Eminescu „cizelându-şi versurile, redeşteptând trecutul şi trezind la viaţă nouă
limba veche şi înteleaptă a cronicarilor”. În schimb, Creangă va termina „Moş Nechifor Coţcarul”.
Potrivit biografilor celor doi scriitori, în bojdeuca din Țicău, s-au petrecut cele mai fericite zile ale
amândurora. S-au despărţit cu greu, dat fiind faptul că Eminescu a fost numit redactor la ziarul „Timpul”.

Aflând din presă despre îmbolnăvirea lui Eminescu, Ion Creangă a avut prima criză de epilepsie în clasă.
Eminescu a mai venit la bojdeuca din Țicău de câteva ori, dar cu totul schimbat.
15 iunie 1889 avea să fie cea mai dureroasă zi. Auzind din ziare de moartea lui Eminescu, boala lui
Creangă se agravează. Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la ,,Junimea”, uitat de toți, Ion
Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou.

Prietenia reprezinta o parte importanta din viata oricarui om. Sunt acei oameni care te sustin
neconditionat, sunt acei oameni pe care stii ca poti conta in orice situatie, iar Eminescu si Creanga au
impartasit o astfel de prietenie.