ZONA MEDITERANEANĂ

Marea Mediterană este cuprinsă între Europa Centrală, Asia Occidentală şi Africa de Nord,
cu 2,5 milioane de km² şi aproximativ 3.860 km lungime E–V şi o lăţime de 1.600 km N–S.
Regiunea mediteraneană ocupă teritoriile din
jurul Mării Mediterane (inclusiv insulele Baleare,
Sardinia, Corsica, Sicilia, Creta, Cipru), cuprinzând
ținuturile Europei Sudice, Peninsula Anatolia, ţărmul
mediteranean al Arabiei, nordul Africii până la limita
Saharei.
Fig.1. Zona mediteraneană (sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Climă_mediteraneană)
Vegetația este influențată și determinată de climatul mediteranean care se caracterizează prin
veri secetoase, cu temperaturi ridicate şi ierni blânde şi ploioase, cu precipitații medii de 500-1000
mm. Atât temperatura, cât şi umiditatea variază în suprafaţă şi altitudine, creându-se astfel zone şi
etaje de vegetaţie. De asemenea, relieful influențează vegetația prin expoziția versanților şi prin
faptul că se pot produce inversiuni de vegetaţie, când în văile umbrite şi răcoroase coboară
elementele de vegetaţie ce suportă aceste condiţii, iar pe versanţii luminoşi urcă flora iubitoare de
căldură. Totodată solul, prin proprietățile de fertilitate oferită condiții prielnice dezvoltării vegetației.
Fizionomia ecosistemului mediteranean este caracterizată de existența pădurilor și
tufărișurilor xerofile subtropicale cu frunze dure și mate. Vegetația este veșnic verde. Pădurea este
rară, are o înălțime de circa 10 metri și arborii sunt adaptați la secetă având frunze mici și lucioase,
tulpini groase, rădăcini adânci și coroana sub formă de umbrelă. Speciile de arbori sunt mai puțin
numeroase, în schimb sunt frecvente tufișurile de subarbuști și arbuști, plantele ierboase, geofite sau
anuale, adaptate la condițiile ecologice de aici. Focul este un lucru obișnuit prin părțile cu păduri
mediteraneene. Tufișurile își formează crengi cu muguri după foc, astfel ele pot să se regenereze mai
repede decât alte plante. Multe specii aflate în această zonă cu păduri sunt rezistente la foc precum
stejarul de plută. Altele sunt dependente de foc deoarece își împrăștie semințele sau germinează doar
după incendiu.
Caracterul adaptativ al plantelor din această zonă se evidențiază printr-un xerofilism
accentuat (adaptare la un climat foarte arid) este exprimat prin modificări aduse frunzei și anume:
țesut mecanic dezvoltat; așezare oblică față de razele soarelui pentru ca suprafața de reflexie să fie
mai mare și în același timp perioada de radiere să fie mai scurtă; formarea țepilor; reducerea

1
dimensiunilor (ca urmare tulpinile devin verzi și îndeplinesc funcția frunzelor, adică o parte din
celulele lor efectuează procesul de fotosinteză; se formează astfel niște plante aparte cu tulpini aspre
în forma de vergea); copacii au coaja groasă și frunzele mici și cerate pentru a rezista la uscăciune
(acest lucru se datorează capacității plantelor de a-și închide porii prin care vaporii de apă pot să iasă;
după sezonul de secetă plantele își reiau activitatea de fotosinteză).
Pădurile mediteraneene boreale sunt alcătuite din arbori semipervirescenţi și arbori cu frunze
căzătoare. În cadrul acestui biom se deosebesc mai multe tipuri de ecosisteme, unele de pădure
xerofilă, altele de tufărișuri xerofile. Dintre arborii
semipervirescenţi predominant este stejarul veşnic verde
mediteranean. Acesta ocupă o suprafață vastă în jurul
Mării Mediterane, ajungând până în Sudul Franței și Asia
Mică. Este de o mare plasticitate ecologică, dezvoltându-
se pe orice fel de sol, fiind însă exigent față de lumină.
Fig.2. Stejar veşnic verde mediteranean (sursa:
http://www.alamy.com/stock-photo/italy-quercus-ilex.html)
Pădurile din jurul Mării Mediterane, care cuprind diverse specii de stejar, vegetează pe
versanții munților până la înălțimea de 1300 m, învecinându-se cu pădurile de cedri, de la altitudini
mai mari. Această specie este diferită în funcție de substrat, de ariditatea climatului și de regiunea la
care se face referire: stejarul de stâncă (ocupă versanții arizi până la 800-900 m altitudine), stejarul
de plută (vegetează într-un climat mai puțin arid, crește și în amestec cu pinul marin), măslinul
sălbatic și roșcovul vegetează în regiunile mai calde, limita lor nordică de cultură corespunzând, de
fapt, extinderii zonei climatului umed, și specii de pini pe câmpii și coastele mediteraneene.
Arborii sunt în general distanțați, comportând un strat în care frecvent se întâlnește: fisticul,
laurul, apoi, cimbrul, micul stejar de cârmâz, rozmarinul, iarba neagră, ienupărul etc.
În stratul subarborilor se întâlnesc diverse specii de pini: Pinul de Alep, care poate constitui
păduri secundare, când se substituie pădurii de stejar verde, distrus de foc, Pinul maritim, care ocupă
țărmurile Mării Mediterane occidentale, celebrul Cedru de Liban cu largă răspândire în Terțiar,
având astăzi un areal discontinuu, putând fi întâlnit numai în Liban, în Sudul Turciei și în Munții
Atlas sau cultivat în parcuri.
Pădurile inițiale din zona mediteraneană au fost în mare parte defrișate și înlocuite cu forme
secundare cu aspect foarte variat, o vegetație de tufișuri dese. Aceste formațiuni antropice au primit
denumiri diferite care s-au păstrat în literatura biogeografică și anume: maquis (Corsica), garriga
(Franța), frigana (Grecia), tomilare (Spania) ş.a.

2
 Maquis-ul, denumire corsicană, este răspândit în Corsica și pe tot țărmul nordic al
Mediteranei până la 400 m altitudine. Nu este altceva decât o
pădure degradată situată pe soluri bogate în siliciu, care se
prezintă ca o formațiune de arbuști și tufișuri care nu lasă să se
vadă solul între ei și așa de strânși unii de alții că nu te lasă să
treci nici cu piciorul. În componența sa floristică intră laurul
nobil, măslinul sălbatic, mirtul, printre care apare uneori
stingher stejarul de plută.
Fig.3. Maquis (sursa: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Maquis_Balagne.jpg)
Garriga este alcătuită din tufișuri mici situate pe roci
calcaroase și marnoase, dezvoltate îndeosebi în sudul Franței.
Speciile dominante sunt cele ale stejarului de cârmâz,
rozmarinului și drobului. Tot aici apare palmierul pitic,
singurul reprezentant din familia palmierilor care populează
aceste latitudini în stare sălbatică.
Fig.4. Garriga (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Garigă)
Frigana este regăsită în Grecia, Creta, țărmul Asiei Mici şi este formată din asociații de
arbuști cu țepi. Tomilarele (denumire spaniolă) sunt de fapt asociațiile de arbuști cu înălțime mijlocie
în care predomină specii din familia labiatelor cum ar fi rozmarinul, levănțica sau cimbrul.
În întreaga zonă a formațiunilor mediteraneene au fost adaptate plante de cultură cum ar fi
citricele și măslinul, care ocupă spații din ce în ce mai mari în detrimentul asociațiilor vegetale
primare sau secundare ce au existat aici.
Biodiversitatea faunistică din zona bazinului mediteranean prezintă adaptări specifice ale
speciilor, determinate de temperaturile ridicate şi lipsa apei. Astfel, unele îşi desfășoară activitatea în
timpul nopții, în timp ce altele prezintă o rezistenţă ridicată la căldură şi îşi caută hrana în timpul
zilei. Fauna pădurilor și tufișurilor xerofile cu frunze dure și mate din regiunea mediteraneană este
activă primăvara, fiind dominată de rozătoare, păsări, șoareci, șerpi,broaște-țestoase și insecte.
Regiunea mediteraneană este căminul a mai mult de 220 se specii terestre de animale, din
care 25 sunt endemice a acestei zone. Printre speciile notabile sunt focile mediteraneene, dintre care
doar 400 de indivizi au rămas în sălbăticie, magotul, singura specie de maimuță care trăiește în
Europa, în zona strâmtorii Gibraltar. Mamifere endemice regiunii mediteraneene sunt printre caprine:
muflonul, căpriorul, capra ibex.

3
 Un total de aproape 500 de specii de păsări sunt regăsite în bazinul mediteranean, și mult mai
multe care migrează prin regiune, traversând Marea Mediterană prin Gibraltar, Sicilia, Insulele
Baleare, Corsica, Sardinia, Creta și Cipru. În jur de 25
dintre aceste specii sunt endemice și mai multe dintre
acestea sunt pe cale de dispariție incluzând vulturul
imperial spaniol prin numărul de 350 indivizi maturi şi
ciocârlia de pe insula Raso. Distrugerea și degradarea
Mediteranei amenință și specia pelicanului dalmațian
care trăiește în partea estică a bazinului mediteranean.
Fig.5. Vulturul imperial spaniol
(sursa: http://www.arkive.org/spanish-imperial-eagle/aquila-adalberti/image-G14004.html)
Există mai mult de 225 de specii de reptile în zona mediteraneană, aproape 80 fiind
endemice, caracterizate prin faptul că sunt mici cu cozi lungi şi 80 de specii de amfibieni. Dintre
acestea menționăm broasca țestoasă de uscat, salamandra, vipera cu corn ş.a.
Bazinul Marii Mediterane este considerat leagănul civilizației europene, cea mai veche arie
de locuire din Europa, prin urmare şi prima regiune afectată de poluare din Europa. Cu toate că
Marea Mediterană reprezintă doar 1% din oceanul Planetar, 6% din speciile marine existente sunt
prezente în acest bazin. Peisajul din jurul Mării Mediterane este unul dintre cele mai transformate
antropic de pe întreaga planetă, având repercusiuni în alcătuirea şi structura mediului natural. S-au
înregistrat tăieri abuzive de păduri, însoțite de accelerarea proceselor de eroziune ce au dus la
degradarea solurilor. Aspectul general al coastelor Mediteranei au fost modificate prin realizarea de
canale, prin adâncirea șanțului de navigare în porturi sau construirea de diguri. Din acest punct de
vedere, Mediterana este cea mai intens tranzitata şi totodată cea mai poluată mare. Din suprafața
totală a bazinului mediteranean de 2.085.292 km pătrați, se pare ca doar 98.000 km pătrați au rămas
neatinși de activitatea umană.
Putem vorbi însă şi de cazuri fericite, în care regiuni ale bazinului mediteranean, deși atrag
mulți turiști prin frumusețile sale, au reușit să îşi conserve într-o mare măsură elementele de
biodiversitate. Într-o astfel de situație se încadrează şi Menorca, a doua insulă ca mărime din celebrul
arhipelag Baleare, care datorită biodiversității sale importante a fost declarată de cutre UNESCO
rezervație a biosferei. Turismul îşi croiește cale din ce în ce mai vizibil şi aici, însă cu toate acestea,
50% din insulă este alcătuită din natură virgină, pe care localnicii, în preponderenţă agricultori,
încearcă să o conserve.

4
 Menorca este un loc liniștit, cu
superbe plaje şi locuri stâncoase, uimind în
special prin colorit. Datorită umidității
ridicate, se întâlnește o vegetație luxuriantă,
aşa încât întreaga insulă este cunoscută pentru
pajiștile verzi, casele albe din piatră, marea de
azur şi soarele auriu. Fig.6. Menorca (sursa:
http://greentravelerguides.com/menorca-
a-natural-paradise-in-the-spanish-mediterranean/)
Specifice sunt lanurile de grâne, păşunile pline de vaci şi cai. De asemenea, sunt condiții
propice dezvoltării ienuperilor, măslinilor şi mulți alți arbuști. Aici cresc totodată, o mulțime de
plante medicinale, cum ar fi mușețelul de Menorca şi îşi au casa numeroase specii de păsări.
În prezent, insula adăpostește 19 zone importante din punct de vedere a biodiversității, areale
protejate la cel mai înalt grad.
Poluarea în Marea Mediterană - o problemă mai mare decât Mediterană ?!

BIBLIOGRAFIE:
1. https://www.scribd.com/document/273236705/Biodiversitatea-regiunii-mediteraneene
2. https://www.scribd.com/document/54264860/Flora-%C5%9Fi-fauna-din-Mediterana
3. https://www.scribd.com/document/57463649/Vegetatia-mediteraneana
4. https://www.scribd.com/document/45091125/tea-Florei-Si-Faunei-Din-Regiunile-Mediteraneene2
5. https://www.scribd.com/document/361406450/Biodiversitatea-regiunii-mediteraneene
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Climă_mediteraneană
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Zona_mediteraneană
8. http://www.alamy.com/stock-photo/italy-quercus-ilex.html
9. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Maquis_Balagne.jpg
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Garigă
11. http://www.arkive.org/spanish-imperial-eagle/aquila-adalberti/image-G14004.html
12. http://www.scritub.com/geografie/ecologie/poluarea-in-marea-mediterana-o64683.php