Prelegerea 2

Configurarea noii ordini mondiale la finele Primul Război Mondial: război și

pace

Constituirea noii ordini mondiale după Primul Război Mondial

Sfârșitul Marelui Război, odată cu semnarea armistițiului de la Compiègne, la data
de 11 noiembrie 1918, deschidea ora bilanțului pentru ceea ce, pe bună dreptate, putea fi
considerată cea mai mare dramă mondială a epocii moderne: mai mult de 9 milioane de morți
și alte milioane de răniți, invalizi, orfani, văduve de război.

Morți Răniți Total

Antanta 5.421.000 7.025.487 17.292.863
Puterile Centrale 4.029.000 8.379.418 15.486.963
Total 9.450.000 15.404.905 32.779.826*
*Include și prizonierii de război
Tabel 1: victimele Primului Război Mondial (cf. Colin S. Gray, War, Peace and
International Relations : An Introduction to Strategic History, Routledge, London, 2007, p.
83)

Milioane de combatanți afectați de trauma prin care trecuseră și care numai cu greu
puteau să se reintegreze pe piața muncii. În fine, pericolul revoluției bolșevice și al replicilor
venite din partea radicalilor de dreapta plutea deasupra Europei. De altfel, un lucru era
evident: în cadrul acestei conflagrații, Europa plătise prețul cel mai ridicat, declinul său
devenind acum vizibil. Marile Puteri din afara Europei, în primul rând Statele Unite, au
profitat din plin de declinul Europei pentru a-și extinde piețele de desfacere, mai cu seamă
în Asia, a-și mări producția industrială și comercială și a deveni creditori ai Europei.
Diplomația, la rândul ei, era menită să sufere o transformare profundă, rândurile sale,
rezervate până atunci aristocrației, deschizându-se unor noi categorii sociale, provenind mai
ales din sânul burgheziei și a claselor mijlocii și chiar ale proletariatului, dacă avem în
vedere, de exemplu, Rusia Sovietică.
Ca punct de reper propunem să ne raportăm, în primă instanță, la cele 14 puncte ale
președintelui american Woodrow Wilson, expuse la data de 8 ianuarie 1918, care au devenit
fundamentul abordării liberale în relațiile internaționale (la acestea se va raporta, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial urmașul său, Franklin Delano Roosevelt. Primul dintre
acestea promitea că „nu vor mai exista acorduri internaționale private de niciun fel, ci doar
convenții de pace publice, încheiate deschis”. Această promisiune amintește, de altfel, de
denunțarea de către Vladimir Lenin, în Rusia, a tratatelor secrete și a consecințelor acestora.
Punctul al doilea vorbește de o navigație liberă, principiu, de altfel, pe deplin compatibil cu
interesele unuia dintre cei mai mari producători și exportatori, așa cum deveniseră Statele
Unite. Punctul următor promova îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice
și restabilirea unor condiții egale pentru comerțul internațional. Toate aceste trei puncte
făceau parte din segmentul din discursul lui Wilson îndreptat împotriva înțelegerilor separate
dintre state. Segmentul următor avea în vedere reducerea arsenalelor militare. Punctul al

1
patrulea chema direct la o asemenea diminuare a armamentelor la nivelul cel mai de jos
posibil care garanta totuși securitatea statelor. Următorul punct, care va genera aprehensiuni
nu numai în Germania, dar și în rândul puterilor Antantei redeschidea problema coloniilor,
unde trebuia avut în vedere principiul echilibrului dintre pretențiile guvernelor care le
administrau și interesele populațiilor vernacular. De altfel, în ciuda asigurărilor americane
oferite ulterior că erau vizate mai cu seamă coloniile statelor inamice, acest punct reflecta
perspectiva mai largă a S.U.A. asupra aspectelor coloniale, care se va perpetua până după
cel de-al Doilea Război Mondial. Punctul al șaselea avea în vederea evacuarea întregului
teritoriu rusesc, președintele american sperând încă să aducă Rusia alături de statele care vor
contribui la crearea și menținerea noii ordini internaționale. La fel, Belgia trebuia restaurată
în suveranitatea și integritatea ei (punctul al șaptelea), Franței i se cuvenea realipirea Alsaciei
și Lorenei (principiu neobligatoriu, însă), în vreme ce granițele Italiei trebuiau reajustate
pentru a obține acele teritorii la care avea dreptul în baza principiului autodeterminării.
Popoarelor din Austro-Ungaria li se cuvenea doar dreptul la dezvoltare autonomă (punctul
al zecelea). Următorul punct se referea la probleme din Europa de Sud-Est: România, Serbia
și Muntenegrul trebuiau evacuate, iar Serbiei trebuia să i se acorde acces liber la mare.
Pacificarea Balcanilor urma a se realiza prin încheierea unor acorduri bilaterale și oferirea
de garanții internaționale pentru independența politică și integritatea teritorială. Rămânând
în același areal geografic, Wilson solicita ca zonele turcești ale Imperiului Otoman să-i
rămână acestuia, în vreme ce ,,celelalte naționalități, care se aflau în acest moment sub
dominația turcă, vor trebui să le fie asigurate securitatea neîndoielnică vieții lor și
posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta autonom”. Dardanelele trebuiau să rămână deschise
trecerii vaselor și comerțului tuturor statelor, în cadrul unui regim internațional. Rămânând
în același cadru al redefinirii ordinii europene, punctul al treisprezecelea pleda pentru o
Polonie independentă, reconstituită pe teritoriile etnice poloneze, cu ieșire liberă și sigură la
mare. Esențial era însă ultimul punct, cel de-al paisprezecelea, care susținea constituirea unei
organizații internaționale (viitoarea Societate a Națiunilor, despre care vom vorbi) care să
aibă misiunea de a determina statele să-și ofere garanții reciproce de independență politică
și integritatea teritorială. Wilson încheia această parte a discursului săi asigurându-și aliații
că aceste rectificări esențiale ale relelor stări și afirmări ale unor drepturi semnificau faptul
că Statele Unite rămâneau parteneri intimi ai tuturor guvernelor și popoarelor asociate
împotriva imperialiștilor. Aceste afirmații ale lui Wilson, alături de alte discursuri și evocări
ale principiilor sale de politică internațională, au conturat dimensiunea wilsonianismului, așa
cum a rămas acesta în percepția publică: pacea depinde de extinderea democrației, principiile
eticii individuale pot fi aplicate pentru a judeca comportamentul statelor, interesul național
poate fi cel mai bine servit prin adeziunea la principiile dreptului internațional.
Așadar, printre punctele lui Wilson, alături de libertatea comerțului, a navigației,
constituirea unui organism de securitatea colectivă (asupra căruia vom reveni),
autodeterminarea națională – ca și la Lenin, în această etapă a retoricii sale – ocupă un loc
foarte important. În opinia lui Holsti, principiul autodeterminării naționale urma, de la bun
început, să fie aplicat numai națiunilor din cadrul imperiilor înfrânte, în care scop s-a făcut
apel, în cadrul conferinței de pace ce a urmat, la o serie de lingviști, specialiști în drept,
istorici, politologi, geografi, specialiști în demografie etc. Limitele expertizei asupra unor
probleme aduse în fața acestor experți și a politicienilor care luat decizii au făcut uneori

2
diferența dintre soluționarea sau nu a unor aspirații îndreptățite. În linii generale, în opinia
profesorului din Statele Unite, tratatele ce se vor încheia vor eșua în ceea ce privește
soluționarea problemei naționale. Noile state succesoare au moștenit problemele minoritare
de la marile imperii destrămate, ceea ce a generat noi rațiuni ale revanșei și extremismului
ce au condus în final la izbucnirea unei noi conflagrații mondiale.
Ne vom raporta, în cele ce urmează, pe scurt, la organizarea conferinței de pace. În
ciuda promisiunilor și speranțelor investite, Conferința de Pace de la Paris a fost departe de
a oferi statelor înfrânte șansa de a-și apăra în mod adecvat interesele. La conferință au luat
parte delegați din 27 de state. Areopagul mondial era condus de Consiliul Suprem, compus
din șefii de state sau de guvern din Marea Britanie, Franța, Italia și Statele Unite. Un rol
important l-a jucat Consiliul celor Cinci, alcătuit din cei patru enumerați la care se adăuga
șeful de guvern al Japoniei. Când aceștia erau dublați de miniștrii lor de externe, organul
astfel alcătuit era cunoscut sub denumirea de Consiliul celor Zece. Pentru a pregăti dosare
pentru diverse probleme pe care era chemată să le rezolve conferința a desemnat 58 de
comisii. Unele dintre acestea au abordat probleme precum Societatea Națiunilor, reparațiile,
sindicatele, statutul porturilor, după cum mai multe au fost mandatate să se ocupe de
problemele teritoriale asupra cărora trebuia să se adopte decizii.

Problema germană
Principalul tratat semnat în cadrul sistemului de pace de la Paris a fost cel din Sala
Oglinzilor de la Versailles, unde cu aproape jumătate de secol înainte Franța fusese nevoită
să-și pună semnătura pe un tratat înjositor, care marca totodată nașterea Imperiului German.
Tratatul diminua teritoriul statului german cu 13% (până la 472.000 km2 – pentru
comparație, reamintim că România interbelică avea o suprafață de 295.049 km2, adică 62%
din cea a Republicii de la Weimar). Germania a pierdut, pe această cale, 10% din populația
sa antebelică. A cedat Alsacia-Lorena Franței, Eupen (locuit predominant de populație
germană), Malmedy și micul Moresnet Belgiei. Regiunea Saar a fost, la rândul ei, așa cum
arătam, desprinsă de Germania sub mandat al Societății Națiunilor, cu promisiunea că
populației sale i se va oferi șansa de a-și stabili plebiscitar, după 15 ani, apartenența la unul
sau altul dintre cele două state vecine. Același lucru s-a întâmplat și cu Memelul, care va fi
însă în cele din urmă anexat, cu un statut special, de către Lituania. Arealul nordic al
Schleswigului a fost atribuit Danemarcei. Granița dintre Germania și Polonia era privită cu
deosebit interes de către Franța și de către celelalte mari puteri învingătoare. În cele din
urmă, s-a stabilit ca provincia Posen (circa 29.000 km2), care ajunsese în patrimoniul prusac
și apoi german urmând celor trei împărțiri ale Poloniei, să revină statului polonez. O decizie
similară s-a adoptat în ceea ce privește Silezia Superioară, o regiune cu o economie bine
dezvoltată. Ulterior, în urma unui plebiscit, Poloniei i-a revenit și porțiunea răsăriteană a
Sileziei. Pentru a-i oferi Poloniei acces la Marea Baltică, i s-a cedat o parte din arealul
pomeranian ce făcuse parte din Prusia Occidentală, despărțind, în acest fel, Germania
propriu-zisă de Prusia Orientală. S-a constituit astfel așa-numitul „Coridor polonez”, sursă
de conflicte durabile între Germania, mai ales Germania Nazistă, și statul vecin polonez.
Fapt este că regiunea respectivă cuprindea o populație amestecată din punct de vedere etnic,
cu circa 528.000 de polonezi și 385.000 de germani. Portul Danzig (devenit Gdansk, în
poloneză) a obținut statutul de „oraș liber”, aflat sub controlul Societății Națiunilor. O

3
convenție urma a fi semnată (acest lucru se va întâmpla la 9 noiembrie 1920, la Paris) între
Orașul Liber Danzig și Polonia, care să garanteze includerea acestuia în frontierele poloneze
și a oferi Poloniei dreptul la folosirea portului. Societatea Națiunilor era reprezentată printr-
un Înalt Comisar, în vreme ce Volkstagul și Senatul erau organismele de conducere ale
populației din Danzig, potrivit Constituției din august 1920.
Renania (regiunea situată pe malul stâng al Rinului și o zonă de 50 km pe malul
drept al fluviului) urma a fi demilitarizată. Era prevăzută o ocupație temporară, pe o perioadă
de până la 15 ani, a teritoriilor cuprinse pe malul stâng al Rinului, cu capete de pod care să
facă joncțiunea cu malul drept al acestuia. Evacuarea acestor teritorii urma să se facă din
cinci în cinci ani, pe porțiuni (1925 - zona de nord cu orașul Köln, 1930 – zona centrală cu
orașul Koblenz, 1935 – zona de sud, cu orașul Mainz), dar aceasta depindea de modalitatea
în care Germania își respecta angajamentele. Dacă aceasta își încălca obligațiile asumate,
putea fi din nou ocupată (art. 429).
Problema atribuirii coloniilor germane a semănat vrajbă între aliați. Franța, Marea
Britanie și Japonia aspirau să anexeze în mod direct aceste colonii. Wilson, pe de altă parte,
era adeptul atribuirii acestora sub mandat internațional, considerând că altfel s-ar încălca
brutal principiul autodeterminării. S-a ajuns, astfel, la formula mandatului internațional,
coloniile germane și fostele teritorii otomane din Orientul Mijlociu fiind atribuite
învingătorilor sub mandat al Societății Națiunilor, urmând a le pregăti pentru obținerea
independenței. Astfel, Marea Britanie primea Africa Orientală Germană (Tanganyka – pe
teritoriul Tanzaniei de astăzi), în vreme ce Africa Germană de Sud-Vest urmă să se afle sub
mandatul Uniunii Sud-Africane, așadar tot sub control britanic. Togo și Camerunul erau
împărțite între Marea Britanie și Franța. Posesiunile insulare din Pacific ale Germaniei erau,
la rândul lor, divizate, de această dată între Japonia și Marea Britanie. Japonia obținea, de
asemenea, concesiunea Quingdao, în China. Nici Belgia nu era neglijată, aceasta primind
Ruanda.
Din punct de vedere militar, armata germană era redusă la un număr de numai
100.000 de soldați profesioniști (dintre care, 4000 de ofițeri), iar flota la șase crucișătoare și
alte nave mai mici. Germaniei i se interzicea să dețină ceea ce era considerat a fi „arme
ofensive”, precum submarinele, avioanele de luptă, tancurile sau artileria grea. Statul-Major
al armatei era dizolvat. O Comisie Militară Aliată de Control era mandatată să supravegheze
modalitatea în care Germania își îndeplinea obligațiile în acest sens.
Germania era socotită, prin articolul 231, vinovată de declanșarea războiului și pusă
să plătească reparații pentru daunele produse, pensii pentru victimele de război, compensații
pentru familiile acestora etc. Când, în cele din urmă, în anul 1921, cuantumul acestor
reparații a fost stabilit, suma a părut exorbitantă: 232 de miliarde mărci aur, echivalentul a
44 miliarde dolari aur, din care, în total, până în 1932, când aceste plăți s-au oprit, a plătit 23
miliarde mărci, așadar 10% din total. O Comisie de Reparații era stabilită pentru a
reglementa aceste plăți.
Pactul Societății Națiunilor, la care ne vom referi în cursul următor, făcea parte
integrantă din tratatul de pace. Ne vom mărgini să afirmăm, pentru moment, faptul că
Societatea Națiunilor era menită, în viziunea lui Wilson, să reglementeze situațiile și să
niveleze asperitățile care puteau să rezulte în urma aplicării prevederilor acestui tratat.
Această viziune flexibilă asupra rolului Societății Națiunilor nu era însă împărtășit de toate

4
țările, Franța, mai cu seamă, dintre marile puteri, ținând să afirme intangibilitatea frontierelor
și să susțină integralitatea obligațiilor Germaniei, cel puțin pentru o anumită durată de timp.
În fond, pentru Franța, Societatea Națiunilor era privită ca un scut defensiv antigerman. Nu
întâmplător, în cadrul Comisiei pentru Societatea Națiunilor, reprezentantul francez, Léon
Bourgeois, a insistat ca instituția de securitate colectivă nou constituită să patroneze o armată
internațională care să îi permită să acționeze împotriva încălcării clauzelor tratatului.
Alături de Societatea Națiunilor, alte instituții care au continuat să funcționeze în
perioada de după încheierea păcii au fost: Consiliul Suprem Interaliat (care ținea reuniuni
periodice), Conferința ambasadorilor, prezidată de francezul Jules Cambon (Franța, Marea
Britanic, Italia, Japonia, apoi Belgia), organisme de control: comisia de reparații, comisii de
control ale dezarmării Germaniei, înalta comisie interaliată a teritoriilor renane, comisiile de
plebiscite, comisii de navigație pe Rin, Dunăre, Elba, Oder. Un exemplu al rolului acestor
organisme este oferit de problema Teschenului, regiune aflată în bogata Silezie care făcuse
parte din defuncta Austro-Ungarie și care era disputată, începând din 1918, de Polonia și
Cehoslovacia. Populația era mixtă, cu o majoritate poloneză (55%), dar cu 27% cehi și 18%
germani. Minele de huilă din bazinul Ostravei o făceau deosebit de atractivă pentru puterile
vecine. Primii care au preluat controlul asupra teritoriului au fost polonezii, dar Conferința
ambasadorilor va decide, în cele din urmă, să o dividă, transferând Cehoslovaciei calea ferată
care lega Boemia de Slovacia și mai ales principalele mine. Aceasta va contura germenii
unui conflict pe termen lung între cele două state reapărute pe harta politică europeană, cu
consecințe pe termen lung.

Moștenirea Austro-Ungariei
Așa cum arătam, Austro-Ungaria s-a destrămat pentru că numai concorda cu noile
realități europene și cu afirmarea principiului autodeterminării naționale. Tratatele de la
Saint-Germain-en Laye (10 septembrie 1919) cu Austria și de la Trianon (4 iunie 1920) cu
Ungaria vor fi consecința acestei stări de lucruri. Statul austriac se formase la 12 noiembrie
1918 în urma votului unanim al Adunării Naționale provizoriu, titulatura noului stat fiind
Republica Austria Germană. La o lună după alegerile din februarie 1919, Austria era condusă
de o coaliție între social-democrați și social-creștini, principalele forțe care au câștigat
alegerile, în frunte cu Karl Renner, ca prim-ministru, și Otto Bauer, în calitate de secretar de
stat pentru probleme externe. Austria a trimis o delegație în rândurile căreia ieșeau în
evidență celebrii juriști Franz Klein și Heinrich Lammasch, dar aceasta nu avea dreptul decât
de a se adresa în scris conferinței de pace. Desigur, frontierele Austria cu Germania, stat în
frânt, sau cele cu Elveția, un neutru consecvent, nu au cunoscut modificări. În schimb,
Austria va fi nevoită să cedeze Italiei regiunile Trentino și partea sudică a Tirolului
(redenumit Alto-Adige), până la trecătoarea Brenner, în ciuda faptului că pretențiile italiene
aveau o bază șubredă. Italia a motivat pretenția sa, între altele, prin fixarea graniței pe
cumpăna apelor, dar a depășit această limită prin preluarea unor comune din Tirolul de est.
Italia își dorea, de asemenea, preluarea Veneţiei iuliane (ce cuprindea Istria, Carniolia
occidentală cu Gorizia, o parte din Carinthia), a portului Trieste și a coastei dalmate, promise
prin Tratatul de la Londra. În perioadei conferinței de pace, pretențiile italiene s-au extins și
la Rijeka (denumirea italiană fiind Fiume). Aici, pretențiile italiene s-au lovit de opoziția
noului Regat Sârbo-Croato-Sloven, care considera că întreaga regiune iuliană era slovenă și

5
croată. În cele din urmă, după un episod pigmentat de aventura poetului Gabriele
d'Annunzio, care a avut un oarecare impact asupra ascensiunii fascismului în Italia, un tratat
semnat la 12 noiembrie 1920 într-o localitate care își va câștiga faimă internațională peste
doi ani, Rapallo, între Italia și Iugoslavia, a fixat frontiera în regiune în favoarea Regatului
Sârbo-Croato-Sloven, pe o linie apropiată de cea propusă inițial de președintele Wilson. În
acest fel, a luat naștere statul independent Fiume, țară liliputană având o suprafață de numai
28 km2. Existența sa a fost însă una efemeră, de numai patru ani (1920-1924).
În zona de nord, Moravia și Silezia austriacă au fost integrate statului cehoslovac
constituit în frunte cu președintele Thomas Masaryk, la 28 octombrie 1918. În decembrie
1918, însă, minoritatea germană din noul stat a proclamat Boemia germană, fără succes însă.
Cu toate acestea, germanii din Cehoslovacia vor obține un statut privilegiat, comparativ cu
alte minorități din regiune, ceea ce nu îi va împiedica mai târziu să caute reintegrarea în
cadrul statului german.
În regiunile estică și nord-estică, Galiția orientală a fost trecută sub administrația
Puterilor Aliate și Asociate, fiind ulterior anexată de Polonia. Bucovina a revenit la matcă,
după ce fusese ruptă din principatul Moldovei la 1775.
În fine, în arealele dinspre sud-est, regiunile locuite în principal de sloveni (ducatul
de Carniol, amputat la vest, Stiria meridională și o mică parte din Carinthia orientală) și
Dalmația au revenit Regatului Sârbo-Croato-Sloven, în vreme ce bazinul Klagenfurt
(Carinthia meridională) a rămas, în urma unui referendum, Austriei, la fel ca și
Burgenlandul. Șopronul a rămas însă Ungariei.
În felul acesta, Austria rămânea o țară de numai 84.000 km2, 6,5 milioane locuitori
și o armată de 30.000 de militari, care se simțea tentată să se alăture Germaniei vecine, după
cum au vădit plebiscitele din Tirol și Salzburg. Acest lucru era însă împiedicat de articolul
80 al Tratatului de la Versailles și articolul 88 al Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye au
interzis Anschluss-ul.
La rândul său, Ungaria va fi redusă la 92.000 km2, 8 milioane locuitori și o armată
de 35.000 oameni, pierzând o parte însemnată din Transleitania, regiunea pe care o
administrase începând din 1867. Croația și Slovenia s-au desprins pe baza principiului
autodeterminării naționale și s-au alăturat nou-constituitului Regat Sârbo-Croato-Sloven.
Același lucru s-a întâmplat cu Transilvania, care s-a unit la 1 decembrie 1918 cu România.
Provincia Bachka, situată între Dunăre și Tisa, precum și Banatul occidental la est și la nord
de Belgrad, pe malul stâng al Dunării au fost integrate Regatului Sârbo-Croato-Sloven, în
ciuda unor dispute sârbo-române cu privire la Banat. Slovacia și Rutenia subcarpatică se vor
alătura Cehoslovaciei. Toate aceste transferuri de teritorii vor determina clasa politică și
opinia publică maghiară să susțină că Ungaria a fost tratată aspru și să devină, într-o largă
majoritate, susținători ai revizionismului.

Problema sud-estului Europei

Pierderile Bulgariei, consemnate în cadrul tratatului de la Neuilly-sur-Seine, din 27
noiembrie 1919, nu au fost la fel de consistente, dar cu toate acestea ele vor fi consemnate
în mentalul colectiv din această țară ca o nouă tragedie națională, după cea consemnată în
1913, odată cu Tratatul de la București. Bulgaria i-a cedat Regatului Sârbo-Croato districtele
de la Strumiţa, parte a Macedoniei, Ţaribrod, Timoc, Bosilegrad. Pe de altă parte, România

6
va relua sudul Dobrogei (așa-numitul Cadrilater). Bulgaria va avea restricții militare, ca și
ceilalți perdanți, și va si supusă plății unor reparații. Pierderea Macedoniei și a sudului
Dobrogei va genera o mișcare revizionistă bulgară, având și o componentă teroristă. Albania
va fi supusă unor intervenții din partea puterilor vecine, fiecare dorind să controleze sau să
anexeze porțiuni ale teritoriului acesteia. Abia în 1921,Conferința ambasadorilor va
desemna o comisie care să stabilească granițele Albaniei, în vreme ce Italia, care încercase
să controleze tânărul stat albanez, va trebui, în cele din urmă, să se mulțumească cu insula
Saseno.

Moștenirea europeană a Imperiului Otoman

Imperiul Otoman a reprezentat un alt vestigiu al Evului Mediu care s-a prăbușit sub
apăsarea războiului și a noilor principii care și-au făcut simțită prezența în întreaga lume la
finele acestuia. Baza negocierilor cu privire la destinul Imperiului Otoman a fost
reglementată, în primă instanță, după cum arată marele istoric francez Jean-Baptiste
Duroselle, Armistițiul de la Mudros, din 30 octombrie 1930, dar și de Acordul franco-englez
din mai 1916 și de cel Acordul franco-anglo-italian de la Saint-Jean-de-Maurienne din
aprilie 1917. Acesta din urmă era foarte avantajos Italiei, recunoscând drepturile acesteia
asupra celei mai mari părți a Anatoliei de Sud, cu Smirna, Adalia şi Konieh, dar aplicarea sa
era dependentă nu numai de victoria Antantei, dar și de consensul Rusiei, care în noile
condiții din această țară nu mai putea fi obținut. În aceste condiții, Franța și Anglia, care
începuseră să susțină pretențiile grecești asupra Smirnei, au invocat acest pretext pentru a se
retrage din înțelegere. Un acord semnat între Grecia și Italia (Acordul Tittoni-Venizelos) va
pava calea către un compromis, Roma recunoscând dreptul Atenei asupra regiunii Smirna
până la Valea Meandrului și asupra insulelor Dodecanezului. Tot pe calea spre un tratat de
pace cu Imperiul Otoman putem aminti de Conferința de la Londra (februarie 1920) și cea
de la San Remo (aprilie 1920). Cea dintâi, a decis ca orașul Constantinopol să rămână
Turciei, regiunea Smirna să fie transferată Greciei, Adalia Italiei și Cilicia Franței. Cea din
urmă, va aduce câteva amendamente deciziilor anterioare. Greciei i se transfera întreaga
Tracie orientală, Strâmtorile (Bosfor şi Dardanele) urmau a fi demilitarizate și neutralizate
sub controlul unei comisii internaționale, era recunoscută constituirea statului independent
Armenia și a celui autonom Kurdistan. În Anatolia turcească, Franța și Italia își asumau un
rol important și dispuneau de o influență sporită. În bună parte, hotărârile adoptate la San
Remo vor fi integrate Tratatului de la Sevres, din 10 august 1920. Și Turciei i se impunea
reducerea forțelor militare la 50.000 de militari; în plus, aceasta era obligată să-și predea
flota.
Spre deosebire de celelalte tratate din sistemul parizian, acesta din urmă va deveni
însă rapid caduc, sub impactul evenimentelor care aveau loc în Turcia propriu-zisă.
Generalul Mustafa Kemal, aflat în fruntea unei mișcări naționaliste turce, s-a opus din
răsputeri acestui tratat și își va croi drum până în fruntea unui nou stat turc, constituit pe
ruinele Imperiului Otoman. În plus, Kemal va încerca să-i alunge pe greci de pe ceea ce
considera a fi teritoriul național turc, reușind în cele din urmă victorii decisive în anul 1921,
an în care Grecia a ajuns să fie slăbită și din interior. Anul următor, o va învinge definitiv,
războiul dovedindu-se a fi unul foarte sângeros, ca și urmările sale. În martie 1921, Kemal
reușea și un succes diplomatic major, odată cu semnarea Tratatului de la Moscova, cu un alt

7
outcast al vieții internaționale, guvernul leninist, care-i ceda districtele Kars și Ardahan.
Tratatul recunoștea deplina suveranitate turcă asupra Strâmtorilor, sub rezerva asigurării
libertății comerțului. Și alte castele de nisip se prăbușeau în calea voinței lui Kemal și a
susținătorilor săi: Italia va evacua Rodosul şi Dodecanezul, iar Franța Cilicia (a păstrat doar
sangeacul Alexandretta). În final, după armistițiul de la Mudania, câteva luni mai târziu, la
24 iulie 1923, era semnat Tratatul de la Lausanne. Acesta reda întreaga Asie Mică Turciei,
care păstra, ca un cap de pod în Europa, Tracia orientală (23.000 km2). Strâmtorile erau
demilitarizate, dar totodată și capitulațiile erau abolite. Era prevăzut schimbul obligatoriu
între comunitățile turcă din Grecia și greacă din Turcia, care se va derula sub egida Comisiei
Nansen.

Care au fost însă consecințele sistemului de pace parizian? Opiniile sunt împărțite,
în primul rând între adepții teoriei realiste și liberale asupra relațiilor internaționale, apoi
între istoricii din statele favorizate de termenii tratatelor și cei ai celor defavorizate, între cei
americani și occidentali și cei din Europa Central-Răsăriteană. Ne vom mărgini să dăm
câteva exemple. În opinia lui Paul Kennedy, noua ordine internațională era una falsă, încât
excludea cele două superputeri emergente, S.U.A. și U.R.S.S. Și A.J.P. Taylor este de părere
că, așa cum vor realiza curând britanicii, reparațiile erau imorale (și neprofitabile, cum
afirma John Maynard Keynes), dezarmarea Germaniei imorală, frontiera cu Polonia imorală.
La rândul său, istoricul român Lucian Boia crede că sistemul de pace parizian a deschis
drumul spre viitorul război mondial. Echilibrul european era distrus, asperitățile chiar mai
consistente decât înainte, Statele Unite se retrăseseră, Franța își asumase un rol care o
copleșea, Germania, Rusia Sovietică (și am adăuga noi, Ungaria și chiar Italia și Japonia)
vor opta pentru revizionism. Istoricul britanic Richard J. Evans apreciază că teama și ura vor
domina politicile germane, acestea fiind generate de Tratatul de la Versailles, dar și miturile
pe care le răspândiseră în sânul poporului german elitele sale militare și politice. Acesta
prezintă modul în care scriitori, precum Ernst Jünger, au cultivat nostalgia luptătorului și a
unității generate de război. În schimb, istoricii români precum Ion Calafeteanu, Ion Ciupercă,
Valeriu Florin Dobrinescu, Viorica Moisuc, după ce recunosc slăbiciunile sistemului de
tratate de la Paris, le consideră un pas înainte față de instrumentele juridice anterioare, mai
ales prin conceptele de securitate colectivă și regională, dar și prin rolul atribuit statelor mici
și mijlocii, fără precedent înainte de război.

Bibliografie minimală
Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, Sec. al XX-lea (din 1919 până în
zilele noastre), Institutul European, Iași, f.a.
Berdiaev, Nicolai, Originile și sensul comunismului rus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1994.
Courtois, Stéphane (coord.), Dicționarul Comunismului, Ed. Polirom, Iași, 2008.
Donskis, Leonidas, Forme ale urii, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucureşti, 1998.

8
 Kissinger, Henry, Diplomația, Ed. All, 2002.
Lynch, Allen, "Woodrow Wilson and the Principle of 'national Self-Determination':
A Reconsideration", Review of International Studies, vol. 28, no. 2 (2002), pp. 419-436