CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ

CURSUL 12

Idei ale unității europene în prima jumătate a sec. al XX-lea

Mai ales după Primul Război Mondial, posibilitatea unei uniuni politice a Europei
a revenit la discuţie, privită sub două accepţiuni: o simplă cooperare care să menajeze
suveranităţile statale existente; o depăşire a suveranităţilor printr-un proces de
unificare, de „integrare” a Europei. După ce, prin acordurile de la Locarno (1925), s-a
renunţat la revizuirea frontierelor dintre Franta, Belgia şi Germania, s-a manifestat
încercarea de a stabili o colaborare mai strânsă între ţările europene în cadrul societăţii
naţiunilor. În acest for au fost prezentate mai multe proiecte de unificare sau federalizare
europeană, cel mai important fiind memorandumul din 1930 al ministrului de externe
francez aristide Briand, care propunea crearea unui “sistem de uniune federală”, reluând
o sintagmă a lui Victor Hugo. Memorandumul fusese influenţat şi de ideile contelui
richard Coudenhove-Kalergi, care în 1923, prin succesul comercial înregistrat şi strategia
de vânzare a cărţii sale “Paneuropa”, reuşise să fondeze prima mişcare amplă pentru o
Europă unită. Acesta din urmă a reunit la Viena congresul constitutiv al Uniunii
Paneuropene, la care au luat parte 2000 de persoane.
Diminuarea rolului mondial al unei Europe fragmentate a inspirat elaborarea unor
con- cepţii paneuropene care să fundamenteze revenirea bătrânului continent în centrul
oikoumenei. În 1928, Gaston Riou preconiza lucrarea sa „Europa, patria mea” o confed-
eraţie continentală ca singura condiţie pentru păstrarea rolului de hegemon în lume faţă
de înscrierea în competiţia planetară a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi
Uniunii Sovietice. Concepţii de unitate europeană au fost vehiculate de contele Sforza în
Italia, de Bertrand de Jouvenel şi Edouard Herriot în Franţa, de Arthur Salter în Marea
Britanie, de Iuliu Maniu şi Nicolae Titulescu în România etc.
Pe fondul tensiunii militare tot mai crescute până la sfârşitul perioadei interbelice,
puţine din aceste proiecte au reuşit să se impună şi nici unul nu a avut efectele scontate.
Armele vor avea cuvântul începând din 1939, fără însă ca spiritul să fie anihilat. Într-o
Anglie devenită pol al Europei libere, mediile guvernamentale au devenit animate de idei
europene. Astfel, Winston Churchill îi adresează lui Anthony Eden un memorandum
asupra „Statelor Unite ale Europei”. Odată reinstalată pacea, omul de stat britanic revine
asupra aceleiaşi teme cu prilejul unei conferinţe la Universitatea din Zürich, la 19
septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunând,
printre altele: „Noi trebuie să creăm ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Primul pas

1
este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să
intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc
şi o vor.”

Crearea instituțiilor federale europene

Spre deosebire de situaţia de la finele primei conflagraţii mondiale, când a urmat
Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), al Doilea război Mondial nu cunoaşte un
sfârşit confirmat decât de situaţia militară. De fapt, angajamentele asumate de puterile
învingătoare se traduceau pentru fiecare în parte în funcţie de interesele pe care le
protejau şi de valorile pe care le apărau. Regatul Unit şi S.U.A., forţe câştigătoare aliate,
iniţiatoare ale Chartei Atlanticului, au decis să susţină sistemul democratic bazat pe
alegeri libere şi multipartitism, iar U.R.S.S. a ales păstrarea forţelor ei de ocupaţie în ţările
din estul continentului şi subjugarea politică a acestora.
Deceniul al cincilea găsea o Europă divizată, un est monobloc aflat sub hegemonie
sovietică, şi un vest în general solidar, separat alteori de amintirile trecutului şi de
calculele prezentului. Moscova a început să acţioneze pentru a-şi impune dominaţia
politică chiar înainte de terminarea războiului. În partea occidentală, RFG-ul a fost
constituit în 1949 sub conducerea cancelarului Konrad Adenauer prin unificarea zonelor
de ocupaţie ale Franţei, Regatului Unit şi S.U.A.. statele europene mari au fost afectate de
procesul de decolonizare: regatul unit, învingător în război, a pierdut poziţia de jucă- tor
global pe care o ocupa înainte (state ca India îşi vor câştigă independenţa), iar Franţa s-a
confruntat şi ea cu război în colonii (Vietnam, Indochina etc.).
Europa occidentală, din considerente de natură culturală, politică, economică şi
geopolitică, pe fondul intensificării activităţii grupurilor şi organizaţiilor pro-europene
(federaliste şi/sau interguvernamentale), pe de o parte, şi a creşterii pericolului comunist,
pe de altă parte, a construit relaţii de colaborare cu totul noi. Câteva organizaţii precum
Mişcarea pentru o Europă Unită, Liga Europeană pentru Cooperare economică, Uniunea
Federaliştilor Europeni, Mişcarea socialistă pentru Statele Unite Ale Europei au hotărât
să formeze un Comitet de legătură a cărui activitate a fost hotărâtoare în convocarea
Congresului de la Haga din 1948. La acest congres au participat personalităţi precum:
Winston Churchill, Paul Ramadier, Paul Van Zeeland, Bertrand Russel, precum şi
numeroşi membri ai exilului din ţările din est. acesta şi-a desfăşurat activităţile în cadrul
a trei comisii: culturală, economică şi politică. Congresul a hotărât liniile empirice şi
ideatice ale unităţii Europei de Vest. economic, se statuează necesitatea unităţii
economice comunitare, cultural se subliniază importanta valorilor juridico-morale
comune, iar politic se acordă principiului Europei unite valoare de deziderat. Ca urmare,
în 1949 s- a constituit Consiliul Europei, organism interguvernamental care sintetiza

2
valorile europene, încurajând cooperarea între state (şi căruia îi datorăm elaborarea
drapelului european).

Constituirea C.E.C.O.
Reconcilierea aliaţilor cu Germania Federală a reprezentat un lucru cumpănitor în
dezvoltarea ulterioară a continentului. Din această perspectivă, iniţiativa ministrului de
externe francez Robert Schuman de a pune în comun producţia de fier şi cărbune (fierul
francez şi cărbunele german) va conduce la semnarea la Paris, la 18 aprilie 1951, a
tratatului de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Otelului (C.E.C.O.).
R.F.G. şi Franţa vor reprezenta astfel nucleul celor şase state occidentale (alături de
Olanda, Belgia, Luxemburg şi Italia) ce alegeau să împărtăşească valori politice şi
economice comune şi să-şi constituie organisme comune. Astfel, C.E.C.O. avea în
componenţa sa, printre altele, un for parlamentar cu rol consultativ în elaborarea
legislaţiei comunitare denumit adunarea comună. Totuşi, principalele pârghii de decizie
rămâneau, la acest moment, în mâinile guvernelor şi ale parlamentelor naţionale.
Apariţia C.E.C.O. va conduce la viziunea unei comunităţi europene de destin.

Tratatul de constituire a C.E.C.O. (18 aprilie 1951):

„art. 1. prin acest tratat, Înaltele părţi Contractante constituie Comunitatea
europeană a Cărbunelui şi Oţelului fundamentată pe o piaţă comună, obiective şi
instituţii comune.
art. 2. CECO are ca sarcină să contribuie […] la expansiunea economică, creşterea
numărului de locuri de muncă şi ridicarea standardului de viaţă […]
Comunitatea va crea treptat condiţii care prin ele însele vor asigura distribuţia cea
mai raţională a producţiei la cel mai înalt nivel de productivitate posibil […]
Instituţii comunităţii vor […]:
a. asigura o aprovizionare regulată a pieţei comune […]”
b. asigura că toţi consumatorii aflaţi în situaţii comparabile vor avea acces egal
la sursele de producţie;
c. asigura stabilirea celor mai mici preţuri […]
d. asigura menţinerea condiţiilor care vor încuraja să crească […] şi să
promoveze o politică de folosire raţională a resurselor naturale […]
e. promova condiţii de muncă mai bune […]
f. promova creşterea comerţului internaţional […]
g. promova expansiunea organizată, modernizarea producţiei şi
îmbunătăţirea calităţii fără nici o protecţie împotriva industriilor competitoare […]”

3
 Preocupări şi organizaţii defensive europene
Pentru a suplini vidul de securitate al europei occidentale, apărea dezirabilă
înfiinţarea unei Comunităţi de apărare şi, implicit, a unei armate europene. La 12 august
1950 W. Churchill a propus acest lucru în faţa Consiliului Europei, având în vedere şi
experienţele recente ale semnării Tratatului de la Bruxelles (1948) între Franţa, Marea
Britanie şi statele Benelux şi ale constituirii NATO (1949). La 27 mai 1952 s-a semnat
tratatul Comunităţii Defensive Europene. Însă numeroasele opoziţii apărute cu privire la
desfiinţarea armatelor naţionale sau la reînarmarea Germaniei, stat învins ce abia ieşise
de sub regimul de ocupaţie, vor conduce la eşecul acestui proiect. Pentru a depăşi acest
impas, în urma tratatelor de la Londra şi Paris (19-23 octombrie 1954), semnate între
miniştri de externe ai ţărilor occidentale, a fost constituită Uniunea Europei Occidentale
(U.E.O.). Aceasta se fundamenta pe obligaţia generală de asistenţă în caz de agresiune
împotriva unuia dintre statele membre în vederea păstrării păcii şi securităţii statele
europene libere aflate la vest sau sud de Cortina de Fier. tot cu această ocazie s-a discutat
despre reînarmarea Germaniei Federale şi primirea ei în structurile N.A.T.O. R.F.G. a
trebuit a renunţe la speranţele refacerii suveranităţii, unităţii, dar mai ales libertăţii ţării
în graniţele depline ale poporului său. Germanii au ştiut că libertatea era mai scumpă
decât unitatea obţinută cu preţul subordonării faţă de U.R.S.S.
Ca urmare a presiunilor venite din partea SUA, la 24 octombrie 1950, René Pleven,
primul ministru al Franţei, a lansat o propunere pentru instituirea unei Comunităţi
europene de apărare, care să integreze şi unităţi militare germane la nivel de batalion,
sub autoritatea unui minister european al apărării. Tratatul, semnat la 27 mai 1952 la Paris
de statele membre ale CECO, prevedea crearea unei armate europene compuse din 40 de
divizii, cu o uniformă comună şi un executiv sub forma unui comisariat alcătuit din 9
membri, creat după modelul Înaltei Autorităţi a CECO, dar cu puteri mai limitate,
precum şi cu un rol mai accentuat al Consiliului în privinţa distribuirii competenţelor
între instituţii. Totuşi, în Franţa opoziţia a fost puternică, atât din partea opiniei publice,
cât şi din partea Adunării Naţionale, care, la 30 august 1954, a respins ratificarea
tratatului.
Drumul unităţii europene va trece apoi prin Roma. Aici s-au semnat, în martie
1957, tratatele prin care s-au înfiinţat Comunitatea Economică Europeană şi Agenţia
Europeană pentru Energie Atomică (Euratom), ce au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Comunitatea nu avea încă atribuţii suficiente, însă ea devenea o instituţie diferită în
esenţa sa de toate cele ce au precedat-o prin misiunea pe care trebuia să o îndeplinească.

4
 Tratatul de constituirea a Comunităţii Economice Europene (1957)
„Art. 1. prin acest tratat, Înaltele Părţi Contractante constituie o Comunitate
economică europeană.
art. 2. Comunitatea va avea ca sarcină, prin stabilirea unei pieţe comune şi
aproprierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în cadrul
Comunităţii o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o expansiune continuă şi
echilibrată, o creştere a stabilităţii, o ridicare accelerată a standardului de viaţă şi relaţii
mai apropiate între statele ce-i aparţin.
pentru atingerea scopurilor prevăzute în art. 2, activităţile Comunităţii vor include
[…]:
a. eliminarea între statele Membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative
asupra importului şi exportului de bunuri […];
b. stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă
de statele terţe;
c. abolirea între statele membre a obstacolelor în calea libertăţii de mişcare a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
d. adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e. adoptarea unei politici comune în domeniul transportului;
f. instituirea unui sistem care să garanteze că competiţia pe piaţa comună nu
este distorsionată […];
i. crearea unui Fond social european cu scopul îmbunătăţirii şanselor de
angajare ale muncitorilor şi […] ridicării standardului lor de viaţă;
j. stabilirea unei Bănci europene de Investiţii care să faciliteze expansiunea
economică a Comunităţii prin deschiderea unor noi resurse […].”

INSTITUȚIILE UNITĂȚII EUROPENE

Crearea şi statutul juridic al Consiliului European

Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene, fiind totodată
instituţia care a promovat în mod decisiv procesul de integrare europeană. La 15 ani de
la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene avuseseră loc doar şase reuniuni ale
şefilor de stat şi de guvern ale statelor membre, dintre care una pentru a marca zece ani
de la semnarea Tratatului de la Roma şi alta pentru a discuta o posibilă reacţie comună
la criza petrolului (1973). Realizarea uniunii vamale, aderarea de noi state şi consolidarea
procesului de integrare făceau însă necesare astfel de întâlniri, aşa încât, la iniţiativa

5
preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing, în decembrie 1974, s-a decis la Paris
organizarea unor reuniuni periodice în acest format. Primul astfel de summit, numit
Consiliul european, a avut loc, câteva luni mai târziu, la Dublin.
Motivele invocate atunci pentru crearea acestui forum decizional şi de dialog la
nivel înalt au fost, în primul rând, blocajul instituţional la care se ajunsese din cauza
Compromisului de la Luxemburg (1966)1, precum şi incapacitatea miniştrilor de externe
de a mai coordona lucrările Consiliului de Miniştri în condiţiile în care, începând din
1970, aceştia aveau şi atribuţii în domeniul Cooperării Politice Europene, o structură de
armonizare incipientă a politicilor externe a statelor membre. Deşi Belgia, Luxemburg şi
Olanda se opuseseră iniţial înfiinţării Consiliului European, temându-se că existenţa unui
astfel de for ar contraveni principiilor fondatoare ale Comunităţilor, în cele din urmă au
acceptat, fiind convinse, printre altele, de argumentul potrivit căruia guvernele statelor
membre, prin conducătorii lor, trebuie să fie responsabile pentru direcţia pe care o adoptă
proiectul comunitar.
Totuşi, existenta Consiliului European a rămas până de curând problematică,
referinţele la această instituţie în tratatele UE fiind destul de vagi şi ieşind din sfera
sistemului constituţional al separării puterilor în cadrul Uniunii. Prima menţiune a
acestei structuri apare în Actul Unic European (1986), iar odată cu Tratatul de la
Maastricht (1992) Consiliul European a obţinut şi un statut oficial. Tratatul Constituţional
conferă însă acestui tip de reuniuni caracterul de instituţie deplină a UE.

Actul Unic European (1986), prevederi cu privire la Consiliul European

„Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre şi pe
Preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii
afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte cel
puţin de două ori pe an.”

Tratatul de la Maastricht (1992), prevederi cu privire la Consiliul European

“Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politice
generale ale acesteia. Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor

1Compromisul de la Luxemburg = Tratatul CEE (1957) prevedea că, la sfârşitul unei perioade tranzitorii,
anumite decizii vor putea fi luate cu majoritate calificată, restrângându-se aria votului cu unanimitate.
Când acest termen a expirat în 1965, Franţa s-a opus procedurii şi şi-a retras reprezentantul său de la
reuniunile Consiliului. La 18.01.1966, la Luxemburg, s-a ajuns la un acord în baza căruia atunci când un
stat membru considera că prin votul cu majoritate calificată i-ar putea fi afectate interesele sale majore, se
va căuta o soluţie acceptabilă si pentru acel stat. Efectele sale au fost eliminate prin adoptarea, în 1986, a
Actului Unic European.

6
membre, precum şi preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre şi de un membru al Comisiei. Consiliul European se întruneşte
cel puţin de două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului
membru care deţine preşedinţia Consiliului. Consiliul European prezintă Parlamentului
European un raport după fiecare reuniune, precum şi un raport scris anual privind
progresele realizate de Uniune […] Consiliul European, pe baza raportului Consiliului,
dezbate pentru a ajunge la o concluzie privind orientările generale ale politicilor
economice ale statelor membre şi ale Comunităţii […] Consiliul European defineşte
principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune.”

Dincolo de aceste chestiuni juridico-instituţionale, Consiliul European reprezintă

principalul instrument de formulare a principiilor, direcţiilor şi strategiilor de integrare
ale Uniunii. Pe lângă această funcţie, Consiliul European îndeplineşte şi rolul de for
decizional ultim în cadrul UE şi oferă acesteia vizibilitate pe plan extern.
În cadrul acestor reuniuni sunt negociate modificări ale tratatelor şi sunt semnate
şi ratificate în mod solemn acte importante. Aşa, de pildă, în cele aproape o sută de
Consilii Europene ce au avut loc până acum au fost decise, printre altele, crearea unei
uniuni politice europene, modificarea tratatelor fundamentale, extinderea uniunii şi
crearea Uniunii Economice şi Monetare.
Fiecare Consiliu European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
preşedintele Comisiei Europene şi Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene,
asistaţi de miniştrii de externe şi de un membru al Comisiei. Uneori, când sunt decise
chestiuni legate de Uniunea Economică şi Monetară (UEM), participă şi miniştrii de
finanţe ai statelor membre, aceştia putând chiar înlocui miniştrii de externe.
La sfârşitul reuniunilor sunt totuşi făcute publice concluziile întâlnirilor, dar
numai în cazul în care acestea nu sunt informale. De obicei, întâlnirile sunt organizate
pentru a permite schimbul confidenţial de idei în vederea demarării unor procese
complexe, de pildă revizuiri de tratate sau direcţii politice importante. În afara acestora,
mai pot exista reuniuni tematice, dedicate anumitor domenii.
Fiecare Consiliu European avea loc până în 2001 într-un oraş, de obicei în capitala
statului care deţinea Preşedinţia, însă Belgia a insistat că întâlnirile să se desfăşoare, din
motive de eficienţă, la Bruxelles, unde se află majoritatea instituţiilor comunitare.
Propunerea a stârnit nemulţumirea celorlalte state care, pentru a recăpăta o parte din
prestigiul pierdut au căutat să obţină găzduirea agenţiilor comunitare recent înfiinţate.
Tratatul Constituţional a dispus înfiinţarea postului de Preşedinte permanent al
Consiliului European cu un mandat de doi ani şi jumătate. Consiliul European rămâne
forul decizional cel mai important al uniunii.

7
 Deşi nu există un calendar pentru Consiliul European, din 2000 se obişnuieşte ca
întâlnirile din martie să fie destinate discutării unor probleme economice, sociale şi de
mediu. Dezbaterile din cadrul Consiliului European sunt conduse de şeful de stat sau de
guvern al statului care deţine Preşedinţia Consiliului Uniunii. Acesta acţionează ca
primus inter pares, având şi responsabilitatea de a trasa liniile politice directoare ale
reuniunii, după ce a luat act de poziţiile statelor membre, inclusiv în cadrul vizitelor pe
care le-a făcut împreună cu Secretarul General în capitalele europene, pe parcursul celor
şase luni de mandat.

Tratatul de la Lisabona, prevederi cu privire la Consiliul European (2007)

Instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European; Consiliul European; Consiliul;
Comisia Europeană […]; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Banca Centrală
Europeană; Curtea de Conturi. […]
Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi
defineşte ori- entările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politică de securitate participă la lucrările Consiliului European.
Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea
preşedintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului
European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele
Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situaţia o impune, preşedintele
convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel […]
Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată
de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.”

Atribuţiile Preşedintelui Consiliului European potrivit Tratatului de la

Lisabona:
(a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
(b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu Preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului
European;

8
 (d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate
comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politică de securitate.”

Crearea şi statutul juridic al Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul) este principala instituţie cu putere de
decizie a UE. Consiliul este format din reprezentanţii la nivel ministerial ai fiecărui stat
membru învestiți cu abilităţi să negocieze şi să ia hotărâri ce angajează guvernele ţărilor
respective. Componenţa sa se schimbă în funcţie de probleme înscrise în ordinea de zi
(de exemplu, problemele agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele
şomajului de către miniştrii muncii şi protecţiei sociale), fiecare ministru răspunzând în
faţa parlamentului ţării sale de deciziile luate, care nu pot fi modificate.
În anul 1951, prin Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
oţelului, a fost creată o structură supranațională ce avea rol de Înaltă Autoritate. Însă
instituţia cea mai influentă, care respecta logica interguvernamentală, diminuând astfel
caracterul supranaţional al C.E.C.O., era Consiliul Special de Miniştri, responsabil cu
monitorizarea activităţii Înaltei Autorităţi.
În 1967 s-a înfiinţat Consiliul de Miniştri al Comunităţilor Europene (Consiliul
Comunităţilor Europene). Din 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht, această instituţie va fi redenumită Consiliul Uniunii Europene, ea devenind
principalul organism decizional al Uniunii Europene.
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
Printre atribuţiile sale se numără:
- adoptarea legislaţiei comunitare;
- coordonarea politicii economice a statelor membre;
- încheierea de acorduri internaţionale;
- aprobarea bugetului Uniunii Europene, împreună cu parlamentul
European;
- coordonarea activităţilor statelor membre;
- cooperarea între instanţele judiciare şi forţele naţionale de poliţie. Există trei
dimensiuni diferite de organizare ce definesc instituţia :

9
 Tratatul de la Amsterdam cu privire la rolul Consiliului UE (1997)
„Uniunea asigură, în special, coerenţa ansamblului acţiunii sale pe plan extern în
cadrul politicilor sale în materie de relaţii externe, securitate, economie şi dezvoltare.
Consiliul şi Comisia răspund de realizarea acestei coerenţe şi cooperează în acest sens.
Acestea asigură, fiecare potrivit atribuţiilor care îi revin, punerea în aplicare a acestor
politici.”

Reuniunile miniştrilor au loc în funcţie de anumite domenii. Există Consiliul

Miniştrilor de Externe, Consiliul Miniştrilor Agriculturii, Consiliul Miniştrilor Economiei
etc. Toate Consiliile au în comun numărul de miniştrii participanţi precum şi un număr
diferit de voturi pentru fiecare stat membru.
Configuraţii („formaţiuni”) ale Consiliului:
● Afaceri Generale şi relaţii Externe
● Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin)
● Justiţie şi Afaceri Interne
● Forţă de muncă, politică socială, sănătate şi protecţia Consumatorilor
● Competitivitate
● Transport, Telecomunicaţii şi Energie
● Agricultură şi pescuit
● Mediu
● Educaţie, Tineret şi Cultură.

În cadrul Consiliului, adoptarea unei decizii poate necesita, în funcţie de domeniu,

majoritatea simplă (pentru decizii de procedură), majoritatea calificată (pentru decizii
legate de piaţa internă, afaceri economice şi comerţ) sau unanimitate (pentru decizii
referitoare la politica externă, apărare, cooperare poliţienească şi judiciară, taxare).
Şedinţele formale ale Consiliului au loc în general la Bruxelles, iar cele din aprilie, iunie
şi octombrie la Luxemburg.
Preşedinţia Consiliului este conferită prin rotaţie fiecărui stat pentru şase luni,
perioadă în care acesta încearcă obţinerea unor rezultate cât mai bune. Transferarea, de
două ori pe an, a aces- tei funcţii, a făcut necesară existenţa unui secretariat General.
Importanţa acestei structuri este relevată şi de locul acordat secretarului General în
mecanismul Consiliului.
Al doilea nivel de organizare al Consiliului este Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi. Acesta este format din diplomaţi şi funcţionari de rang înalt ai statelor
membre şi are rolul de a demara o mare parte din negocierile dintre state, acţionând ca

10
atenuator al posibilelor tensiuni diplomatice dintre ele. la rândul său, Comitetul este
alcătuit din două structuri: reprezentanţii permanenţi şi reprezentanţii permanenţi
adjuncţi.
Fiecare dintre aceste structuri, deşi nu are autoritate decizională formală,
reprezintă totuşi, unul din locurile unde se iau unele dintre cele mai importante decizii
în cadrul Uni- unii Europene.
Cel de-al treilea nivel de activitate al Consiliului îl reprezintă diversele grupuri de
lucru organizate în funcţie de domeniu (în prezent numărul acestora ajunge la 250).
Schimbările aduse de extinderea Uniunii sunt reflectate în special la nivelul
reuniunilor ministeriale, afectate în primul rând de problema votului, formulele actuale
având potenţialul de a încetini procesul de integrare.

Tratatul de la Lisabona, prevederi cu privire la Consiliul UE (2007)

„Consiliul exercită, împreună cu parlamentul European, funcţiile legislativă şi
bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate
cu condiţiile prevăzute în tratate.
Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să
exercite dreptul de vot.
Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel. Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineşte ca fiind
egală cu cel puţin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre
aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65 % din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz
contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.”

Relaţia Consiliului cu celelalte instituţii comunitare a evoluat, actualmente

putându-se vorbi de o tot mai strânsă interdependenţă între acestea. Astfel, împreună cu
parlamentul European, Consiliul adoptă acte legislative prin intermediul procedurii de
codecizie. În acelaşi timp, Comisia, fiind responsabilă cu pregătirea proiectelor de acte
normative, colaborează îndeaproape cu, Consiliul.
Numărul de voturi atribuit unei ţări în cadrul Consiliului, din numărul total de
345, este diferit în funcţie de demografia ţării respective. Astfel, state mari precum
Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit dispun de 29 de voturi, iar Malta de numai 3
voturi.

11
 Ulterior s-a renunţat la acest privilegiu al statelor mari. Actualmente, după Brexit,
Comisia are 27 de Comisari, câte unul pentru fiecare stat membru. Totuşi, potrivit
Tratatului de la Lisabona, numărul trebuie redus la 2/3, din numărul statelor membre
adoptându-se un sistem de rotaţie.

Comisia Europeană
Comisia este un colegiu care trebuie să reprezinte „interesul general al
Comunităţii”, utilizând formula introdusă de Tratatul de la Maastricht. Ea este compusă
din membrii selectaţi prin prisma competenţei care oferă toate garanţiile de
independenţă. În acest colegiu, statele mari - Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi
spania - dispuneau iniţial, fiecare de câte doi comisari, iar celelalte “mici” – numai de
unul.

Membrii Comisiei Europene, conform Tratatului de instituire a Comunităţii

Economice Europene (1957):
„Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul
general al Comunităţii.
În îndeplinirea sarcinilor lor, aceştia nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din
partea nici unui guvern sau organism. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu
funcţiile lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce
să influenţeze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor.
Pe durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot desfăşura nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn să
respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat
şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului,
anumite funcţii sau avantaje. În cazul nerespectării acestor obligaţii, Curtea de Justiţie,
sesizată de Consiliu sau de Comisie, poate hotărî, după caz, destituirea persoanei în cauză
în condiţiile articolului 160 sau decăderea din dreptul la pensie ori de la alte avantaje
echivalente.”

Tratatele de la Maastricht (1992) şi de la Amsterdam (1997) au modificat radical

modul de desemnare a Comisiei. Până atunci, această atribuţie revenea guvernelor
statelor membre. Prin modificările survenite, desemnarea Comisiei necesită un dublu
acord, acela al guvernelor statelor membre şi al Parlamentului European. Guvernele
statelor membre desemnează, de comun acord, personalitatea pe care doresc să o
numească preşedinte al Comisiei, ce trebuie aprobată de Parlamentul European. La Nisa

12
s-a decis că acordul guvernelor va fi obţinut cu majoritate calificată. Într-o a doua etapă,
preşedintele desemnat, în consens cu guvernele statelor membre, îi numeşte pe ceilalţi
membri ai Comisiei. Împreună, preşedintele şi membrii comisiei astfel desemnaţi sunt
supuşi, în calitate de colegiu, unui vot de aprobare de către Parlamentul European.
Această aprobare obţinută, Comisia, în ansamblul ei, este numită Comisia
«apărătoare a tratatelor» şi îşi asumă trei funcţii (articolul 211 din Tratatul Consiliului
European):
- Comisia face propuneri de legislaţie: aceasta pregăteşte dezbaterile
comunitare. În acest sens, Comisia acţionează după ce consultă organisme
precum Comitetul Economic şi social, Comitetul regiunilor, parlamentele şi
guvernele naţionale. În elaborarea propunerilor legislative, se aplică principiul
subsidiarităţii: Comisia propune o lege europeană numai dacă consideră că
problematica nu poate fi rezolvată mai eficient la nivel local, regional sau
naţional. Detaliile tehnice ale legislaţiei sunt decise prin consultarea unor
experţi, comitete şi grupuri.
- Comisia execută: deciziile adoptate de Consiliul de Miniştrii sunt aplicate de
Comisie. Aceasta îşi asumă deci o importantă sarcină de administrare zilnică,
mai ales în cadrul comitetelor din care fac parte funcţionari ai statelor
membre. Comisia administrează bugetul UE. Deşi cea mai mare parte a
fondurilor este folosită de autorităţile naţionale şi locale, Comisia are sarcina
de a superviza cheltuirea acestora împreună cu Curtea de Audit. Dintre
programele gestionate de comisie, se cuvin amintite Interreg (Programul de
Cooperare Interregională), Erasmus, Politica Agricolă Comună etc.
- Comisia controlează: în special în domeniul concurenţei, Comisia veghează
asupra comportamentului statelor membre pentru nu a se distorsiona
competiţia.

Comisia poate face obiectul unei moţiuni de cenzură din partea Parlamentului
European, care, dacă e votată, conduce la demisia colectivă a Comisiei.

Versiune consolidată a Tratatului privind uniunea Europeană şi a Tratatului

privind funcţionarea uE (2008) despre Comisia Europeană
Articolul 17
„(1) Comisia promovează interesul general al uniunii şi ia iniţiativele
corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor
adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului
uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi

13
gestionează programele. Comisia exercită funcţii de coordonare, de executare şi de
administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii
externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură
reprezentarea externă a uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi
multianuală a uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituţionale.
(2) Actele legislative ale uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei,
cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea
Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.
(3) Mandatul Comisiei este de cinci ani.”

Idei europene de creare a unui legislativ european până la al Doilea război

mondial
Ideea de unitate europeană nu este ceva nou, o creaţie a noii gândiri europene, ci
are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. Iniţial, aceasta a fost abordată din
perspectiva găsirii unei soluţii pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului
continent şi, în consecinţă, pentru asigurarea unei vieţi mai bune a populaţiei. De altfel,
securitatea şi bunăstarea socială s-au păstrat de-a lungul timpului ca principalele forţe
motrice ale integrării europene. Ulterior, aspiraţia cea mai importantă a fost aceea de
unitate spirituală – unitatea lumii creştine – bazată pe ideea universalismului creştin. În
epoca modernă, ideea democratică se adaugă acestor piloni de gândire pe care, ulterior,
se va aşeza UE. Tot în această perioadă, ideea unui for federal european, care să ia de-
cizii la nivel paneuropean, se va impune cu tot mai multă acuitate. Astfel, în 1878, juristul
elveţian Johann Kaspar Bluntshchli avansează ideea unei confederaţii a statelor
europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegaţi ai tuturor statelor
europene şi un Senat, însumând delegaţii parlamentare din partea tuturor statelor
membre ale confederaţiei. Din aceeaşi perioadă se poate menţiona proiectul lui Frédéric
passy şi randal cremer pentru crearea unei uniuni Interparlamentare (1888), devenită
prima organizaţie de cooperare parlamentară din lume. În cadrul acesteia, se vor remarca
mai târziu şi personalităţi româneşti precum Vespasian V. Pella, Mircea Djuvara sau
Nicolae Botez.
Creaţie a filosofului din Königsberg, Immanuel Kant, „proiectul pentru pace
eternă” va avea o influenţă considerabilă asupra preşedintelui american Woodrow
Wilson prin faptul că lega, pentru prima oară, democraţia şi internaţionalismul. Plecând
de la această moştenire europeană, Wilson va predica proiectul constituirii Ligii
(Societăţii) Naţiunilor, organizaţie de cooperare internaţională fondată în anul 1920 cu
sediul la Geneva.

14
 De altfel, urmând Primului Război Mondial, problema organizării Europei în
calitate de continent, de regiune a lumii, a început să fie postulată de o serie de gânditori,
oameni de afaceri şi politicieni vizionari. În acest context, s-au „duelat” două concepţii
privind construcţia Europei:
- cea care punea accentul pe o simplă cooperare interguvernamentală care să
menajeze suveranitatea statală;
- cea care postula un proces de unificare, de „integrare” a Europei; aceasta din urmă
sublinia importanţa constituirii unei adunări parlamentare europene.
A doua concepţie, în mod deschis federalistă, a fost susţinută mai ales de
personalităţi neînregimentate politic. Astfel, contele Coudenhove-Kalergi arăta în
manifestul „Paneuropa” (1922) că: „Problema Europei se reduce la două cuvinte:
unificare sau prăbuşire”. Mai puţin cunoscut, danezul Heerfordt a publicat în 1924 un
eseu intitulat „Europa Communis” care conţine deopotrivă o critică acerbă a Societăţii
Naţiunilor, dar şi o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituţiile unei Europe
Communis, viitorul stat federal european. Punând accent pe o adunare
interparlamentară, un director al şefilor de stat dispunând de drept de veto şi un minister
federal responsabil în faţa Adunării, Heerfordt prevedea un regim special pentru
agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale. În 1928,
Gaston Riou preconiza o confederaţie continentală în lucrarea sa „Europa, patria mea” ca
singură condiţie pentru a-i păstra rolul de hegemon în lume faţă de prezenţa în
competiţia planetară a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice.
Venind de această dată din zona politicului, în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea
„Europa”, în care proiecta o uniune europeană în cadrul Societăţii Naţiunilor. În anul
1926, diferiţi economişti şi oameni de afaceri au creat „Uniunea economică şi vamală
europeană”, pe care au declarat-o ca fiind începutul acţiunii de unificare europeană.
Dar iniţiativa cea mai spectaculoasă a epocii a fost aceea a lui aristide Briand. La 7
septembrie 1929 acesta a propus Adunării generale a Societăţii Naţiunilor să creeze, între
statele europene, o legătură federală, fără însă a se aduce atingere suveranităţii statelor,
propunere în urma căreia Aristide Briand a primit sarcina să prezinte un memorandum
asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”. Răspunsurile guvernelor
la acest document, prezentate la 1 mai 1930, au fost prudente, iar în unele cazuri chiar
negative.

Aristide Briand (septembrie 1929), despre proiectul creării Uniunii Europene:

„Cred că între popoarele care sunt din punct de vedere geografic grupate ca
popoare ale Europei trebuie să existe un fel de legătură federală; acele popoare să aibă
posibilitatea de a intra în contact, de a discuta interesele lor, de a adopta rezoluţii comune,

15
de a stabili între ele o legătură de solidaritate, care să le permită să facă faţă, la momentul
dorit, situaţiilor grave dacă acestea se ivesc.”

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial se deschide epoca realizărilor
efective. În Europa ocupată, numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea
unei viitoare unităţi europene: în Franţa, mişcarea „Lupta”, în Italia, grupul numit
„Partidul de Acţiune”. Proiectul de declaraţie a rezistenţelor europene elaborat la
Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul
a doua conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca sursă existenţa a treizeci de state
suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea
unei Uniuni federale între popoarele europene”.

Paul Henri Spaak despre constituirea unei Europe unite (17 noiembrie 1949):
„Fondarea Europei înseamnă cu siguranţă că va trebui să sacrificăm un număr de
lucruri, poate chiar anumite interese legitime, cu intenţia sau, mai degrabă, cu
certitudinea că, în timp, întreaga comunitate europeană căreia îi aparţinem va găsi în noul
sistem mai multă prosperitate, fericire şi bunăstare.”

Prima organizaţie comunitară s-a născut după cel de al Doilea Război Mondial,
într-o perioadă în care era necesară reconstrucţia economică a continentului european şi
asigurarea unei păci durabile. În acest context, Robert Schuman, ministrul francez al
afacerilor externe, a propus, așa cum am menționat, prin declaraţia din 9 mai 1950,
plasarea producţiei franco- germane de cărbune şi oţel sub o autoritate comună, în cadrul
unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Franţa, RFG, Italia, Belgia,
luxemburg şi Olanda au acceptat provocarea şi au început negocierea tratatului care se
va semna la Paris la 18 aprilie 1951. Tratatul ce instituia Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului a intrat în vigoare un an mai târziu.
La 23 iulie 1952 s-a constituit Adunarea Comună a Comunităţii Europene a Căr-
bunelui şi Oţelului care era abilitată cu atribuţii de control politic asupra Înaltei
Autorităţi. Adunarea Comună s-a reunit pentru prima dată la Strasbourg la 10-13
septembrie 1952. Numărul de membri era de 78, desemnaţi de Parlamentele naţionale,
după cum urmează: RFG (18), Italia (18), Franţa (18), Belgia (10), Olanda (10), Luxemburg
(4). Începând cu anul 1953, membrii Adunării au decis să fie grupaţi după principiul
afilierii politice şi nu după naţionalitate, practică împrumutată de către Adunarea
Parlamentară a Comunităţii Economice Europene şi de către Parlamentul European ales
prin vot direct în 1979. Primul Preşedinte al Adunării a fost Paul Henri Spaak.

16
 Delegaţii, deşi desemnaţi de Parlamentele lor naţionale, nu puteau în mod oficial
să primească nicio instrucţiune din partea niciunei autorităţi naţionale. la întrunirile sale
anuale precum şi la sesiunile extraordinare, Adunarea audia şi dezbătea raportul anual
al Înaltei Autorităţi asupra politicilor curente. Adunarea avea dreptul să demită Înalta
Autoritate în bloc printr-o moţiune de cenzură care trebuia votată cu o majoritate de două
treimi. Activităţile uzuale ale Adunării aveau aşadar în vedere controlul exercitat asupra
Înaltei Autorităţi. În lipsa unei jurisdicţii clare, acesta era înţeles ca un rol de a supune
criticii şi de a orienta activitatea acestei instituţii. În timp, Adunarea şi-a constituit şi
comisii permanente de lucru pe diferite problematici. Parlamentul European incipient
încorpora anumite idei supranaţionale manifeste prin faptul că era organizat pe criterii
de afinitate ideologică, nu pe criterii de identitate naţională.
Rolul limitat pe care-l juca Adunarea a determinat emiterea unor opinii pentru
schimbarea acestui statut. În timp ce unii doreau ca acesta să nu joace decât rolul de
legătură între cele şase parlamente naţionale, francezul Alain Poher dorea să-l ridice
statutul de reprezentant autorizat al parlamentelor naţionale, având dreptul de a primi
petiţii de la grupurile naţionale şi de a dialoga în mod direct cu purtătorii de cuvânt ai
guvernelor naţionale întruniţi în cadrul Consiliului de Miniştri.
Concepţiile federale europene din anii 1950 au determinat convocarea în
septembrie 1952 a unei Adunări ad-hoc compusă din membrii Adunării Comune a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la care se adăugau alţi nouă membri,
însărcinată cu elaoorarea unui proiect de Constituţie politică europeană. Proiectul
prevedea constituirea Comunităţii Europene cu caracter federal având următoarele
instituţii: un Parlament format din două camere (Camera Deputaţilor - aleasă prin
sufragiu universal şi Senat – ales dintre parlamentarii naţionali), un Consiliu Executiv
European, subordonat Parlamentului, un Consiliu de Miniştri format pe baze naţionale,
o Curte de Justiţie şi un Consiliu Economic şi Social. În cele din urmă această iniţiativă a
eşuat pe moment, dar susţinerea venind din partea europenilor federalişti ce făceau parte
din Adunarea Comună şi din afara acesteia nu a dispărut.
Ca rezultat al dorinţei multor membri ai acestui organism de a întări elementele
federaliste ale activităţii CECO, în decembrie 1954 Adunarea a discutat raportul privind
Competenţele de control ale Adunării Comune şi exercitarea lor, întocmit de Pierre-Henri
Teitgen, şi a votat o rezoluţie care solicita intensificarea eforturilor de integrare
europeană. În cadrul acestui for au început, de asemenea, discuţiile cu privire la
extinderea atribuţiilor pieţei comune şi la alegerea membrilor Adunării prin vot
universal. În cele din urmă, ultima dintre aceste propuneri va mai trebui să aştepte încă
un sfert de secol pentru a fi aplicată.

17
 Raportul Teitgen despre intensificarea construcţiei europene (decembrie 1954):
„Putem lesne observa că există probleme ale căror soluţii pot fi găsite doar la nivel
european. Soluţia este una europeană pentru că problema este una europeană, iar puterea
decizională care să rezolve astfel de probleme trebuie să existe la nivel european. Iată pe
ce se întemeiază argumentaţia noastră, când evocăm necesitatea unor instituţii
europene.”

Adunarea a elaborat propriile puncte de vedere cu privire la principalele

problematici ale construcţiei europene. Astfel, eşecul înregistrat în 1954 de proiectul
Comunităţii Europene de Apărare a fost discutat la viitoarea şedinţă a Adunării din 29
noiembrie - 2 decembrie 1954, preşedintele G. Pella considerând că eforturile în calea
unificării nu trebuiau să înceteze. la rândul său, preşedintele Înaltei Autorităţi, Jean
Monnet, a susţinut că „Statele Unite ale Europei nu sunt doar o mare speranţă, ci şi o
necesitate urgentă a epocii noastre, întrucât de ele depinde atât bunăstarea popoarelor
noastre, cât şi consolidarea păcii”. Totodată, opiniile exprimate de membrii Adunării au
vizat, nu o dată, modalităţile prin care controlul legislativului asupra executivului ar
putea fi îmbunătăţit sau investirea Adunării cu competenţe bugetare întărite. Adunarea
a urmărit cu atenţie şi rezultatele Conferinţei de la Messina (1955) cu privire la
propunerea Germaniei privind o uniune vamală, precum şi propunerea lui Jean Monnet
privind Euratom. Conferinţa a desemnat - în vederea elaborării propunerilor pentru
constituirea unei pieţe comune şi a Euratom - o comisie condusă de Paul-Henri Spaak.
raportorul Comisiei pentru afaceri politice, Margaretha Klompé, definea poziţia Adunării
faţă de aceste dezbateri astfel: „Noi căutăm de fapt o comunitate de interese, în care toţi
cetăţenii Comunităţii, indiferent de ţara în care trăiesc, au sentimentul că măsurile luate
la nivel european ii privesc şi le sunt de folos în mod direct.”
Relaţia dintre Comitetul de experţi şi Adunare reprezintă primul caz de cooperare
între un organism interguvernamental şi o instituţie reprezentativă în cadrul revizuirii
sau consolidării textelor care pun bazele procesului de integrare europeană. Spaak,
coordonatorul celor două organisme interguvernamen- tale care s-au succedat între 1955
şi 1957, fost preşedinte al Adunării Comune, a informat Adunarea şi Grupul său de lucru
şi a prezentat un raport în faţa acesteia la 13 martie 1956. Adunarea va elabora, în răspuns
la aceste propuneri ale Comitetului, o rezoluţie care chema la intensificarea construcţiei
europene şi la consolidarea instituţiilor acesteia. Adunarea a mai discutat şi un raport
preliminar privind Problema energiei în Europa (martie 1956). raportul prevedea o piaţă
comună care, în domeniul industriei nucleare, ar combina avantajele diviziunii muncii şi

18
libera concurenţă, şi, în acelaşi timp, ar reglementa resursele minerale şi combustibilii,
fabricile şi echipamentele, cercetarea ştiinţifică, precum şi resursele financiare şi umane.
De asemenea, printr-un alt raport al Adunării, adoptat în noiembrie 1956, se
susţinea implicarea acesteia în acţiunea de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă
precum şi în cea de armonizare a contribuţiilor sociale. Se propunea: înfiinţarea unei
agenţii centrale pentru coordonarea pieţii muncii, consultarea lucrătorilor, elaborarea
unui program de măsuri pentru reducerea şomajului structural, reducerea timpul de
lucru, oferirea de ajutor de şomaj şi asigurarea unor remuneraţii egale pentru bărbaţi şi
femei, elaborarea unui mecanism care să asigure garantarea drepturilor necesare
lucrătorilor imigranţi în cadrul diferitelor sisteme de asigurare socială. În perioada ce a
urmat până la semnarea Tratatului de la Roma, Adunarea a făcut presiuni pentru ca
punctele sale de vedere să fie luate în considerare.
Fiind încheiat pentru cincizeci de ani, la data de 23 iulie 2002 tratatul a expirat şi
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului şi-a încetat existenţa.

Propunerile Rezoluţiei Adunării Comune cu privire la constituirea Pieţei Comune

(martie 1956):
• crearea unei pieţe unice, lipsite de orice urmă de izolaţionism;
• asigurarea libertăţii de mişcare nu doar pentru bunuri, servicii şi capital,
dar şi pentru lucrători;
• înfiinţarea unui fond de investiţii;
• ajustări economice necesare, dar ţinând seama de situaţiile specifice din
sectorul agricol;
• contribuţii sociale armonizate ca parte dintr-o politică activă şi progresivă
de a îm- bunătăţi constant condiţiile de trai;
• crearea de instituţii suficient de puternice pentru a pune în aplicare
principiile de mai sus sub un control democratic adecvat.

Adunarea Parlamentară (1957-1979)

Eforturile Comitetului de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei, condus de Jean
Monnet, care avea rolul de a face legătura cu guvernele şi cu opinia publică, activitatea
altor mişcări europene federaliste, precum şi retensionarea războiului rece au determinat
reluarea procesului de adâncire a construcţiei europene. aşa cum am arătat, Adunarea
Comună a CECO a susţinut în mod constant adâncirea integrării europene şi creşterea
rolului său în ceea ce priveşte controlul democratic al Înaltei Autorităţi. una dintre
problemele puse în dezbaterile privind crearea Pieţei Comune şi a Euratom a vizat

19
opţiunea pentru constituirea câte unei instituţii de control democratic pentru fiecare
dintre acestea, extinderea competenţelor adunării asupra acestora sau constituirea unei
noi adunări comune pentru toate aceste instituţii. poziţia adunării a fost aceea de a susţine
înfiinţarea unei noi adunări, comună pentru toate cele trei comunităţi, respectiv ceco,
piaţa comună şi euratom. noua adunarea urma să continue a exercita atribuţiile adunării
comune a ceco. pentru a transpune în practică aceste decizii, a fost elaborată o convenţie
privind anumite instituţii comune comunităţilor europene, care a fost semnată odată cu
Tratatele de la Roma la 25 martie 1957.
la 25 martie 1957 cele două tratate care instituiau Piaţa Comună şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Euratom) au fost semnate de reprezentanţii celor şase
state în capitoliul de la roma. prin acest tratat, în locul Înaltei autorităţi, apărea ca
autoritate supremă un Consiliu al Miniştrilor. În cadrul pieţei comune, acesta era
secundat de o Comisie Europeană desemnată de către miniştri cu rolul de a pregăti
agenda consiliului miniştrilor şi de a transpune în practică hotărârile acestuia.
În cadrul Ceco, Pieţei Comune și Euratom, vocea cetăţenilor urma să se facă auzită
prin intermediul unei adunări comune pentru toate cele trei instituţii. aceasta era
alcătuită din 142 de parlamentari desemnaţi de către colegii lor. rolul acestuia era acela
de a da avize şi, în cazuri de abuz sau fraudă, de a da vot de cenzură comisiei europene,
pentru aceasta fiind necesară o majoritate de două treimi. aceste instituţii europene
fundamentale erau asistate de Comitetul Economic şi Social şi de Comitetul Monetar. În
constituirea comitetului economic şi social, poziţia adunării comune a fost esenţială.
Realizarea pieţei comune urma să fie etapizată în trei perioade de patru ani, prima putând
fi prelungită cu doi ani. Supranaţionalitatea urma să apară progresiv, întroducând treptat
decizia cu majoritate de voturi. tratatul de la roma mai stabilea un tarif vamal extern
comun, iar pieţele interne urmau a se deschide, treptat, liberei circulaţii a capitalului şi a
forţei de muncă. aceste obiective vor fi atinse în 1968.
Urmând semnării tratatelor de la roma, la propunerea preşedintelui Hans Furler,
adunarea comună a CECO s-a autodizolvat, nutrindu-se speranţa că noua adunare va da
un nou impuls idealului european. De altfel, în intervalul de până la deschiderea primei
sesiuni a adunării parlamentare, atât membrii adunării comune cât şi suporterii ideilor
federaliste au făcut lobby, fără succes, pentru ca noua instituţie să-şi asume un rol
legislativ asemănător cu acela al parlamentelor naţionale.
Adunarea parlamentară s-a întrunit într-o primă sesiune în anul 1958, fără a avea
prea multe instrumente pentru a influenţa deciziile celorlalte instituţii europene.
„Procedura de consultare”, stabilită prin tratatul de la roma pentru adoptarea deciziilor
europene, obliga statele membre ale comunităţii să informeze adunarea, dar acestea
puteau ignora punctul său de vedere.

20
 Prima decadă de funcţionare a instituţiilor europene sub pecetea deciziilor
adoptate la roma a fost dificilă, iar parlamentul european, aşa cum va fi adunarea
parlamentară redenumită din 30 martie 1962, nu a fost capabilă, aşa cum spera, să-şi
sporească în mod consistent atribuţiile. chiar şi schimbarea de nume va fi ignorată de
celelalte instituţii europene – dar nu şi de mass-media – până la semnarea actului unic
european.
Unul dintre primele obiective ale parlamentului european a fost acela de a
transpune în practică dezideratul de alegere prin sufragiu direct a membrilor săi. În acest
scop, în mai 1961 parlamentul european a adoptat o primă propunere cunoscută sub
numele de Raportul Dehousse. acesta stabilea o procedură electorală unitară şi un
calendar pentru aplicarea sa. consiliul a ignorat însă această propunere, precum şi pe
celelalte două ce i-au urmat, în anii 1963 şi 1969.

Procedura de consultare iniţiată în ianuarie 1958

Parlamentul european a încercat, de asemenea, să-şi întărească poziţia sa în
ansamblul instituţiilor comunităţilor europene prin organizare internă şi prin extinderea,
pas cu pas, a puţinelor sale puteri atribuite de tratate. În ceea ce priveşte îndeplinirea
primului deziderat, Parlamentul a început să folosească grupurile politice ca bază a
organizării sale interne. Într-o manieră ad-hoc, parlamentul european a încorporat în
regulile sale procedurale câteva atribuţii care nu-i erau conferite de tratate. astfel, acesta
şi-a asumat prerogativele de a-l invita pe preşedintele comisiei să prezinte un program
anual plenului parlamentului pentru a obţine aprobarea sa, şi de a solicita consiliului să
răspundă la întrebările parlamentare şi să raporteze cotidian parlamentarilor cu privire
la activităţile comunităţii.

21
 Parlamentul a încercat, de asemenea, să uzeze de puterile sale consultative cât mai
mult. astfel, la începutul anilor 1960, parlamentul a solicitat comisiei să-i ia opiniile în
considerare în mod regulat în propunerile sale legislative. În 1964 parlamentul a solicitat
comisiei să raporteze cu privire la schimbările sugerate de parlament în textul final al
deciziei şi să explice în orice caz în care nu s-a ţinut cont de acestea. Pe această linie,
parlamentul a căutat şi o formulă instituţională care să determine comisia să dea o putere
juridică cât mai mare opiniilor sale.
Începând cu anul 1960, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a încercat să
impună comunităţii europene propria viziune asupra construcţiei europene: aceasta
punea accent pe interguvernamentalism în dauna federalismului. Din aceste încercări au
izvorât planurile Fouchet I şi II (de la numele diplomatului Christian Fouchet). Finalizat
în toamna anului 1961, planul Fouchet I propunea constituirea unei uniuni a statelor care
să aibă o politică externă comună, o politică de apărare comună şi o politică culturală
comună. aceasta trebuia condusă de un consiliu constituit din şefii de stat sau de guvern
care să funcţioneze după regula unanimităţii. propunerea franceză nu a reuşit să
întrunească consensul celorlalţi parteneri europeni.
În răstimpul discuţiilor cu privire la acest proiect, Parlamentul european a încercat
să influenţeze dezbaterile în sensul unei cât mai profunde cooperări supra- naţionale. În
anul 1961 parlamentul a elaborat o rezoluţie în favoarea planului Fouchet, arătându-şi
disponibilitatea de a-şi pune la dispoziţie experienţa „în căutarea celor mai bune mijloace
pentru a ajunge la o unitate politică reală şi completă.” Oferta parlamentului a fost
respinsă de generalul de Gaulle tocmai pentru că punea accent pe supranaţionalismul pe
care el dorea să-l limiteze. De altfel, de Gaulle va fi capabil să-şi atingă obiectivele în
dauna viziunii preşedintelui comisiei Walter Hallstein şi a parlamentului european.

Charles de Gaulle, „europa şi rolul ei în afacerile mondiale” (23 iulie 1964):

„o Europa europeană înseamnă că trăieşte prin sine pentru sine, cu alte cuvinte, în
mijlocul lumii, are propria politică. Dar aceasta este exact ceea ce – conştient sau
inconştient – este respins de unii care susţin, totuşi, a dori să fie stabilită. În realitate,
faptul că Europa, neavând o politică, ar fi obiectul politicii care ar descinde de pe celălalt
ţărm al Atlanticului le apare, chiar şi astăzi, normal şi satisfăcător… această organizaţie,
intitulată federală, ar fi avut ca baze ale sale: pe de o parte, un consiliu de experţi lipsiţi
de legături cu statele şi care ar fi fost denumit „executiv”, şi pe de altă parte un parlament
fără calificări naţionale şi care ar fi fost denumit „legislativ”. Fără nici un dubiu nici una
dintre acestea nu ar fi făcut ceea ce nimeni nu dorea să facă, adică o politică. politica este
o acţiune, adică un corp de decizii adoptate, de lucruri realizate, de riscuri asumate, toate

22
aceste cu susţinerea poporului. numai guvernele naţiunilor singure sunt capabile şi
responsabile de elaborarea politicilor”.

Comisia Europeană de la Bruxelles a propus consiliului ca piaţa comună să fie

funcţională începând cu luna iulie 1967. În acest scop, comunitatea economică europeană
urma să primească resurse proprii. În aceste condiţii, cee urma să fie controlată de către
parlamentul european care ar fi obţinut astfel puteri sporite. În aceste condiţii, Franţa a
declanşat cea mai gravă criză a cee de până atunci prin părăsirea instituţiilor europene în
anul 1965. Generalul de Gaulle va fi convins să revină asupra deciziei sale prin
compromisul de la Luxemburg. la mijlocul anilor 1960, CEE a înregistrat totuşi câteva
succese prin semnarea Tratatului de la Bruxelles cu privire la fuziunea celor trei
comunităţi existente: ceco, euratom şi piaţa comună (8 aprilie 1965). După revenirea
Franţei, la 1 iulie 1968 a intrat în vigoare abrogarea tuturor drepturilor vamale în
interiorul CEE şi un tarif extern.
Începând de la finele deceniului al şaptelea şi de la începutul celui următor,
Parlamentul a fost capabil să-şi atingă două dintre obiectivele sale pe termen mediu:
control parţial asupra bugetului comun şi alegerea prin vot universal. primul obiectiv a
fost urmare a summitului de la Haga din anul 1969. printre altele, la Haga s-a decis ca
CEE să dispună de propriile resurse colectate din taxele naţionale stabilite asupra
produselor agricole, din taxele asupra bunurilor importate în comunitate şi o contribuţie
naţională nu mai mare de 1% din TVA. Bugetul comunităţii urma a fi împărţit în două
categorii: cheltuieli obligatorii (efectuate conform legislaţiei în vigoare) şi neobligatorii.
prima includea politica agrară comună (pac) care totaliza circa 90% din cheltuielile totale
ale cee, iar parlamentul european avea puţin control asupra acestora. În schimb, parla-
mentului i se acorda parţial controlul asupra categoriei cheltuielilor neobligatorii, precum
şi posibilitatea de a stabili, în anumite limite, mărimea bugetului CEE.
Printr-o decizie adoptată în anul 1970 (implementată însă doar cinci ani mai
târziu), Parlamentul European a obţinut dreptul de a descărca de gestiune instituţiile
europene şi a adăugat o procedură de conciliere pentru legislaţia viitoare cu un impact
economic important. preşedintelui parlamentului european i se cerea, de asemenea, să
semneze bugetul pentru ca acesta să fie considerat adoptat oficial. La 20 septembrie 1976
Consiliul adopta o decizie privind organizarea alegerilor prin sufragiu direct şi universal
ceea ce constituia de fapt o îndeplinire a angajamentelor asumate prin tratatele
constitutive şi de o evoluţie firească a comunităţii europene, parte a unui proces gradual,
dinamic şi care ar putea fi denumit constituţional. Decizia a fost însoţită de un docu- ment
anexă care expunea modul de organizare a alegerilor pentru parlamentul european,
ambele urmând a fi ratificate de către statele membre. cele două documente se constituiau

23
în drept primar, dat fiind faptul că pe de o parte puneau în practică diferite prevederi ale
tratatelor, iar pe de altă parte modificau unele dispoziţii ale acestora.

Aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei la cee a însemnat, pentru

parlamentul european, creşterea numărului membrilor săi de la 142 la 198, adăugarea a
două noi limbi oficiale, dar şi încorporarea tradiţiei parlamentare britanice precum ar fi
alocarea unui timp pentru întrebări. conservatorii britanici au constituit propriul grup
politic în cadrul parlamentului.
Anii 1970 au marcat noi căutări privind atribuirea unui rol sporit parlamentului în
ansamblul instituţiilor europene. Raportul Vedel finalizat în 1972 a vizat exclusiv acest
subiect. Documentul chema la sporirea puterii parlamentului până la nivelul de codecizie
cu consiliul şi la consultarea sa în ceea ce priveşte acordurile internaţionale. Tot în spiritul
creşterii atribuţiilor parlamentului era redactat şi raportul primului ministru belgian Léo
Tindemans din anul 1975 (din care s-a reţinut doar alegerea parlamentului prin sufragiu
universal), precum şi alte documente din aceeaşi perioadă. acestea constatau lipsa de
echilibru între puteri şi încercau să sporească cooperarea dintre acestea.

Leo Tindemans, Despre europa (27 septembrie 1975):

24
 „noţiunile de supranaţionalitate şi cedare a suveranităţii sunt legate de chiar
esenţa procesului de integrare europeană. susţin ideea că suveranitatea europeană poate
fi formulată fără a aboli complet suveranitatea statelor membre”.

Începând cu anul 1979 au fost organizate, la fiecare cinci ani, alegeri directe pentru
parlamentul european, ceea ce va întări şansele acestei instituţii de a-şi spori atribuţiile
în ansamblul CEE.
În luna iunie 1979 a avut loc primul vot universal pentru parlamentul european.
cu această ocazie, votanţi din 9 ţări au ales 410 parlamentari europeni. Însăşi noutatea pe
care o reprezenta o adunare parlamentară internaţională precum şi noutatea, încă şi mai
mare, pe care o conferea alegerea prin vot universal a unei asemenea adunări, explică de
ce, pe de o parte, vechiul parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă
reprezentativitate, iar pe de altă parte, de ce a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani
pentru a se pune în practică votul universal. În lipsa unui sistem electoral uniform,
alegerile europene s-au desfăşurat în conformitate cu legislaţiile electorale naţionale
adoptate în acest scop de parlamentele naţionale. În ciuda noutăţii acestor alegeri şi a
mediatizării lor, procentul de participare la vot (61,9%) a fost dezamăgitor. În
retrospectivă, se poate observa totuşi că un procent aşa de mare de participare la vot nu
s-a mai înregistrat în următoarele şase alegeri europene. În ceea ce priveşte componenţa
noului legislativ, numeroşi membri desemnaţi anterior, prin vechiul sistem, au reuşit să
întrunească susţinerea alegătorilor. Totuşi, datorită faptului că numărul de
europarlamen- tari a cunoscut o creştere de mai mult de două ori (de la 198 la 410), în
parlament au intrat numeroşi membri noi. De asemenea, majoritatea anterioară de
centru-stânga va fi înlocuită în urma acestor alegeri cu una de centru-dreapta. această
redimensioare a activităţii parlamentului a necesitat o reorganizare a activităţii instituţiei,
ce se va finaliza în 1981 prin adoptarea unor noi reguli de procedură.

Procedura de consultare
Alegerea prin vot universal nu însemna automat şi o sporire a atribuţiilor
parlamentului deşi, fiind singura organizaţie aleasă de cetăţeni, acesta şi-a întărit în mod
considerabil legitimitatea. acest lucru a devenit evident după o decizie a consiliului din
1980 care nu a ţinut cont de procedura de consultare. curtea de Justiţie va da dreptate
parlamentului declarând hotărârea invalidă şi solicitând consiliului şi comisiei să reia
procedura. În plus, parlamentul îşi va asuma dreptul de a întârzia procesul legislativ.
astfel, propunerile comisiei europene puteau fi amendate de parlamentul european,
ulterior acestea fiind retrimise acesteia. Dacă comisia răspundea că nu avea posibilitatea

25
de a le lua în considerare, parlamentul trimitea textul comisiei sale de resort înainte de a
fi votată în plen. aceasta sporea practic puterea de negociere a PE.
PE a susţinut procesul de lărgire a CEE, primind printre membrii săi în 1981
delegaţii Greciei şi în 1986 pe cei ai Portugaliei şi Spaniei. procesul de integrare a unor
noi state care adoptaseră valorile democratice europene a fost privit de pe şi ca o
modalitate de a aprofunda caracterul democratic al comunităţii.
PE nu a fost singur în această aspiraţie. astfel, în anul 1981 planul Genscher –
Colombo (denumit astfel de la numele miniştrilor de externe german Hans-Dietrich
Genscher şi italian Emilio Colombo), prezentat consiliului, prevedea, între altele, un rol
sporit pentru parlament atât în cadrul comunităţii, cât şi în cel al cooperării politice eu-
ropene. aceasta ar fi implicat, printre altele, obligaţia consiliului de a prezenta rapoarte
bianuale cu privire la progresul în direcţia creării „uniunii europene”, consultarea parla-
mentului cu privire la acordurile internaţionale şi la tratatele de aderare, precum şi o pro-
cedură de consultare între consiliu şi parlament cu privire la desemnarea preşedintelui
Comisiei Europene. Deşi diminuate parţial, aceste atribuţii au fost recunoscute parlamen-
tului european prin Declaraţia Solemnă de la Stuttgart semnată în iunie 1983.
Constituirea UE (1992) a coincis şi cu integrarea primilor cetăţeni care făcuseră
parte dintr-un stat comunist (RDG), precum şi celor ai unor state care se aflaseră la
confluenţa dintre cele două tabere în timpul Războiului Rece (Finlanda, suedia şi austria).
mai întâi regiunea nordică, apoi estul şi sudul continentului au redimensionat ue de la o
comunitate atlantică sau vest-europeană la una general europeană. După un proces
dificil, marcat de o monitorizare atentă din partea structurilor europene, inclusiv a pe,
dar şi de numeroase critici şi reţineri, valul de aderare 2004/2007 a semnificat şi o
schimbare de percepţie asupra UE: aceasta nu mai poate afirma că reprezintă – cu câteva
excepţii regionale - un club exclusivist al bogaţilor lumii; în cadrul său au fost integrare
şi state şi regiuni subdezvoltate. Întrebarea care a fost adesea pusă în cadrul pe a fost dacă
procesul de extindere nu a fost unul pripit şi dacă, în lumina dimensiunii acestei
extinderi, noile state vor putea repeta „miracolele” spaniol sau irlandez.
Membrii federalişti ai pe vor insista însă pentru sporirea şi mai accentuată a
atribuţiilor acestei instituţii. În cadrul parlamentului va lua astfel naştere Consiliul pentru
Afaceri Instituţionale condus de italianul Altiero Spinelli (1981) ce va întocmi în acelaşi
an proiectul de tratat vizând constituirea uniunii europene. proiectul viza îngemănarea
instituţiilor economice şi politice ale CEE, precum şi o reformă a procedurilor de vot în
cadrul comunităţii.

Hotărârea Curţii de Justiţie cu privire la puterile parlamentului european (1980):

26
 „prevederile tratatelor care cer consiliului să se consulte cu parlamentul sunt
mijloace care permit parlamentului să joace un rol de fapt în procesul legislativ al
comunităţii. o asemenea putere reprezintă un factor esenţial în balanţa instituţională
avută în vedere de tratate. Deşi limitată, ea reflectă, la nivelul comunităţii, principiul
fundamental că populaţia trebuie să ia parte la exerciţiul decizional prin intermediul unei
adunări reprezentative.”

Dacă acest proiect nu a avut succes, Actul Unic European (1986) va spori însă
atribuţiile pe. În primul rând, acest document a introdus pentru un număr important de
decizii regula majorităţii calificate. cel mai important câştig din perspectiva
Parlamentului European a fost însă introducerea procedurii de cooperare ca mecanism
de adoptarea a deciziilor pentru anumite chestiuni legislative, ceea ce-i conferea acestei
instituţii puterea de a amenda legislaţia. procedura de cooperare conferea pe posibilitatea
de a adopta, într-o primă fază, cu o majoritate simplă, amendamente şi propuneri la
adresa documentului parvenit de la comisie. În timpul celei de-a doua citiri, pe poate
reveni la amendamentele pe care deja le propusese sau, în cazul în care propunerea
comisiei s-a modificat substanţial faţă de cea anterioară, îi poate aduce noi amendamente,
poate respinge poziţia comună sau o poate aproba tacit sau explicit.
În ciuda creşterii puterii de decizie a PE, procedura de cooperare a fost departe de
fi venit în întâmpinarea intenţiei pe de a obţine puteri legislative independente. Deoarece
în opinia acestei instituţii o reformă în acest domeniu slujea intereselor comunităţii, pe a
oferit argumente solide în favoarea punctului său de vedere. astfel, problematica a fost
abordată într-o serie de rapoarte adoptate de pe ca, de pildă, în raportul toussaint cu
privire la „deficitul democratic”, raportul Catherwood asupra „costului ne-europei”,
raportului De Gucht asupra drepturilor fundamentale etc. toate acestea au fost cuprinse
apoi în Raportul Herman care schiţa calea către uniunea europeană şi-i cerea pe să
elaboreze un proiect de constituţie în acest sens. De asemenea, Parlamentul European a
fost instituţia care a adus în discuţie convocarea unei conferinţe Interguvernamentale
care să efectueze o nouă revizuire a tratatelor existente. propunerea pe a sfârşit prin a fi
acceptată pe fondul conştientizării faptului că piaţa comună europeană necesita legături
mai solide între monedele europene, precum şi o monedă unică. pentru ca în revizuirea
avută în vedere să intre şi uniunea politică şi reforma instituţională, pe s–a adresat direct
guvernelor şi parlamentelor statelor membre. Raportul Martin, adoptat de pe (noiembrie
1989), sintetiza propunerile acesteia în următoarele puncte: extinderea votului majoritar
în consiliu; sporirea autorităţii sale legislative; crearea uniunii europene bazate pe
principiile democratice şi legiferarea cetăţeniei europene.

27
 Eforturile PE au produs roade astfel încât la Maastricht (1992), alături de
constituirea uniunii economice şi monetare, a fost definită cetăţenia europeană şi au fost
extinse competenţele parlamentului european. competenţele nou-înfiinţatei ue au fost
repartizate între trei piloni: procedurile comunitare de integrare (pilonul I), politica
externă de securitate comună (pilonul II) şi problemele interne şi justiţia (pilonul III).
Din perspectiva Parlamentului European, schimbarea cea mai importantă
introdusă de tratatul de la Maastricht a fost introducerea procedurii de codecizie care-i
conferea dreptul de veto absolut asupra legislaţiei. În comparaţie cu procedura de
conciliere, aceasta prevedea posibilitatea constituirii unui comitet de conciliere şi
parcurgerii celei de-a treia lecturi. ca şi în cazul celorlalte două proceduri, comisia
continua să fie iniţiatoarea legislaţiei europene. După ce-şi anunţa amendamentele la
propunerea comisiei, consiliul putea adopta o poziţie comună, pe care pe o putea aproba
cu majoritate simplă, amenda sau respinge cu majoritate absolută. În cadrul procedurii
de mediere (conciliere), parlamentul şi consiliul încercau să ajungă la o poziţie comună.
aceasta putea fi declanşată dacă parlamentul îşi anunţa intenţia de a respinge documentul
sau dacă consiliul nu adopta amendamentele propuse de PE. Dacă procedura de mediere
producea rezultate, pe era chemat să ia o decizie finală cu privire la documentul respectiv
fie în sensul de a-l aproba sau de a-l respinge.
Tratatul de la Maastricht a extins dreptul de „aviz conform” acordat pe de actul
unic european pentru a include toate acordurile internaţionale importante. totodată, rolul
pe de a monitoriza politica externă şi de securitate comună a UE a fost mult extins.

Politica de extindere a UE
Lărgirea CEE pentru a include ţările emisferei vestice a Europei, în primul rând
Marea Britanie, a fost considerată un deziderat al comunităţii. Dar lipsa de interes a
guvernelor britanice conduse de Clement Attlee, Winston Churchill şi Anthony Eden,
iniţial, vetoul preşedintelui francez Charles de Gaulle (1963 şi 1967), ulterior, au făcut
acest deziderat imposibil de atins. Demisia generalului de Gaulle a permis ca la 1–2
decembrie 1969, la Haga, să se adopte decizia primei lărgiri a CEE. patru ani mai târziu,
două state din Arhipelagul Britanic şi un stat scandinav erau integrate în comunitate.
particularitatea acestui val este conferit de faptul că două dintre statele ce au aderat la
comunitate erau puternic dezvoltate din punct de vedere economic; numai cel de-al
treilea, Irlanda, putea fi considerat drept înapoiat comparativ cu celelalte state ale CEE.
Înlăturarea regimurilor dictatoriale din statele sudice Grecia, Spania şi Portugalia
a permis ca în anii 1980 să aibă loc următoarele două valuri de extindere ale CEE.

28
 Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) a reprezentat un moment
fundamental în procesul de lărgire, permiţând, treptat, reunificarea continentului
european în jurul aceloraşi valori. pe termen scurt, aceasta a fost vizibilă prin integrarea
sui generis a est-germanilor în CEE, apoi prin alăturarea la acest club a unor state neutre
sau situate între cele două blocuri ale războiului rece (Finlanda, Suedia şi Austria).
Totodată, aderarea unor noi state şi deschiderea porţilor comunităţii către statele
foste comuniste a impus elaborarea unui set de principii, valori şi standarde a căror
îndeplinire era obligatorie pentru a obţine statutul de stat candidat, mai întâi, precum şi
pentru integrare în comunitate, mai apoi. acestea a fost detaliate de Consiliul European
de la Copenhaga (decembrie 1993), constituind aşa-numitele „criterii de la Copenhaga”.

Criteriile de la Copenhaga:
• instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile
omului, respectarea şi protecţia minorităţilor;
• economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii;
• capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru şi, în special,
adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

Doi ani mai târziu, Consiliul European de la Madrid a adus clarificări

suplimentare care încercau să se asigure că o ţară candidată dispune de capacităţile de a
pune în aplicare regulile şi procedurile comunitare prin adaptarea structurilor sale
administrative la rigorile UE. la Madrid s-a subliniat că nu este important doar ca
legislaţia UE să fie transpusă în legislaţia naţională, ci este şi mai important ca legislaţia
să fie aplicată corect şi respectată, prin intermediul structurilor administrative şi juridice
corespunzătoare. În urma acestor clarificări, procesul de aderare la UE începe în
momentul în care o ţară transmite cererea de aderare Consiliului. Comisia Europeană îşi
expune un punct de vedere oficial cu privire la candidatură, dar Consiliul decide, în
ultimă instanţă, în unanimitate, dacă negocierile cu ţara aspirantă pot fi demarate, în
urma analizei privind îndeplinirea unor criterii de aderare. Urmează apoi declanşarea
unor proceduri de aderare în urma cărora se adoptă decizia ca o ţară să fie sau nu invitată
să adere la UE. ritmul acestui proces depinde de eforturile fiecărei ţări în vederea
îndeplinirii criteriilor de aderare.
Cu aceste clarificări, UE a lansat, în 1997, în mod oficial, procesul extinderi sale
către ţările din Europa Centrală şi de Est şi din zona mediteraneană, odată cu deschiderea
negocierilor pentru aderare, proces istoric prin care se vizează extinderea zonei stabilităţii

29
şi prosperităţii prin primirea de noi membri. În primă instanţă, în ceea ce a fost denumit
cel de-al cincilea val de aderare, au fost integrate, în 2004, zece state, cel mai mare grup
de ţări ce au aderat vreodată la UE. acest val a inclus şi Ţările Baltice care abia în anul
1991 şi-au recâştigat independenţa din partea URSS. Acest val a fost finalizat trei ani mai
târziu prin integrarea României şi Bulgariei, mărind astfel numărul de state ale co-
munităţii la 27. Deși încă în stat a mai aderat la UE în anul 2013, este vorba despre Croația,
Brexitul din anul 2020 a restabilit numărul statelor membre la 27.

30