9.

Sistemul partidelor politice in Romania (1866-1914),

problema constituirii PNL si PC, tranziția la sistemul bipartid de
guvernare (1866-1895), chestiunea marilor reforme electorala si
agrara.

În 1866, exista în discursul politic al lui Carol I şi al liderilor politici, conceptul de „partid
politic” atribuit celor două mari grupări politice, liberală şi conservatoare. Ele erau denumite
„partidul liberal” şi „partidul conservator”, dar nu constituiau, formal, partide politice în
accepţiunea dată astăzi acestui concept.

Carol I a militat pentru funcţionarea alternanţei la guvernare a celor două partide politice
(Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator), care să aibă baze sociale şi forţe politice
apropiate, fără intervenţia unui alt treilea partid. În 1908, regele a refuzat să aducă la guvernare
Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu, urmărind să păstreze alternanţa celor
două partide de guvernământ de până atunci şi să determine unificarea Partidului Conservator cu
Partidul Conservator Democrat.

În timpul lui Carol I, alternanţa la putere a liberalilor cu conservatorii a cunoscut mai

multe etape: 1866-1871; 1871-1895; 1895-1914. Liderii politici au hotărât unificarea grupărilor
care aveau aceeaşi ideologie şi astfel s-au format cele două mari partide politice, Partidul
Naţional Liberal şi Partidul Conservator. În timp, cele două partide politice s-au consolidat,
dobândind trăsături specifice unor partide politice moderne, cu organizaţii la nivel naţional, cu o
ierarhie de partid, cu program politic şi de guvernare propriu.

Între 1866-1895, alternanţa liberali-conservatori a generat fie instabilitate politică (1867-

1871, 1876), la început, fie apoi guverne de lungă durată, acuzate a fi guverne. personale.
Treptat, cele două partide de guvernământ, au ajuns să aibă forţe aproximativ egale. Partidul care
organiza alegerile, ieşea învingător, obţinând majoritate absolută de mandate în Parlament;
opoziţia era minoră. În epocă, alternanţa la guvernare nu presupunea ca cele două partide să
câştige un număr echilibrat de mandate, ci să ofere un mecanism de guvernare viabil. Astfel,
identificăm o particularitate a bipartidismului românesc. Partidul înlăturat de la putere era
înlocuit de celălalt la guvernare. Partidul câştigator, în alegeri, nu-şi propunea să elimine
definitiv opoziţia şi cutumele existente, devenind partid dominant pe scena politică.

Lui Carol I îi este recunoscut rolul de arbitru în viaţa politică, atât în presa vremii, cât şi
de unii autori, lideri politici contemporani cu el. Prin atribuţiile sale, regele avea rolul cel mai
important în schimbarea guvernului şi în asigurarea echilibrului scenei politice.
 Necesitatea echilibrării forţelor/opiniilor celor două partide devine evidentă atunci când
se pune problema reformelor care urmau să înnoiască structurile statului român. Atât liberalii, cât
şi conservatorii le considerau necesare. Liberalii doreau reforme ample, rapide, iar conservatorii
reforme treptate, graduale, care să nu schimbe în mod radical bazele societăţii. Şi unii şi ceilalţi,
dar şi Carol I credeau însă că e nevoie de colaborarea celor două partide pentru a se realiza ample
reforme.

Cel mai important susţinător al alternanţei la guvernare între liberali şi conservatori a fost
chiar Carol I, perceput în acest sens şi de contemporani. Dispariţia lui a adus şi dispariţia acestui
mecanism, deşi voci potrivnice se făcuseră auzite şi mai înainte. După moartea lui Carol I,
alternanţa a continuat să funcţioneze într-o formă nouă (guvernele nu s-au putut menţine timp de
o legislatură), cinci guverne succedându-se la conducerea ţării până la terminarea primului război
mondial.

Guvernarea reprezentativă are la bază un sistem electoral cenzitar, compus din 3 colegii
electorale care genera un guvern bicameral (din 1864).

Există principiul responsabilității ministeriale și dreptul parlamentului de a destitui

guvernul prin vot de neîncredere, acest lucru asigura caracterul reprezentativ al regimului politic.

Fondarea PNL ȘI PC
Înainte de Unirea Principatelor nu se poate vorbi despre fiinţarea efectivă a vreunui partid
conservator sau liberal. Existaseră, neîndoielnic, idei liberale, progresiste, evoluţioniste,
organiciste, conservatoare şi, cum am observat la trăsăturile paşoptismului şi junimismului,
oameni remarcabili care să le reprezinte şi să le promoveze. Treptat, opţiunile s-au cristalizat şi,
sub o imperioasă nevoie de disciplină, s-au manifestat în forme relativ clare şi distincte, în
paralel cu tentativa de a purcede la înfiinţarea unor structuri politice moderne.

PNL
Înfiinţat la 24 mai 1875, sub conducerea lui Ion C. Brătianu (1875-1891).

Printre membrii fondatori se află Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu,
Tache Anastasiu.

Originile mișcării liberale trebuie însă căutate cu mult mai devreme, în perioada
pașoptistă, momentul 1875 constituind doar instituționalizarea și coagularea unor grupări care
existau deja pe scena politică. După 1866 liberalii au jucat practic rolul principal în procesul de
modernizare a României.

În 1867 are loc „Înțelegerea de la Concordia” între facțiunile liberale, cu excepția celei
conduse de Ion Ghica. Se alcătuiește pentru prima dată și un program de guvernare numit
„Fracțiunea”, un program cu vederi progresiste.

Un moment important al istoriei Partidului Național Liberal îl constituie luna martie a

anului 1871, când prin instalarea la putere a noului guvern conservator, liberalii se vedeau
aruncați în opoziție. Conștienți de necesitatea combaterii în comun a adversarilor politici,
abandonând interesele de grup și rivalitățile dintre personalități, ei au arătat o mai mare dorință
de colaborare cu ocazia alegerilor organizate la începutul lui mai de Lascăr Catargiu.

Un moment decisiv în cadrul acțiunii liberale l-a constituit campania pentru alegerile
parlamentare din aprilie 1875. Hotărâți să acționeze pe aceeași platformă împotriva guvernului
conservator, încă de la 4 ianuarie liberalii alcătuiau un comitet central electoral, care își propunea
coordonarea activității politice la scara întregii Românii.

În aceeași conjunctură, la 23 ianuarie începe editarea unui periodic semnificativ intitulat

„Alegătorul liber”, iar două zile mai târziu întemeiau o ligă menită a combate guvernul
conservator, liberalii coalizați tipăreau manifeste și broșuri, difuzau programe de acțiune și
profesiuni de credință, organizau reuniuni politice în capitală, în diverse alte orașe și chiar la
sate, adresându-se direct maselor populare.

Deveniți mai preocupați de necesitatea închegării unei puternice formațiuni politice, de

desăvârșire a procesului de raliere, la 24 mai 1875, fruntași ai diferitelor formațiuni, cărora li se
adaugă și disidentul conservator Manolache Costache Epureanu, făceau legământ să acționeze
pentru triumful deplin al principiilor liberale în viața politică românească.

Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, George D. Vernescu, Alexandru G.

Golescu, pecetluiau alianța parlamentară printr-o reuniune ținută în casa din stradă Enei,
proprietate a maiorului englez Sir Stephen Bartlett Lakeman, stabilit definitiv în România și
cunoscut sub numele de Mazar Pașa, prin care puneau bazele Partidului Național Liberal. La 4
iunie 1875, „Alegătorul liber” publica programul acestei puternice formațiuni politice.

PC
în 3/15 februarie 1880, un grup de 88 de oameni de notorietate, dintre care îi amintim pe
L. Catargiu, T. Maiorescu, M. Costache Epureanu, V. Pogor şi Th. Rosetti, semnează actul de
naştere a Partidului Conservator. Se propune o platformă şi un statut, iniţiatorii avînd obligaţia de
a plăti o cotizaţie anuală. Sediul central era în Bucureşti, dar s-au creat simultan şi comitete
judeţene. Comitetul Permanent (format din preşedinte, în persoana lui M. Costache Epureanu,
vicepreşedinţi şi cinci membri) reprezenta conducerea partidului, iar oficiosul era ziarul Timpul.

Tot în februarie 1880, M. Costache Epureanu publica în Timpul aşa-numitul „Program al

Partidului Conservator”, o lucrare generală, nepractică, văduvită de soluţii concrete. De reţinut
totuşi că acolo se cerea „dezvoltarea istorică a individualităţii noastre naţionale”, „consolidarea
instituţiilor pe care şi le-a dat ţara aşa încît toţi să se poată bucura de dînsele”, „stabilitatea
instituţiunilor şi a personalului”, precum şi progresul măsurat, dar continuu (prelungire a ideilor
junimiste). După moartea lui Epureanu (survenită în septembrie 1880), conducerea partidului
este preluată de L. Catargiu, care pune accentul pe nevoia de comunicare între centru şi
comitetele locale.

Partidul Conservator a avut ca prioritate opţiunile şi interesele marilor proprietari

agricoli, printre care îşi şi avea membri foarte importanţi, însă nu în exclusivitate. Formaţiunea
nou constituită s-a axat mereu pe personalităţi, pe elite, dovedindu-se destul de închistată în
formele sale organizatorice.

Conservatorii militau pentru dezvoltare, dar combăteau falsificarea sau exagerarea ei, iar
adesea o contrapuneau moralei. Progresul material era agreat doar însoţit de progresul moral.
Adepţi ai unei înaintări precaute, a regulii „paşilor mărunţi”, ei apreciau că doctrina
conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric: că evoluţia reală, durabilă, nu se poate
face prin salturi; că ea nu poate fi decît rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu
prezentul. Instituţiile viabile ale unei societăţi se dezvoltă prin ele înseşi, organic, prin traiul
normal al societăţii.

Reforma agrară

În procesul dezvoltării societăţii româneşti, agricultura a constituit întotdeauna o ramură

de bază a producţiei materiale. Ea a avut ca obiect: cultura cerealelor, a plantelor tehnice, a
pomiculturii, a horticulturii, a viticulturii, creşterea păsărilor şi a animalelor, în vederea obţinerii
unor produse agro-alimentare şi a materiilor prime, pentru înfiinţarea şi dezvoltarea industriei de
prelucrare a acestora.

În agricultură, principalul mijloc de producţie a fost şi a rămas pământul, ceea ce face ca

rezultatele economice să depindă de modul de repartizare, de gospodărirea şi utilizarea eficientă
a acestuia.

Problema rneasc si evoluia agriculturii in România a reprezentat o preocupare constantă

în istoriografia noastr ea a iscat multe controverse si tot atâtea dezbateri in vița politică.
 În luna octombrie 1863, Alexandru Ioan Cuza 1-a numit ca prim ministru pe Mihail
Kogălniceanu, cu ajutorul căruia va iniţia un complex program de reforme.

În decembrie 1863. Legislativul a adaptat cu o majoritate zdrobitoare Proiectul de Lege

privind secularizarea averilor mănăstireşti, ce reprezentau 26,26% din teritoriul ţării.

La 25 aprilie 1864, Mihail Kogălniceanu depune în Camera Deputaţilor Proiectul de Lege

Rurală, care prevedea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.

La 26 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza promulgă printr-un Decret ce avea putere de lege,
Legea Rurală. Această lege urma să între în vigoare la 23 aprilie 1865.

Legea Rurală elibera pe ţărani de sarcinile feudale, privind desfiinţarea clăcii şi

împroprietărirea cu loturi de pământ prin răscumpărare.

Aplicarea Legii Rurale a fost îngreunată de tergiversări, împotriviri şi falsuri Ţăranii au

primit, în parte, pământuri inferioare celor pe care le lucraseră.

Legea Rurală a fost adoptată în luna august 1864, care prevedea emanciparea ţăranilor
clăcaşi prin răscumpărare şi împroprietărirea lor pe loturi aflate în folosinţă în funcţie de numărul
de vite, pentru că existau trei categorii de clăcaşi: cu patru boi, cu doi boi şi pălmaşii; ţăranii
trebuiau să plătească o răscumpărare în timp de 15 ani, cu o dobândă de 5%, iar loturile primite
nu puteau fi vândute timp de 30 de ani.

Detașându-ne de pasiunile politice ale vremii, de diferențeele de opinie și de luptele între

liberali și conservatori, putem afirma că în condițiile în care reforma agrară de la 1864 n-a
rezolvat problema țărănească, nici marea proprietate nu și-a asumat rolul de a dezvolta economia
agrară folosind mijloace performante și pentru a contribui la ridicarea statului românesc și a
condiției de existență a țăranilor.

Nu marea proprietate a fost cea care și-a asumat rolul în dezvoltarea economică a
României ci reprezentaniți acesteia. Întotdeauna s-au adus argumente economice însă niciodată
nu s-au luat în discuție reprezentaniți marilor proprietăți care au dat personalități remarcabile în
domeniul cultural, știinific și buni teoreticieni.

Reforma agrară de la 1864 a avut și numeroase neajunsuri, care au dus la răscoalele

țărănești de mai târziu. Pământurile acordate au fost insuficiente necesităților reale ale familiilor
rurale. Mai mult, țăranii împroprietăriți nu au fost susținuți pentru a deveni fermieri moderni,
motiv pentru care agricultura a rămas pentru mult timp la un nivel înapoiat. Datorită
despăgubirilor pe care trebuiau să le plătească, țăranii au trebuit să facă față unei poveri fiscale
excesive (nivelul dările era oricum ridicat, iar împreună cu despăgubirile se ridicau la circa 32%
din veniturile anuale). În fine, aplicarea legii s-a făcut cu numeroase abuzuri, care au creat
numeroase frământări sociale.
 Reformele electorale.
1866

Legea electorală a fost promulgată de regele Carol I la 28 iulie și publicată la 20 iulie

1866.

Votul era cenzitar şi secret.

Primele alegeri pe baza acestei legi electorale au avut loc pe 29 octombrie/1 noiembrie,
pentru Adunarea Deputaţilor, şi 3/5 noiembrie 1866, pentru Senat.

Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral este împărţit în patru colegii pentru fiecare
judeţ. Din colegiul I făceau parte cei care aveau un venit de la 300 de galbeni în sus, din colegiul
II cei care aveau un venit de la 100 la 300 de galbeni inclusiv, iar din colegiul III făceau parte cei
care plăteau către stat o dare anuală de 80 de lei, precum şi comercianţii sau industriaşii care
plăteau un impozit de 80 de lei. Erau scutiţi de acest cens toate profesiunile liberale, ofiţerii în
rezervă, profesorii şi pensionarii statului.

Toate aceste trei colegii alegeau direct. Primele două colegii alegeau câte un deputat
pentru fiecare cele 33 de districte (adică 66 deputaţi), iar cel de-al treilea un număr de 58 de
deputaţi ai oraşelor, reprezentanţi proporţional în funcţie de ponderea lor demografică. În
Bucureşti de alegeau 6 deputaţi. Toate oraşele unui district formau un singur colegiu cu oraşulde
reşedinţă.

Din colegiul IV făceau parte toţi aceia care nu se încadrau în nici o categorie de mai sus
şi care plăteau o dare mai mică de 80 de lei. Din acest colegiu făceau parte şi preoţii. Membrii
acestui colegiu votau indirect astfel: 50 de alegători înscrişi desemnau un delegat, iar delegaţii
desemnaţi se întruneau în reşedinţa judeţului unde alegeau un deputat de district.

Numărul total al deputaţilor era de 157.

Petru Senat, corpul electoral era împărţit în două colegii pentru fiecare judeţ. Din colegiul
I făceau parte toţi proprietarii de fonduri rurale cu venituri funciare de cel puţin 300 de galbeni.
Colegiul II, al oraşelor reşedinţă, se compunea din toţi proprietarii de imobile urbane cu un venit
sub 300 de galbeni. Colegiile votau separat, fiecare alegând câte un reprezentant.

De asemenea, Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimiteau fiecare câte un senator ales
dintre profesori.
 Senatul era compus din 68 de senatori aleşi, cărora li se puteau adăuga membri de drept
ai senatului: moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani, cu vot deliberativ de la 25 de ani,
mitropoliţii şi episcopii eparhioţi.

Pentru a avea calitatea de alegător un cetăţean trebuia să cumuleze mai multe condiţii:

1. a fi român din naştere sau a fi dobândit împământenirea

2. a avea vârsta de 21 de ani împliniţi

3. a întâlni condiţiile cerute pentru a figura în colegiile indicate mai sus

Pentru a fi elegibil în Adunarea Deputaţilor, un cetăţean trebuia să fie român prin naştere
sau să fi dobândit împământenirea, să se bucure de drepturi civile şi politice, să aibă vârsta de 25
de ani împliniţi şi să domicilieze în România.

Deputaţii erau aleşi pe patru ani.

Pentru a fi elegibil în Senat, un cetăţean trebuia să fie român prin naştere sau să fi
dobândit împământenirea, să se bucure de drepturi civile şi politice, să aibă vârsta de 40 de ani
împliniţi, să domicilieze în România, să aibă un venit de orice natură de cel puţin 800 de galbeni.
Erau scutiţi de acest cens mai multe categorii de demnitari ai statului.

Membrii Senatului erau aleşi pe 8 ani, la fiecare patru ani reînnoindu-se jumătate din
componenţa lui prin tragere la sorţi.

La 23 aprilie 1878 este adoptată legea pentru interpretarea legii electorale din 1866, care
aduce mai multe precizări. Astfel potrivit acesteia fac parte din colegiul III, al oraşelor, toţi
orăşenii care plătesc către stat o dare anuală de 80 de lei, dar nu şi cei care au domiciliul în
comunele rurale.

În 8 iunie 1884 este promulgată şi noua lege electorală, prin care se pune în aplicare noul
sistem electoral. Revizuirea privea, în primul, rând extinderea dreptului de vot: prin reducerea
numărului colegiilor de la patru la trei pentru alegerea Adunării Deputaţilor, prin contopirea
colegiilor unu şi doi și prin scăderea censului necesar pentru a avea drept de vot şi prin
extinderea scutirilor de cens.

Astfel, la colegiul I intrau alegătorii cu un venit funciar sau urban de cel puţin 1200 de
lei, în colegiul al II-lea intrau orăşenii care plăteau un impozit de cel puţin 20 de lei, tot aici
intrând şi cei cu profesiuni liberale, ofiţerii în retragere şi absolvenţii învăţământului primar, care
erau scutiţi de cens, iar colegiul al III-lea cuprindea pe cei care plăteau o dare cât de mică, în
principal, pe săteni, care votau tot în mod indirect.

Pentru Senat, corpul electoral se împarte în fiecare judeţ în două colegii. Fac parte din
primul colegiu cei care au un venit funciar rural sau urban de cel puţin 2000 de lei annual, iar din
colegiu II toţi alegătorii direcţi din oraşe şi comune rurale care au un venit funciar sau urban de
la 2000 de lei în jos până la 800, precum şi comercianţii şi industriaşii care plătesc patentă.