Capitolul 3

TANATOMORFOLOGIA

Studiază cadavrul uman în vederea precizării cauzei de deces, pentru a putea stabili felul morţii
şi a face aprecieri cu privire la împrejurările în care s-a produs decesul unei persoane. Metoda este
cunoscută sub numele de autopsie medico-legală (sinonimă cu necropsia). Aceasta constă în
examinarea completă,externă şi internă,macroscopică şi de laborator a cadavrului uman.
Prima autopsie considerată medico-legală a fost efectuată în Italia, în anul 1302. La noi în
ţară,în anul 1832 de către dr. Gusi, care a avut de autopsiat o moarte suspectă. La finalul autopsiei s-a
concluzionat că moartea a fost neviolentă ca urmare a unui accident vascular cerebral (AVC).
AML are următoarele particularităţi:
 Se efectuează în conformitate cu art. 114 CPP.
 Se efectuează,de regulă înaintea declanşării fazei de urmărire penală,în etapa preliminară
a activităţilor premergătoare.
 Se efectuează numai în baza unui document scris,emis de organul de urmărire penală
respectiv ordonanţă sau rezoluţie motivată.
 Se efectuează la instituţia medico-legală pe a cărei rază s-a produs decesul persoanei
respective.(sala de autopsie reprezintă „locul unde moartea se bucură să vină în ajutorul vieţii”).
Când nu există posibilitatea transportării cadavrului,cu acordul legistului, autopsia se efectuează la faţa
locului.
 Este efectuată numai de către medicul legist, care poate fi asistat de personalul cu
pregătire medie(autopsier)si/auxiliar(brancardier). În unele situaţii la autopsie pot participa mai mulţi
legişti, mai ales atunci când este vorba despre o moarte neviolentă generată de o patologie mai rar
întâlnită.
 Fiind dispusă de organele de urmărire penală, AML se efectuează fără acordul
aparţinătorilor legali.
AML este obligatorie în următoarele situaţii:
 moarte violentă, chiar şi atunci când între cauză şi deces există o anumită perioadă de timp;
 moarte de cauză necunoscută/suspectă;
 decese apărute în anumite situaţii, cum ar fi: deces survenit în timpul unei misiuni de serviciu,
în incinta unei instituţii sau întreprinderi, deces care survine în custodie, în spitale psihiatrice, în spital
penitenciar, în închisoare sau arestul poliţie, deces survenit în spital în primele 24 de ore de la internare.
În toate cazurile menţionate anterior medicul practician îi este interzis a elibera certificatul
medical constatator al decesului având obligaţia să anunţe organele de anchetă pe raza cărora
îşi desfăşoară activitatea.
După autopsie cadavrul se îmbălsămează, iar organele examinate se reintroduc în cadavru
pentru a putea fi reexaminate, eventual, cu ocazia unei exhumări.
Datele obţinute sunt înscrise de medicul legist în dosarul de AML.
Spre deosebire de AML, necropsiile efectuate în serviciile de anatomie patologică nu sunt
ordonate procedural de către lege. Acestea se efectuează de către medicul anatomopatolog, la
solicitarea medicului curant şi cu aprobarea expresă a familiei.
Atenţie:
 Nici familia decedatului şi nici personalul medical nu poate acorda „scutire de
autopsie” în cazul AML;
 În circumstanţele în care AML este obligatorie, nu se poate efectua o autopsie în
serviciile de anatomie patologică;
  Dacă în cursul unei AML efectuate în spital, medicul anatomopatolog constată
existenţa unor elemente care încadrează cazul în situaţiile care impun efectuarea unei AML,
acesta este obligat să oprească autopsia şi să anunţe organele de cercetare penală.
Alte deosebiri între AML şi cea anatomopatologică:
- cercetarea necroptică este mai complexă întrucât impune necesitatea unor examene
complementare de laborator cu scopul de a identifica în final cauza exactă a morţii;
- AML se desfăşoară pe orice tip de cadavru sau numai resturi de cadavre;
- AML trebuie să fie completă, în sensul că se deschid toate cele 3 cavităţi naturale ale
organismului, se eviscerează toate organele, care apoi vor fi secţionate si analizate atât macroscopic cât
şi microscopic;
- La finalul AML medicul legist are obligaţia să consemneze toate observaţiile şi
rezultatele autopsiei în cadrul unui raport de autopsie.
Constatare şi expertiza medico – legală pe cadavru implică următoarele etape:
a. examinări la locul unde s-a găsit cadavrul sau în alte locuri, pentru constatarea indiciilor
privind cauza morţii şi circumstanţele ei;
b. examinarea exterioară şi interioară a cadavrului, inclusiv exhumarea , când este cazul;
c. examene de laborator.
Examenul extern implică, după identificarea cadavrului pe baza CI sau paşaport, consemnarea
tuturor leziunilor traumatice în ordinea cranio – caudală, notându-se regiunea în care este situată această
leziune, caracteristicile acesteia, precum şi, în cazul cadavrelor neidentificate,consemnarea semnelor
particulare ca, tatuaje, cicatrici, amputaţii vechi, şi examenul odontostomatologic şi stabilirea formulei
dentare.
Examenul intern presupune deschiderea tuturor cavităţilor cu vizualizarea şi secţionarea fiecărui
organ în parte.
Examenele de laborator constituie o etapă decisivă în formularea diagnosticului de deces; se pot
efectua examene anatomopatologice, toxicologice, serologice, microbiologice, tanatochimice,
radiologice. Recoltarea produselor biologice este un moment important de care depinde în mare măsură
rezultatul final.
Prelevarea de probe biologice (fragmente de ţesuturi şi organe şi lichide biologice)se face în
scopul documentării şi confirmării diagnosticului macroscopic elaborat de medicul legist precum şi
elucidarea diagnosticului atunci când autopsia propriu – zisă nu a adus informaţii concludente.
Stabilirea datei morţii (Tanatocronologia)
Frecvent, organele judiciare adresează expertului medico – legal întrebări legate de data morţii.
Estimarea datei morţii este cu atât mai aproximativă cu cât intervalul de timp trecut de la deces este mai
mare, deoarece, odată cu trecerea timpului variaţiile factorilor de mediu sunt tot mai greu de depistat.
Uneori, în scopul obţinerii de date cât mai exacte în această direcţie, medicul legist solicită date
meteorologice pentru locul unde a fost găsit cadavrul şi pentru perioada de timp pe care o apreciază că
a trecut de la producerea morţii.
Pentru stabilirea datei morţii se folosesc rezultatele obţinute prin examinarea:
- semnelor morţii reale – care se consideră că apar în primele 2 – 6 ore şi au dezvoltare
completă în 12 – 24 ore;
- proceselor cadaverice distructive;
- modificărilor post – mortem ale unor substanţe din sânge şi umori;
- stadiul unor procese fiziologice cum ar fi: gradul de digestie al conţinutului stomacului,
gradul de umplere al vezicii urinare;
- date de anchetă.

Capitolul 4
 LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia(dependenţa) dintre traumatism şi

prejudiciul generat(leziune traumatică sau deces);cu alte cuvinte defineşte relaţia ce se poate stabili între
acţiunea traumatică şi efectul constatat.
CAUZĂ → EFECT
Legătura de cauzalitate poate fi:
 Primară sau directă,cu două variante:
 Imediată/necondiţionată – între traumatism şi efect nu se interpune nimic( aplicarea unei
lovituri cu toporul în cap → deces).
 Mediată/condiţionată – între traumatism şi efect se interpun factori preexistenţi, care fie
agravează acţiunea traumatismului ( plagă minoră la pacient hemofilic sau pacient diabetic), fie aceşti
factori sunt agravaţi de acţiunea traumatismului (pacient cu fractura în curs de consolidare la nivelul
coloanei vertebrale suferă un traumatism,care generează o nouă fractură,de data acesta cu secţiune
medulară urmată de paralizie).
 Secundară sau indirectă – între traumatism şi efect se interpune o complicaţie
care agravează evoluţia, generând o consecinţă posttraumatică mult mai severă sau chiar moartea
victimei. Această complicaţie trebuie înţeleasă ca un incident care nu face parte din evoluţia
posttraumatică obişnuită,deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia fiziopatologică scontată.
Spre exemplu, plagă abdominală profundă, perforează intestinul, peritonita care se produce este
consecinţa firească a contaminării abdomenului cu germeni intestinali şi nu o complicaţie care să permită
stabilirea unei legături de cauzalitate indirectă.

Capitolul 5
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Leziune traumatică(traumă) – modificare funcţională sau lezională produsă în urma acţiunii

unei forme de energie exterioară organismului (mecanic, fizică, chimică, radiantă).
Traumatism – acţiunea agentului traumatic asupra organismului uman,faptul în sine prin care
se produc leziunile traumatice. Deci traumatismul nu este sinonim cu trauma.
Agent traumatic – orice substanţă (solidă,lichidă,gazoasă)sau formă de energie (naturală sau
artificială)care acţionând asupra organismului uman poate produce leziuni traumatice.
Asupra organismului uman pot acţiona mai multe tipuri de agenţi traumatici,care pot fi clasificaţi
după mai multe criterii:
 Agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente/corpuri dure.
 Agenţi traumatici fizici: variaţii de temperatură, variaţii de presiune,electricitatea,radiaţii.
 Agenţi traumatici chimici: medicamente,pesticide, stupefiante.
 Agenţi traumatici biologici: animale sălbatice, şerpii, scorpioni.
 Agenţi traumatici psihici, care însă sunt mai greu de obiectivat, întrucât nu produc o
traumă obiectivată printr-o leziune.
Criteriul medico-legal direct, prin care medicul legist poate estima gravitatea unui traumatism
asupra organismului uman este reprezentat de “ nr. de zile de îngrijiri medicale”. Stabilirea nr. de zile
de îngrijiri medicale ţine cont de:
 Tipul, localizarea şi numărul leziunilor traumatice.
 Perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoase, chirurgicale sau
recuperatorie)pentru leziunea traumatică respectivă.
  Starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victimă; aşa numitul teren al
pacientului/victimei este determinat de vârstă,boli preexistente,stare de nutriţie,particularităţi legate de
sex etc.
Această noţiune medical-juridică de zile de îngrijiri medicale nu trebuie confundată cu :
 Timpul de vindecare anatomică.
 Timpul de incapacitate temporară de muncă(concediu medical).
 Perioada de spitalizare.
 Perioada recuperatorie – de vindecare funcţională.

1. AGENŢI TRAUMATICI MECANICI

Agenţii traumatici mecanici reunesc obiectele vulnerante dure,ce produc leziuni traumatice
datorită energiei lor cinetice,venind în contact cu corpul uman, în cadrul unei acţiuni violente.
Agenţii traumatici mecanici,ce pot produce leziuni traumatice în cadrul unei acţiuni violente
asupra corpului uman,se pot clasifica în:
 Corpuri contondente:
 În funcţie de forma suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţa plană: triunghiulară,pătrată,etc.
 Cu suprafaţa curbă,cilindro-sferică.
 În funcţie de relieful suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţa netedă-regulată
 Cu suprafaţa rugoasă-neregulată,colţuroasă.
 În funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţă mică(sub 16 cm2).
 Cu suprafaţă mare(peste 16 cm2).
 Obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi arme albe):
 Obiecte înţepătoare, cu vârf ascuţit: ac, cui sau mai multe vârfuri ascuţite: furculiţa,furca.
 Obiecte tăietoare,cu una sau mai multe lame ascuţite: brici,lamă.
 Obiecte înţepătoare-tăietoare: cu vârf şi lamă ascuţită: briceag, pumnal, foarfecă, cuţit de
bucătărie.
 Obiecte tăietoare-despicătoare,cu lamă ascuţită şi corp masiv: topor,satâr,sapă.
 Proiectile,caracterizate prin dimensiuni mici,dar cu viteză mare de deplasare.
Mecanisme de producere a leziunilor traumatice:
Mecanismele prin care pot produse leziunile traumatice prin acţiunea agenţilor traumatici
mecanici sunt următoarele:
 Lovire activă – lovire cu corp dur; întâlnită în special în agresiuni,generează leziuni
traumatice numai în zona de impact ;
 Lovire pasivă – lovire de corp dur; leziuni produse prin cădere, determină apariţia de leziuni
traumatice în special la nivelul proeminenţelor(coate,genunchi,menton,etc.)iar caracterul lor este bipolar
(leziuni în urma impactului primar + leziuni în zona opusă acesteia, explicat prin mecanismul de
contralovitură).
 Comprimare între 2 planuri dure;
Mecanismele menţionate pot genera leziuni traumatice printr-o acţiune solitară sub forma
mecanismelor simple sau sub forma asociată prin reunirea a 2 sau mai multe mecanisme simple.
Cele mai frecvente împrejurări în acre pot fi produse leziunile traumatice consecutiv acţiunii
agenţilor traumatici mecanici sunt:
 Căderea pe acelaşi plan sau de la înălţime(precipitarea).
 Traumatisme de trafic rutier,feroviar,etc.
 Diverse forme de asfixie mecanică.
 Traumatisme consecutive utilizării armelor de foc.
  Traumatisme secundare exploziilor.
2. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE
Leziunile traumatice produse în urma acţiunii agenţilor traumatici mecanici pot fi clasificate în
3 categorii,şi anume:
- leziuni traumatice superficiale,denumite leziuni traumatice externe sau elementare.
- leziuni traumatice sistemice ce interesează fiecare sistem al corpului uman.
- leziuni topografice,localizate în anumite zone sau regiuni anatomice.
Leziuni traumatice externe: aceste leziuni reprezintă modificarea care apare la nivelul
tegumentului şi a ţesutului moale situat imediat subtegumentar, sub acţiunea agenţilor traumatici
mecanici. În funcţie de menţinerea sau nu a integrităţii tegumentare, aceste leziuni traumatice pot fi fără
sau cu soluţie de continuitate tegumentară.
 Leziuni traumatice fără soluţie de continuitate a tegumentului.
Leziunile traumatice fără soluţie de continuitate păstrează integritatea anatomică a
tegumentului,în sensul că pielea nu prezintă rupturi şi se caracterizează prin:
- se vindecă fără a lăsa urme pe piele.
- când nu sunt însoţite de leziuni secundare,de regulă,nu sunt periculoase pentru viaţă şi nici
nu generează sluţire sau infirmitate.
- apariţia lor este explicată printr-un mecanism vascular,reprezentat prin vasodilataţie sau
efracţie vasculară posttraumatică.
În categoria acestor leziuni sunt incluse:
 Echimoza posttraumatică(vânătaia) (fig. 11): este o leziune traumatică fără soluţie de
continuitate,ce se prezintă sub forma unei coloraţii bine delimitate,iniţial roşietică,dar care se modifică în
timp şi care nu dispare la digitopresiune. Echimozele apar datorită rupturilor posttraumatice ale vaselor
mici de sânge din zona locală de acţiune a agentului traumatic; sângele care iese din vas se fixează în
ţesutul adiacent. Vechimea este apreciată în funcţie de modificările de culoare pe care aceasta le
parcurge,modificări de culoare datorită transformărilor pe care le suferă hemoglobina; iniţial este
roşietică, în câteva ore devine albăstruie sau albăstrui-violacee(persistă 2-3 zile),apoi cafenie (3-7 zile),
iar în final gălbuie (după 8-10 zile). Evoluţia echimozelor este în funcţie de mărime,localizare,leziuni
traumatice sau patologice asociate. Forma echimozelor este în funcţie de agentul traumatic care le-a
produs. Localizarea lor indică anumite circumstanţe de producere: în regiunea cefalică, echimoze
ovalare, indică o sugrumare sau tentativă de sugrumare, pe coapse ,o agresiune cu conotaţie sexuală.

Fig. 11
 Hematomul posttraumatic (fig. 12): se prezintă ca o coloraţie bine delimitată,iniţial roşietică-
violacee,pe fond tumefiat,îndurat şi care nu dispare la presiune digitală. Mecanismul de producere constă
în acumularea de sânge consecutiv rupturii posttraumatice a unor vase de sânge de calibru mai
mare,ceea ce indică un traumatism mai violent asupra persoanei respective. Hematomul îşi modifică
culoarea într-un interval de timp mai mare decât echimoza datorită cantităţii mari de sânge existente.
Hematomul poate fi localizat superficial sau profund în diferite viscere. Spre deosebire de
echimoze,hematoamele pot induce o stare de şoc fie posttraumatic fie hemoragic, sau pot determina
decesul victimei, ca în cazul hematomului cerebral. De regulă,hematoamele mici şi cele superficiale se
resorb într-un interval de timp variabil; uneori,hematoamele se pot infecta sau închista, ceea ce necesită
intervenţie chirurgicală.
 Fig. 12
 Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate a tegumentului: sunt clasificate ca
atare datorită întreruperii continuităţii la nivelul învelişului cutanat,ceea ce permite crearea unei
comunicări între mediul extern şi mediul intern al organismului,cu posibilitatea pătrunderii germenilor
patogeni. Aceste leziuni se vindecă cu sechele(cicatrici), au gravitate mai mare.
În categoria acestor leziuni intră:
 Excoriaţia – forma simplă a acestor leziuni, nu interesează toate straturile pielii,ci numai
epidermul şi uneori epidermul. Excoriaţiile pot fi superficiale,cu lezarea doar a epidermului (se acoperă
de o crustă gălbuie ) şi profunde când interesează şi dermul (se acoperă de o crustă roşietică).
Mecanismul este de zgâriere – târâre cu un corp/plan dur,netede sau rugos, ce poate acţiona asupra
tegumentului fie perpendicular fie oblic sub un unghi de 45o. Localizarea şi forma excoriaţiilor poate
sugera anumite împrejurări de producere: semilunare la nivelul gâtului sugerează o sugrumare sau
tentativă de sugrumare, aceleaşi excoriaţii localizate la nivelul sânilor sau coapselor sugerează o
agresiune cu tentă sexuală.
 Plaga – cunoscută sub denumirea de rană,se caracterizează prin distrugerea tuturor
straturilor pielii,şi în mod obligatoriu o sângerare locală mai mult sau mai puţin amplă. Cele mai frecvente
tipuri de plăgi sunt:
 În funcţie de adâncime pot fi : superficiale şi profunde; cele profunde se împart în
perforante,ce pătrund într-un organ cavitar şi transfixiante,care traversează un organ parenchimatos
(ficat, splină, rinichi).
 În funcţie de aspectul morfologic(mecanismul de producere):
 Plaga contuză: numită şi plaga zdrobită,se produce prin lovire cu sau de corp dur; prezintă
următoarele caracteristici: profunzime mică,margini neregulate,zdrenţuite,dinţate,cu zone excoriate
sau/şi echimoze adiacente, fundul este anfractuos acoperit cu cheaguri de sânge. În funcţie de
mecanismul de producere există mai multe varietăţi de plăgi: plaga plesnită,care apare atunci când corpul
contondent loveşte pielea situată deasupra unui plan osos dur,margini relativ drepte,forma stelată,uneori
liniară; plaga strivită,atunci când greutatea agentului traumatic este semnificativă, prezintă formă
neregulată,margini zimţate,multiple zone excoriate şi/sau echimoze pe tegumentul din jurul plăgii; plaga
muşcată, poate fi produsă de om sau animal,reproduce forma arcadelor dentare şi plaga smulsă, ce
poate apare sub forma unei plăgi scalpate,când pielea se detaşează de pe planul subiacent(de regulă
osos).
 Plaga înţepată: este rezultatul acţiunii obiectelor înţepătoare printr-o manevră de împingere
sau împingere-răsucire,astfel încât ţesuturile sunt îndepărtate către lateral; elementele caracteristice
sunt:orificiul de intrare,canalul şi orificiul de ieşire. Orificiul de intrare ia forma obiectului înţepător,canalul
este mai adânc datorită comprimării ţesuturilor moi de către agentul traumatic iar prezenţa orificiului de
ieşire denotă o forţă crescută din partea agresorului.
 Plaga tăiată: este produsă de obiecte cu lamă ascuţită(tăietoare) printr-o acţiune combinată
de apăsare – alunecare pe suprafaţa tegumentară. Plăgile tăiate pot fi: liniare,când agentul acţionează
perpendicular pe tegument, pot fi lambou, când acţionează oblic asupra tegumentului şi cu amputare a
unui fragment de membru, a urechii, etc. Caracteristicile unei plăgi tăiate sunt: margini
regulate,netede,pereţii sunt netezi,unghiurile sunt ascuţite,fiind mai profunde la debut(capul plăgii) faţă
de partea finală (coadă de şoricel), care reprezintă o leziune traumatică superficială terminală. Această
leziune traumatică indică direcţia de acţiune a agentului traumatic. De asemenea adâncimea plăgii este
de regulă mai mică decât lungimea sa cutanată.
 Plaga tăiată-înţepată: este cel mai frecvent tip de plagă întâlnit în practica medico-legală.
Este produsă de obiecte tăietoare-înţepătoare printr-un mecanism de înţepare-penetrare şi tăiere-
secţionare. Lungimea plăgii nu este de regulă egală cu lăţimea lamei,pereţii sunt netezi,iar profunzimea
plăgii nu este în concordanţă cu lungimea lamei. În funcţie de numărul marginilor tăietoare, plaga poate
lua diferite aspecte: pană de despicat, stelată.
 Plaga despicată: este rezultatul acţiunii unor obiecte dure,grele,prevăzute cu o lamă
tăietoare. Leziunile traumatice,care sunt consecinţa forţei de lovire, sunt în general mortale. Pe lângă
leziunile tegumentare,apar leziuni grave ale ţesuturilor subiacente: rupturi sau zdrobiri de organe,
fracturi,etc.
Deoarece în activitatea practică medico-legală leziunile traumatice evidenţiate pe corpul
victimei nu pot permite întotdeauna stabilirea caracteristicilor obiectului cu care au fost produse,ori de
câte ori este posibil, instrumentul folosit trebuie trimis medicului legist, ca să-i ofere acestuia posibilitatea
de a confrunta leziunea traumatică cu obiectul presupus implicat în agresiune, astfel încât concluziile
medicului legist să fie cât mai apropiate de realitate şi totodată să constituie o probă greu de combătut.
3. REACŢIA VITALĂ
Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale care apar în organismul viu
ca răspuns la acţiunea uni agent traumatic de orice natură. Reacţia vitală are o deosebită importanţă în
medicina legală deoarece ea reprezintă criteriul obiectiv ce permite diferenţierea leziunilor traumatice
produse în timpul vieţii de cele postmortale.
Reacţii vitale locale:
 Infiltrat hemoragic/sanguin: este consecinţa fisurării vasului de sânge,cu extravazarea
sângelui în ţesuturile din jur. Apare ca o zonă roşietică-negricioasă ce contrastează cu ţesutul din jur şi
care poate fi îndepărtată cu jetul de apă. Corespondentul tegumentar al hemoragiei tisulare este
echimoza sau vânătaia.
 Coagularea – cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii sunt aderenţi de vas,au
suprafaţa rugoasă,sunt friabili şi au aspect mat-uscat. Cei postmortem au suprafaţa lucioasă,nu sunt
aderenţi de vas,iar cantitatea de fibrină este foarte redusă.
 Retracţia ţesuturilor secţionate – marginile unei plăgi produse în timpul vieţii sunt
îndepărtate datorită capacităţii de retracţie a pielii,pe când marginile unei plăgi postmortem nu sunt
îndepărtate,sunt mai moi şi netumefiate.
 Inflamaţia – reprezintă reacţia de răspuns a organismului viu la acţiunea unor factori sau
agenţi ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea consecinţelor post-traumatice (repararea
ţesutului lezat). Particularităţile macroscopice ale inflamaţiei sunt: rubor, calor, dolor,tumor, functio
lesa,iar cele microscopice sunt reprezentate de reacţia leucocitară,prezentă la 15 min, posttraumatic.
Reacţia vitală generală:
 Aspiratul pulmonar – reprezintă prezenţa la nivelul alveolelor pulmonare a diferitelor
elemente: sânge,conţinut gastric,funingine,apă, care în mod normal nu ar trebui să fie prezente. Aceste
elemente ajung la nivel pulmonar în prezenţa respiraţiei,deci în timpul vieţii.
 Embolia – reprezintă prezenţa în vasele sanguine a unui element/material care,în mod
normal,nu se găseşte în sânge. Embolia poate fi cu grăsimi,lichid amniotic,fragmente
tisulare,plancton,aer, azot, care pot fi puşi în evidenţă prin anumite tehnici speciale de autopsie sau
coloraţii specifice(pentru grăsimi coloraţia Sudan).
4. APRECIEREA GRAVITĂŢII LEZIUNILOR TRAUMATICE ÎN CONFORMITATE CU
PREVEDERILE CODULUI PENAL
 Pentru încadrarea juridică a unor fapte penale, cum ar fi lovirea şi vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii, organele de justiţie solicită medicului legist precizarea unor aspect înscrise în legislaţia
penală care permit încadrarea corectă a faptelor în textul legii.
Art. 180 cp – lovirea sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se
pedepsesc cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau cu amendă penală. Acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru încadrarea în acest articol, nr. de zile de îngrijiri
medicale necesare pentru vindecarea leziunilor este de maximum 20 de zile.
Art. 181 cp – fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare ce
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 5 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Art. 182 cp - fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare ce
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din
următoarele consecinţe:
- pierderea unui simţ sau organ, sau încetarea funcţionării acestora;
- o infirmitate permanentă fizică sau psihică;
- sluţirea;
- avortul post-traumatic;
- punerea în primejdie a vieţii victimei.
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Pierderea unui simţ sau organ, ori încetarea funcţionării acestora:
Prin organ se înţelege o formaţiune anatomică diferenţiată, având un ţesut, o vascularizaţie şi o
inervaţie proprie şi îndeplinind independent sau împreună cu un alt organ simetric, ori cu un alt ţesut sau
organ, o anumită funcţie.
Deoarece majoritatea organelor sunt duble (ochii, urechi, rinichi), pierderea de organ nu este
echivalentă cu pierderea unui simţ sau funcţie. De exemplu, deşi pierderea unui ochi, a unui rinichi, sau
a unui testicul constituie pierderea unui organ, scăderea vederii nu constituie pierderea unui simţ, a
rinichiului, pierderea funcţiei aparatului urinar..
Uneori, prin pierderea unui organ unic, răsunetul funcţional poate fi practic inexistent (în cazul
splenectomiei) sau poate coexista cu pierderea unei funcţii (de exemplu histerectomia (îndepărtarea pe
cale chirurgicală a uterului))
O situaţie frecvent discutată în practica medico – legală este aceea a leziunilor dentare. Deşi
dintele, ca entitate morfologică poate fi considerat organ, ţinând seama că întreaga dentiţie constituie
parte a sistemului masticator, apreciem că pierderea unui dinte nu poate fi considerată pierdere de organ
decât în situaţii rare de edentaţie completă posttraumatică.
Infirmitate fizică sau psihică permanentă:
Prin infirmitate, în sensul prevederilor legale, se înţelege un prejudiciu cu caracter permanent
care poate fi de ordin morfologic, funcţional sau morfo – funcţional. Infirmitatea se deosebeşte de
invaliditate prin aceea că, invaliditatea include în mod obligatoriu un deficit funcţional, chiar dacă nu este
asociat cu o modificare anatomică. Invaliditatea afectează capacitatea de muncă.
Expertiza medico – legală în aceste cazuri trebuie să cuprindă următoarele obiective:
- realitatea traumatismului;
- diagnosticul corect al sechelelor;
- raportul de cauzalitate dintre leziunea iniţială şi infirmitatea restantă;
- caracterul permanent al infirmităţii.
Sluţirea
Prin sluţire se înţelege o deformare evidentă morfologică sau estetică a unei regiuni anatomice,
indiferent de localizare, dar care creează un prejudiciu real fizic sau patologic. În termenul de sluţire,
legea penală include şi modificările sechelare, care reprezintă totuşi un prejudiciu important estetic cu
toate că modificarea nu se limitează la faţă.
 Diagnosticul de sluţire se confirmă în momentul în care toate metodele terapeutice, de chirurgie
plastică şi reparatorie au fost epuizate.
Un alt aspect de care trebuie să se ţină seama în aprecierea caracterului de sluţire ăl constituie
şi unele criterii legate de cel expertizat şi anume sexul, vârsta şi profesia acestuia. Astfel în cazul
existenţei unor cicatrici multiple, deformante situate pe suprafeţe corporale întinse, sau cu aspect cheloid,
în aprecierea caracterului de sluţire, se va lua în consideraţie şi vârsta şi sexul expertizatului. În alte
cazuri în care chiar dacă caracterul de sluţire nu este evident prin localizare, în cazul anumitor profesii
(actori, profesori, funcţionari publici care au contact nemijlocit cu publicul) prejudiciul estetic poate fi
considerat drept sluţire, deşi în mod obişnuit nu are acest caracter.
Avortul post-traumatic:
Principalele probleme medico – legale în acest caz constau în determinarea:
- felului, localizarea şi intensităţii leziunilor traumatice;
- prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul lovirii;
- realităţii avortului, a datei primelor semne şi evoluţia acestuia;
- a existenţei legăturii de cauzalitate între leziunile suferite şi întreruperea cursului sarcinii.
În aprecierea raportului de cauzalitate dintre lovire şi avort trebuie luate în considerare
următoarele aspecte:
- localizarea leziunilor traumatice şi intensitatea lor corelate cu eventuala interesare directă
a uterului;
- vârsta sarcinii;
- mecanismul de producere a leziunilor;
- reacţia generală a organismului la traumatism.
Avortul posttraumatic constituie o vătămare corporală gravă, care uneori poate avea consecinţe
dintre cele mai grave. Dintre aceste consecinţe grave amintim, pe lângă pierderea capacităţii de
procreare, decesul fătului cât şi al mamei.
Punerea în primejdie a vieţii victimei:
Noţiunea de punere în primejdie a vieţii victimei trebuie să se refere la producerea unor leziuni
iniţial grave (sau leziuni aparent mai puţin grave, dar la care există pericolul iminent să apară complicaţii)
care fără tratament de urgenţă ar duce în mod cert la moartea victimei.
Sarcina medicului legist se referă la constatări de ordin strict medical, din care să rezulte aprecieri
asupra gravităţii leziunii sub aspectul pericolului pentru viaţa victimei. Este necesar ca medicul legist să
ţină seama în concluziile sale de potenţialul de periculozitate al unei leziuni, respectiv de modul obişnuit
de evoluţie al bolii traumatice.
5. LEZIUNI TRAZUMATICE SISTEMICE
5a) Leziuni traumatice osteo – articulare
A. Fracturile - întreruperea continuităţii unui os asupra căruia au acţionat factori mecanici.
Problemele generale ale expertizei medico – legale sunt:
- diagnosticul obiectiv şi diferenţial (cu alte leziuni traumatice, patologice şi preexistente);
- data traumatismului;
- mecanismul de producere;
- durata îngrijirilor medicale;
- precizarea sechelelor.
În funcţie de mecanismul de producere, fracturile se împart în:
- directe, când discontinuitatea apare la locul de impact;
- indirecte, când acestea apar la distanţă de locul de impact. Se pot produce prin flexie, răsucire,
când apar fracturi spiroide şi tracţiune sau smulgere, când se produc cel mai des fracturi parcelare.
Clasificarea fracturilor se mai face în funcţie de sediu (epifizare, diafizare, intraarticulare, diafizo
– epifizare) sau de aspectul morfologic care cuprinde: fracturi incomplete, fracturi complete )simple,
multiple, cominutive sau orificiale). Fracturile pot fi cu sau fără deplasare; deplasarea poate fi laterală,
longitudinală, unghiulară sau cu încălecare. Din alt punct de vedere fracturile pot fi deschise sau închise.
 B. Luxaţiile – sunt leziuni traumatice constând într-o modificare a raporturilor anatomice normale
ale oaselor unei articulaţii. Pot fi complete, când capetele oaselor nu mai sunt în contact, şi incomplete,
când suprafeţele rămân parţial în contact.
C. Entorsele – sunt distensii capsulo – ligamentare sau iritaţii traumatice ale nervilor senzitivi ai
unei articulaţii urmate sau nu de tulburări vaso-motorii. Se caracterizează prin durere şi impotenţă
funcţională, deseori însoţite de tumefacţie edematoasă şi echimozare.

6. LEZIUNI TRAUMATICE TOPOGRAFICE

În cadrul traumatologiei topografice sunt analizate leziunile traumatice pe care le conferă
regiunea anatomică interesată de traumatism. Deci traumatologia topografică include leziunile traumatice
externe şi interne ale zonelor respective, aici intrând traumatologia capului, a toracelui, a abdomenului,
a membrelor, a coloanei.
6a) Traumatismul capului:
Traumatismele extremităţii cefalice pot fi divizate în traumatisme cranio-cerebrale şi
traumatisme cranio-faciale.
 Traumatismul cranio-cerebral.
Interesează neurocraniul, respectiv scalpul, cutia craniană (baza şi bolta craniului) şi conţinutul
cutiei craniene,respectiv creierul. În medicina legală se consideră că o leziune este deschisă,dacă există
comunicare între mediul extern şi conţinutul cranian,reprezentat de creier acoperit de meninge.
Mecanismele de producere a leziunilor pot fi:
 Mecanisme directe nemediate – presupun contact direct între cap şi agentul traumatic;
avem următoarele mecanisme :
 Mecanismul de acceleraţie,cunoscut şi sub denumirea de lovire cu corp dur, atunci când
un obiect în mişcare loveşte capul aflat în repaus.
 Mecanismul de deceleraţie sau lovire de un corp sau plan dur, respectiv atunci când capul
aflat în mişcare loveşte un corp dur fix.
 Mecanismul de comprimare între 2 planuri dure.
 Mecanisme directe mediate – cu impact extracranian şi transmiterea forţei de acţiune la
cap se face prin intermediul altor structuri osoase, care mediază în acest fel producerea leziunilor
traumatice; forţa poate fi transmisă prin intermediul mandibulei, în lovirile active sau pasive la nivelul
regiunii mentoniere, prin intermediul coloanei vertebrale în căderile de la înălţime.
 Mecanisme indirecte – nu presupun impact direct între agent şi corpul uman. Amintim
următoarele mecanisme întâlnite frecvent în practica medico – legală:
 Mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei vertebrale cervicale sau
mecanismul în lovitură de bici; leziunile traumatice ale conţinutului cutiei craniene se produc datorită
vitezei mai mari de deplasare a craniului faţă de creier care se loveşte de relieful osos endocranian.
 Mecanismul prin suflul exploziei;
În urma acţiunii agenţilor traumatici se produc următoarele tipuri de leziuni traumatice:
 Leziuni traumatice ale părţilor moi epicraniene: sunt reprezentate de plăgi în special
plesnite, excoriaţii, echimoze şi hematoame. Localizarea lor sugerează mecanismul de producere. Cele
mai frecvente pot fi situate la nivelul vertexului, la nivel occipital, frontal anterior sau temporal în lovire
pasivă şi bilateral în comprimare.
 Leziuni traumatice osoase:
Craniul neural este format din doua regiuni:
 Bolta craniană în componenţa căreia intră oasele parietale şi câte o porţiune a oaselor:
temporale, frontal şi occipital; acestea sunt oase plane cu grosime aproximativ egală, cu suprafaţa exo-
şi endocranian relativ netedă, fără asperităţi importante;
 Baza craniană (fig. 13)formată din oase subţiri şi din oase pneumatice este divizată în 3
zone: etajul anterior – frontal, etajul mijlociu – parietal şi etajul posterior – occipital; spre deosebire de
boltă, baza craniului prezintă un relief accidentat, care este răspunzător în multe cazuri de producerea
leziunilor traumatice meningo-cerebrale; în regiunea occipitală baza craniană se articulează cu coloana
vertebrală.

fig. 13

Leziunile traumatice sunt reprezentate în special prin fracturi, luxaţiile sunt rare şi apar în
special la copiii mici până la consolidarea lor osoasă.
Fracturile craniene pot fi directe sau indirecte, localizate la bază sau la bolta craniană:
1. fracturile directe ale bazei craniene pot fi mediate sau imediate. Cele imediate apar atunci
când agentul traumatic loveşte baza craniului, de exemplu lovitură la baza craniului, împuşcătura în gură;
fracturile mediate apar atunci când forţa contuzivă se transmite la baza craniului prin intermediul
mandibulei sau al coloanei vertebrale. În urma acestui mecanism apar fracturi dispuse în jurul găurii
occipitale.
2. fracturile localizate la nivelul bolţii craniene pot fi, de asemenea, directe şi indirecte. Cele
indirecte sunt produse prin mecanismul de iradiere a unei linii de fractură de la un focar principal de
fractură. Fracturile directe pot fi de mai multe tipuri:
- liniare: meridionale, iradiază din focarul de fractură în care a fost aplicat traumatismul,
asemenea spiţelor unei roţi, şi ecuatoriale , cu traiect circular în jurul zonei de impact sau „ fracturi în
inel”.
- orificiale: se produc prin pătrunderea unui obiect dur, de mici dimensiuni şi cu viteză mare, de
exemplu un proiectil.
 - cominutive (fig. 14): formate din multiple linii de fractură, delimitând fragmente osoase
(eschile) de forme şi dimensiuni variate.

Fig. 14
În situaţia în care agentul traumatic are suprafaţa de impact mai mică de 4 cm 2 se produce o
fractură craniană ce reproduce forma agentului traumatic respectiv, aşa numita „fractură cu ştanţarea”
agentului traumatic.
Dacă dimensiunea agentului traumatic este cuprinsă între 4 – 16 cm2, apare o fractură
cominutivă, aria de fractură având dimensiuni mai mari decât suprafaţa de impact.
La dimensiuni mai mari de 16 cm2 ale agentului traumatic se produc fracturi liniare.
. Leziuni traumatice ale meningelui: în funcţie de gravitate şi de substratul morfologic
întâlnim:
 Contuzia cerebrală – reprezintă o modificare morfologică şi funcţională severă a
sistemului nervos central, caracterizată prin ieşirea sângelui din vasul lezat. Macroscopic, leziunea poate
fi situată în orice zonă a creierului, corticală sau subcorticală, are o formă triunghiulară cu baza către
suprafaţa creierului; constă din mici hemoragii bine circumscrise , cu distrugerea substanţei cerebrale din
jurul focarului. Mecanismul de producere poate fi direct sau prin contralovitură (fig.15) .

Fig. 15

 Dilacerarea cerebrală – reprezintă o plagă a creierului, prezentându-se ca o ruptură a

parenchimului cerebral, situată fie la locul de impact, fie diametral opus, prin mecanismul de
contralovitură. Este o leziune, în marea majoritate a cazurilor mortală, iar rarele cazuri de supravieţuire
se soldează cu apariţia unor cicatrici post-traumatice cu consecinţele ulterioare cunoscute: epilepsie
post-traumatică.
Sindromul de compresie cerebrală posttraumatică: apare în leziunile meningo – cerebrale
fiind determinat de hematoamele epidurale, subdurale şi subarahnoidiene, precum şi cele
intraparenchimatoase. Semnele clinice caracteristice acestui sindrom apar de obicei după un interval de
timp, numit „interval liber”. În cadrul acestui „interval liber” semnele clinice, alterarea stării de conştientă,
deficienţele neurologice, au tendinţa la remisiune.
 Hematomul extradural(epidural) (fig. 16) – este reprezentat de o colecţie de sânge
localizată între duramater şi planul osos. Etiologia acestui tip de hematom este exclusiv traumatică, fiind
însoţită de fracturi craniene. Localizarea frecventă este în zona temporo – parietală, fiind consecinţa
lezării arterei meningiene mijlocii. Colecţia de sânge are tendinţa la limitare datorită aderenţei dintre
duramater şi os.

fig. 16

 Hematomul subdural (fig. 17) – este sub aspect morfologic asemănător cu cel
extradural, dar cu localizare diferită, învelind uneori aproape în totalitate suprafaţa creierului. Poate apare
nu numai la locul de impact ci şi în zone diametral opuse prin mecanismul de contralovitură. Prezenţa
unui hematom subdural cu localizare strictă la bază, neînsoţit de leziuni traumatice osoase constituie un
indiciu asupra originii sale netraumatice.

Fig. 17
 Hematomul subarahnoidian – este situat între sau sub straturile meningelui. Are etiologie
traumatică spre deosebire de hemoragia subarahnoidiană, care este netraumatică fiind consecinţa
rupturii unui anevrism cerebral.
 Hematomul intraparenchimatos (fig. 18) - situat în interiorul substanţei cerebrale, poate
avea etiologie traumatică, situaţie în care se asociază şi alte leziuni meningo – cerebrale şi este constituit
din cheaguri de sânge şi detritusuri celulare moarte. Consecinţa prezenţei acestui hematom îl constituie
creşterea tensiunii intracraniene, ceea ce impune intervenţia chirurgicală de urgenţă.

Fig. 18

Sechelele traumatismului cranio – cerebral sunt leziuni definitiv constituite, au caracter

permanent şi care nu sunt susceptibile de a fi vindecate prin metode terapeutice. Din punct de vedere
medico – legal, constatarea unor astfel de leziuni implică noţiunea de infirmitate fizică permanentă, iar
din punct de vedere al capacităţii de muncă, noţiunea de invaliditate. Gravitatea sechelelor este în
legătură directă cu întinderea şi localizarea leziunii cerebrale iniţiale sau cu apariţia unor complicaţii.
Lipsa de substanţă osoasă craniană (posttraumatică prin eschilectomie sau orificii de trepan)
constituie o modificare ireversibilă, considerată din punct de vedere medico – legal drept o infirmitate
fizică permanentă.

6b) Leziuni traumatice buco – maxilo – faciale.

în practica medico – legală, traumatismele cu localizare la nivelul feţei şi ale viscerocraniului
sunt frecvente, de cele mai multe ori având o intensitate mică şi fiind limitate la tegumente sau la nivelul
organelor de simţ, situate în această zonă.
Leziunile de gravitate mare care prin localizarea şi întinderea lor pot determina producerea de
complicaţii sau sechele şi care necesită îngrijiri medicale de durată mare, pot avea şi consecinţe de ordin
estetic sau funcţional prin lezarea organelor de simţ. De multe ori se pot instala tulburări permanente ale
aparatului masticator.
A. fracturile oaselor masivului facial: variază ca frecvenţă şi etiologie. Astfel de leziuni
osoase pot apare atât prin lovituri directe active cât şi în căderi şi precipitări.
a. Fracturile oaselor nazale – frecvent observate datorită faptului că piramida nazală
reprezintă o proeminenţă a feţei, precum şi datorită fragilităţii acestor oase. Fracturile oaselor nazale
variază de la simple fisuri sau fracturi cu deplasare sau fără deplasare, înfundări, denivelări sau chiar
zdrobiri ale piramidei. În general perioada de îngrijiri medicale variază între 5 – 15 zile, pentru cazurile
simple, iar pentru cazurile grave numărul de zile depăşeşte 20 de zile.
b. Fracturile osului malar –: apar în general prin mecanisme directe; în general fracturile
sunt cominutive, uneori cu înfundare. Timpul de îngrijiri medicale, în general, nu depăşeşte 15 zile.
c. Fracturile arcadei temporo – zigomatice: - asociate adesea cu fracturile osului malar,
fiind produse prin lovire directă, cădere sau comprimare. Durata zilelor de îngrijiri medicale nu depăşeşte
20 de zile.
d. Fracturile mandibulei – sunt relativ frecvente si apar prin mecanism direct, când
fractura apare la locul de impact sau prin mecanism indirect prin modificarea curburii. Durata zilelor de
îngrijiri medicale poate ajunge în cazurile grave care necesită reducere şi imobilizare prin blocaj elastic
intermaxilar la 90 de zile sau chiar mai mult.
 B. leziunile endo – bucale: în cadrul acestor leziuni, cele mai frecvent sunt leziunile
traumatice dentare, care sunt consecinţa directă a loviturilor. În cadrul acestor leziuni distingem: contuzii
dentare, luxaţii parţiale sau totale, fracturi coronare parţiale sau complete, fracturi radiculare. Toate
aceste leziuni traumatice dentare se asociază cu leziuni ale mucoasei gingivale si ale buzelor, care
confirmă realitatea traumatismului dentar. Majoritatea specialiştilor opinează că pierderea unuia sau
mai multor dinţi nu poate fi considerată pierdere de organ, însă poate fi interpretată ca vătămare
corporală gravă sau infirmitate. Pierderea funcţiei masticatorii apare în cazurile de edentaţie
posttraumatică totală sau când este vorba de deformări ale maxilarelor urmate de tulburări grave ale
funcţiei masticatorii.
6c) Traumatisme vertebro – medulare:
Frecvent întâlnite în practica medico – legală, apar în accidentele de circulaţie, precipitări şi
accidente de muncă, şi se împart în:
A. fracturile coloanei vertebrale (fig. 19): frecvent apar prin mecanisme indirecte. Fractura
interesează în special arcul vertebral, acesta fiind mai uşor abordabil direct decât corpul vertebral.
Mecanismele indirecte se produc prin hiperflexie, flexie laterală şi torsiune; un mecanisme aparte îl
constituie telescopajul în căderile de la înălţime pe vertex, în picioare sau pe ischioane, mecanisme ce
poate realiza şi tasarea.

Fig.19
B. traumatismele vertebro – medulare: sunt deosebit de periculoase datorită faptului că
interesează în mod direct măduva spinării, fie prin comprimare de către hematoamele intrarahidiene fie
de către fragmentele osoase. Aceste leziuni apărute la nivelul măduvei sunt ireversibile. În funcţie de
nivelul la care s-a produs leziunea medulară, pot apare tetraplegii, paraplegii, tulburări sfincteriene, etc.
constituind infirmităţi fizice permanente cu invaliditate. Cercetarea leziunilor vertebro – medulare la
autopsie necesită o tehnică specială, coloana vertebrală putând fi abordată fie posterior, fie anterior.
6d) Leziuni traumatice ale gâtului: datorită formaţiunilor importante situate la acest nivel,
orice leziune traumatică în zona respectivă poate avea consecinţe dintre cele mai grave. Traumatismele
gâtului pot determina leziuni fără soluţie de continuitate şi leziuni cu soluţie de continuitate, dintre care
cele mai grave sunt plăgile.
A. traumatisme contuzive (închise): datorită existenţei zonelor reflexogene sinocarotidiană
şi laringiană orice lovitură de mică intensitate poate produce moartea prin inhibiţie. Leziunile contuzive
pot interesa diferitele formaţiuni anatomice având uneori consecinţe grave. Pot apărea hematoame ale
ţesuturilor moi perilaringiene sau peritraheale care pot determina compresiuni asupra căilor respiratorii,
nervilor şi vaselor, cu consecinţe funcţionale uneori grave.
În lovituri puternice, accidente rutiere sau precipitări pot apărea luxaţii, fracturi sau zdrobiri
totale ale laringelui, cu hemoragie secundară determinând obturarea căilor respiratorii şi apariţia
insuficienţei respiratorii.
 Deci, în traumatismele închise ale gâtului pot apărea următoarele mecanisme
tanatogeneratorii:
- moartea prin inhibiţie;
- moartea prin asfixie mecanică produsă prin compresia gâtului din afară sau de către
hematoamele formate în ţesuturile moi ori prin obstrucţia căilor cu sânge.
B. leziuni deschise ale gâtului: aceste leziuni au o gravitate mare prin interesarea
pachetului vasculo-nervos al gâtului: artera carotida comună, arterele carotidele externe şi interne,
arterele cervicale, vena jugulară externă, etc. Consecinţa interesării acestor vase este moartea rapidă
prin hemoragie externă. Deschiderea venelor jugulare de la baza gâtului poate determina embolia
gazoasă, prin aspirarea aerului în vas datorită presiunii negative.
Plăgile gâtului pot leza independent sau concomitent şi pachetul nervos al gâtului şi se însoţesc
constant de afectarea şi altor formaţii anatomice.
6e) Traumatisme ale toracelui: în marea majoritate a cazurilor pot fi mortale datorită
organelor vitale ce se găsesc în cutia toracică. Aceste leziuni pot fi deschise sau închise.
A. leziuni traumatice închise: în funcţie de intensitatea traumatismului pot apărea echimoze
şi hematoame. În cazul în care intensitatea traumatismului este mare, pot apărea fracturi costale, simple
sau multiple. Complicaţia cea mai frecventă în cazul acestor fracturi este apariţia hemotoraxului sau
pneumotoraxului, determinat de pătrunderea capetelor coastelor fracturate în interior, cu lezarea pleurei
şi a plămânului. Cordul şi vasele mari sunt mai rar afectate, dar poate apărea, în cazul în care coasta
fracturată atinge pericardul, hemopericardul cu apariţia tamponadei cardiace şi consecutiv insuficienţa
cardiacă.
B. Leziuni traumatice deschise: presupun pătrunderea agentului vulnerant din afară în
interiorul cutiei toracice. Cele mai periculoase leziuni pentru viaţa victimei sunt plăgile, care pot fi
penetrante sau nepenetrate. Plăgile penetrante sunt frecvent periculoase întrucât determină constant
apariţia hemopneumotorax-ului sau hemopericardului; toate aceste leziuni impun un tratament de
urgenţă medico – chirurgical şi sunt considerate leziuni ce pun în primejdie viaţa victimei.
6f) Traumatisme abdominale: pot fi închise sau deschise. Traumatismele închise presupun
lipsa comunicării cavităţii peritoneale cu exteriorul. În funcţie de intensitatea traumatismului, leziunile
traumatice abdominale închise pot fi mortale, mecanismele tanatogeneratorii fiind:
- hemoragia şi şocul hemoragic prin ruperea unui organ visceral (ficat, splină, pancreas)
sau a unor vase, cu hemoperitoneu consecutiv;
- peritonită prin deschiderea unui organ cavitar (stomac, vezică urinară, intestin);
- moartea prin inhibiţie prin iritarea plexului solar (plex nervos abdominal).
Aceleaşi mecanisme pot fi luate în consideraţie şi în traumatismele abdominale deschise,
produse, binenţeles, cu instrumente ascuţite sau proiectile. Plăgile penetrante abdominale, pot fi
perforante (când interesează un organ cavitar) sau transfixiante (când interesează un organ
parenchimatos, ca de exemplu ficat, splină, rinichi). Traumatismele abdominale cu interesarea organelor
reprezintă urgenţe chirurgicale, pentru salvarea vieţii victimei.