EMPIRISM

Teoria Cunoașterii

Empirismul este teoria conform căreia originea oricărei cunoaşteri este experiența senzorială. Acesta
subliniază rolul experienţei și al dovezilor, mai ales rolul percepției senzoriale, în formarea ideilor, și
susține că singura cunoaştere pe care o poate avea omenirea nu poate fi decât a posteriori (adică, bazată
pe experiență).
Majoritatea cercetătorilor empirici exclud, de asemenea, noțiunea de idei innăscute, sau ineism (ideea că
mintea se naşte cu idei sau cunoștințe și nu este o "tabula rasa" la naștere).
În scopul construirii unui sistem mai complex de cunoștințe pe baza acestor observații directe, trebuie să
fie utilizată inducția sau raționamentul inductiv (care face generalizări pornind de la cazurile individuale).
Acest tip de cunoaștere este, prin urmare, de asemenea, cunoscut sub numele de cunoaştere empirică
indirectă.
Empirismul este în contrast cu raționalismul, teoria că mintea poate înțelege unele adevăruri în mod
direct, fără să fie necesară intervenţia simțurilor.
Termenul "empirism" are o etimologie dublă, care provine atât din cuvântul grecesc care semnifică
"experiență" cât, mai ales, din folosirea termenului "empiric" specific clasicismului grec şi roman,
referindu-se la un medic a cărui abilitate este dobândită prin experiența practică, spre deosebire de
instruirea teoretica  (aceasta a fost principala sa utilizare).
Termenul "empiric" (mai degrabă decât "empirism"), se referă, de asemenea, la metoda de observare și
experimentare folosită în științele naturii și ştiinţele sociale. Este o cerință fundamentală a metodei
ştiintifice conform căreia toate ipotezele și teoriile trebuie să fie testate înaintea oricărei observații a lumii
naturale, mai degrabă decât să se bazeze numai pe un raționament a priori, pe intuiție sau pe revelație.
Prin urmare, din punct de vedere metodologic, se consideră că ştiinţa este de natură empirică.
Empirismul și știința
Empirismul a fost un precursor al pozitivismului logic, cunoscut și sub numele de empirism logic.
Metodele empirice au dominat știința până în ziua de azi. Au pus bazele metodei științifice, care este
perspectiva tradițională asupra teoriei și progresului în știință. Însă în ulimele decenii mecanica
cuantică, constructivismul și Structura revoluțiilor științifice a lui T. S. Kuhn au constituit niște provocări
la adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcționează știința. Pe de altă parte, unii afirmă că
teorii precum mecanica cuantică oferă un exemplu perfect pentru soliditatea empirismului; abilitatea de
a descoperi până și legi științifice contraintuitive; și abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a accepta
aceste legi.

Cunoașterea este familiarizarea cu cineva sau ceva, ce poate include fapte, informații, descrieri sau

abilități dobândite prin experiență sau educație. Se poate referi la înțelegerea teoretică sau practică a unui
subiect. Poate fi implicită (cum ar fi abilitatea practică sau experiența) sau explicită (cum ar fi înțelegerea
teoretică a unui subiect) și poate fi mai mult sau mai puțin formală sau sistematică. În filozofie, studiul
cunoașterii este numit epistemologie și filozoful Platon a dat faimoasa definiție a cunoașterii drept
„convingere adevărată justificată”. Cu toate acestea, nu există o singură definiție a cunoașterii unanim
acceptată și sunt numeroase teorii care o explică.Acumularea de cunoștințe implică procese cognitive
complexe: percepție, comunicare, asociere și raționare, în timp ce cunoașterea este de asemenea legată de
capacitatea de conștientizare a ființelor umane.
Teorii ale cunoașterii
Definiția cunoașterii este un subiect dezbătut în continuare de către filozofi în domeniul epistemologiei.
Definiția clasică, descrisă dar nu complet aprobată de către Platon, susține că o afirmație trebuie să
întrunească trei criterii pentru a fi considerată cunoaștere: trebuie să fie justificată, adevărată și credibilă.
Unii susțin că aceste condiții nu sunt suficiente, cum ar fi condiția suplimentară a lui Simon Blackburn,
conform căreia nu trebuie să spunem că cei care întrunesc oricare dintre aceste condiții „prin eroare,
omisiune sau eșec” au cunoaștere.
În contrast cu această abordare, Wittgenstein a observat, urmărind paradoxul lui Moore, că cineva poate
spune „o crede și să nu fie așa”, însă nu poate spune „o cunoaște și să nu fie așa”. El continuă să
argumenteze că acestea nu corespund unor stări mentale distincte, ci mai degrabă unor modalități distincte
de a vorbi despre convingere. Ce diferă aici nu este starea mentală a vorbitorului, ci activitatea în care
acesta este implicat. Din acest punct de vedere, a ști că ceainicul fierbe nu presupune să fii într-o stare
mentală specifică, ci a efectua o operație specifică pe afirmația că ceainicul fierbe. Wittgenstein a căutat
să depășească dificultatea definiției observând modul în care „cunoașterea” este folosită în limbajul
natural. El privea cunoașterea ca un caz de recunoaștere a familiarității. Mergând pe această idee,
„cunoașterea” a fost reconstruită ca un concept separat, care evidențiază trăsăturile relevante, dar care nu
este ilustrat în mod adecvat de nicio definiție.
-Intenționalitatea definește predeterminarea acțiunii în real prin construcția unui model de acțiune în
mintea subiectului.
-Raționalitatea definește căutarea, identificarea, explicitarea cauzală și utilizarea tuturor formelor,
proprietăților și relațiilor între proprietăți, care permit subiectului să realizeze o anume transformare de
stare în realitate, sau să explice cauzal o anume stare observată ori construită experimental.
-Valorizarea este consecința evaluării utilității rezultatelor dobândite printr-o anume cunoaștere, printr-o
acțiune configurantă sau explicantă cauzal de modalitate.