1

CC – mediul fizic nepartajat destinat transmisiei semnalelor la distanţă

10.4. după folosirea compresiei de date

- modeme ce realizează compresia

- modeme ce nu realizează compresia

5. după un set de criterii se deosebesc modeme ordinare şi intelegente.

6. mai deosebim modeme monoprotocol şi multiprotocol.

Particularităţile modemelor intelegente (smart):

-          folosesc o interfaţă fizică cu echipamentul terminal de date care prevede transmisia atît a
comenzilor cît şi a datelor prin acelaşi set de canale.

11. Modeme inteligente

 

Dupa un set de indicatori deosebesc: a)modeme ordinare b)modeme inteligente.

Particularitatile modemelor intelegente:

1)folosirea unei interfete fizice a modemului cu ehipamentul terminal de date construit dintr-un
singur set de canale prin care se transmit atit instructiunile cit si datele. In cazul unor modeme
ordinare se folosesc aparte un set pentru date si unul pentru instructiuni.

2)modeme intelegente sunt multiprotocol.

3)poseda capacitatea de compresie a datelor.

4)adapteaza viteza de transmitere la calitatea canalului; Vn=viteza nominala Vef=viteza efectiva

12. Modeme pentru transmisiuni de date in banda de baza

 

Transmisia in banda de baza denumeste transmisia unui semnal in banda sa de frecventa originala.
semnalul purtator al informatiei este rectangular > o structura si implementare simpla, dar cateva

inconveniente:

1. o foarte mare largime de banda LB

2. o slaba imunitate la perturbatii

principalele aspecte care trebuie avute in vedere la analizarea acestor transmisii:

- distributia densitatii spectrale de putere a semnalului transmis

- recuperarea si sincronizarea tactului de simbol (bit) la receptie

- complexitatea implementarii

Exista anumite circuite denumite impropriu modemuri in banda de baza care realizeaza doar operatii
complementare unui modem privind procesarea datelor (codare, decodare, filtrare, egalizare, corectie
de semnal, sincronizare de bit).

13. Clasificarea liniilor si canalelor de comunicaţie.

 

Linie de comunicaţie – mediul fizic, posibil partajat, destinat transmisiei semnalelor la distanţă

1) firele metalice deschise, lăţimea de bandă < 20-30khz

2)      firele metalice cablate (cupru, aluminiu), fire paralele de cupru în URSS, fire răsucite în
SUA >= 4 perechi de fire cu lăţimea de bandă ∆F de la sute khz pînă la sute Mhz
3)      cabluri coaxiale ecranate, izolator de miez de cupru, ∆F de la zeci Mhz.
4)      fibra optică – miez transparent din sticlă sau plastic plus un strat reflector + un strat
protector, raza laser trece; o singură lungime de undă λ; are loc reflecţia, refracţia,
dispersia razei laser; ∆F de la sute Ghz pînă la TeraHz.
5)      mediul înconjurător pentru unde electromagnetice ∆F - zeci Ghz.
În cadrul unei linii de comunicaţii pot fi formate mai multe canale, separarea canalelor se efectuiază
prin multiplexare, canalele pot fi în funcţie de destinaţie:

-                     grafice

-                     telefonice

-                     pentru emisiuni TV

-                     pentru radio, ş.a.

Canalele deasemenea pot fi comutate sau dedicate. Canalele comutate se formează temporar prin
interconectarea a 2 sau mai multe segmente. Canalele dedicate asigură conexiunea directă pentru o
durată relativ mare de timp.
3)      Nivelul Reţea- determinarea că ii optime pentru realizarea transferului de informaţie
într-o reţea constituită din mai multe segmente, prin fragmentarea şi
reasamblarea informaţiei
Unitatea de date: pachetul
Protocoale: IP, ICMP, IGMP, IPX, BGP, OSPF, RIP, IGRP, EIGRP, ARP, RARP
4)      Nivelul Transport - transferul fiabil al informaţiei între două sisteme terminale (end
points) ale unei comunicaţii. Furnizează controlul erorilor şi controlul fluxului de date
între două puncte terminale, asigurâ nd ordinea corectă a pachetelor de date.
Unitatea de date: segmentul, datagrama
Protocoale : TCP, UDP, RTP, SCTP, SPX, ATP, IL
5)      Nivelul Sesiune -  furnizează controlul comunicaţiei între aplicaţii. Stabileşte, menţine,
gestionează şi închide conexiuni (sesiuni) între aplicaţii.
Protocoale : ASAP, TLS, SSH, ISO 8327 / CCITT
X.225, RPC, NetBIOS, ASP, Winsock, BSD sockets, NCP (Network Core
Protocol), NFS (Network File System)
6)      Nivelul Prezentare - transformă datele în formate înţelese de fiecare aplicaţie şi de
calculatoarele respective, asigură  compresia datelor şi criptarea.
Protocoale : XDR, ASN.1, SMB, AFP, NCP
7)      Nivelul Aplicaţie - realizează  interfaţa cu utilizatorul şi interfaţa cu aplicaţiile, specifică
interfaţa de lucru cu utilizatorul şi gestionează comunicaţia între aplicaţii. Acest strat nu
reprezintă o aplicaţie de sine stă tă toare, ci doar interfaţa între aplicaţii şi componentele
sistemelui de calcul.
Unitatea de date: mesajul
Protocoale : HTTP, SMTP, SNMP, FTP, Telnet, SIP, SSH, NFS, RTSP, XMPP, Whois, EN
RP

Modelul de referinţă TCP/IP

Modelul TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) a fost creat de US DoD

din necesitatea unei reţele care ar putea supravieţui în orice condiţii

1)Nivelul Aplicaţie -Nivelul aplicaţie se referă la protocoalele

de nivel înalt folosite de majoritatea aplicaţiilor, precum
terminalul virtual (TELNET), transfer de fişiere (FTP)
şi poşta electronică (SMTP). Alte protocoale de nivel
 aplicaţie sunt DNS (Domain Name Service), NNTP
sau HTTP.
În majoritate implementărilor, nivelul aplicaţie tratează
nivelurile inferioare ca o "cutie neagră" care oferă o
infrastructură sigură de comunicaţii, deşi majoritatea aplicaţiilor
cunosc adresa IP sau portul folosit. Majoritatea protocoalelor
de la nivelul aplicaţie sunt asociate cu modelul client-server.
2)Nivelul Transport - Este identic cu cel din modelul OSI,
ocupându-se cu probleme legate de siguranţă, control al
fluxului şi corecţie de erori. El este proiectat astfel încât să
permită conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă,
respectiv, destinaţie. În acest sens au fost definite două
protocoale capăt-la-capăt.
3)Nivelul Reţea (Internet) -Scopul iniţial al nivelului reţea
("Internet Protocol") era să asigure rutarea pachetelor în
interiorul unei singure reţele. Odată cu apariţia interconexiunii
între reţele, acestui nivel i-au fost adăugate funcţionalităţi de
comunicare între o reţea sursă şi o reţea destinaţie.
În stiva TCP/IP, protocolul IP asigură rutarea pachetelor de la o adresă sursă la o adresă
destinaţie, folosind şi unele protocoale adiţionale, precum ICMP sau IGMP. Determinarea
drumului optim între cele două reţele se face la acest nivel.
Comunicarea la nivelul IP este nesigură, sarcina de corecţie a erorilor fiind plasată la
nivelurile superioare (de exemplu prin protocolul TCP). În IPv4 (nu şi IPv6), integritatea
pachetelor este asigurată de sume de control.

4)Nivelul Acces la reţea -Se ocupă cu toate problemele legate de

transmiterea efectivă a unui pachet IP pe o legătură fizică,
incluzând şi aspectele legate de tehnologii şi de medii de
transmisie, adică nivelurile OSI Legătură de date şi Fizic.
Modelul de referinţă TCP/IP nu spune mare lucru despre ce se întâmplă acolo, însă
menţionează că gazda trebuie să se lege la reţea, pentru a putea trimite pachete IP, folosind un
anumit protocol. Acest protocol nu este definit şi variază de la gazdă la gazdă şi de la reţea la
reţea.

30.  Acces la reţea prin legături DSL, ADSL, VDSL. Modelul pentru cabluri WiMAX.
Conexiunile telefonice digitale speciale (DSL) se folosesc pentru accesarea Internet-ului la
viteze foarte mari. Pentru acest tip de conexiune este necesar de asemenea un modem dedicat.

Realizarea structurii DSL (Digital Subscriber Line)

Unul dintre avantajele DSL-ului este ca nu are nevoie de linii speciale, folosindu-le pe cele
existente realizate din cupru

Transmisia ADSL (Asymetrical Digital Subscriber Line) foloseşte o tehnologie de conversie a

fluxului de biţi cu ajutorul unor combinaţii de frecvenţe. Tehnica este cunoscută sub denumirea
DMT(Discrete MultiTone). Este o evoluţie impresionantă a modemului de bandă vocală.

Tehnologia ADSL este o formă a DSL care asigură transmisii de date cu viteze mult mai mari
pe liniile telefonice de cupru, în comparaţie cu accesul prin modem vocal (maxim 56 kb/s), sau
accesul BRA (128 kb/s). Această performanţă este obţinută prin utilizarea frecvenţelor din afara
benzii vocale. Tehnica de transmisie ADSL permite unui abonat cu conexiune spre centrala
telefonică pe fire de cupru, să utilizeze servicii de bandă largă, respectiv comunicaţii video
interactive, acces la televiziune digitală HDTV, transfer de date cu viteze mari.

Tehnologia VDSL (Very high bit rate DSL), este o variantă DSL care asigură viteze foarte
mari pe perechi de cupru torsadate, sau netorsadate. Această tehnologie permite interconectări pe
distanţe scurte la viteze de transmisie foarte mari cu ajutorul „clasicei” conexiuni cu fire de
cupru. O aplicaţie principală a tehnicii VDSL este accesul rapid la Internet (cu viteze mari şi
costuri rezonabile) pentru diverşi utilizatori şi furnizori de servicii. Conexiunea VDSL este
potrivită pentru servicii precum: HDTV, VoIP, acces la comunicaţii Internet. Acest standard a
fost aprobat în 2001.

32.  Tehnici Jeton pe Inel

Reţelele de tip inel au fost îndelung utilizate atât pentru reţele locale, cât şi pentru cele de
mare întindere. Un inel nu este de fapt un mediu real de difuzare, ci o colecţie de legături punct –
la – punct individuale care întâmplător formează un cerc. Legăturile punct – la – punct implică o
tehnologie bine pusă la punct şi testată în practică şi pot funcţiona pe cabluri din perechi
torsadate, cabluri coaxiale sau fibre optice. Firma IBM a ales inelul ca LAN al său iar IEEE a
aprobat standardul token – ring sub denumirea de 802.5. O parte importantă în proiectarea şi
analiză oricărei reţele de tip inel este “lungimea fizică“ a unui bit. Dacă rata datelor în inel este
de R Mbps, un bit este emis la fiecare 1/R µ sec. În cazul unei viteze tipice de propagare a
semnalului de aproximativ 200 m/ µ sec, fiecare bit ocupă 200 /R metri pe inel. Aceasta
înseamnă, de exemplu, că un inel de 1Mbps, a cărui circumferinţă este de 1000 m, poate conţine
doar 5 biţi simultan. Un inel constă în realitate dintr-o colecţie de interfeţe de nivel conectate
prin linii punct – la – punct. Fiecare bit sărit la o interfaţă este copiat într-un tampon de 1 bit şi
apoi copiat iarăşi pe inel. În timp ce se află în tampon, bitul poate fi inspectat şi eventual
modificat înainte de a fi expediat. Acest pas de copiere introduce o întârziere de 1 bit la fiecare
interfaţă.

33.  Sisteme de Operare folosite în RC.

 
Un sistem de operare de reţea (NOS), de asemenea, menţionată ca Dialoguer este software-
ul care ruleaza pe un server şi permite server să gestioneze date, utilizatori, grupuri, de securitate,
aplicaţii, şi alte funcţii de reţea. Sistemul de operare de reţea este proiectat pentru a permite fişier
partajat şi accesul imprimanta între mai multe computere într-o reţea, de obicei, o reţea
locală (LAN), o reţea privată sau la alte reţele. Cele mai populare sisteme de operare de reţea
sunt Microsoft Windows Server 2003 , Microsoft Windows Server 2008 , UNIX , Linux , Mac
OS X , şi Novell NetWare .

Caracteristici

  Gestionarea centralizată a reţelei de resurse , cum ar fi programele, datele şi dispozitivele.

  Securizat de acces la o reţea.

  Permite utilizatorilor de la distanţă să se conecteze la o reţea.

  Permite utilizatorilor să se conecteze la alte reţele, cum ar fi Internet .

  Copierea de rezervă a datelor şi să asigure disponibilitatea acesteia.

  Pentru a permite adăugări simplu de clienţi şi a resurselor.

Avantaje

  Servere centralizate sunt mai stabile.

  Securitatea este furnizat prin intermediul serverului.

  Noua tehnologie şi hardware-ul poate fi uşor integrat în sistem.

  Serverele sunt capabili de a fi accesate de la distanţă şi din locaţii diferite tipuri de sisteme.
Dezavantaje

  Costul de achiziţie şi rulează pe un server sunt mari.

  Dependenţa de o locaţie centrală pentru funcţionarea.

  Necesită întreţinere periodică şi actualizări.

34.  Tehnologia Ethernet.

Ethernet (pronunțat în engleză /ˈi:θərnɛt/) este denumirea unei familii de tehnologii de

rețele de calculatoare bazată pe transmisia cadrelor (engleză frames) și utilizată la implementarea
rețelelor locale de tip LAN. Numele provine de la cuvântul englez ether (tradus: eter), despre
care multă vreme s-a crezut că este mediul în care acționau și comunicau zeitățile.

Ethernet-ul a fost inventat pe baza ideii că pentru a lega computerele între ele astfel ca să
formeze o rețea este nevoie de un mediu de transmisie central cum ar fi un cablu coaxial partajat.

 
 Conceptul și implementarea Ethernet-ului s-au dezvoltat incontinuu, ajungându-se azi la
tehnologiile de rețea complexe, care constituie fundamentul majorității LAN-urilor actuale. În
loc de un mediu (cablu) central, tehnologiile moderne utilizează legături de tipul „punct-la-
punct”, hub, switch (română: comutator), bridge (punte) și repeater, bazate pe fire electrice de
cupru torsadate care reduc costurile instalării, măresc fiabilitatea și înlesnesc managementul și
reparațiile rețelei.

Caracteristici fizice

Cele mai vechi medii de transmisie pentru protocolul Ethernet au fost cablurile coaxiale
groase (standardul 10BASE5) și subțiri (10BASE2). A urmat apoi cablul torsadat, care este
prezent în toate standardele începând cu 10BASE-T (10 Mbps).

  35.  Adresarea IP.

IP (Internet Protocol) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor,

fără conexiune permanentă. Acesta identifică fiecare interfață logică a echipamentelor conectate
printr-un număr numit „adresă IP". Versiunea de standard folosită în majoritatea cazurilor este
IPv4. În IPv4, standardul curent pentru comunicarea în Internet, adresa IP este reprezentată pe 32
de biți (de ex. 192.168.0.1). Alocarea adreselor IP nu este arbitrară; ea se face de către
organizații însărcinate cu distribuirea de spații de adrese. De exemplu, RIPE este responsabilă cu
gestiunea spațiului de adrese atribuit Europei.

Internetul este în proces de evoluție către versiunea următoare de IP, numită IPv6, care
practic așteaptă un utilizator major, care să oblige folosirea acestei versiuni superioare și de către
alții. Ramurile Ministerului Apărării al SUA (DoD) au anunțat ca în decursul anilor 2009 - 2011
vor înceta relațiile cu furnizorii de servicii Internet care nu folosesc IPv6.

IPv4

Adresele IPv4 au o lungime de 32 de biți (4 octeți). Fiecare adresă identifică o rețea

(network) și o stație de lucru (work station) din cadrul rețelei. Notația obișnuită este obținută prin
scrierea fiecărui octet în formă zecimală, separați între ei prin puncte. De exemplu,
192.168.0.1(10) este notația folosită pentru adresa 11000000.10101000.00000000.00000001(2).

36.  Tipuri de adresări IP.

Exista doua tipuri de adrese IP statice si dinamice.

O adresă IP statică este atribuită manual unui dispozitiv, care poate fi un computer, o
imprimantă, un router sau alt dispozitiv de reţea. Această adresă este tastată de persoana care
configurează dispozitivele în reţea şi nu se modifică niciodată. O adresă IP statică se modifică
atunci când persoana care administrează reţeaua o modifică special.

O adresă IP dinamică este atribuită automat unei imprimante, unui computer sau altui
dispozitiv de reţea. Poate fi atribuită de către un router sau un server specializat. O adresă
dinamică mai are şi numele de „concesiune”. O concesiune poate fi disponibilă pentru o perioadă
de timp predefinită, care poate fi de o zi, dar şi de o lună sau mai mult.
 Este important de ştiut că o adresă IP dinamică se poate modifica. Dacă o imprimantă cu o
adresă IP dinamică nu mai răspunde brusc la adresa sa IP, este posibil să fi obţinut o nouă
concesiune şi să se fi modificat adresa de reţea.

37.  Clase IP.

La începuturile Internetului, adresele IPv4 se împărțeau în 5 clase de adrese, notate de la A

la E. Împărțirea se făcea în funcție de configurația binară a primului octet al adresei, astfel:
Clasa Primul Prima Ultima Observații
octet în binar adresă adresă
A 0xxxxxxx 0.0.0.1 127.255.255.255 folosește 8 biți
pentru rețea și 24
pentru stația de
lucru
B 10xxxxxx 128.0.0.0 191.255.255.255 folosește 16 biți
pentru rețea și 16
pentru stație
C 110xxxxx 192.0.0.0 223.255.255.255 folosește 24 biți
pentru rețea și 8
pentru stație
D 1110xxxx 224.0.0.0 239.255.255.255 folosită pentru
adresarea de tip
multicast
E 11110xxx 240.0.0.0 255.255.255.255 utilizată în
scopuri
experimentale

Adresele rețelelor au toți biții de stație 0 și nu pot fi folosite pentru o stație. În plus, mai
există și adrese de difuzare, care au toți biții de stație 1.

Pentru identificarea stațiilor se folosesc numai adresele de clasă A până la C. În plus, există
două intervale de adrese de clasă A nefolosite în Internet:

1.                      Intervalul 0.0.0.0 - 0.255.255.255 nu se folosește, pentru a nu fi confundat cu

ruta implicită;
2.                      Intervalul 127.0.0.0 - 127.255.255.255 este folosit numai pentru diagnosticarea
nodului local (întotdeauna acesta va fi cel care va răspunde la apelul unei adrese din aceasta
clasă).

38.  Adrese speciale IP.

adrese IP speciale:
- Reţea implicit – adresă IP 0.0.0.0 este folosită pentru reţea implicit.
- Clasa A – Această clasă este pentru reţele foarte mari, cum ar fi o companie internaţională
majoră. Adresele IP cu primul octet de la 1 la 126 fac parte din această clasă. Ceilalţi trei octeţi
sunt utilizaţi pentru a identifica fiecare gazdă. Acest lucru înseamnă că există 126 reţele de clasă
A, fiecare cu 16777214 (224 -2) găzduieşte posibil pentru un total de 2147483648 (231) adrese
IP unice. În clasa A de reţele în primul octet este întotdeauna 0.
- Loopback – adresa IP 127.0.0.1 este folosit ca adresa de loopback. Acest lucru înseamnă că
acesta este utilizat de computerul gazdă pentru a trimite un mesaj înapoi către sine. Acesta este
frecvent utilizat pentru testarea rezolvării de probleme şi de teste de reţea.
- Clasa B – este utilizată pentru reţele mijlocii.  Un exemplu bun este un campus al unui colegiu
mare. Adrese IP cu primul octet de la 128 la 191 fac parte din această clasă. Clasa B include, de
asemenea, adrese de octet al doilea ca parte a identificatorului de Net. Ceilalţi doi octeti sunt
utilizaţi pentru a identifica fiecare host. Acest lucru înseamnă că există 16384 (214) clase B de
reţele, fiecare cu 65534 (216 -2) care găzduieşte posibil pentru un total de 1073741824 (230)
adrese IP unice. Clasa B de reţele alcătuieşte un sfert din totalul adreselor IP disponibile.
- Clasa C – sunt utilizate în mod obişnuit pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Adrese IP cu
primul octet de la 192 la 223 fac parte din această clasă. Clasa C se adresează, de asemenea, să
includă octeţi al doilea şi al treilea, ca parte a identificatorului Net. Ultimul octet este folosit
pentru a identifica fiecare host. Acest lucru înseamnă că există 2097152 (221) din clasa C,
fiecare cu reţele de 254 (28 -2) găzduieşte posibil pentru un total de 536870912 (229) adrese IP
unice. Clasa C de reţele alcătuieşte o optime din totalul adreselor IP disponibile.
- Clasa D – folosit pentru multicasts, fiind uşor diferită faţă de primele trei clase. Ea are valoarea
primului bit 1, al doilea bit valoarea 1, valoarea bitului al treilea 1 şi valoarea celui de-al patrulea
bit de 0. Clasa D pentru conturile 1/16 (268,435,456 sau 228) de adrese IP disponibile.
- Clasa E – este utilizată în scopuri experimentale. Aceasta este diferită de primele trei clase,
având o valoare a primului bit 1, al doilea bit valoarea 1, valoarea bitului al treilea 1 şi valoarea
bitului al patrulea 1. Clasa E pentru conturile 1/16 (268,435,456 sau 228) de adrese IP
disponibile.
- Broadcast – Mesajele care sunt destinate pentru toate computerele dintr-o reţea sunt trimise ca
emisiuni. Aceste mesaje utilizează întotdeauna adresa IP 255.255.255.255.

Adrese private (sursa numarul 2)

Din păcate, această metodă risipea multe adrese IP, iar odată cu răspândirea Internetului a
apărut pericolul epuizării spațiului de adrese. Pentru a soluționa această problemă, la începutul
anilor '90 au fost concepute mai multe soluții:

1.                      adrese private

2.                      CIDR
3.                      VLSM

Metodele de mai sus aveau rolul de a prelungi viața lui IPv4. În plus, a fost conceput și un
nou protocol, IPv6

    39.  Destinaţia DHCP.

Protocoalele ARP, RARP, DHCPDHCP (Dinamic Host Configuration Protocol) este o

îmbunătăţire a BOOTP-ului,fiind mai rapid si mai dinamic. Serverul va conţine un domeniu de
adrese IP care pot fialocate staţiilor. Aceste adrese vor fi alocate dinamic, pe măsura solicitării
lor de către clienţi.La bootare, clientul DHCP intră în starea de iniţializare, în care trimite un
mesaj broadcast (destinat tuturor staţiilor din reţea) -- DHCP-DISCOVER, sub forma unui
pachetUDP cu portul destinaţie BOOTP. După acest pas, clientul intră într-o stare de aşteptare
şiasteaptă răspunsuri la cererea lui, care vin sub forma unor DHCP-OFFER din parteaserverului.
Clientul va selecta primul răspuns primit, după care va negocia cu serverul timpulcât poate păstra
adresa logică asignată (lease time). Procesul se încheie cu o confirmare din partea serverului
(DHCP-ACK).La server trebuie configurat doar un domeniu de valori pentru adresele IP care pot
fiasignate staţiilor care fac cereri
DHCP.DHCP este utilizat laobţinerea informaţiilor de reţea(adresă IP, server-e DNS,Gateway, et
c) de la un server DHCP

40.  Folosirea Măştilor. Clasa măştilor (A, B, C).

O masca de reţea vă ajută să ştiţi care porţiunea din adresa de reţea identifică şi pe care parte a
adresei identifică nodul. Reţelelor de clasa A, B, şi C au masti implicit, de asemenea, cunoscut
sub numele de măşti naturale, aşa cum se arată aici:

Clasa A: 255.0.0.0

Clasa B: 255.255.0.0

Clasa C: 255.255.255.0

O adresă IP pe un clasa A de reţea care nu a fost subnetted ar avea o pereche de adresă / masca
similare cu: 8.20.15.1 255.0.0.0. Pentru a vedea modul în care masca vă ajută să identificaţi
elementelor de reţea şi nod de adresa, adresa converti şi masca la numerele binare.

8.20.15.1 = 00001000.00010100.00001111.00000001

255.0.0.0 = 11111111.00000000.00000000.00000000

După ce aţi adresa şi masca reprezentate în binar, apoi identificarea de reţea şi ID-ul gazdă este
mai uşor. Orice bitii care au biti care corespunde masca setat la 1 reprezintă ID-ul de reţea. Orice
bitii care au biţi corespunde masca setat la 0 reprezenta ID-ul nodul.

8.20.15.1 = 00001000.00010100.00001111.00000001

255.0.0.0 = 11111111.00000000.00000000.00000000

-----------------------------------

id net | gazdă id

netid = 00001000 = 8

hostid = 00010100.00001111.00000001 = 20.15.1

\
Problemă: Să se determine capacitatea unui canal pentru a transmite fără …
Se dă:
ΔF = 44 KHz
ΔT = 1/(2ΔF)
N = 1/ΔT = 2ΔF = 88·103
C = 16N = 16∙88 Kbps
 
Problemă: De determinat capacitatea necesară a unui canal de transfer date pentru a transmite,
fără compresie, secvenţe video 2D în formă numerică a cîte 50 cadre/sec cu rezoluţia
1000/800. Un pixel poate avea 10000 culori.
] log210000 [ = 14 bit
C = 50·800·1000·14 = ·106
 
Problemă: un server cu capacitatea de 10 cereri/sec deserveşte un flux de cereri ale utilizatorilor
de rata 5 cereri/sec. Fluxul de intrare este elementar, iar deservirea cererilor de către server
de repartiţie exponenţială. De determinat numărul mediu de cereri în firul de aşteptare.

= 1/(10 - 5) = 0.2 s
τ = 1/μ = 1/10 = 0.1 s
T – τ = 0.1 s
N = (T – τ)/τ
Problemă: Un canal are lăţimea de bandă 2 MHz şi capacitatea de 10 Mb/s. Ce raport
semnal/zgomot este necesară pentru a asigura această capacitate.
C = 2ΔF·log2(1 + Ps/Pt)
log2(1 + Ps/Pt) = C/2ΔF

Ps/Pt =
 
Problemă: Un sistem de semnalizare necesită operarea la viteza de 33600 bit/s. Care este
lăţimea de bandă necesară a canalului dacă un element de semnal redă 32 biţi de date?
V = 33600 bps.
N = 32 biţi
Fiecare element de semnal transmite 32 biţi. Cîte tipuri de semnale sunt necesare ca să fie
codificate pe 5 biţi.
 
Problemă: O sursă TV generează 30 cadre/sec, fiecare cadru constă din 480*500 pixeli, iar
fiecare punct are 32 de valori de intensitate posibile. Care este viteza de operare a sursei în
biţi/s.
V = 30*480*500*log232
 
Problemă: Determinaţi capacitatea de transmisie a canalului de comunicare la viteza de
modulare 600 kbod, dacă metoda de modulare foloseşte 6 tipuri de elemente de semnal.
B = 600 kbd
N = 16 tipuri
V = B*lob2N =
 
Problemă: Fie un cadru din 2 caractere, fiecare din ele este de 6 biţi, iar probabilitatea erori la
bit este de 10-4 şi este independentă pentru fiecare bit. Care este probabilitatea că cadrul
recepţionat conţine cel puţin o eroare?
Din toate cazurile posibile scădem cazul cînd toate sunt corecte.
q = 1-10-4 probabilitatea că un bit nu este eronat.
Pentru ca toţi biţii să nu fie eronaţi trebuie să nu fie bitul 1 pînă la 12 eronaţi. Deci q12.
P = 1 – (1-10-4)12