REZUMAT

A deveni o persoană
Perspectiva unui terapeut

CARL ROGERS

Traducere din limba engleză de Anacaona Mîndrilă-Sonetto

-Editura TREI-
 I. PARTEA ÎNTÂI

În prima parte a cărții, Carl Rogers a simțit că este nevoie de o prezentare pe scurt a
vieții sale, prin care arată pașii parcurși în drumul său către profesia finală. Prezentarea m-a
ajutat să mă pot apropia de autorul acestei cărți. Profesia de psihoterapeut, sau „consilier
personal”, așa cum spune el, nu a început din partea de început a anilor de tinerețe. El
prezintă, prin acest capitol, faptul că profesia de psihoterapeut a avut un traseu care a durat
ceva mai mult timp, în care acesta a trecut de la a studia domeniul agriculturii, la a studia
teologia, apoi filosofia educației. Ulterior, s-a angajat în domeniul psihologiei, ajungând să se
axeze în domeniul psihoterapiei.
Prin această înșiruire doresc să evidențiez evoluția scriitorului, fiind o exemplificare a
pașilor prin care este posibil să treacă foarte multe persoane, pentru a-și găsi, într-un final,
profesia în care doresc cu adevărat să activeze. De la studiul într-un domeniu ales datorită
mai multor circumstanțe, la studiul într-un domeniu la care există nevoia interioară de
răspunsuri, ajungând apoi la capacitatea de a alege un domeniu în funcție de experiențele
anterioare. Această evoluție o pot exprima printr-o constatare a autorului: „Viața la
potențialul ei maxim, este un proces fluid, schimbător, în care nimic nu este fix.”
În mod involuntar, am făcut o împărțire în mintea mea, având o primă parte a
capitolului pe care o pot numi „experiența profesională” și a doua parte, „experiența de
viață”. Prin cea de-a doua parte, Rogers împărtășește câteva învățături pe care le poate
expune în câteva pagini, în urma experienței sale. (Partea asta o consider importantă pentru
mine, întrucât obișnuiesc să întreb persoanele cu mai multă experiență care sunt lucrurile
importante pe care trebuie să le știe cineva, din punctul lor de vedere.)
Dacă în prima parte a acestui capitol a presupus o expunere a autorului, unde am avut
ocazia de a cunoaște trecutul acestui om, în partea a doua, am subliniat mai multe idei pe care
le consider relevante pentru mine.
Rogers spune: „Prețuiesc privilegiul de a fi singur”, observând că este cel mai
productiv în momente de singurătate și liniște, în momentele în care practică diferite
activități. Singurătatea o consideră un privilegiu, iar această formă de a privi singurătatea îmi
schimbă perspectiva mea, în care singurătatea este doar o teamă.
Cel mai des întâlnite în această parte am observat că subliniază importanța înțelegerii
și acceptării sinelui, dar și a persoanelor din jur. Bucuria de a fi așa cum simți, starea de
relaxare pe care o aduce înțelegerea și acceptarea. Pentru că înțelegându-ne și acceptându-ne,
putem aprecia cu adevărat relațiile interumane și ne putem bucura de o calitate a acestora.
Falsitatea, dorința de a pune o mască și de a aborda un comportament ireal nu poate
duce la o relație de durată bazată de încredere și că într-un final, „ceea ce este mai personal și
mai unic în fiecare dintre noi, este, probabil, tocmai elementul care, dacă ar fi împărtășit sau
exprimat, ar fi cel mai profund grăitor pentru alții”

II. PARTEA A DOUA

Partea a doua este intitulată sugestiv „Cum pot să te ajut?”, care va conduce către o
înțelegere a proceselor prin care a trecut el, dar și clienții săi, de-a lungul experienței sale.
Rogers a fost un om care a documentat multe experiențe și întâmplări prin care a trecut, a fost
o persoană reflexivă, punându-și mereu întrebări, dorind mereu să cerceteze și să observe
cauzele manifestărilor de diferite tipuri.
Astfel, întorcându-ne la ceea ce a afirmat în partea anterioară „ceea ce este cel mai
personal, este cel mai general”, acesta ne prezintă câteva ipoteze privind relațiile interumane,
indiferent de natura sau contextul acesteia.
Acesta întărește, argumentând din experiențele sale, faptul că înțelegerea și acceptarea
nu sunt doar niște clișee, așa cum tind să fie în ziua de azi. El spune că: „Acceptarea nu
înseamnă prea mult, dacă nu implică înțelegere”. Acceptarea este o formă de a recunoaște
persoana în cauză ca o ființă care corespunde normelor nescrise de societatea în care trăim,
care, până la urmă, tot o formă de judecată este. Însă, înțelegerea presupune acceptarea
sentimentelor trăite, iar în momentul înțelegerii stărilor, apare acceptarea sinelui sau a
persoanelor din contextul respectiv. În acel moment apar relațiile la care aspiră oamenii,
relații sincere și productive, relații frumoase, care oferă fericirea la care se dorește.
Tot în această parte, se accentuează ideea că indiferent de tipul de relație, putem
adopta anumite atitudini care să ajute în calitatea relațiilor, indiferent de tipul acestora. În
acest sens, aduce exemple în care clienții săi au avut încredere în el, astfel facilitând
„capacitatea și tendința..de a înainte către maturitate”.
„Afecțiunea nu ne pune în pericol”, spune Roger, fiind chiar un element care duce
către apropiere și manifestarea unei relații sincere, în care participanții se privesc ca fiind
oameni cu diferite trăiri, și nu ca obiecte, care ar trebuie evaluați, judecați, chiar și în mod
involuntar. În momentul în care suntem acceptați și înțeleși, vom avea puterea să facem acest
proces și la nivel personal.

III. PARTEA A TREIA

În acest capitol observăm trecerea de la stările de neînțelegere de sine, la momentele

în care clientul se înțelege și se acceptă. Înțelege ceea ce simte și observă că persoana care îl
însoțește în acest proces, este lângă el. Rogers subliniază faptul că în aceste ședințe, clienții
ajung să fie una cu experiențele lor, indiferent care au fost acestea. Prin acest proces de
acceptare a experiențelor anterioare, clientul poate reduce atitudinile negative față de sine.
Rogers consideră că indiferent de ce arată oamenii la suprafață, cu toții avem, de fapt,
o personalitate pozitivă. Chiar dacă mulți psihologi (printre care și Freud) spun că în „natura
fundamentală, inconștientă a omului, este alcătuit în principal din pulsiuni care, dacă li s-ar fa
voie să se exprime, ar duce la incest, omucidere și alte acte criminale”, autorul nu este
întrutotul de acord și susține că, prin exemplul unui client, că aceste sentimente ostile există,
însă nu este o regulă ca ele să ajungă și la finalizare.
În procesul de a deveni o persoană, acesta spune că trebuie oferită atenție
sentimentelor interioare în diferitele contexte și în experiențele trăite de fiecare. Cu cât
clientul își pune cât mai multe întrebări în diferite domenii referindu-se la sine, cu atât este
mai aproape de descoperirea sinelui, așa cum este el, fără să fie influențat de societatea în
care trăiește și fără să reacționeze din perspectiva așteptărilor societății din care face parte.
În această parte a cărții, este prezentată o idealizare a devenirii persoanei. Rogers, în
anii săi de muncă, a înregistrat unele ședințe cu clienții săi, pentru a putea observa, în timp,
lucrurile care sunt legate între clienți, ceea ce se asemenea, la ceea ce aspiră fiecare dintre ei.
Un lucru clar, pe care majoritatea l-au simțit, este că de-a lungul timpului și-au format
măști pe care le foloseau în interacțiunea umană, fapt pentru care, clienții nu se simțeau a fi
ei. Prin aceste ședințe, au reușit să renunțe la măștile pe care le foloseau, înțelegând că ei sunt
o persoană cu trăiri și sentimente unice, pe care trebuie să le accepte și să le înțeleagă. Aceste
măști au fost puse din pricina lumii în care trăiește fiecare, dorind și obligându-se să simtă
ceea ce este dezirabil, nu ceea ce se află în ei cu adevărat.
Din simplul fapt că apelăm la fațade în diferite contexte, ajungem, să nu mai putem
știi când sentimentele și gândurile noastre sunt cele autentice și când ne impunem ceva,
contrar dorințelor noastre. Este un proces care în timp duce la uitarea sinelui, aceste persoane
din exemplele lui Rogers venind cu întrebări de genul: „Cine sunt eu?” & „Cum pot deveni
eu?”.
Pe de altă parte, un individ care devine o persoană, se va raporta „tot mai rar la alți
oameni pentru a găsi aprobare sau dezaprobare, standarde după care să trăiască, decizii și
alegeri”. Interpretez această idee, în sensul în care oamenii, de-a lungul timpului, au creat în
ei o altă persoană în care nu se regăsesc cu adevărat. Renunțând la fațade, vor deveni mai
siguri pe ei, vor accepta ceea ce experimentează ca fiind ceva real și analizând real și vor
accepta că a fi o persoană, înseamnă un proces în permanentă desfășurare.
Rogers consideră că terapia centrată pe client este cea care ajută cu adevărat clientul
să se descopere și să accepte să-și trăiască sentimentele așa cum sunt. Acesta a subliniat șapte
stadii prin care le-a observat la clienții lui de-a lungul timpului. Condiția de bază pentru ca
acești indivizi să treacă prin stadiile propuse de el în carte, era ca el să asculte în mod deschid
clienții și să fie primit pe deplin la ședințe. Cele șapte stadii nu constituie momente clare de
trecere, însă el le observă, analizând înregistrările.
Clienții pornesc pe drumul psihoterapiei, cu măștile pe care le folosesc zi de zi în
diferite contexte, încercând să rezolve ceva, ei dorind cu toate astea să arate impecabil, fără să
se acuze sau să recunoască în ei lucrul ce îi neliniștește. Apoi, trecând pe nesimțite prin cele
șapte stadii, clienții ajung să accepte sentimentele ca fiind ale lor, nu ca niște obiecte, încep să
le cerceteze, să le analizeze, să vorbească deschis despre ele. Treptat, clienții vorbesc despre
sentimentele lor la timpul prezent, și le asumă, abordându-le în mod eficient, astfel că ceea ce
trăiesc devine tot mai real și clar.
În ultimul stadiu, „trăiește pe deplin în propria ființă ca și curgere mereu schimbătoare
a procesului”. Acest stadiu este cel în care este „într-o altă dimensiune” și își ascultă
sentimentele în mod deschis, față de prima ședință, în care ele nu îi aparțineau. Acest stadiu,
consideră Rogers, că poate fi atins după multe ședințe, poate dura chiar și ani, iar în
psihoterapia care nu primește clientul pe deplin deschis, acest stadiu poate să nu fie atins
niciodată, întrucât se poate oferi ideea falsă de a considera ședințele de succes după primele
câteva stadii prin care a trecut clientul.
 IV. PARTEA A PATRA

Așa cum spune și titlul cărții „A deveni o persoană”, această parte arată importanța de
„a fi acel sine care ești cu adevărat”. Un studiu condus de Charles Morris prezintă cinci tipuri
de țeluri spre care tind oamenii. Rogers, în schimb, nu este pe deplin de acord cu aceste cinci
tipuri.
Acesta prezintă direcțiile adoptate de clienți de-a lungul timpului. Indiferent de
mediul din care provenea clientul, acesta a observat tot mai des dorința lor de a se îndepărta
de măștile construite de-a lungul timpului. Cumva, majoritatea își doreau să îndepărteze orice
„trebuie” de lângă ei. Să scape de fațadele pe care le foloseau ca să facă ceea ce „trebuie”.
Treptat, se face trecerea la autonomie și renunța la a îndeplini sarcini din obligație, să trăiască
într-un mediu care le aduce sentimente negative și care nu oferă oportunitatea de a-și explora
sinele.
Renunță la ideile fixe și sunt tot mai deschiși la experiențe noi, au puterea să se
încreadă în ei și acceptă în aceeași măsură persoanele din jurul lor. Astfel, constată că fiind
deschis la experiențe noi, se privește ca un întreg și înțelege că schimbarea a fost înțepenită
de-a lungul timpului prin adoptarea comportamentelor care „trebuie”, care-i displac în mod
real. Nu se regăsea în ele, însă nu a avea puterea necesară de a depăși aceste bariere impuse în
mod indirect prin prisma societății.
În principiu, mulți clienți doresc să răspundă la întrebări existențiale prin ședințele de
terapie, ațintiți spre a duce o viață bună și fericită. Abordând această idee de „viață bună,
Rogers spune că nu este un anume sentiment care persistă și are o anumită durabilitate.
Această idee de viață bună este suma alegerilor oamenilor, făcute în mod liber, ascultându-și
doar dorințele și sentimentele care îi conduc spre a lua anumite decizii pentru ei.
Viața bună constă în asumare și alegeri ce nu se agață de experiențele anterioare care
ne oferă ocazia de a împânzi mai multe sentimente unei experiențe, raportându-ne mereu la
experiențele din trecut, când le trăim pe cele din prezent. Astfel, tragediile din trecut ne vor
împinge să ne judecăm experiențele care au o altă realitate, la un moment diferit din viață.
Viața bună reprezintă înțelegerea evenimentelor din trecut și asumarea evenimentelor din
prezent, pe care le alegem în mod deliberat. El consideră că așa poate fi caracterizată o viață
bună, aducând în temă și importanța creativității și adaptării oamenilor la schimbările atât
interioare, ce țin de ei înșiși, dar și cele care sunt din exterior.
 V. PARTEA A CINCEA

În partea a cincea, Rogers ne prezintă teorii pe care le-a abordat de-a lungul timpului
în mod public sau pentru sine. Acesta ne prezintă câteva teme de discuție în care pune în
antiteză poziția lui în calitate de terapeut, dar și de cercetător științific.
Din experiența lui în cabinet, a observat că fiecare ședință este unică în felul ei, că
există anumite procese care sunt subiective și ține de fiecare client în parte, însă, în calitate de
cercetător științific, acesta analizează psihoterapia și din punct de vedere obiectiv. Subliniază
importanța diferențierii celor două, dar și dificultatea de care dau dovadă.
Capitolul 10, fiind un capitol personal care are o însemnătate specială pentru el, ne
arată importanța construirii unei relații în timpul terapiei de tipul „eu-tu”. Prin acest tip de
relație, clientul este înțeles de către terapeut și îi permite să se deschidă implice în procesul
devenirii lui.
Atitudinea terapetului în cadrul ședințelor este crucială, pentru că el, prin atitudinea sa
deschisă, îi oferă clientului oportunitatea de a se înțelege, de a se accepta și de a putea
descoperi, fără fațade, care sunt dorințele lui și cum dorește să fie. Acest tip de terapie
constituie o experiență de schimbare continuă, atât a clientului, dar și a terapeutului.
Știința, ajută în procesul descoperirilor caracteristicilor ființei umane, însă, așa cum
spune Rogers, această știință poate aduce și câteva nereguli, întrucât cunoașterea
mecanismelor noastre, le oferă oamenilor informați, o putere uimitoare de manipulare a
oamenilor. Este o alegere subiectivă, ce va face fiecare cu informațiile referitoare la științele
comportamentale.
Prin prisma experienței lui, ne oferă câteva idei despre modificările personalității care
se schimbă pe parcursul ședințelor de terapie. Aceste modificări sunt bazate pe o cercetare
făcută cu ajutorul a două grupe (grupul de terapie și grupul de control), pentru a valida
veridicitatea cercetării. Pentru că în cercetare trebuie urmărite anumite schimbări ale
personalității clienților și nu niște cifre, această parte a făcut ca cercetarea să fie una mai
dificilă, dar mai interesantă.
Înainte de toate, a evidențiat că psihoterapia nu „vindecă” o anumită boală, fiindcă în
majoritatea cazurilor este vorba de comportamente învățate, din diferite motive. Majoritatea
doresc, prin terapie, să ajungă la „sinele său ideal”. În urma acestei cercetări, s-a observat
faptul că oamenii doresc acest lucru în primul rând, iar în timp aceștia vor ajunge spre țelul
propus, cu ajutorul psihoterapiei. Experiențele dăunătoare clienților ajung să fie discutate și
exteriorizate, și prin confortul din cadrul ședințelor, acesta schimbându-și treptat concepția
despre sine.
Prin această cercetare bazate pe dovezi concrete, acesta a dovedit faptul că
psihoterapia ajută în modificare personalității și devenirea unei persoane autentice, care
trăiește în concordanță cu sentimentele sale. Aceste schimbări sunt, bineînțeles, favorabile în
psihoterapia centrată pe client, în care psihoterapeutul oferă o atmosferă primitoare, caldă,
înțelegătoare față de client, pentru a putea avea ședințe productive, care să faciliteze
schimbarea în bine a clientului.

VI. PARTEA A ȘASEA

Rogers abordează în această partea tema educației, învățării, precum și fenomenele ce

se întâlnesc în relație cu familia sau cu oamenii din jur, în general. Educația eficientă nu este
caracterizată prin memorarea unor informații, prin asimilarea lor artificială. Educația eficientă
depinde de câteva condiții pentru a fi deosebită de cele ineficiente.

Pentru a avea o învățare semnificativă, autorul cărții spune că atitudinea pozitivă față

de învățare trebuie să fie în permanență, pentru a privi lucrurile noi cu deschidere și pentru a
crea un mediu facilitator învățării semnificative. Pentru că învățarea necesită interacțiune
interumană, congruența, calitatea relației reprezintă o altă condiție, împreună cu înțelegerea
empatică, pentru a putea împărtăși lucrurile știute. Cu toate acestea, condițiile sunt de prisos,
dacă doar terapeutul le aplică. Motivația clientului este în egală măsură importantă, pentru a
putea duce spre dezvoltare personală.
Chiar dacă în carte se prezintă anumite condiții care se pot aplica în terapie, acesta nu
este de acord cu examinările întrucât sunt contrare terapiei și învățării semnificative. El
consideră că viața oferă cele mai importante examene, iar acolo este nevoie ca persoanele să
le treacă.
„Educația este reconstrucția experienței”, înțelegând din această idee că prin învățare,
putem reconstrui experiențele anterioare și să înțelegem motivele, sentimentele care au luat
parte la acele evenimente. Făcând în mod constant acest exercițiu, ne putem educa și putem
observa diferențele dintre experiențe, analizându-le.
 Terapia încununată de succes duce la exprimarea reală a sentimentelor. În momentul
în care sentimentele sunt exprimate, apare satisfacerea unei experiențe reale de comunicare,
fapt pentru care apare o dorință lăuntrică de a experienția acest lucru și în alte relații din viața
cotidiană. Exprimarea liberă anulează autoapărarea care apare, în mod normal, în discuțiile în
care oamenii au „măști”, în care trebuie să ilustreze experiențe în concordanță cu așteptările
celorlalți. Exprimarea liberă duce la ascultare liberă.
„Întreaga sarcină a psihoterapiei este sarcina de a aborda un eșec în comunicare”.
Într-un capitol anterior, prezintă mai multe părți din diferite ședințe de terapie cu diferite
clienți, prin care arată că într-adevăr, aceasta este sarcina principală a terapiei. Mulți dintre
clienți au ajuns să-și refuleze în ei anumite sentimentele negative simțite în diferite
experiențe. Fapt pentru care, în contextele unde implică sentimente mai puțin plăcute de
societate, comunicarea de la momentul respectiv suferă deformări, doar din prisma faptului că
în trecut, au fost acumulate trăiri fără să fie verbalizate.
Comunicarea tuturor sentimentelor, la momentul potrivit, duc la o comunicare mai
pașnică, în care fiecare spune ceea ce dorește, făcând referire doar la momentul respectiv.
Însă, acest lucru necesită curaj, calitate ce necesită multă asumare, persoana respectivă
nefiind obișnuit să facă acest lucru. Exprimarea liberă duce la libertate, însă este o calitate
care necesită curaj.
În încheiere, autorul abordează tema creativității. Creativitatea este un termen întâlnit
tot mai des, dar folosit doar în contexte educaționale, sociale, profesionale. Existența
creativității și conștientizarea ei duce la o toleranță a ambiguității, la o depășire a granițelor
conceptelor, convingerilor.
 VII. PARTEA A ȘAPTEA

Științele comportamentale stârnesc tot mai multe subiecte de discuții, întrucât prin
studierea științelor comportamentale putem influența într-un sens bun oamenii, sau nu. Chiar
dacă această carte a fost publicată pentru prima dată în 1956, acum putem face o paralelă
între predicțiile lui Rogers de la vremea respectivă și ceea ce se întâmplă acum.
Deși în științele de alte tipuri, predicțiile sunt abordate și discutate, în științele
comportamentale nu se analizează destul de mult potențialul de influențare a populației sau a
fiecărui individ în parte. Dorința de a explora aceste științe, a dus ca oamenii să fie în unele
cazuri ușor de analizat, pentru a putea face predicții în diferite contexte: angajare,
comportament în societate, etc.
Aceste informații ne pot ajuta pentru a putea încadra oamenii în anumite cadrane. Dar
când motivația de obținere a puterii poate duce la manipulare, asta conduce la unele scenarii
deloc pozitive, unde oamenii ajung să fie manipulați. Există, bineînțeles, un proces pentru a
ajunge la pasul final. Acest proces include fixarea obiectivului, dar cel mai important proces
ține de găsirea modalităților de atingere a obiectivelor și chestionarea puterii. Astfel, știința
comportamentală este întotdeauna îmbunătățită. Prin expunerea acestor procese la publicul
ales spre influențare, se ajunge la îndeplinirea comportamentului dorit. Frumusețea științelor
comportamentale, constau în puterea de a influența oamenii în direcția dorită, fără a se simți
obligați, folosind diferite metode de a le înclina obiectivele proprii, motivațiile și dorințele în
direcția îndeplinirii țelului propus.
Puterea de control este imensă în acest context, gândind în extrema în care noi suntem
deja supuși spre acest tip de manipulare, unde de fapt, fiecare dintre noi avem impresia ca
facem alegeri deliberate, această teorie ar fi destul de tristă. Rogers aduce un contraargument
prin care spune că totuși, acele decizii care se iau în mod inițial au baze subiective, fapt
pentru care prima teorie nu ar putea fi susținută în totalitate. Orice demers științific are în
etapele sale alegeri subiective care contrazic gândul că suntem conduși în totalitate.
Rogers a arătat care sunt diferențele în folosirea științelor comportamentale pentru a
determina constructivismul și nu conformismul, pentru a dezvolta creativitatea și nu
mulțumirea de la momentul respectiv. Cu toate că știința poate fi folosită în sens negativ,
distrugător, este vorba de alegeri subiective care influențează direcția în care merge influența
și folosirea științelor comportamentale.
CONCLUZII ȘI CONSIDERAȚII FINALE

Cartea aduce idei despre psihoterapie, despre ce se întâmplă în cadrul ședințelor de

terapie, lucru care mi se pare nou, ceva ce nu am mai citit. Într-un mod simplu au fost
prezentate principii din psihoterapie pe care Rogers le-a cercetat sau aplicat, iar asta m-a
intrigat. Mi-a plăcut felul său de a aborda fiecare parte temă în parte. Am putut identifica
exemple personale în ceea ce erau în carte ca întâmplări, tipologii, sau tipuri de oameni care
reacționează într-un anumit mod, fapt pentru care lecturarea acestei cărți a fost plăcută și
interesantă.
Deși, prin titlul cărții m-am dus inițial cu gândul spre un ghid de „a fi o persoană”, am
înțeles că este întâi important care sunt elementele care fac oamenii să fie fericiți, să se simtă
împliniți și să aibă o calitate a vieții plăcută. Chiar dacă știam că e important mai întâi să ne
înțelegem pe noi, în carte au fost explicate fenomenele care se întâmplă în noi când suntem
deschiși, când exprimăm ceea ce simțim și când ascultăm cu adevărat interlocutorul.
Într-adevăr, întotdeauna au fost promovate doar acțiunile de înțelegere și acceptare a sinelui,
însă rar se merge în profunzimea acestui lucru, vorbind pe diferite subiecte pe care cu mulți
le-ar discuta sau asculta cu drag, când vine vorba de sine.
Un alt aspect pe care l-am apreciat de-a lungul lecturii acestei cărți, a fost faptul că am
văzut în carte mai mult o formă de jurnal pe care Rogers l-a ținut de-a lungul carierei sale.
Gândurile sale, argumentele, pro și contra, dovezile pe care le aducea în afirmațiile făcute, pe
lângă faptul că le consider valabile, a pus întotdeauna un semn de întrebare asupra teoriei
sale, dar și răspunsuri în acest sens.
În continuare îmi voi contrazice aprecierea făcută anterior, însă, am simțit că această
carte este puțin prea voluminoasă, incluzând capitole sau pasaje în care lămurește o idee
prezentată anterior. Deși mi-a plăcut foarte mult vocabularul folosit, cred că unele explicații
au fost scrise într-un alt mod, fapt pentru care cartea a ajuns să fie foarte voluminoasă. Cu
toate acestea, apreciez faptul că o explicație, o idee, a fost scrisă sub forma mai multor fraze,
pentru a putea fi înțeleasă pe deplin și internalizată, trăită.
În încheiere, pot spune că „A deveni o persoană”, de Carl R. Rogers, este o carte care
m-a ales pe mine într-un moment potrivit, consider că aduce informații valoroase oricărui om
interesat de a afla ce înseamnă științele comportamentale, câteva informații despre trăirile
oamenilor ș.a.m.d.. Tocmai pentru că aduce informații valoroase, consider că după citirea ei,
persoana în cauză are nevoie de câteva momente personale pentru a analiza gândurile
provocate, pentru a trăi sentimentele și pentru a putea înțelege pe deplin rândurile scrise de
Carl R. Rogers.