BAZELE

CONTABILITATII
Facultatea de Stiinte Economice - ECTS

Ana-Maria Utea

Alin Alexandru Vasilescu

Andreea ...

Economia Comertului, Turismului si Serviciilor

Anul I, ID
1. Cadrul juridic romanesc , european si international al contabilitatii.

2. Trei principii ale contabilitatii cu exemple.

3. Patrimoniu, bilant, principale elemente componente ale activului si pasivului, tipuri

de modificari bilantiere ( cu exemple practice).

4. Contul si dubla inregistrare, necesitatea, structura contului, reguli de functionare ale

contului.

5. Analiza contabila a ecuatiilor economice si financiare, cu exemple practice.

6. Documentele justificative – baza inregistrarilor in contabilitate, registrele contabile

obliogatorii, documente de sinteza si rapoarte contabile ( situatii financiare).

7. Consideratii privind rolul contabilitatii in contextul general al managementului (opinii

personale despre rolul informatiei contabile pentru management, actionari, bugetul
de stat, banci, etc. modul in care, daca ati fi manager, ati gestiona functia contabila,
cum cum credeti ca ar trebui sa fie perfectionata legislatia contabila din Romania,
U.E. sau la nivel international, pentru a face fata provocarilor contemporane-
digitalizare, evaziune fiscala, atacuri informatice si orice alte elemnte pe care le
considerati importante pentru viitorul stiintei contabile, in sprijinul unui
management de calitate).
 ROLUL CONTABILITĂŢII CA ŞTIINŢĂ ŞI SCURT ISTORIC AL ACESTEIA

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „contabilitate” provine din limba latină, de la
computare (a număra), adoptat în limba română pe filiera franceză, de la verbul compter, cu
acelaşi înţeles.

Contabilitatea este, practic, limbajul codificat al afacerilor, la baza căruia stă etalonul
monetar, care cuantifică orice activitate, de aşa manieră încât ea să poată fi înregistrată
şi standardizată într-o formă concentrată.

Deşi oamenii au încercat încă din antichitate să ţină o evidenţă clară a valorilor pe care le
deţineau sau le gestionau, contabilitatea a început să se dezvolte ca ştiinţă de abia în
secolul al XV-lea. Astfel, cel mai vechi registru de contabilitate dublă atestat în Europa
este cel al bancherilor cetăţii Genova (1340).
Obiectul contabilităţii îl reprezintă evidenţa, calculaţia şi controlul, în expresie
valorică, a stării şi mişcării patrimoniului, cu indicarea destinaţiei şi sursei lor de
provenienţă, a mijloacelor economice, a proceselor economice, precum şi a
rezultatelor financiare.

Ea se clasifică în: contabilitatea curentǎ, care cuprinde lucrările ce se efectuează zi de zi, pe

parcursul perioadei de gestiune şi contabilitatea periodică, care se realizează la sfârşitul
perioadelor de gestiune. Printre procedeele metodei contabilităţii se numără:

1) Procedee specifice metodei contabilităţii

– contul;
– bilanţul;
– balanţa de verificare.

2) Procedee comune cu alte discipline, cum ar fi:

– documentele;
– evaluarea;
– calculaţia;
– inventarierea.
 1. CADRUL JURIDIC ROMANESC , EUROPEAN SI
INTERNATIONAL AL CONTABILITATII

Putem spune ca ştiinţa contabilităţii se află în pragul unei revoluţii, al unei provocări pe
scara globală.
Primul pas spre o normalizare unitară a contabilităţii a fost făcut în anul 1973, odată cu
înfiinţarea Comitetului Internaţional de Standarde Contabile (I.A.S.C. – International
Accounting Standards Committee).
Obiectivele I.A.S.C. sunt:
a) formularea şi publicarea, în interesul public, a normelor contabile care se cer a fi respectate
pentru prezentarea situaţiilor financiare (bilanţul, contul de profit şi pierdere, anexa la bilanţ etc.)
şi de a promova accepţiunea şi aplicarea acestora la nivel internaţional;
b) armonizarea reglementarilor şi procedurilor adoptate de ţări diferite pentru a le face
compatibile şi inteligibile.

Un loc aparte îl are cooperarea cu organismul american de standardizare contabilă –

Comitetul de standarde de contabilitate financiară (Financial Accounting Standards Board-
F.A.S.B.). Pe plan internaţional, există, astfel, la ora actuală, doi poli de reglementare a
contabilităţii – F.A.S.B (referenţialul american) şi I.A.S.B (International Accounting
Standards Board).
La nivelul continentului nostru au fost adoptate în ultimele trei decenii mai multe Directive
ale C.E.E. (astăzi Uniunea Europeană).
Acestea au fost formulate în urma unor îndelungate perioade de redactare şi negocieri
între diverse grupuri de lucru. Evident, diversele şcoli de contabilitate şi sisteme de drept
şi-au pus amprenta asupra modului de redactare finală, dar în final a trebuit să se ajungă
la un compromis agreat de toate părţile.

În cadrul Uniunii Europene cât si pe plan internaional exista o preocupare continua de

normalizare si armonizare a sistemelor contabile, pentru a crea o maniera procedurala unitara
de înregistrare care sa asigure fluiditatea operaiunilor financiare între state. Armonizarea
sistemelor contabile si a întocmirii situaiilor financiare s-a realizat si continua sa se
desfasoare de-a lungul unui proces etapizat destinat saraspunda cât mai bine cerinelor
diferitelor stadii ale dezvoltarii economico-sociale la nivelul tarilor, grupelor de state si pe
plan internaional.
Uniunea Europeana a elaborat standardele de contabilitate anuale si situaiile financiare al
caror coninut juridic, economic si financiar a fost concentrat în asa numitele „Directive”, care
au fost încorporate în legislatia proprie de catre fiecare stat membru al U.E.
Standardele europene de contabilitate sunt prezentate în:
-Directiva a IV-a, elaborata la 25 iulie 1978 i revizuita la 8 noiembrie 1990, care se refera la
coordonarea dispoziiilor naionale referitoare la structura si coninutul conturilor anuale, la
raportul de gestionare, normele de evaluare a elementelor patrimoniales i publicarea acestor
documente pentru societaile de capitaluri. În cuprinsul directivei se gasesc: macheta bilanului
contabil si a contului de rezultate, normele de evaluare, anexa la bilantsi raportul de
gestiune.Directiva a fost elaborata pe baza standardelor publicate de organismele
internationale, respectiv U.E. a Expertilor Contabili Economici si Financiari (U.E.C.) si a
Comitetului International pentru Standarde de Contabilitate (I.A.S.C.).Principalele prevederi
ale Directivei a IV-a sunt: conturile anuale trebuie sa ofere o imagine fidela a situaiei
financiare a întreprinderii; interpretarea activitailor economice se face potrivit abordarii
juridice si economice a patrimoniului; obligativitatea evaluarii posturilor bilaniere pe baza
metodei costului istoric; diferenierea aplica prevederilor referitoare la conturile anuale în
funcie de situaia juridicasi marimea diferita a întreprinderilor.
-Directiva a VII-a, adoptata la 13 iunie 1983 se refera la conturile consolidate, fiind
rezultatul eforturilor destinate normalizarii si uniformizarii metodologiei de elaborare si
uniformizare a acestora.
-Directiva a VIII-a – se refera la controlul legalitatii bilanturilor încheiate de societatile
comerciale.

Pe plan internaional, dezvoltarea standardelor de contabilitate, evaluarea, prezentarea

sicomunicarea informatiilor privind situatiile financiare intra în sarcina Comitetului
Internationalde Standarde de Contabilitate (I.A.S.C.) care a luat fiina în anul 1973.
dezvoltarea si publicareastandardelor internationale de contabilitate are o influenta directa
asupra structurilorinformationale prezentate în bilantul contabil, contul de profit si pierdere,
situatia fluxurilor detrezorerie, situatia modificarii capitalurilor si notele explicative.În anul
1989, I.A.S.C. a adoptatCadrul de pregatire si prezentare a situaiilor financiare care se refera
la obiectivele,caracteristicile calitative ale elementelor din componena situatiilor financiare,
sistemele demasurare si conceptul de capital.

Pregatirea României pentru aderarea la Uniunea Europeana impune cu necesitate armonizarea

contabilitatii si a situatiilor financiare româneti cu cele utilizate în ariile U.E. si pe plan
international, adoptarea normelor si standardelor de contabilitate internationale în acest
domeniu. Acest proces de armonizare se realizeaza etapizat si presupune mai întâi asigurarea
cadrului legislativ care sa precizeze noile reglementari contabile si situatii financiare de
raportare, apoi asigurarea implementarii treptate a noilor acte normative pe diferite categorii
de agenti economici pâna la generalizarea aplicarii acestor reglementari în întreaga economie.
Adoptarea acestor standarde de contabilitate trebuie facuta tinând seama de specificul
activitaii agentilor economici si mai ales de categoria dimensionala a acestora, asigurând
simplificarea evidentelor contabile si situatiile de raportare pentru societatile cu personalitate
juridica de natura întreprinderilor mici si mijlocii si persoanele fizice autorizate.
 2. PRINCIPII ALE CONTABILITATII

Principiile contabile au fost formulate de-a lungul timpului, în funcţie de necesităţile

practice ale momentului. Literatura de specialitate abundă în multiple scheme privind
principiile şi convenţiile contabile.
Vom enumera în continuare trei principii ale contabilităţii :
1. Principiul prudenţei, care presupune că evaluarea pasivelor, activelor, cheltuielilor şi
veniturilor trebuie să ţină cont de deprecierile, riscurile, pierderile posibile generate de
desfăşurarea activităţii în exerciţiul curent sau anterior. Activele şi veniturile nu
trebuiesc supraevaluate, în timp ce pasivele şi cheltuielile nu trebuiesc subevaluate.

Exemplu: achizitionarea unui teren, cost de achizitie 30 mil lei. La inventar valoarea de
utilitate este de 20 mil lei.

212 = 404 30.000.000

Mijloace fixe Furnizori pentru imobilizari

6813 = 291 10.000.000

Cheltuieli de expl. privind Provizioane pentru deprecierea

provizioane pentru imobilizarilor corporale

deprecierea imobilizarilor

La vanzarea bunului, provizionul trebuie anulat, fiind fara obiect:

= 7813 3.000.000

Provizioane pentru Venituri din provizioane

deprecierea imobilizarilor pentru deprecierea imobilizarilor

2. Principiul continuităţii activităţii însemnă că unitatea patrimonială îşi continuă în

mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în starea de lipsă de
lichiditate sau de reducere sensibilă a activităţii. În cazul în care ar fi vorba de
necontinuitate, conturile ar fi prezentate pe baza unei evaluări în valori lichidative, nu
s-ar mai amortiza activele, nu s-ar mai permanentiza metodele de evaluare etc.

Acest principiu nu semnifica faptul ca intreprinderea are o viata infinita, ci doar ca ea va

functiona suficient timp pentru a-si indeplinii obiectivele stabilite ca si contractele incheiate.
De asemenea, se presupune ca perioada de existenta a intreprinderii va fi mai lunga decat
perioada utila de viata a activelor.
Factorii care pot afecta capacitatea intreprinderii de a-si urmarii activitatea, si deci
continuitatea activitatii sunt diversi. Dintre acestia, cei mai frecventi sunt de natura
financiara.

Dintre criteriile de natura financiara putem mentiona:

- situatia neta negativa;

- fond de rulment negativ;
- situatia de trezorerie negativa sau agravata;
- starea financiara precara a unui debitor foarte important;
- imposibilitatea de a reinnoi la scadenta creditele indispensabile etc.

Criteriile bazate pe exploatare pot fi:

- pierderi importante de clientela;

- disparitia unor surse importante de venit;
- grad de subactivitate mare si continuu etc.

Nici unul din acesti factori nu poate conduce singur la declararea starii de necontinuitate. Este
necesar un complex de factori nefavorabili pentru starea de necontinuitate a exploatarii sa fie
declarata.

3. Principiul cuantificării monetare presupune obligativitatea ca informaţiile

financiare să se exprime valoric, prin intermediul etalonului monetar.

- este acel principiu al metodei contabilitatii, care presupune, ca unitatea monetara

nationala, ca unitatea de masura a bunurilor si valorilor inregistrate in contabilitate, ar
trebui sa fie stabila.

Intr-o economie de piata, stabilitatea monetara este aproape imposibila, si tocmai de aceea,
moneda nationala trebuie cuantificata la nivelul cursului valutar, care reflecta raportul dintre
moneda nationala si monedele straine luate ca referinta ( valuta ).

De altfel, in Legea contabilitatii se precizeaza faptul, ca evidenta contabila se tine in limba

romana si in moneda nationala, iar contabilitatea operatiilor efectuate in valuta, se tine, atat in
moneda nationala, cat si in valuta
 3. PATRIMONIU, BILANT, PRINCIPALE ELEMENTE
COMPONENTE ALE ACTIVULUI SI PASIVULUI , TIPURI DE
MODIFICARI BILANTIERE ( CU EXEMPLE PRACTICE )

Obiectul de studiu al contabilităţii este PATRIMONIUL, format din totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor cu valoare economică, aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi
bunurile la care se referă.

Există două concepţii în a defini patrimoniul ca obiect al contabilităţii:

1. În concepţia juridică, patrimoniul reprezintă toate drepturile şi obligaţiile cu caracter

economic ale unui subiect de drept.
2. În concepţia economică, patrimoniul este perceput ca totalitatea tuturor bunurilor
economice, exprimate în bani, inclusiv rezultatele folosirii lor, ce aparţin unei
persoane fizice sau juridice.

Pentru existenţa patrimoniului sunt necesare două condiţii:

– existenţa unor persoane fizice sau juridice ca subiecte de drepturi şi obligaţii

– existenţa bunurilor economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii.

Ecuaţia generală a patrimoniului poate fi definită astfel:

Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii
evaluabile în bani evaluabile în bani evaluabile în bani

Bunurile economice reprezintă realitatea economică, substanţa materială a patrimoniului. Ele

se clasifică în:
– bunuri materiale, tangibile sau corporale (clădiri, echipamente de producţie, maşini,
mijloace de transport, mărfuri, materiale, numerar, bogăţii naturale ale solului şi subsolului
etc.);
– bunuri nemateriale, intangibile, necorporale (creanţe, brevete de invenţii, mărci, know-how,
programe informatice).

Drepturile şi obligaţiile reprezintă faţeta juridică a patrimoniului. Drepturile se referă la

situaţia când proprietarul îşi procură o parte din avere din resurse proprii. Obligaţiile sunt
echivalentul valoric ale resurselor împrumutate, atrase, pe care proprietarul trebuie să-l
restituie creditorilor săi.

Dacă resursele permanente sunt mai mari decât utilizările permanente, se poate spune ca
situaţia financiară este pozitivă, întreprinderea având capacitatea de a-şi finanţa activitatea. În
vederea aducerii la un numitor comun a interpretărilor de mai sus, cea mai utilizată formulă
este cea a ecuaţiei generale a patrimoniului, văzută ca echilibru între Activ şi Pasiv.
ACTIV = PASIV
Activul este definit prin prisma structurii de bunuri economice sau mijloace, iar pasivul prin
aceea de surse de finanţare.
 În sfera de interes a contabilităţii intră şi calculul rezultatelor, a profiturilor sau
pierderilor, rezultate din diferenţa dintre venituri şi cheltuieli.
Concluzionând, se poate spune ca obiectul contabilităţii întreprinderii constă în evidenţa,
calculul, analiza şi controlul raporturilor de schimb dintre alocarea şi finanţarea, destinaţia şi
provenienţa, utilizarea şi reproducţia valorilor economice separate patrimonial, cu
dezvăluirea situaţiei nete şi financiare a patrimoniului, precum şi a rezultatelor obţinute.
Este necesar să se facă distincţia între contabilitatea întreprinderii, care face obiectul
acestui manual, şi alte tipuri de contabilitate, cum ar fi contabilitatea trezoreriei, respectiv
contabilitatea naţională.

Bilanţul este un instrument specific metodei contabilităţii, care evidenţiază la un anumit

moment în timp, pe baza principiului dublei reprezentări, în expresie valorică,
echilibrul dintre mijloacele economice şi sursele lor de finanţare precum şi rezultatele
obţinute ca urmare a investirii, consumării şi reproducţiei capitalului. Mai simplu spus,
prin bilanţ se constată ceea ce, la un anumit moment în timp, unitatea posedă (activ) şi
datorează (capitaluri proprii şi datorii).

Activulreflectă mijloacele economice sub forma lor fizică, concretă, precum şi

drepturile de creanţă. Pasivul, în schimb, vede patrimoniul sub prisma relaţiilor în care
se află subiectul patrimoniului cu valorile care fac parte din activ, respectiv sursele
acestuia (proprii şi străine).
Principalele elemente ale bilanţului sunt activele, capitalul propriu şi datoriile, primul
regăsindu-se în activul bilanţului, iar ultimele două în pasivul bilanţului.
Este bine să reţinem următoarele definiţii date de reglementările internaţionale, introduse în
ţara noastră prin Programul de Dezvoltare a Contabilităţii din România:

Un activ reprezintă o resursă controlată de întreprindere ca rezultat al unor evenimente

trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.
Beneficiile economice se referă la capacitatea activelor de a se transforma în numerar sau în
echivalente ale numerarului (de exemplu, prin vânzare) sau de a reduce ieşirile de numerar
(de exemplu o nouă tehnologie de producţie care micşorează costurile).

O datorie reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii, ce decurge din evenimente trecute şi

prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse, care încorporează beneficii
economice. Ieşirea bene- ficiilor economice pentru decontarea unei datorii presupune plata în
numerar, transferul altor active, prestarea de servicii sau înlocuirea respectivei datorii cu o
alta.

Activele sunt resurse controlate de întreprindere care provin din evenimente

trecute şi de la care se aşteaptă să genereze avantaje economice viitoare (beneficii,
fluxuri de trezorerie).
 Activul cuprinde: totalitatea bunurilor economice de care dispune entitatea economică,
clasificate în active imobilizate şi active circulante. De asemenea activul înglobează şi
cheltuielile în avans.

I) Activele imobilizate cuprind acele valori economice de investiţie, de folosinţă

durabilă, cu perioada de utilizare şi lichiditate mai mare de un an. Ele se clasifică
în imobilizări necorporale, corporale şi financiare.

A) Imobilizările necorporale (active intangibile sau active nemateriale) cuprind acele valori
care nu au forma materială concretă, şi anume:
Cheltuieli de constituire (cheltuieli cu înfiinţarea sau fuziunea, cum ar fi taxe, cheltuieli de
înregistrare, înmatriculare, emitere de acţiuni, prospectare a pieţei, publicitate).
Cheltuieli de cercetare-dezvoltare cuprind resursele economice alocate pentru investiţii,
tehnologii noi, dezvoltarea de noi produse ori lărgirii gamei sortimentale.
Concesiuni, brevete, licenţe, mărci se referă la cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea
drepturilor de exploatare a unui bun, serviciu, în cazul concesiunilor, a unui brevet, know-
how, a unei licenţe, a unei mărci şi a altor drepturi similare de proprietate industrială şi
intelectuală. Alte imobilizări necorporale includ active cum ar fi programele informatice
create de întreprindere sau achiziţionate de la terţi în scopul utilizării pentru nevoile proprii.
Fondul comercial cuprinde cheltuielile efectuate pentru menţinerea sau dezvoltarea
potenţialului de activitate al întreprinderii: clientela, vadul comercial, firma, segmentul de
piaţă, emblema. Fondul comercial este recunoscut în contabilitate ca activ necorporal atunci
când rezultă din achiziţia unei alte întreprinderi al cărei cost de achiziţie este superior valorii
de piaţă a activelor nete dobândite (activele cumpărate minus datoriile preluate). Cauza
existenţei fondului comercial este existenţa acestor elemente necorporale generate de
întreprindere care nu sunt recunoscute
distinct în contabilitate, cum ar fi reputaţia, clientela, vadul comercial etc.).
Avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie sunt active imobilizate care nu au
fost terminate la sfârşitul exerciţiului financiar, inclusiv sumele de bani achitate în contul
activelor necorporale.

B) Imobilizările corporale (active fixe sau tangibile) cuprind totalitatea bunurilor materiale
de folosinţă îndelungată în activitatea unei firme, cum ar fi terenuri şi mijloace fixe (clădiri,
construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii de lucru, aparate şi instalaţii de măsurare,
control, reglare, mijloace de transport, animale, plantaţii, unelte, mobilier, aparatură birotică
etc.). Un mijloc fix are o valoare mai mare decât limita stabilită de lege şi o durată normală
de utilizare mai mare de un an. Dacă bunurile materiale achiziţionate sau produse de
întreprindere nu sunt finalizate, se numesc investiţii în curs. Activele imobilizate corporale îşi
pierd în timp din valoare ca urmare a uzurii determinată de utilizarea lor (uzura fizică) şi de
progresul tehnic (uzura morală). Constatarea contabilă a pierderii de valoare suferită de
imobilizările corporale (cu excepţia terenurilor) şi includerea lor pe costuri, se numeşte
amortizare. Terenurile sunt considerate ca având o durată de utilizare nelimitată, fiind
singurele elemente ale imobilizărilor corporale care nu se supun amortizării.

C) Imobilizările financiare (investiţii financiare sau de portofoliu) cuprind valorile financiare

investite de întreprindere în patrimoniul altor societăţi comerciale, cum ar fi titluri de
participare, creanţele ataşate participaţiilor, împrumuturi etc.
Titlurile de participare sunt titluri de valoare sub formă de acţiuni, părţi sociale, şi alte valori
similare investite în patrimoniul altor întreprinderi. Deţinerea acestor titluri de valoare
permite exercitarea unui control în gestiunea unităţii care a emis respectivele titluri, şi în
cazul în care ea înregistrează profit, se pot obţine dividende.
Alte titluri imobilizate includ titlurile de valoare altele decât categoriile menţionate, pe care
întreprinderea le deţine şi nu are intenţia sau posibilitatea să le revândă.
Creanţele ataşate participaţiilor reprezintă drepturile conferite de operaţia de acordare de
împrumuturi pe termen lung sau mediu firmelor la care întreprinderea are o relaţie de
participare. Alte creanţe imobilizate sunt garanţiile şi cauţiunile depuse de întreprindere la
terţi în vederea garantării bunei execuţii a unor obligaţii.

II) Activele circulante (active curente) cuprind toate valorile economice sub forma stocurilor
şi producţiei în curs de execuţie, creanţelor, valorilor mobiliare de plasament şi
disponibilităţilor băneşti. Aceste active îşi schimbă în mod continuu, în cadrul ciclului
economic, forma materială şi utilitatea.
În faza de aprovizionare, activele circulante sub formă de bani se transformă în stocuri de
materii prime şi materiale, în faza de producţie, stocurile se consumă, transformându-se în
stocuri de producţie în curs de execuţie, care, după ultima operaţie de prelucrare, devin
produse finite, iar în faza de desfacere sunt vândute clienţilor, contra echivalentului lor în
numerar. Perioada lor de rotaţie este mai mică de un an. Activele circulante se clasifică în
stocuri şi producţie în curs de execuţie, creanţe, plasamente şi disponibilităţi băneşti. A)
Stocurile şi producţia în curs de execuţie.
Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor deţinute pentru a fi vândute în aceeaşi stare ori după
prelucrarea lor în procesul de producţie, sau pentru a fi consumate la prima lor utilizare. Ele
sunt concretizate în materii prime şi materiale consumabile, producţia în curs de execuţie,
semifabricate, produse finite, ambalaje etc.
Materiile prime sunt destinate utilizării lor în procesul de producţie, participă direct la
generarea produselor, regăsindu-se în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor
iniţială, fie transformată.
Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, ambalaje, piese de schimb,
seminţe, materiale de plantat, furaje) sunt destinate utilizării lor în procesul de producţie şi
participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în
produsul finit.
Stocurile aflate la terţi reprezintă diverse bunuri care se află în proprietatea întreprinderii, dar
care, fizic, se găsesc în custodie, prelucrare, consignaţie la terţi.
Obiectele de inventar, adică acele bunuri care au o valoare mai mică decât limita prevăzută de
lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu sau cu durata
mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum şi bunurile asimilate acestora
(echipamentul de protecţie, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, instrumentele,
verificatoarele etc.).
Baracamentele şi amenajările provizorii (barăci, podeţe) din care prin demontare şi demolare
se recuperează materiale.
Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a parcurs toate fazele de prelucrare
prevăzute în procesul tehnologic, produsele care nu au fost încă supuse probelor şi recepţiei
tehnice sau necompletate în întregime.
Semifabricatele sunt produsele al căror proces tehnologic a fost terminat într-o fază de
fabricaţie şi care urmează să treacă la alte faze de fabricaţie sau să se livreze terţilor ca atare.
Produsele finite sunt produsele care au parcurs toate fazele de fabricaţie prevăzute în procesul
tehnologic, fiind depozitate în vederea vânzării către terţi.
Produsele reziduale sunt produsele rezultate din procesul de fabricaţie, cum ar fi rebuturi,
materiale recuperabile, deşeuri.
Animalele includ animalele şi păsările crescute şi folosite pentru reproducţie, animale şi
păsări la îngrăşat pentru a fi valorificate, colonii de albine şi animale pentru producţia de
lână, ouă, carne, lapte şi blană.
Mărfurile sunt acele bunuri care au fost cumpărate de întreprindere în vederea revânzării.

B) Creanţele sau valorile în curs de decontare se referă la sumele de bani, lucrări sau
servicii, bunuri avansate temporar altor persoane fizice sau juridice şi pentru care se aşteaptă
să se primească un echivalent sub forma unei sume de bani sau a unui serviciu. Acestea pot fi
stocuri vândute clienţilor, avansuri în bani acordate salariaţilor care se deplasează în interes
de serviciu. Persoanele care datorează sume de bani unităţii economice se numesc debitori.

Creanţele comerciale cele mai semnificative sunt compuse din creanţele faţă de clienţi şi
efectele de primit.
Debitorii legaţi de creanţele comerciale referitoare la vânzarea pe credit de bunuri, lucrări sau
servicii proprii ciclului de exploatare al întreprinderii, se numesc clienţi.
Efectele de primit sunt titlurile negociabile sub forma de cambie, bilet la ordin etc., care
atestă existenţa unei creanţe în cadrul rela- ţiilor comerciale ce va fi încasată pe termen scurt,
de obicei până la 90 de zile.
Creanţele în cadrul grupului apar în relaţiile de decontare între societatea-mamă şi filialele ei.
Creanţele privind capitalul subscris şi nevărsat sunt creanţele pe care întreprinderea le are
asupra acţionarilor săi, referitoare la subscrierile de capital social efectuate şi nedepuse.

Alte creanţe sunt generate în relaţiile întreprinderii cu personalul, bugetul statului, asigurările
sociale, protecţia socială, debitori diverşi etc.

C) Titluri de plasament şi disponibilităţile băneşti cuprind toate valorile economice care

îmbracă forma de bani sau care îndeplinesc această funcţie. Ele se referă la titluri de
plasament, disponibilităţi băneşti şi alte valori financiare sau de trezorerie.
– Titlurile de plasament se referă la acţiuni şi obligaţiuni pe termen scurt, şi, spre deosebire
de titlurile de participare, a căror posesie depăşeşte un an, de regulă, perioada de rotaţie a
titlurilor de plasament este mai mică de un an, în general.
– Disponibilităţile băneşti în lei şi devize se referă la numerarul din casierie, depozitele aflate
în conturi bancare sau alte valori care pot fi convertite imediat în bani.

Tot din categoria disponibilităţilor băneşti fac parte şi carnetele de cecuri cu sau fără limită de
sumă, acreditivele şi avansurile de trezorerie. Carnetele de cecuri cu limită de sumă cuprind
valori băneşti înscrise în documente-valoare utilizate pentru efectuarea de plăţi; acestea se
rezervă la bancă într-un cont separat. Acreditivul este o formă de decontare care conferă
furnizorilor siguranţa încasării creanţelor. Lichidităţile se menţin într-un cont distinct, la
dispoziţia furnizorului, din care urmează a se efectua plăţile către acesta pe măsura livrării
mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării de servicii.
Avansurile de trezorerie reprezintă disponibilităţile băneşti repartizate angajaţilor în vederea
achiziţionării unor bunuri sau servicii şi care urmează a fi decontate ulterior. În categoria
altor valori financiare sau de trezorerie se cuprind timbrele poştale sau fiscale, tichetele sau
biletele de călătorie, tratament şi odihnă.

III) Cheltuielile în avans sunt sume achitate în cursul exerciţiului curent, dar care se
referă la servicii ce vor fi primite de abia în exerciţiul următor, când vor fi recunoscute
drept cheltuieli (abonamente sau chirii plătite în avans).

Pasivulreflectă sursele de finanţare a bunurilor economice, adică a activelor.

Din punct de vedere juridic, pasivul cuprinde capitalul propriu şi datoriile, sub aspect
economic, clasificarea se face în capitaluri şi datorii (financiare şi de exploatare), iar din
punct de vedere financiar valorile se grupează în funcţie de exigibilitatea (termenul de
plată) al lor în capitaluri permanente, pe termen lung şi datorii pe termen scurt.
Sursele de finanţare se clasifică în funcţie de modul de constituire (finanţare proprie,
finanţare străină) şi exigibilitatea lor. Finanţarea proprie a activului se referă la contribuţia
directă a titularului de patrimoniu prin aportul la capital, fie că este capital individual (în
cazul micilor comercianţi sau a unităţilor cu asociat unic), ori capital social (în cazul
societăţilor comerciale) sau autofinanţare (capitalizarea profitului). Finanţarea străină a
activului este asigurată de credite bancare, cumpărări de obligaţiuni, creditele comerciale).
Ca atare, pasivul se divide în capitaluri proprii, rezerve şi datorii. La aceasta se adaugă
provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, veniturile în avans.

I) Capitalurile proprii denumite şi fonduri proprii precum şi rezervele se clasifică

în capital individual sau social, prime de capital, diferenţele sau plusvalorile din
reevaluare, rezervele, rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului, provizioanele
reglementate şi fondurile proprii cu scop determinat.

Capitalul individual sau social se constituie la înfiinţarea întreprinderii, prin aportul personal
al proprietarului (în cazul întreprinderilor individuale) sau prin aportul în numerar sau/şi în
natură al asociaţilor/acţionarilor (în cazul societăţilor comerciale). Capitalul social se divide
în capital subscris nevărsat şi respectiv vărsat. Primele de capital se referă la capitalul
adiţional creat prin primele de emisiune, fuziune şi aport în natură, care sunt determinate de
operaţiile de creştere a capitalului prin aporturi noi sau prin fuziune.
În situaţia aporturilor noi, primele de emisiune şi cele privind aportul în natură se creează ca
diferenţă între preţul de emisiune al noilor acţiuni (mai mare) şi valoarea nominală a
acţiunilor (mai mică).
Primele de fuziune reprezintă diferenţa dintre valoarea contabilă a acţiunilor şi valoarea
nominală.
Diferenţele sau plusvalorile din reevaluare derivă din acele plusuri create prin reevaluarea
imobilizărilor corporale şi a celor financiare. Cu ocazia reevaluării, valoarea acestor active va
creşte faţă de valoarea contabilă anterioară, creşterea fiind considerată sigură şi durabilă.
Rezervele reprezintă partea din profitul capitalizat de întreprindere.
Ele se divid în rezerve legale, rezerve statutare şi alte rezerve.
Rezultatul reportat se referă la rezultatele pozitive (profiturile) reportate din anii precedenţi a
căror repartizare a fost amânată de adunarea generală a asociaţilor, precum şi profitul net al
exerciţiului financiar încheiat. Rezultatele negative (pierderile) se iau în calcul cu semnul
minus, diminuând capitalul propriu.
Provizioanele reglementate sunt fonduri create temporar, pe seama cheltuielilor, pentru
acoperirea unor riscuri legate de fluctuaţia ratei dobânzii, a cursului valutar, a preţurilor etc.).

II) Datoriilese referă la credite bancare, împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni,

datoriile comerciale faţă de furnizori, datorii fiscale, salariale, sociale, datorii către
asociaţi din operaţii de capital, dividende etc.
În general, persoanele fizice sau juridice faţă de care întreprinderea are datorii se numesc
creditori. Să le analizăm.
Creditele bancare se referă atât la finanţările pe termen lung şi mijlociu cât şi la creditele pe
termen scurt, de trezorerie, acordate de bănci. Acestea sunt purtătoare de dobândă şi sunt
garantate cu activele întreprinderii.
Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni reprezintă fondurile pe termen lung atrase prin
vânzarea de titluri de credit negociabile. Societatea care emite aceste titluri are obligaţia de a
plăti ratele scadente plus dobânzile sub forma cupoanelor ataşate titlurilor de credit.
Datoriile comerciale faţă de furnizori apar în relaţia cu diverse unităţi patrimoniale de la care
întreprinderea se aprovizionează cu materii prime, materiale, lucrări şi servicii.
Datoriile fiscale, salariale, sociale cuprind obligaţiile de a plăti taxe şi impozite, salarii şi alte
drepturi similare datorate angajaţilor, obligaţiile privind contribuţia la asigurările sociale,
fondul de şomaj, contribuţia la asigurările sociale de sănătate.
Datorii către asociaţi din operaţii de capital, dividende etc. reprezintă obligaţiile faţă de
acţionari pentru capitalul de rambursat, dividende de plată, precum şi datoriile în cadrul
grupului.
Alte tipuri de datorii, cum ar fi datoriile faţă de clienţii care au plătit în avans bunurile sau
serviciile pe care firma urmează să la livreze sau presteze (aşa numiţii clienţi-creditori).

III) Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt datorii cu exigibilitate sau valoare
incertă ale întreprinderii, şi care se constituie, în general, la sfârşitul exerciţiului.

Principala diferenţă între provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi celelalte tipuri de

datorii ale întreprinderii constă în incertitudinea care le afectează pe primele în ceea ce
priveşte mărimea sau scadenţa.

IV) Veniturile în avans sunt acele valori care asigură alocarea pentru fiecare
exerciţiu financiar numai a veniturilor care îi sunt proprii. Ele se referă la
subvenţiile pentru investiţii şi veniturile înregistrate în avans.
Subvenţiile pentru investiţii sau subsidiile de capital sunt obţinute de la buget sau din alte
surse nerambursabile, fiind destinate achiziţionării sau creării activelor imobilizate (subvenţii
pentru achiziţionarea de echipamente) sau finanţării unor activităţi pe termen lung (de
exemplu, prime de dezvoltare pentru întreprinderile care creează noi locuri de muncă).
Veniturile înregistrate în avans sunt sumele încasate în cursul exerciţiului, în contul unor
servicii care vor fi prestate în cursul exerciţiului următor, când vor fi recunoscute ca
venituri, cum ar fi chirii sau abonamente încasate în avans.
 TIPURI DE MODIFICĂRI BILANŢIERE
Există patru tipuri principale de modificări bilanţiere:

– Operaţii economice şi financiare care produc modificări numai în structura activului, în

sensul creşterii unui element şi concomitent şi cu aceeaşi sumă se micşorează alt element,
fără ca totalul activului să se modifice.
– Operaţii economice şi financiare care produc modificări numai în structura pasivului, în
sensul creşterii unui element şi concomitent şi cu aceeaşi sumă se micşorează alt element,
fără ca totalul pasivului să se modifice.
– Operaţii economice şi financiare care produc modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă
atât în structură cât şi în volumul activului şi pasivului în sensul creşterii unui element de
activ şi a unui element de pasiv, totalul bilanţului modificându-se şi el în acelaşi sens, dar
menţinându-se egalitatea bilanţieră;
– Operaţii economice şi financiare care produc modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă
atât în structură cât şi în volumul activului şi pasivului în sensul scăderii unui element de
activ şi a unui element de pasiv, totalul bilanţului modificându-se şi el în acelaşi sens, dar
menţinându-se egalitatea bilanţieră.

Exemplu:

În scopul exemplificării unor tipuri de modificări bilanţiere se porneşte de la un bilanţ

iniţial simplificat, cu un număr redus de posturi (sumele sunt exprimate în lei):
BILANŢ CONTABIL INIŢIAL (B0)

ACTIV SOLDURI INITIALE PASIV SOLDURI INTIALE

MIJLOACE FIXE 40,000 CAPITAL SOCIAL 50,000
MARFURI 8,000 REZERVE 6,000
CLIENTI 10,000 CREDITE BANCARE 12,000
CONTURI LA BANCI 20, 000 FURNIZORI 10,000
CASA 10, 000 ASIGURARI SOCIALE 10,000
TOTAL 88,000 TOTAL 88,000

Se depune numerar din casă în valoare de 8.000 lei în cont bancar. Analiza:
Această operaţiune duce la creşterea disponibilului în cont bancar (care creste cu 8.000 lei) şi la
scăderea numerarului din casierie (scade cu aceeaşi sumă). Ambele elemente sunt de activ, unul
crescând (Conturi la bănci) şi celălalt scăzând (Casa). Pasivul rămâne neschimbat.

Tipul de modificare bilanţieră este A + x –x = P

Dacă în ecuaţia dublei reprezentări a patrimoniului se introduce modificarea determinată de
tranzacţia 1, pe care o notăm cu „x”, se constată că egalitatea bilanţieră se menţine, conform
ecuaţiei:
88.000 (A0) + x (8.000) – x (8.000) = 88.000 (P0)
 Întocmim Bilanţul 1, pornind de la bilanţul iniţial (B0).

BILANŢ nr. 1 (B1)

ACTIV SOLDURI INITIALE MODIFICARI SOLDURI FINALE

MIJLOACE FIXE 40,000 40,000

MARFURI 8,000 8,000
CLIENTI 10,000 10,000
CONTURI LA BANCI 20, 000 8,000 28, 000
CASA 2, 000 -8,000 -6,000
TOTAL 88,000 0 88,000

PASIV SOLDURI INITIALE MODIFICARI SOLDURI FINALE

CAPITAL SOCIAL 50,000 50,000

REZERVE 6,000 6,000
CREDITE BANCARE 12,000 12,000
FURNIZORI 10,000 10,000
ASIGURARI SOCIALE 10,000 10,000
TOTAL 88,000 0 88,000

Soldurile finale din bilanţul 1 (B1) devin solduri iniţiale pentru bilanţul 2. În general, soldurile
finale din bilanţul precedent devin solduri iniţiale pentru bilanţul curent.

Tranzacţia 2:
În baza hotărârii AGA (Adunării Generale a Asociaţilor) o parte din rezervele constituite, în
valoare de 2.000 lei, se utilizează pentru mărirea capitalului social.

Analiza:
Această operaţiune duce la mărirea capitalului social (creşte cu suma de
2.000 lei) şi a rezervelor (scad cu suma de 2.000 lei). Modificările de structură se produc
numai în pasiv. Activul rămâne neschimbat.

Tipul de modificare bilanţieră este A = P + x –x

88.000 (A1) = P1(88.000) + x (8.000) – x (8.000) = 88.000 (P1). Întocmim Bilanţul 2,
pornind de la Bilanţul 1.
 BILANŢ nr. 2 (B2)
ACTIV SOLDURI INITIALE MODIFICARI SOLDURI FINALE

MIJLOACE FIXE 40,000 40,000

MARFURI 8,000 8,000
CLIENTI 10,000 10,000
CONTURI LA BANCI 28, 000 28, 000
CASA 2, 000 2,000
TOTAL 88,000 0 88,000

PASIV SOLDURI INITIALE MODIFICARI SOLDURI FINALE

CAPITAL SOCIAL 50,000 2,000 52,000

REZERVE 6,000 -2,000 4,000
CREDITE BANCARE 12,000 12,000
FURNIZORI 10,000 10,000
ASIGURARI SOCIALE 10,000 10,000
TOTAL 88,000 0 88,000

Tranzacţia 3:
Întreprinderea achiziţionează marfă de la un furnizor în valoare de
6.000 lei.
Analiza:
Elementul Mărfuri este de activ, iar Furnizori este de pasiv. Ca atare, vor apărea modificări
atât în structura activului şi a pasivului, cât şi în volumul activului şi pasivului.
Tipul de modificare bilanţieră este A + x = P + x
A2 (88.000) + x (6.000) = P2 (88.000) + x (6.000) = 94.000 Întocmim Bilanţul 3, pornind
de la Bilanţul 2.

BILANŢ nr. 3 (B3)

ACTIV SOLDURI INITIALE MODIFICARI SOLDURI FINALE

MIJLOACE FIXE 40,000 40,000

MARFURI 8,000 6,000 14,000
CLIENTI 10,000 10,000
CONTURI LA BANCI 28, 000 28, 000
CASA 2, 000 2,000
TOTAL 88,000 6,000 94,000
 PASIV SOLDURI INITIALE MODIFICARI SOLDURI FINALE

CAPITAL SOCIAL 50,000 52,000

REZERVE 6,000 4,000
CREDITE BANCARE 12,000 12,000
FURNIZORI 10,000 6,000 16,000
ASIGURARI SOCIALE 10,000 10,000
TOTAL 88,000 6,000 94,000

Tranzacţia 4:
Întreprinderea restituie creditul bancar în valoare de 12.000 lei din contul de la bancă.
Analiza:
Această tranzacţie determină modificări în contul bancar (care scade cu 12.000 lei) şi în
datoria întreprinderii faţă de bancă (scade şi ea cu 12.000 lei). Elementul Conturi la bănci este
de activ, iar elementul Credite bancare este de pasiv. Prin urmare, vor apărea modificări atât
în structura activului şi a pasivului, cât şi în volumul activului şi pasivului. Tipul de
modificare bilanţieră este A – x = P – x
A3 (94.000) – x (12.000) = P3 (94.000) – x (12.000) = 82.000. Întocmim Bilanţul 4,
pornind de la Bilanţul 3.
BILANŢ nr. 4 (B4)
ACTIV SOLDURI INITIALE MODIFICARI SOLDURI FINALE

MIJLOACE FIXE 40,000 40,000

MARFURI 14,000 14,000
CLIENTI 10,000 10,000
CONTURI LA BANCI 28, 000 -12,000 28, 000
CASA 2, 000 2,000
TOTAL 94,000 -12,000 82,000

PASIV SOLDURI INITIALE MODIFICARI SOLDURI FINALE

CAPITAL SOCIAL 50,000 50,000

REZERVE 6,000 6,000
CREDITE BANCARE 12,000 -12,000 0
FURNIZORI 16,000 16,000
ASIGURARI SOCIALE 10,000 10,000
TOTAL 94,000 -12,000 82,000
 4. CONTUL SI DUBLA INREGISTRARE , NECESITATEA,
STRUCTURA CONTULUI , REGULI DE FUNCTIONARE ALE
CONTULUI

CONTUL este acel procedeu al metodei contabilităţii care serveşte la reflectarea fiecărui
element patrimonial în parte, în mod analitic, precum şi mişcările pe care le înregistrează într-
o perioadă determinată de timp.

STRUCTURA CONTULUI:
Elementele structurii contuluisunt următoarele: denumirea sau titlul contului, debitul şi
creditul, adică cele două părţi ale contului, mişcarea (rulajul) contului, explicaţia operaţiilor
înregistrate şi soldul contului.
Să le analizăm:

a) Denumirea sau titlul contului indică numele elementului patrimonial a cărui evidenţă se
ţine cu ajutorul respectivului cont (de exemplu: „Capital social”, „Profit şi pierdere”,
„Mărfuri”, „Furnizori”, „Debitori diverşi” etc.).

b)Debitul şi creditul, cele două părţi opuse ale contului reflectă separarea celor două tipuri
de modificări (creşteri sau micşorări) pe care le determină operaţiile economice sau financiare
care se înregistrează cu ajutorul conturilor. În mod convenţional s-a stabilit că partea stângă a
contului poartă denumirea de „debit”, iar partea dreaptă de „credit”.
Înregistrarea unei sume în debitul contului este denumită „debitarea” lui, iar suma înregistrată
se numeşte „sumă debitoare”; în mod similar, înregistrarea unei sume în creditul contului este
denumită „creditarea” lui, iar suma înregistrată se numeşte „sumă creditoare”.

c)Mişcarea (rulajul) contului reprezintă totalul sumelor care se înre-

gistrează într-o perioadă de gestiune în debitul sau creditul unui cont în urma măririlor sau
micşorărilor determinate de operaţiile economice sau financiare care se produc în volumul şi
structura elementului patrimonial pentru care s-a deschis respectivul cont. Astfel, distingem
mişcare (rulaj) debitor şi mişcare (rulaj) creditor.
d)Explicaţia operaţiilor înregistrate facilitează înţelegerea sensului şi conţinutului lor.
Ea poate fi descriptivă sau contabilă.
Explicaţia descriptivă constă în prezentarea pe scurt a conţinutului operaţiei economice sau
financiare, menţionându-se data şi documentul justificativ în care s-a consemnat efectuarea
ei. Explicaţia contabilă constă în indicarea denumirii celuilalt cont corespondent în care se
face înregistrarea, conform principiului dublei înregistrări.

e)Soldul contului reprezintă existentul la un moment dat al elementului patrimonial pentru

care s-a deschis respectivul cont. Soldul se stabileşte ca diferenţă între totalul sumelor
debitoare şi totalul sumelor creditoare, preluând semnul totalului mai mare.
REGULILE DE FUNCŢIONARE A CONTURILOR

1. Prima regulă de funcţionare a conturilor este aceea că toate conturile de activ încep să
funcţioneze prin a se debita (partea stângă a contului) şi se debitează cu soldul iniţial al
conturilor de activ; conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita (partea dreaptă a
contului) şi se creditează cu soldul iniţial al conturilor de pasiv.

2. A doua regulă importantă este aceea că toate conturile de activ înregistrează în debit
creşterile (intrările) elementelor de activ, iar toate conturile de pasiv înregistrează în credit
creşterile (intrările) elementelor de pasiv.

3. A treia regulă care trebuie ţinută minte este aceea că toate conturile de activ înregistrează
în credit (partea dreaptă a contului) micşorările elementelor de activ, iar conturile de pasiv
înregistrează în debit (partea stângă a contului) micşorările (ieşirile) elementelor de pasiv.

4. A patra regulă de funcţionare a conturilor este aceea că toate conturile de activ au

totdeauna sold final debitor sau sunt soldate (echilibrate, balansate), iar toate conturile de
pasiv au totdeauna sold final creditor sau sunt soldate (echilibrate, balansate). Sintetizând cele
patru reguli putem conclude următoarele:

Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita şi se debitează cu existentul şi

creşterile de activ, creditându-se cu micşorările de activ, iar la sfârşitul perioadei de gestiune
au întotdeauna sold final debitor, sau sunt soldate.

Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita şi se creditează cu existentul şi

creşterile de pasiv, debitându-se cu micşorările de pasiv, iar la sfârşitul perioadei de gestiune
au întotdeauna sold final creditor, sau sunt soldate.

DUBLA ÎNREGISTRARE ŞI CORESPONDENŢA CONTURILOR

Legătura reciprocă între debitul unui cont şi creditul altui cont stabilită cu ocazia înregistrării
operaţiilor economice şi financiare în contabilitatea curentă pe baza dublei înregistrări poartă
denumirea de corespondenţa conturilor, iar conturile între care se stabileşte o astfel de
legătură se numesc conturi corespondente.

În funcţie de modificările pe care le produc operaţiile economice sau financiare în bilanţ,

corespondenţa conturilor se poate stabili:
– fie numai între conturi de activ, când modificările se produc doar în activul bilanţului;
– fie numai între conturi de pasiv, când modificările se produc doar în pasivul bilanţului;
– fie între conturi din ambele părţi ale bilanţului, atunci când operaţia economică sau
financiară produce modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă în ambele părţi ale bilanţului.
 5. ANALIZA CONTABILA A ECUATIILOR ECONOMICE SI
FINANCIARE , CU EXEMPLE PRACTICE

Pentru a înregistra în mod corect operaţiile economice sau financiare în conturi, este
fundamental să se stabilească care sunt conturile corespondente implicate şi în ce parte a
conturilor (debit sau credit) urmează să se efectueze înregistrarea, lucru judecat în funcţie de
conţinutul economic al operaţiunii.
Acest proces logic poartă numele de analiză contabilă, adică cercetarea, pe bază de
documente, a fiecărei operaţii economice şi financiare în parte, prin descompunerea ei în
elementele componente, pentru a se putea stabili conturile corespondente şi a părţii acestora
(debit ori credit) în care urmează să se înregistreze respectiva operaţiune.
Etapele analizei contabile pot fi sintetizate astfel:

a) stabilirea naturii şi conţinutului fiecărei operaţii economice şi financiare în parte,

adică definirea ei ca încasare, plată, aprovizionare sau consum de materii prime,
obţinere de produse finite, creanţe sau datorii faţă de bugetul de stat ori salariaţi,
prestare de servicii, înregistrarea amortizării mijloacelor fixe, constituirea de
provizioane etc.;

b) determinarea tipului modificărilor pe care le produce operaţia economică şi financiară

în bilanţ, respectiv care sunt elementele de activ şi de pasiv care se modifică, precum
şi care este sensul modificărilor (creşteri ori micşorări de activ sau pasiv);

c) stabilirea conturilor corespondente, în funcţie de elementele de bilanţ modificate;

d) aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor, pentru a se stabili partea conturilor

corespondente (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze operaţia analizată
(stabilirea aşa numitei „formule contabile”).

Exemplu:
Materii prime 18 000

Furnizori 19 200

Materiale de natura obiecteleor de inventar 1 200

% 19 200
Materiale prime 18 000
Materiale de natura obiectelor de inventar 1 200
Întreprinderea achiziţionează cherestea în valoare de 18.000 lei şi salopete în valoare de 1200
lei.
 6. Documentele justificative – baza inregistrarilor in contabilitate, registrele
contabile obliogatorii, documente de sinteza si rapoarte contabile ( situatii
financiare).
Datele privind operațiile care se produc în activitatea unei unități, consemnate în
documentele justificative, sunt înregistrate în ordine cronologică, grupate și sistematizate în
cadrul unor formulare denumite generic registre.
Noțiunea și clasificarea registrelor
Registrele contabile sunt documente specifice cu ajutorul cărora se realizează
înregistrarea operațiilor economice și financiare în conturi și furnizarea, pe această baza, de
informații privind situația și mișcarea patrimoniului. Ele se prezintă sub formă unor caiete,
foi volante, fișe sau documente informatice cu conținutul și structura adecvate scopului
pentru care s-au deschis.
Teoria și practică contabila au generat o diversitate de forme privind conținutul
registrelor. Astfel, din punct de vedere al modului de înregistrare a operațiilor economice și
financiare în cadrul sistemului de conturi, registrele pot fi pentru:
- evidență cronologică;
- evidență sistematică;
- realizarea combinată a celor două feluri de evidente.

Documentele contabile - suportul fundamentării și justificării datelor contabile

Una din condițiile fundamentale pentru ținerea unei contabilități corecte este
documentarea operațiunilor, adică efectuarea înregistrărilor în contabilitate numai pe baza
unor documente justificative. În acest fel, contabilitatea consemnează o informație pe care o
putem consideră că fiind obiectivă, prin faptul că este reflectată într-un înscris verificabil și
care este emis, de cele mai multe ori, de persoane din afară compartimentului contabil,
creându-se astfel și posibilitatea unui control suplimentar. Contabilul constată „realitatea
perimetrului contabil” prin mijlocirea acestor documente, în lumina regulilor proprii, mai
mult sau mai puțîn rigide și uneori contestabile, și după trecerea prin filtrul judecății sale.
Obligativitatea justificării fiecărei înregistrări contabile cu documente este prevăzută în legea
contabilității.
Documentația constă în faptul că orice operație economică sau financiară cu privire la
existența și mișcarea elementelor patrimoniale, pentru a putea fi înregistrată în conturi trebuie
consemnată într-un document care atestă înfăptuirea ei.

Definiția, funcțiile și clasificarea documentelor contabile

Documentele contabile sunt acte scrise în care se consemnează tranzacțiile,
evenimentele și alte operații economice, în momentul și de regulă la locul efectuării lor, cu
scopul de a servi că dovadă a înfăptuirii lor și că suport de înregistrare în contabilitate.
Elementele principale pe care trebuie să le conțînă un document justificativ sunt:
- denumirea documentului;
- numărul documentului și dată întocmirii acestuia;
- denumirea și sediul unității care îl întocmește, la care se pot adaugă și date privind
subunitatea, serviciul, biroul, compartimentul emitent;
- menționarea părților care participa la derularea operațiunii pentru care este întocmit (dacă
este cazul);
- conținutul operațiunii și, dacă este cazul, temeiul legal al înfăptuirii acesteia;
- datele cantitative și valorice aferente operațiunii efectuate;
- numele și prenumele, precum și semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea
operațiunii, ale persoanelor cu atribuții de control financiar-preventiv și ale persoanelor în
drept să aprobe operațiunile respective, după caz;
- coduri pentru prelucrarea automată a datelor;
- alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operațiunilor efectuate.
Înscrisurile care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi calitatea de
document justificativ numai în cazul în care furnizează toate informațiile prevăzute în
normele legale în vigoare.Personale însărcinate cu întocmirea, verificarea, avizarea,
contabilizarea documentelor (inclusiv cele care se ocupă de contabilitate) trebuie să asigure
completarea documentelor cu toate elementele necesare. Altfel, cu ocazia diverselor controale
la care este supusă întreprinderea (îndeosebi cele fiscale), există riscul că operațiunea să fie
considerată fără documente legale; consecință acestui fapt este că operațiunea nu mai este
recunoscută.Contabilitatea se caracterizează prin fundamentarea și justificarea datelor ei pe
baza de acte scrise.Nici o operație economică nu se poate înregistra în contabilitate unei
întreprinderi fără un act scris.
Plecând de la conținutul și destinația lor, documentele contabile îndeplinesc
următoarele funcții:
a. Funcția de consemnare - potrivit căreia orice operație economică, efectuată în cadrul
întreprinderii, se consemnează în documente letric și cifric, cantitativ și valoric.
b. Funcția de acte justificative - potrivit căreia documentele justifică înregistrarea în
contabilitate a operațiilor economice consemnate în ele.
c. Funcția de verificare a activităților desfășurate - potrivit căreia documentele asigura
urmărirea activității economico-financiare a întreprinderii în cele mai mici detalii și
efectuarea controlului, privind respectarea disciplinei financiare și fiscale de către organele cu
atribuțiuni în acest sens (organe de control financiar intern, cenzori, inspectori fiscali etc).
d. Funcția de asigurare a integrității patrimoniului - potrivit căreia documentele angajează
drepturi, răspunderi și obligații în sarcina persoanelor care le-au întocmit, cu privire la
mișcările de valori produse în averea întreprinderii.
e. Funcția de calculație - potrivit căreia documentele referitoare la cheltuielile de producție
stau la baza calculării costului produselor obținute, lucrărilor executate și serviciilor prestate.
f. Funcția juridică - potrivit căreia documentele asigura stabilirea drepturilor și obligațiilor
bănești ale întreprinderilor. În cazul unor litigii, lipsuri, fraude etc., documentele contabile
stau la baza efectuării eventualelor expertize și cercetări ale organelor judiciare.

Documentele contabile se clasifică în funcție de mai multe criterii și anume:

a. După modul de prezentare, documentele contabile pot fi:
1) Formularele tipizate - sunt suporturi de informații, în care conținutul, formă și
formatul sunt prestabilite și imprimate.
2) Formularele netipizate - sunt suporturi de informații în care conținutul, formă și
formatul nu sunt prestabilite și imprimate, iar folosirea lor este la latitudinea oricărei
întreprinderi, așa cum este cazul documentelor cumulative.
b. După rolul lor în cadrul sistemului informațional, documentele contabile se clasifică în:
1) Documente justificative asigura datele de intrare în sistemul informațional-contabil;
2) Registre contabile realizează înregistrarea și stocarea datelor în structura proprie
contului;
 3) Documente contabile de sinteză și raportare asigura centralizarea și transmiterea
informațiilor către utilizatori.
c. După locul întocmirii avem: documente interne și documente externe
d. După destinație putem avea: documente de dispoziție, documente de execuție, documente
combinate și documente contabile;
e. După momentul întocmirii se identifica: documente primare și documente
centralizatoare/secundare;
f. După regimul de tipărire și folosire: documente cu regim special, documente fără regim
special sau cu regim uzual și documente cu reglementări exprese;
g. După natură sau conținutul operațiilor consemnate, pot fi: documente pentru operațiuni
bănești, documente pentru operațiile cu active fixe, documente pentru operațiile cu stocuri și
documente pentru inventariere.
Documentele justificative - noțiune, conținut, întocmire, prelucrare, verificare și
arhivare
Legea contabilității nr. 82/1991 republicată definește documentul justificativ astfel:
orice operațiune economico-financiară efectuată, se consemnează în momentul efectuării ei
într-un document, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de
document justificativ.
Conținutul documentelor justificative variază în funcție de caracterul operațiilor
consemnate. În vederea reflectării clare și complete a operațiilor economice pentru care se
întocmesc, documentele au anumite elemente obligatorii, dintre care unele sunt comune
tuturor categoriilor de documente, iar altele sunt specifice.
Documentele justificative se întocmesc, de regulă la locul de muncă în cadrul căruia
se produce operația economică. Întocmirea se face pe formulare tipizate sau netipizate, după
caz, iar completarea se face manual sau cu tehnică de calcul.
Pentru întocmirea corectă, completă și la timp a documentelor, sunt stabilite reguli de
întocmire și utilizare, aprobate fie prin acte normative, fie prin regulamentele interne de
organizare și funcționare a întreprinderilor. La întocmirea documentelor justificative nu se
admit ștersături sau alte operațiuni de acest gen.
Rectificarea greșelilor în documente se face prin tăierea textului sau sumei greșite cu
o linie, în așa fel încât să se poată citi ceea ce a fost greșit, apoi se scrie alăturat textul sau
suma corectă. Corecția făcută se confirmă prin semnăturile acelorași persoane, care au
semnat inițial documentul.
În documentele de casă și de banca (cecuri, chitanțe, ordine de plata etc.) nu se admit
corecturi. Dacă s-au făcut greșeli în aceste documente, ele se anulează, păstrându-se în
carnetele respective, fără să se detașeze și se întocmesc apoi alte documente corecte.
Prelucrarea documentelor este operația următoare, după întocmirea și transmiterea lor
la compartimentul de contabilitate și constă în sortarea documentelor pe categorii de operații
(cumpărări de bunuri, livrări de produse și mărfuri, consumuri de materiale etc), exprimarea
în etalon monetar a mărimii naturale, cantitative a operațiilor economice și dacă este cazul,
centralizarea mai multor documente justificative în documente cumulative pentru operații din
aceeași categorie, în vederea înregistrării în conturi.
Verificarea documentelor are scopul să descopere eventualele erori, acțiunile ilegale
sau incorecte, asigurându-se astfel exactitatea și realitatea datelor înregistrate în contabilitate.
Arhivarea documentelor trebuie să asigure depozitarea și conservarea acestora în
siguranță, deoarece servesc la controlul operațiilor economice efectuate. După înregistrarea în
evidență contabila și rezolvarea completă și definitivă a documentelor, acestea se clasează
(aranjează) într-o anumită ordine strict determinată pentru a fi ușor găsite, în vederea obținerii
informațiilor necesare și pentru a fi păstrate în bune condiții.
Păstrarea documentelor se realizează:
- pentru anul curent în arhivă curentă a fiecărui sector sau compartiment din întreprindere;
- pentru anii precedenți în arhivă generală a unității.
Termenul de păstrare a documentelor contabile și a celor justificative este de 10 ani,
cu începere de la dată închiderii exercițiului în cursul căruia au fost întocmite, cu excepția
statelor de salarii și a bilanțului contabil care se păstrează timp de 50 de ani.
Reconstituirea documentelor atunci când se constată lipsa sau distrugerea unui
document, este necesar să se întocmească un dosar de reconstituire în care să apară toate
lucrările efectuate în legătură cu constatarea și reconstituirea documentului dispărut: sesizarea
persoanei care a constatat lipsa, procesul verbal de constatare a pierderii, sustragerii sau
distrugerii documentului, dispoziția conducătorului unității pentru reconstituirea
documentului, o copie a documentului reconstituit și alte elemente, în măsură în care sunt
necesare. Dacă documentul dispărut a fost emis de o altă unitate, atunci reconstituirea se face
de către unitatea emitentă. Documentele reconstituite vor purta o mențiune în acest sens. Nu
se pot reconstitui documente de cheltuieli nenominale pierdute, sustrase sau distruse înainte
de înregistrarea lor în contabilitate.

Registrele contabile
Registrele contabile reprezintă documente cu ajutorul cărora se realizează
înregistrarea cronologică și sistematică a operațiilor economice și financiare în contabilitate,
furnizând informații privind situația și mișcarea patrimoniului.
Principalele registre care se folosesc în contabilitate sunt:
1. REGISTRUL-JURNAL este document contabil obligatoriu care servește pentru
înregistrarea operațiilor economice și financiare în ordine cronologică, zi de zi, pe măsură
efectuării lor în timp, reprezentând memoria contabila a întreprinderii.
2. REGISTRUL CARTEA-MARE este documentul contabil obligatoriu, în care se
înregistrează, lunar, operațiile contabile înscrise în registrul jurnal, direct sau prin regrupare
pe conturi corespondențe, stabilindu-se la sfârșitul lunii situația fiecărui cont, respectiv soldul
inițial, rulajele debitoare și creditoare și șoldurile finale. Altfel spus, fiecare operațiune este
înregistrată în două registre distincte: mai întâi în ordine cronologică, zi de zi, în registrul
jurnal, pentru că lunar să fie preluată în ordine sistematică, prin intermediul contului care o
reflectă, în registrul cartea mare, care grupează totalitatea conturilor utilizate de
întreprindere.Cartea mare servește la întocmirea balanței de verificare.
3. REGISTRUL-INVENTAR este document contabil obligatoriu, în care se
înregistrează, pe baza datelor cuprinse în listele de inventariere și procesele verbale de
inventariere, toate elementele patrimoniale de activ și pasiv, centralizate pe conturi și grupe
de conturi, până la nivelul posturilor din bilanțul contabil.

Documentele contabile de sinteză

În vederea utilizării datelor contabile în procesul decizional privind activitatea
întreprinderii, se impune centralizarea și sintetizarea periodică a acestora, pentru asigurarea
informațiilor necesare utilizatorilor. Această operațiune se realizează cu ajutorul
documentelor contabile de sinteză, denumite situații financiare anuale.
 Potrivit Reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene și Standardele
Internaționale de Contabilitate, prin intermediul situațiilor financiare anuale, datele
înregistrate în sistemul de conturi, sunt centralizate și prezentate sub formă indicatorilor
economico-financiari de sinteză, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare,
performanței, modificărilor capitalului propriu și fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii
pentru exercițiul financiar respectiv.
Pentru realizarea acestor obiective, situațiile financiare anuale trebuie să cuprindă:
bilanțul; contul de profit și pierdere; situația modificărilor capitalului propriu; situația
fluxurilor de trezorerie; politici contabile și note explicative. Politicile contabile și notele
explicative sunt concretizate într-o serie de formulare, prin care se prezintă ansamblul de
principii, convenții, reguli și practici utilizate la întocmirea și prezentarea situațiilor
financiare anuale, precum și informații suplimentare, relevante, referitoare la anumite
elemente semnificative din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere.

Sistemele de organizare a înregistrărilor în contabilitate

Sistemul de înregistrare contabilă reprezintă modul de organizare și de prelucrare a
datelor în scopul obținerii informațiilor, în expresie valorică, privind starea și mișcarea
elementelor patrimoniale.
Concret, formele de înregistrare în contabilitate reprezintă un sistem de registre,
formulare și documente, corelate între ele, care servesc la înregistrarea cronologică și
sistematică, după anumite reguli, a operațiilor economice și financiare care au loc într-o
întreprindere pe parcursul exercițiului financiar.
În evoluția contabilității, atât sub aspectul realizării practice, cât și sub aspect teoretic,
s-au conturat două sisteme de organizare a înregistrărilor contabile, respectiv:
1. SISTEMUL CLASIC - sistem simplu, nu implică divizarea muncii contabile, este
utilizat în întreprinderile mici;
2. SISTEMUL CENTRALIZATOR - este un sistem evoluat, utilizat de întreprinderile
cu activitate complexă, care generează numeroase operațiuni economico-financiare, fapt care
impune diviziunea muncii în activitatea contabila.
În cadrul aceluiași sistem, principalele forme de înregistrare în contabilitate a
operațiunilor economice și financiare, în cazul întreprinderilor care conduc contabilitatea în
partida dublă sunt:
a. Formă de înregistrare contabila „pe jurnale” - se bazează pe un sistem de jurnale și cărți-
mari, care să satisfacă cerințele diviziunii muncii contabile, în condițiile creșterii și
repetabilitatii volumului de operații.
b. Formă de înregistrare contabila „maestru-șah” sau pe conturi corespondențe - se
caracterizează prin dezvoltarea pe conturi corespondențe atât a rulajelor debitoare, cât și a
celor creditoare ale conturilor sintetice.
c. Formă de înregistrare contabila „informatică” sau automatizată- reprezintă adaptarea
diferitelor forme de înregistrare contabila și conducerea acestora, utilizând tehnică electronică
de calcul
 7. Consideratii privind rolul contabilitatii in contextul general al managementului
(opinii personale despre rolul informatiei contabile pentru management,
actionari, bugetul de stat, banci, etc. modul in care, daca ati fi manager, ati
gestiona functia contabila, cum cum credeti ca ar trebui sa fie perfectionata
legislatia contabila din Romania, U.E. sau la nivel international, pentru a face
fata provocarilor contemporane- digitalizare, evaziune fiscala, atacuri
informatice si orice alte elemnte pe care le considerati importante pentru viitorul
stiintei contabile, in sprijinul unui management de calitate).
Evoluția exponențială a vieții sociale, efervescența progresului tehnologic și
amplificarea perpetuă a complexității mediului de afaceri implică o proporțională redefinire a
științei contabile.
Dacă economia politică oferă un vast bagaj conceptual, managementul stabilește
obiective, activități, resursă umană și asigură feed back-ul activității entității, marketingul
susține fundamentarea prețului produselor, instrumentând promovarea și plasamentul
acestora, iar finanțele sunt canate pe colectarea și alocarea de resurse, deopotrivă la nivel
micro și macroeconomic, contabilitatea își reconsideră poziția, dobândind valența de pilon
fundamental al palierelor anterior amintite. Astfel, ea devine modalitate de concretizare a
economiei politice, punct de plecare al marketingului, bază de lucru pentru finanțe și cel mai
important instrument de management.
Principalii factori de influență asupra profesionistului contabil din România consistă
în: organismele profesionale care reglementează profesia contabilă precum și calitatea
factorului uman. Desigur că, pe lângă cele enumerate, mai există o serie de variabile
adiacente care își exercită într-o măsură mai mare sau mai mică influența asupra
profesionistului contabil. De exemplu, se poate pune în discuţie ca şi factor de influență
relaţia dintre contabilitate şi fiscalitate, respectiv consecințele instabilității fiscale (modificări
frecvente de ordin legislativ dar şi a numărului şi frecvenţei rapoartelor ce trebuie emise către
stat).
Progresele înregistrate în domeniul TI, impactul pe care acestea îl au asupra diferitelor
domenii de activitate, perioada lungă de timp scursă de la începuturile informatizării
contabilităţii şi experienţa acumulată în domeniu ne determină să formulăm o întrebare: Este
momentul să se încerce adaptarea contabilităţii la TI, şi la informatică în special? Această
întrebare pare cu atât mai cu cât justificată, până în prezent, relaţia dintre contabilitate şi
informatică a fost una de influenţare într-un singur sens: informatica s-a adaptat la
contabilitate. Dezvoltarea sistemelor informatice contabile s-a limitat la informatizarea
procedurilor contabile, fără să se producă vreo modificare a lor, sau oricum vreuna esenţială.
S-au obţinut avantaje considerabile în ce priveşte viteza de prelucrare şi corectitudinea
prelucrărilor, diminuarea costurilor, însă sunt suficiente aceste realizări?
Informatica va determina o transformare totală a contabilităţii, nu doar pentru că
procedura va fi modificată, ci pentru ca ea va înceta să mai fie o funcţie autonomă a
întreprinderii, pentru a fi integrată într-un sistem general de prelucrare a informaţiilor.
Demersul analizei impactului TI asupra domeniului contabilităţii trebuie să pornească de la
rolul contabilităţii. Direcţiile de dezvoltare a contabilităţii derivă din studiul obiectivului
contabilităţii şi presupune analiza principiilor, normelor, metodelor şi procedeelor contabile
ce duc la atingerea obiectivului propus.
În contextul evoluţiei sistemelor informaţionale, studiul tendinţelor în contabilitate,
urmăreşte trei aspecte:
- contabilitatea ca instrument de descriere şi modelare a întreprinderii, calitate repusă în mod
constant în discuţie de evoluţia întreprinderii şi a mediului său economic, social şi tehnologic.
Aici se are în vedere identificarea direcţiilor de evoluţie ce se manifestă în cadrul
întreprinderii moderne şi a lumii afacerilor în general.
- contabilitatea ca sistem de prelucrare a informaţiilor necesare modelării întreprinderii.
Asociaţia Americană de Contabilitate (American Accounting Association) consideră
contabilitatea ca un sistem informaţional, deoarece aceasta înglobează şi aspectele generale
ale teoriei informaţiei şi aspectele specifice teoriei generale a sistemelor.
- contabilitatea ca practică socială într-o reţea de restricţii reglementate, mai mult sau mai
puţin stricte, avându-se în vedere natura şi intensitatea consensului care există între
organizaţie, contabili şi utilizatori.
Metodele şi tehnicile de lucru ale contabilităţii manageriale se dezvoltă şi se
îmbunătăţesc continuu. În prezent, la entităţile autohtone se utilizează, în principal, sistemele
tradiţionale de contabilitate managerială, însă activitatea trebuie gestionată în mod competent
pentru a atinge obiectivele entităţii. Odată cu dezvoltarea condiţiilor economice, nevoile
managerilor se vor schimba şi, prin urmare, se aşteaptă o utilizare mai largă a metodelor
moderne de contabilitate managerială.
Tendinţele actuale ale dezvoltării economiei influenţează în mod direct asupra
conţinutului contabilităţii manageriale şi a rolului specialiştilor din domeniul acesteia în
entităţile moderne. În acest context, pot fi menţionate următoarele tendinţe în contabilitatea
managerială:
a) importanţa contabilităţii manageriale creşte, deoarce noile sarcini ale managementului
implică informaţii manageriale care anterior nu au fost utilizate;
b) informaţiile contabile necesare gestionării subdiviziunilor de producţie ar trebui să fie
formate nemijlocit pe teren, cu forţele acelor manageri, care vor utiliza ulterior aceste
informaţii pentru luarea deciziilor;
c) dacă anterior specialiştii în contabilitate managerială asigurau pe deplin procesul de
colectare, prelucrare şi prezentare a informaţiilor, atunci în prezent sunt implicaţi într-o
oarecare măsură aproape toţi managerii. În acelaşi timp, reprezentanţilor profesiei contabile
le revine rolul de susţinere şi control al proceselor din cadrul contabilităţii manageriale;
d) specialiştii în contabilitate managerială încep să joace un rol esenţial la proiectarea şi
implementarea sistemelor informationale, în special în acele domenii în care anterior,
contabilitatea managerială nu a jucat un rol semnificativ (de exemplu, în cadrul entităţilor din
sectorul public);
e) multe abordări privind gestionarea costurilor se bazează, în primul rând, pe particularităţile
procesului tehnologic, şi nu pe metodele contabilităţii manageriale;
Reieşind din cele expuse, autorul îşi propune să prezinte evoluţia contabilităţii
manageriale de la un sistem de informaţii financiare la un set de instrumente orientate spre
exterior, spre strategie şi spre viitor. Această evoluţie a contabilităţii manageriale va fi privită
din punctul de vedere al strategiei, care reprezinta fundamentul sistemului managerial . În
acest sens, este vizată analiza coerenţei dintre evoluţiile din strategie şi cele din contabilitatea
managerială. În principiu, tehnicile moderne sunt cunoscute sub numele de contabilitate
managerială strategică (engl. strategic management accounting).
Entităţile moderne reprezintă nişte sisteme economice deschise, care funcţionează
într-un mediu extern incert, fiind supus unor schimbări continui, natura cărora este destul de
drastică.
Factorul esenţial al mediului extern care influenţează dezvoltarea entităţii la etapa
actuală îl reprezintă concurenţa, iar pentru a putea activa cu succes în condiţiile unui lupte
concurenţiale acerbe este necesară existenţa unei strategii efective. O strategie reuşită poate fi
elaborată şi implementată doar în condiţiile existenţei unei baze informaţionale optimale în
cadrul entităţii. O asemenea bază informaţională de luare a deciziilor manageriale strategice
care să permită entităţii obţinerea avantajelor concurenţiale stabile şi o activitate demnă în
condiţiile mediului de afaceri concurenţial o reprezintă contabilitatea managerială.
Deplasarea rolului contabilităţii manageriale spre aspectele importante ale strategiei entităţii
face vădită necesitatea efectuării unor schimbări fundamentale ale conceptelor, metodelor şi
tehnicilor specifice acesteia, dar mai ales a rolului contabilităţii manageriale moderne în
sistemul de gestionare a entităţii, după cum se observă din figura următoare.

Figura - Locul contabilităţii manageriale în sistemul managerial al entităţii

Din figura prezentată, se observă că sistemul contabilităţii manageriale permite

generalizarea şi analizarea informaţiilor primite de la principalele componente structurale ale
sistemului managerial al entităţii (gestionarea financiară, administrare, gestionarea cadrelor
etc.).
Astfel, contabilitatea managerială reprezintă o componentă integrată a procesului de
gestionare al entităţii şi mai întâi de toate a gestionării strategice, deoarece toate deciziile
manageriale luate în cadrul entităţii în baza datelor operative ale contabilităţii manageriale au
consecinţe pe termen lung şi direct sau indirect sunt orientate spre realizarea strategiei
entităţii. Mai mult ca atât, din cercul problemelor legate de formarea informaţiei gestionare
fac parte şi aşa aspecte strategice ale activităţii entităţii, cum ar fi: elaborarea planurilor de
afaceri, utilizarea eficientă a resurselor, creşterea valorii entităţii etc.
În contextul celor spuse, ultimele păreri ale cercetărilor din domeniu confirmă că
contabilitatea managerială modernă reprezintă o parte componentă al procesului managerial
şi urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective:
- participarea activă la planificarea managerială, implicarea în stabilirea obiectivelor
strategice, propunerea soluţiilor de utilizare optimă a resurselor şi stabilirea strategiei de
evaluare a performanţelor;
- implicarea în rezolvarea problemelor organizatorice prin realizarea corelaţiei între
subdiviziunile structurale ale entităţii cu obiectivele propuse, asigurarea unei comunicări
efective între manageri şi contabilitatea managerială;
- măsurarea resurselor existente, identificarea oportunităţilor afacerii;
- relaţionarea cu sistemul de management operaţional, de producţie prin evaluarea costurilor,
comunicarea datelor importamte privind procesul de producţie etc.
Astfel, în opinia noastră, pentru ca contabilitatea managerială să-şi îndeplinească
integral sarcinile sale, ea ar trebui să asigure utilizatorilor şi informaţii importante privind
luarea atât a deciziilor manageriale operative, cât şi a celor strategice. În legătură cu aceasta,
comparativ recent şi de perspectivă, în cadrul contabilităţii manageriale se identifică două
direcţii ale acesteia, şi anume: contabilitatea managerială operativă şi contabilitatea
managerială strategică, principalele caracteristici ale acestora fiind ilustrate în figura de mai
jos.

Figura - Principalele caracteristici ale contabilităţii manageriale operative şi ale contabilităţii

manageriale strategice

De regulă, contabilitatea managerială operativă este focusată pe formarea

informaţiilor financiare necesare luării deciziilor privind procesele interne ale entităţii şi, doar
formal se referă şi la relaţiile cu partenerii de afaceri. Trebuie de recunoscut, că setul standard
de metode ale contabilităţii manageriale descrise în lucrările atât a autorilor autohtoni, cât şi a
celor străini se limitează la analiza comportamentului costurilor, calculaţiei costurilor
produselor/serviciilor, elaborării bugetelor. Bineînţeles, că valoarea acestor metode este
incontestabilă, utilizarea lor contribuind esenţial la sporirea transparenţei activităţii
economico-financiară a entităţii. Mai mult ca atât, utilizarea lor este obligatorie pentru o
gestionare operativă eficientă a proceselor interne din cadrul entităţii, permiţând identificarea
şi analizarea abaterilor existente, luarea operativă a măsurilor corective etc. Însă, deseori,
doar în baza acestor metode şi tehnici este imposibilă elucidarea cauzelor reale care au
condus la apariţia unei probleme, cum ar fi: reducerea volumului vânzărilor sau reducerea
nivelului de rentabilitate al produselor/serviciilor.
Dacă, în realitate, modificarea indicatorilor de activitate este o urmare a influenţei
factorilor interni, atunci prin intermediul contabilităţii manageriale operative se poate
determina motivul modificării. În condiţiile inexistenţei unor studii privind influenţa
factorilor externi, managerii pot lua decizii incorecte de acţionare asupra factorilor interni. Pe
termen scurt, această măsură poate conduce la o îmbunătăţire vizibilă a indicatorilor
financiari, dar pe termen lung entitatea poate scăpa controlul asupra pieţii, ca urmare a
ignorării tendinţelor schimbărilor produse pe piaţa respectivă.
 Concluzii
Într-un mediu complex şi incert, nevoile informaţionale ale managementului cresc şi
se difersifică, iar contabilitatea managerială ca sursă privilegiată de informare pentru sistemul
managerial poate răspunde cerinţelor managementului, cu condiţia să îşi adapteze permanent
instrumentele şi practicile la solicitările managerilor. Prin urmare, contabilitatea managerială
modernă trebuie să se concentreze nu doar pe colectarea şi raportarea informaţiilor privind
activitatea internă a întreprinderii, dar să pună accentul şi pe informaţiile privind unele
aspectecheie ale mediului extern al întreprinderii, cum ar fi calitatea, încrederea, satisfacţia
clienţilor, timpul de răspuns etc. Formarea informaţiilor de asemenea proporţii este posibilă
doar în condiţile existenţei unei contabilităţi manageriale strategice.
Ce reprezintă contabilitatea managerială strategică? Generalizând părerile a mai
multor autori, putem concluziona că, în sens general, contabilitatea managerială strategică
este privită ca o formă a contabilităţii manageriale care furnizează informaţii în scop
strategic, adică pentru formularea strategiei şi controlul performanţei strategice a
întreprinderii. Este o formă a contabilităţii manageriale care pune accentul pe informaţiile
referitoare la factorii externi, pe indicatorii nonfinanciari, dar şi pe informaţii generate în
interiorul întreprinderii.
Evoluţia fără precedent a tehnologiilor de producţie, schimbările manifestate cu
precădere în noul mediu concurenţial, au proliferat în literatura de specialitate o serie de noi
teorii şi concepte ale contabilităţii manageriale moderne care reflectă pe lângă aspectul de
noutate şi o finalitate deosebită prin prisma eficienţei înregistrată la nivelul entităţilor.
Tematica perfecţionării contabilității se constituie, în ultimele decenii, într-o adevărată
zonă de conflict, care poziţionează rezistenţa cadrului conceptual contabil naţional, în raport
cu inovaţia cadrului contabil conceptual internaţional. Astfel, cele mai importante categorii
de utilizatori de informaţie contabilă, creditorii şi, respective, investitorii de capital, au ridicat
o serie de solicitări la adresa formei şi conţinutului documentației contabile, oferind totodată
o soluţie, materializată prin diverse încercări de reglementare a profesiei contabile, şi
propuneri de diminuare a influenţelor fiscale şi de limbaj în raportarea situaţiei patrimoniale
şi a rezultatelor financiare.
Totuşi, cele două mari sisteme contabile urmează o cale relativ diferită una faţă de
alta. Îmbucurător este procesul de normalizare a contabilităţii, reflectat prin munca susţinută a
IASC. Acest demers nu a lăsat prea mult aşteptate nici rezultatele scontate, întrucât
numeroase state europene au aderat la Standardele Internaţionale de Contabilitate, prin
declanşarea unei reforme profunde a contabilităţii, constând într-o aromonizare reală a
cadrului legislativ naţional cu normele internaţionale de contabilitate.
În consecinţă, conceptele contabilităţii tradiţionale au început a fi umbrite de idea unei
“noi contabilităţi”, care nu făcea decât să plaseze în fruntea piramidei nevoilor informaţionale
categoria investitorilor de capital şi a creditorilor.
R EFERINTE :

- Directivele UE si ale IASC (http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2006/finante-

contabilitate-si-banci/13.pdf )
- Principii Contabile–( https://www.stiucum.com/contabilitate/contabilitate-financiara/Principii-
contabile45423.php )
- Principiile de baza ale contabilitatii ( https://administrare.info/economie/7024-principiile-de-
baza-ale-contabilitatii)
- Bazele Contabilitatii –Conf. Univ. Dr. Anda Gheorghiu
-