Piatra de temelie a 

Uniunii Europene a constituit-o declarația de la 9 mai 

1950 a lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței la acea vreme, în care
acesta a prezentat planul pe care îl elaborase împreună cu Jean Monnet de unificare
a industriei europene a cărbunelui și oțelului prin formarea unei Comunități Europene
a Cărbunelui și Oțelului. Potrivit declarației, această unificare reprezintă o inițiativă
istorică în favoarea unei „Europe organizate și vii”, care este „indispensabilă pentru
civilizație” și fără de care „pacea în lume nu poate fi menținută”.

„Planul Schuman” a devenit în cele din urmă realitate odată cu

încheierea Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
(CECO) între cele șase țări fondatoare (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg
și Țările de Jos), la 18 aprilie 1951, la Paris (Tratatul de la Paris), cu intrarea în
vigoare a acestuia la 23 iulie 1952. Această Comunitate a fost instituită pentru
o perioadă de 50 de ani și a fost „integrată” în Comunitatea Europeană atunci când
tratatul său fondator a expirat, la 23 iulie 2002. În continuare, câțiva ani mai târziu,
aceleași state au creat, prin tratatele de la Roma din 25 martie 1957, Comunitatea
Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom), care și-au început activitatea odată cu intrarea în vigoare a acestor tratate,
la 1 ianuarie 1958.

Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a marcat o nouă etapă

a procesului de unificare politică a Europei. Acest proces a condus în mod figurativ la
trei piloni, pe care s-a sprijinit Uniunea Europeană: primul pilon a fost reprezentat de
Comunitățile Europene: CEE (redenumite CE), CECO (până în 2002) și Euratom. Cel
de al doilea pilon a fost reprezentat de cooperarea statelor membre în cadrul afacerilor
externe comune și a politicii de securitate. Cel de al treilea pilon a vizat cooperarea
statelor membre în domenii precum justiția și afacerile interne.

Uniunea Europeană a cunoscut o primă etapă de dezvoltare prin tratatele de la

Amsterdam și de la Nisa, care au intrat în vigoare la 1 mai 1999 și, respectiv, la
1 februarie 2003. Scopul acestor reforme privind tratatele a fost reprezentat de
menținerea în beneficiul UE a capacității sale de acțiune și în cadrul unei Uniuni
extinse cu numeroase state membre noi.
 Delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană este guvernată de principiul
atribuirii. Pornind de la cuprinsul acestor dispoziţii, se definesc şi clasifică
competenţele de atribuţie potrivit tratatelor ce stau la baza Uniunii Europene (Tratatul
asupra Uniunii Europene şi Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene) şi a
jurisprudenţei Curţii de Justiţie. Se detaliază fiecare clasificare în parte, punând în
evidenţă delimitarea clară a competenţelor Uniunii de cele ale statelor membre,
realizată de Tratatul de la Lisabona, ca şi modificările aduse de acest tratat.

Principiul atribuirii guvernează delimitarea competenţelor în Uniunea

Europeană. Principiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul
internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale.
Principiul competenţei de atribuire a fost stabilit, la început, prin Tratatul de
constituire al Comunităţii Economice Europeane (TCEE), confirmat ulterior prin
Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (TCE) , după care a fost translatat prin
Tratatul de la Lisabona în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).

Definirea şi reglementarea principiului

,,În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele

competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate . Prin urmare, statele prin voinţa lor transferă
competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor. În continuare acelaşi articol
prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine
statelor membre” .Din aceasta ultimă dispoziţie rezultă un alt principiu, potrivit căruia
competenţa care nu este atribuită Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi o
competenţă reziduală.

Clasificarea competenţelor de atribuţie în Uniunea Europeană Competenţele

de atribuţie se împart după mai multe criterii.

1. Potrivit TFUE şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,

după întinderea şi natura competenţelor atribuite Comunităţilor/Uniunii , care sunt
fără precedent în dreptul internaţional public, competenţele de atribuţie se împart în:

a) competenţe de control şi competenţe de acţiune;

b) competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern, statal.

 2. În funcţie de raporturile ce se stabilesc între competenţa naţională a statelor
membre şi cea a Uniunii (ale instituţiilor), tratatele atribuie:

a) o competenţă exclusivă Uniunii;

b) o competenţă partajată cu statele membre.

3. După tehnica de atribuire a competenţelor, în doctrină s-a conturat

următoarea clasificare a competenţelor de atribuţie:

a) competenţe exprese (explicite);

b) competenţe subsidiare (complementare);

c) competenţe implicite (de prelungire) .

Competenţele de control rezultă din faptul că, de fiecare dată când tratatele
creează obligaţii în sarcina statelor membre, ele acordă simultan instituţiilor Uniunii,
în principal, Comisiei, competenţa generală de a controla executarea lor.

Competenţele de acţiune.

În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute de tratate, Uniunea este

competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii
statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii.
Uniunea dispune de competenţa: 

 de a desfăşura acţiuni, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului,

în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca
exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor
membre de a-şi exercita propria competenţă;
 de a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, în domeniile
cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, fără ca exercitarea acestei
competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-şi
exercita propria competenţă; 
 de a desfăşura acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii
statelor membre.

Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni privesc următoarele domenii:

a. protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;

 b. industria;

c. cultura;

d. turismul;

e. educaţia;

f. protecţia civilă;

g. cooperarea administrativă.

Competenţa exclusivă a Uniunii şi competenţa partajată cu statele

membre

Alături de acestea tratatele reglementează şi o competenţă pe care o

considerăm ca fiind exclusivă a statelor membre (sau rezervată). Tratatele
prevăd că aceasta nu intră nici în competenţa exclusivă a Uniunii şi nici în
competenţa Uniunii partajată cu statele membre.

Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:

a. uniunea vamală;

b. stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;

c. politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;

d. conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind

pescuitul;

e. politica comercială comună;

f. încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este

prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să-
şi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere
normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora. Competenţa
partajată cu statele membre se exercită într-un domeniu determinat, în care Uniunea şi
statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic.
 Competenţe exprese (explicite), subsidiare (complementare) şi implicite
(de prelungire)

Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuie

prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite de acestea. De asemenea,
instituţiile Uniunii nu dispun decât de competenţele care le-au fost conferite, adică
acţiunile lor pot şi trebuie să se manifeste într-un anumit număr de domenii, limitativ
determinate prin tratat. Principiul atribuirii de competenţe se regăseşte la nivelul
competenţei funcţionale a fiecărei instituţii, care vizează promovarea valorilor
Uniunii, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi
ale statelor membre .

Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor

sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale
statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității
politicilor și a acțiunilor sale.

Instituțiile Uniunii sunt:

 Parlamentul European;

 Consiliul European;

 Consiliul UE;

 Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);

 Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

 Banca Centrală Europeană;

 Curtea de Conturi.

Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin

tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea.
Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.

Dispozițiile referitoare la Banca Centrală Europeană și la Curtea de Conturi,

precum și dispozițiile detaliate referitoare la celelalte instituții figurează în Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.
 Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic
și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

 Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în

toate țările UE; garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului
european.
 Membri:
 Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11
avocați generali
 Tribunalul: câte 2 judecători din fiecare țară a UE
 Înființare: 1952
 Sediu: Luxemburg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE

pentru a se asigura că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și
soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene.

În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice,

întreprinderi sau organizații care doresc să introducă o acțiune împotriva unei
instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat drepturile.

Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele
mai frecvente tipuri de cauze sunt:

 interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor

UE sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar
există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă
o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act
legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism
poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională
este compatibilă cu dreptul UE.
 respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau
proceduri de infringement) - este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui
guvern național care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană.
Aceste acțiuni pot fi inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în
care țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a remedia situația
imediat. În caz contrar, se poate introduce o a doua acțiune împotriva ei, care poate
conduce la aplicarea unei amenzi.
 anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat
membru, Consiliul UE, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul
European consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale
sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le
privește în mod direct.
 garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a
acționa) - Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii
în anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte
instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot
înainta o plângere Curții.
 sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau
întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din
partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva
lor prin intermediul Curții.

Componență
CJUE este formată din 2 instanțe:

 Curtea de Justiție - se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de

instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
 Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane
fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această
instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat,
comerțul, agricultura și mărcile comerciale.
 Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord,
pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei
instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene și cetățenii

O persoană fizică sau o întreprindere care consideră că a avut de suferit de pe
urma acțiunii sau a lipsei de acțiune din partea unei instituții UE sau a angajaților
acesteia se poate adresa Curții în două moduri:

 indirect, prin intermediul instanțelor naționale (care pot decide să înainteze

cazul Curții de Justiție)
 direct, sesizând Tribunalul - dacă reclamantul a fost afectat direct și personal
de o decizie luată de o instituție a UE.

Bibliografie

1. Bercea, Raluca, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

2. Berentz, René, „The Internal Market Unlimited: Some Observations on the Legal
Basis of Community Legislations”, Common market Law Review, 1992, p. 85.

3. Isaac, Guy; Blanquet, Marc, Droit communautaire general, 8 ed. Dalloz, Paris,
2001.

4. Lesguillons, H., Lextinsion des compétences de la CEE par l’article 235, AFDI,
1974.

5. Manin, P., À propos de l’accord instituant l’OMC et de l’accord sur les marchés
publics: la question de l’invocabilité des accords internationaux conclus par la
Communautés européenne, RTDE, 1997

6.https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/court-justice_ro