COLEGIUL NAŢIONAL ,,ZINCA GOLESCU”

PITEŞTI

C
hes
tiu
Profesor îndrumător: Elev:
Brebeanu Viorica Raicea Flavius Marian

2014
1
 Cuprins
1. Contextul general.................................................3
2. Epoca napoleoniană.............................................4
3. Revoluția Sârbă.....................................................5
4. Independența Greciei............................................5
5. Muhammad Ali.......................................................6
6. Revoluțiile de la 1848............................................7
7. Marea Criză Răsăriteană.......................................7
8. Chestiunea Orientală și Țările Române...............9
9. Războaiele ruso-austro-turce pe teritoriul Țărilor
Române și consecințele lor..........................................9
10. “Criza Orientală” şi Independenţa României......10

2
 Chestiunea Orientală
Chestiunea Orientală este o perioadă în istoria Europei caracterizată prin încercările
de rezolvare a problemelor diplomatice și politice generate de decăderea Imperiului Otoman.
Expresia nu este aplicată unei probleme anume, dar include o varietate de chestiuni apărute
între secolele al XVIII-lea și al
XX-lea, în special cele care au
generat instabilitate în
regiunile europene aflate sub
dominația turcilor.
„Chestiunea Orientală”
are ca dată de declanșare
anul 1774, când Imperiul
Otoman a fost înfrânt la
sfârșitul războiului început în
1768. În acel moment,
disoluția Imperiului Otoman
părea o certitudine, iar puterile
europene au declanșat o luptă
pentru putere pentru a-și
proteja interesele militare,
strategice și comerciale din
regiune. Imperiul Rus era
primul interesat în acapararea
cât mai multor teritorii al căror
control ar fi fost pierdut de
turci. Pe de altă parte, Austro-Ungaria și Regatul Unit erau interesate în păstrarea puterii
otomanilor, pentru apărarea intereselor lor în regiune. „Chestiunea Orientală” a încetat să
mai existe la sfârșitul primei conflagrații mondiale, care a avut printre altele ca efect
dezmembrarea Imperiului Otoman.

1. Contextul general
Chestiunea Orientală a apărut odată ce puterea Imperiului Otoman a intrat în declin
după 1683, când forțele sale au fost înfrânte în bătălia de la Viena de către forțele aliate
austriece și polono-lituaniene conduse de Ioan Sobieski. Prin tratatul de la Karlowitz semnat
în 1699, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze o serie de posesiuni europene, printre
care și Ungaria. Expansiunea otomană spre vestul Europei a încetat, iar turcii au încetat să
mai fie o amenințare pentru Austria, care a devenit în schimb puterea dominantă în sud-estul
Europei.
Chestiunea Orientală a devenit cu adevărat evidentă doar în timpul războaielor ruso-
turce din secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 – 1774 s-a încheiat cu
semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Acest tratat a permis țarului să devină „protector”
al creștinilor ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul
de putere navală la Marea Neagră. Un nou conflict ruso-turc a izbucnit în 1787. Împărăteasa
Ecaterina a II-a semnat o alianță cu împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au căzut de acord asupra
împărțirii Imperiului Otoman, alarmând prin această alianță o serie de puteri europene –

3
Regatul Unit, Franța și Prusia. Austria a fost forțată să se retragă din război în 1791. Tratatul
de la Iași din 1792 a dus la creșterea dominației ruse în zona Mării Negre.
Poziția marilor puteri europene față de Imperiul Otoman a devenit clară la începutul
secolului al XIX-lea. Rusia era cea mai interesată în Chestiunea Orientală. Imperiul Rus
dorea să dețină controlul în Marea Neagră și să obțină accesul la Marea Mediterană (în
principal prin ocuparea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele). Rusia dorea
cu ardoare să își asigure drepturi de navigație liberă în regiune pentru vasele comerciale și
militare, negând însă aceste drepturi altor puteri europene. Rusia se arăta interesată și de
apărarea intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, dat fiind faptul că era cea mai
mare putere ortodoxă. Faptul că cea mai importantă patriarhie ortodoxă, cea a
Constantinopolului era sub stăpânirea otomană, oferea rușilor un motiv în plus pentru
acțiunile lor militare și politice împotriva otomanilor.
Austria era puterea care se opunea cel mai puternic intereselor rușilor în Imperiul
Otoman. În ciuda faptului că habsburgii fuseseră cei mai mari inamici ai otomanilor în trecut,
Austria considera că amenințarea turcilor la Dunăre era mai puțin importantă decât cea a
rușilor. Austria se temea de asemenea că dezintegrarea Imperiului Otoman ar fi dus la
crearea mai multor state naționale, ceea ce ar fi dus la creșterea naționalismului în rândul
etniilor din imperiu. Din toate aceste motive, Austria și-a făcut un țel principal din menținerea
unității Imperiului Otoman.
Pe de altă parte, Regatul Unit considera că limitarea puterii Imperiului Rus este vitală
pentru asigurarea securității posesiunilor coloniale din India. De asemenea, britanicii
considerau că în cazul în care Rusia ar deține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și
Dardanele, aceasta ar putea afecta dominația Londrei în estul Mediteranei și ar pune în
pericol importanta rută navală prin Canalul Suez. Regatul Unit considera de asemenea că
echilibrul puterilor ar fi fost grav afectat în cazul prăbușirii Imperiului Otoman.

2. Epoca napoleoniană
Atenția puterilor europene a fost îndreptată spre contracararea acțiunilor lui Napoleon
Bonaparte la începutul secolului al XIX-lea. Napoleon a semnat în 1807 Tratatul de la Tilsit
cu Rusia, prin care urmărea să-și asigure dominația în vestul Europei. Această alianță urma
să-i asigure lui Napoleon sprijinul Rusiei în războiul cu Regatul Unit. În schimb, Rusia avea
permisiunea să ocupe Moldova și Muntenia. În cazul în care sultanul s-ar fi opus ocupării
acestor teritorii, Franța și Rusia urmau să îi atace pe otomani, iar posesiunile turcilor din
Europa urmau să fie împărțite între cei doi aliați. Acest aranjament era o amenințare nu doar
la adresa Imperiului Otoman, ci și la adresa Regatului Unit, Austriei și Prusiei, care erau
aproape lipsite de capacitatea de reacție împotriva unei alianțe atât de puternice. Austriecii
erau poate cei mai afectați de un posibil atac franco-rus împotriva turcilor, care ar fi dus la
distrugerea Imperiului Otoman și de aceea au încercat să prevină o asemenea amenințare
cu ajutorul manevrelor diplomatice. În cazul eșecului măsurilor diplomatice, Klemens Wenzel
von Metternich a hotărât să sprijine împărțirea Imperiului Otoman, o soluție care dezavantaja
Austria, dar era mai puțin defavorabilă decât cucerirea sud-estului european de către
Imperiul Rus.
Plănuitul atac împotriva Imperiului Otoman nu a mai avut loc, alianța semnată la Tilsit
a fost anulată practic de invadarea Rusiei de către Napoleon în 1812. După înfrângerea lui
Napoleon de alianța marilor puteri în 1815, reprezentanții învingătorilor au negociat un nou
aranjament european la Congresul de la Viena. În timpul acestor negocieri nu s-a reușit să
se ia niciun fel de decizie în legătură cu soarta Imperiului Otoman. Neabordarea acestei
probleme, ca și neinvitarea otomanilor să participe la Sfânta Alianță a fost interpretat de
observatori ca o indicație a faptului că puterile europene considerau Chestiunea Orientală

4
drept un subiect de politică internă a Rusiei, care nu putea să intereseze pe niciunul dintre
aliați.
3. Revoluția Sârbă
Revoluția Sârbă sau Serbia Revoluționară este un termen folosit pentru prima oară
de istoricul german Leopold von Ranke în cartea Die Serbische Revolution (1829) [1] prin
care se referă la revoluția națională și socială din 1804 – 1815, în timpul căreia sârbii au
reușit să se emancipeze de sub dominația otomană și să fondeze un stat național suveran.
După 1815, a urmat o perioadă de negocieri intense între sârbi și otomani, care a culminat
cu fondarea Serbiei moderne [2]. Dacă prima fază a revoluției (1804-1815) a fost în fapt un
război de independență, cea de-a doua fază (1815-1833) a dus la recunoașterea oficială a
suveranității Serbiei de către Înalta Poartă[3]. În perioada de timp menționată mai sus,
istoricii au identificat mai multe faze: Prima Revoltă Sârbă (1804-1813) condusă de
Karađorđe Petrović; Revolta lui Hadži Prodanova (1814);A doua Revoltă Sârbă (1815)
condusă de Miloš Obrenović și recunoașterea oficială a statului sârb de către Înalta Poartă
(1815–1833). Proclamația[4] din 1809 a lui Karađorđe Petrović făcută publică la Belgrad
reprezintă cel mai important moment al revoluției. Acest document chema sârbii la unitate,
sublinia importanța principiilor libertății religioase, respectării istoriei naționale și a statului de
drept, principii pe care Imperiul Otoman nu putuse, sau nu dorise să le respecte, datorită
caracterului musulman nonsecular[4]. Proclamația mai cerea sârbilor să înceteze să mai
plătească taxe otomanilor, deoarece acestea erau în principal funcție de afilierea religioasă a
contribuabililor.
Rezultatul final al răscoalelor sârbilor a fost câștigarea suveranității.A fost fondat
Principatul Serbiei, cu propriul parlament, guvern, cu propria constituție și casă regală[5]. Din
punct de vedere social, revoluția a introdus valorile societății burgheze [6]. Din acest motiv,
unii istorici consideră Revoluția Sârbă drept cea mai estică revoltă burgheză[7], care a
culminat cu abolirea feudalismului în 1806 – la doar 15 ani de la Revoluția Franceză [8].
Printre realizările importante ale acestei revoluții s-au numărat prima constituție și fondarea
Universității din Belgrad (1808)[9]. Serbia a fost recunoscută în 1833 ca stat tributar Porții,
condus de o monarhie ereditară. Independența Serbiei a fost recunoscută internațional de
jure în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

4. Independența Greciei
Chestiunea Orientală a revenit în prim-planul politicii europene în momentul în care
Grecia și-a proclamat independența în 1821. Cu acest prilej a fost folosită pentru prima oară
expresia „Chestiunea Orientală”. Încă de la înfrângerea lui Napoleon în 1815, au existat
zvonuri cu privire la planurile rușilor cu privire la invadarea Imperiului Otoman, iar rebeliunea
grecilor părea prilejul potrivit pentru o asemenea acțiune. Miniștrii de externe britanic, Robert
Stewart, și austriac, Metternich, l-au sfătuit pe împăratul rus Alexandru I să nu intre în război.
Ei au pledat pentru păstrarea conceptului „concertului european” (colaborarea extinsă în
Europa existentă din timpul războaielor împotriva lui Napoleon). Alexandru I era la rândul lui
un susținător al cooperării pașnice în Europa, el fiind cel care inițiase Sfânta Alianță, care
avea ca deziderat tocmai păstrarea păcii pe continent. De aceea, împăratul Rusiei a amânat
să ia o decizie și până la urmă nu i-a mai ajutat pe greci.
Alexandru I a murit în 1825, fiind urmat pe tronul Rusiei de Nicolae I. El a adoptat o
poziție mai activă în politica externă și a decis că nu va mai tolera noi negocieri și conferințe,
alegând în schimb să intervină în Grecia. Regatul Unit s-a văzut nevoit să se implice la
scurtă vreme în conflict, fiind interesat să-și apere interesele într-un nou stat elen, pe care nu
îl dorea în sfera de influență a Imperiului Rus. Spiritul romantismului care domina viața

5
culturală în Europa Occidentală a asigurat de asemenea un sprijin important pentru ideea
unei Grecii independente. Franța s-a declarat de partea elenilor, dar Austria, încă îngrijorată
de expansiunea politică și teritorială a Rusiei, s-a plasat de partea otomanilor.
Sultanul Mahmud al II-lea s-a declarat scandalizat de-a dreptul scandalizat de
intervenția Marilor Puteri și a proclamat Rusia ca inamic al islamului. Ca urmare, sultanul a
închis Dardanelele pentru ruși și a denunțat Convenția de la Akkerman. Imperiul Rus a
răspuns în 1828 declarând război otomanilor. Austria a încercat în zadar să formeze o
alianță anti-rusă, dar toate tentativele sale au fost sortite eșecului. În timpul acestui nou
război, rușii au câștigat relativ rapid un important avantaj asupra otomanilor. Cu toate
acestea, rușii au devenit rapid conștienți că nu pot continua războiul prin care urmăreau
distrugerea Imperiului Otoman, deoarece Austria amenința să se implice în lupte de partea
turcilor, iar Regatul Unit începea să aibă o atitudine tot mai ostilă continuării conflictului. În
acest moment, regele Franței, Carol al X-lea, a propus o împărțire a Imperiului Otoman între
Austria, Rusia și alte părți interesate, dar această schemă a fost prezentată prea târziu
pentru a mai produce vreun rezultat.
Din toate aceste motive, Rusia nu a reușit nici să obțină Imperiul Otoman, nici să-și
înfrângă în mod hotărâtor inamicul. În schimb, rușii au ales calea transformării treptate a
Imperiului Otoman într-o semicolonie. În 1829, rușii au semnat cu turcii Tratatul de la
Adrianopol. Prin acest tratat, Imperiul Rus primea o serie de avantaje: noi teritorii cu ieșire la
Marea Neagră, dreptul de liber tranzit al vaselor comerciale ruse prin Dardanele și noi
privilegii comerciale în Imperiul Otoman. Războiul de Independență al Greciei s-a încheiat la
scurtă vreme după aceasta, elenilor fiindu-le recunoscută independența prin semnarea
tratatului de la Constantinopol din 1832.

5. Muhammad Ali
Chiar în perioada în care Războiul pentru Independența
Greciei se apropia de sfârșit, a izbucnit un conflict între
sultan și vasalul său, viceregele Egiptului, Muhammad
Ali. Egiptenii își dezvoltaseră o armată modernă, care
părea capabilă să pună în dificultate forțele armate
otomane. Împăratul Rusiei, urmând politica subordonare
a sultanului, i-a propus acestuia din urmă să semneze o
alianță. Cei doi monarhi au negociat în 1833 Tratatul de
la Hünkâr İskelesi, prin care Rusia a reușit subordonarea
otomanilor intereselor țariste. Imperiul Rus și-a asumat
răspunderea protejării Imperiului Otoman împotriva
atacurilor externe. În schimb, sultanul a fost de acord să
închidă strâmtorile Bosfor și Dardanele pentru navele
militare ori de câte ori Rusia era în stare de război.
Această prevedere a tratatului a dat naștere unei noi
probleme internaționale cunoscute drept „Chestiunea
Strâmtorilor”. Tratatul prevedea interzicerea accesului
tuturor vaselor militare, dar cei mai mulți lideri europeni
au înțeles greșit că înțelegerea ar fi permis libera mișcare a marinei ruse. Cei mai vehemenți
s-au dovedit a fi Regatul Unit și Franța, care se temeau de continua creștere a influenței ruse
în regiune. Cele două puteri europene aveau însă puncte de vedere diferite cu privire la
rezolvarea situației. Britanicii îl susțineau pe sultan, dar francezii erau de părere că
Muhammad Ali ar fi fost mai competent în poziția de conducător al întregului Imperiu
Otoman. Intervenția rușilor i-a permis sultanului să negocieze pacea în 1833, dar

6
Muhammad Ali a redeschis conflictul în 1839. În același an avea să moară sultanul Mahmud
al II-lea, lăsându-l pe tron pe fiul său, Abdul-Medjid.
Starea imperiului era critică în momentul în care pe tron s-a urcat noul sultan. Armata
otomană fusese înfrântă categoric de cea egipteană. Întreaga flotă otomană a fost luată în
stăpânire de forțele lui Muhammad Ali. Regatul Unit și Rusia au intervenit în acest moment
pentru împiedicare colapsului Imperiului Otoman, dar Franța a continuat să îl sprijine pe
Muhammad Ali. Marile puteri au ajuns în 1840 la un compromis: Muhammad Ali a depus
jurământul de supunere, iar sultanul i-a recunoscut acestuia controlul ereditar asupra
Egiptului.
Singura problemă nerezolvată a acestei perioade a fost Chestiunea Strâmtorilor. În
1841, Rusia a fost de acord cu abrogarea tratatului de la Hünkâr İskelesi și a acceptat
prevederile Convenția de la Londra cu privire la Strâmtori. Marile Puteri – Imperiul Rus,
Regatul Unit, Franța, Austria și Prusia – au căzut de acord cu privire la reinstaurarea vechii
legi otomane, care prevedea închiderea Strâmtorilor pentru toate navele de luptă în caz dă
război, cu excepția celor ale sultanului și aliaților lui. După semnarea Convenției Strâmtorilor,
împăratul Nicolae I a renunța la ideea subordonării sultanului și a reluat lupta pentru
împărțirea teritoriilor otomane din Europa. După încheierea rebeliunii egiptene începute în
1831, slăbitul Imperiu Otoman nu a mai fost dependent în totalitate de Rusia. Imperiul
Otoman nu era un stat pe de-a întregul independent, fiind nevoit să se bazeze pe
intervențiile marilor puteri pentru supraviețuire. Otomanii au încercat să revitalizeze imperiul
prin reforme interne, dar declinul nu a putut fi oprit. De pe la jumătatea secolului al XIX-lea,
Imperiul Otoman a devenit „Bolnavul Europei”, iar disoluția sa a început să pară inevitabilă.

6. Revoluțiile de la 1848
Chestiunea Orientală a trecut pe planul al doilea al politicii timp de un deceniu, până
la izbucnirea Revoluțiilor de la 1848. Rusia ar fi putut profita de faptul că Austria și Franța
erau bulversate de valul revoluționar european și să atace Imperiul Otoman, dar a ales să nu
îi atace pe turci. În schimb, țarul Nicole a hotărât să-și trimită trupele să înăbușe revoluția din
Austria, presupunând că bunăvoința dovedită față de Casa de Habsburg o va face pe
aceasta să fie recunoscătoare și să nu se mai opună ocupării de către Rusia a posesiunilor
europene ale otomanilor.
După înăbușirea revoluției din Austria, un atac austro-rus împotriva Imperiului
Otoman părea iminent. Împărații austriac și rus au cerut sultanului să extrădeze rebelii
austrieci care obținuseră azil în Imperiul Otoman, dar au fost refuzați. Austria și Rusia și-a
retras ambasadorii în semn de protest și au amenințat cu declanșarea războiului. Aproape
imediat, Regatul Unit și Franța și-au trimis vasele de război în sprijinul otomanilor. Împărații
austriac și rus și-au dat seama că miza refugiaților politici era prea mică în comparație cu
primejdia unui război între marile puteri și și-au retras cererile de extrădare a revoluționarilor.

7. Marea Criză Răsăriteană

În 1875, teritoriul Herțegovinei s-a răsculat împotriva suvernaului ottoman, în ceea ce
este cunoscut ca Răscoala din Herțegovina, care a condus mai apoi la o insurecții în Bosnia
și Bulgaria. Marile Puteri au considerat că intervenția lor este nu este necesară, deoarece nu
ar fi făcut decât să declanșeze un război sângeros în Balcani. Germania și Austria erau
membre ale Liga celor Trei Împărați (alături de Rusia). Atitudinea acestora față de
Chestiunea Orientală a fost sintetizată în „Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul
austro-ungar Julius Andrassy). Acest document chema la evitarea unui conflict generalizat în
sud-estul Europei și îl sugera sultanului să instituie o serie de reforme, printre care și

7
garantarea libertății religioase a creștinilor. Pentru punerea în practică a reformelor ar fi
trebuit să fie instituită o comisie mixtă musulmano-creștină. Nota, care se bucura de
susținerea britanicilor și francezilor, a fost transmisă sultanului, care și-a dat acordul pe 31
ianuarie 1876 pentru punerea ei în practică. Lideri din Herțegovina au respins însă
propunerile, amintind că sultanul mai făcuse propuneri pentru instituirea de reforme, dar nu
reușise să le pună în practică.
Reprezentanții celor trai împărați ai Ligii s-au întâlnit la Berlin, unde au aprobat așa-
numitul Memorandum de la Berlin. Pentru ca să-i convingă pe conducătorii din Herțegovina
că sultanul avea să-și respecte promisiunile de această dată, Memorandumul propunea
formarea unei comisii internaționale care să supravegheze aplicarea reformelor în provinciile
răsculate. Mai înainte ca Memorandumul să fie aprobat de Înalta Poartă, Imperiul Otoman a
fost zguduit de luptele interne, care au dus la detronarea sultanului Abdul-Aziz. Cel care i-a
urmat la conducerea imperiului, Murad al V-lea, a fost detronat la rândul lui trei luni mai
târziu, datorită problemelor de sănătate. Pe tronul imperiului s-a urcat Abdul Hamid al II-lea.
În toată această perioadă, starea imperiului s-a deteriorat tot mai mult: trezoreria nu mai
avea bani și, în afară de Bosnia și Herțegovina, se revoltau și Muntenegru, Bulgaria și Serbia
(așa-numita Revoltă din Aprilie). Otomanii au reușit să zdrobească insurgenții în august
1876. Acest fapt nu a convenit Rusiei, care nu renunțase la planurile de ocupare a unor
teritorii otomane din sud-estul Europei.
Chiar în timpul luptelor pentru înăbușirea rebeliunilor, zvonurile despre atrocitățile
înfăptuite de otomani împotriva populației civile au șocat opinia publică europeană. Astfel de
vești erau un motiv suficient pentru Imperiul Rus ca să se implice în conflict de partea
rebelilor. O nouă tentativă de pace a fost făcută de delegații Marilor Puteri (în rândurile
cărora fusese admisă și Italia), care s-au întâlnit în cadrul Conferinței de la Constantinopol
din 1876. Sultanul a refuzat însă să-și compromită independența prin acceptarea
supravegherii internaționale a aplicării reformelor în Bosnia și Herțegovina. În 1877, Marile
Puteri au mai făcut o încercare să negocieze cu Imperiul Otoman, dar propunerile lor au fost
respinse din nou.
Rusia a declarat război Imperiului Otoman pe 24 aprilie 1877. Diplomatul Alexadr
Gorciakov a reușit să obțină neutralitatea Austriei în conflict prin semnarea unei înțelegeri
prin care rușii primeau în caz de victorie în război mână liberă în Basarabia și Caucaz,
austriecii își asigurau în schimb dreptul să ocupe Bosnia și Herțegovina, iar cele două puteri
promiteau creștinilor din Balcani o mai mare libertate și independență limitată. Deși Regatul
Unit continua să se teamă de creșterea influenței rușilor în Asia de sud, nu s-a implicat în
conflict. Totuși, atunci când Rusia a amenințat siguranța Constantinopolului, premierul
britanic Benjamin Disraeli a cerut Austriei și Germaniei să se alăture britanicilor într-o alianță
împotriva rușilor. Aceste manevre diplomatice i-a obligat pe ruși să semneze păcii de la San
Stefano. Acest tratat de pace impunea condiții grele Imperiului Otoman: recunoașterea
independenței României, Serbiei și Muntenegrului și a autonomiei Bulgariei, instituirea de
reforme în Bosnia și Herțegovina și cedarea în favoarea rușilor a Dobrogei și a unei părți a
Armeniei. Influența Rusie creștea considerabil în sud-estul Europei prin semnarea acestui
tratat de pace. Pentru a limita influența țaristă în regiune, Marile Puteri (în special Regatul
Unit) au insistat ca acest tratat să fie revizuit. Congresul de la Berlin a redus în mod
semnificativ avantajele obținute de Rusia la sfârșitul războiului.
Tratatul de la Berlin a modificat granițele noilor state independente în favoarea
Imperiului Otoman. În plus, Bulgaria a fost împărțită în două state separate, deoarece un stat
unit bulgar ar fi asigurat o dominație evidentă a Rusiei în regiune. Prin acest tratat, Bosnia și
Herțegovina, deși rămâneau oficial în cadrul Imperiului Otoman, treceau de facto sub
controlul Austriei. Insula Cipru a fost cedată de otomani Regatului Unit prin semnarea unei
înțelegeri secrete. Manevrele făcute de premierul Disraeli i-au adus acestuia admirația lui
Otto von Bismarck, care avea să spună despre el: „Bătrânul evreu, ce bărbat”.

8
 8. Chestiunea Orientală și Țările Române
■ Transilvania ocupată de habsburgi a încetat să mai reprezinte un principat autonom.
■ Moldova şi Ţara Românească au fost reprezentate pe arena internaţională, dar cu
autoritatea mult ştirbită (de prezenţa regimului fanariot) ;
■ înfrângerile militare suferite de turci şi răscoalele interne au provocat decăderea Imperiului
Otoman;
■ Rusia şi Austria, noi pretendenţi la „moştenirea otomană”, desfăşoară acţiuni cu caracter
expansionist, în special pe seama spaţiului românesc;
■ între 1711-1821 ţările române acceptă desfăşurarea a şase războaie, să întreţină unităţile
militare beligerante, să presteze obligaţii în bani, produse şi să sufere jafuri şi distrugeri. Din
1769 şi până la jumătatea secolului următor, doar ocupaţia rusă în Moldova şi Ţara
Românească a costat circa 200 milioane lei aur.

9. Războaiele ruso-austro-turce pe teritoriul Țărilor

Române și consecințele lor
În secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea pe teritoriul ţărilor române s-au
desfăşurat şase războaie între Rusia, Austria şi Poartă: 1710-1711; 1716-1718; 1736-1739;
1768-1774; 1787-1791 (1792), 1806-1812.
■ între 1716-1718 Poarta a luptat cu Austria şi Veneţia pentru a anula pacea de la Carlowitz:
■ în Ţara Românească domnea Nicolae Mavrocordat (1715-1716) şi în Moldova, Mihai
Racoviţă (1715-1726);
■ Nicolae Mavrocordat, în conflict cu boierimea filohabsburgică, este prins de austrieci şi
închis la Sibiu şi înlocuit cu fratele său Ioan Mavrocordat (1716-1719);
■ în Moldova, Mihai Racoviţă a reuşit cu ajutorul tătarilor să zdrobească gruparea
filohabsburgică;
■ prin pacea de la Passarowitz (Pojarevaţ), turcii cedează habsburgilor Banatul şi Oltenia,
nordul Serbiei şi al Bosniei;
■ în 1736 împăratul Carol al VI-lea încurajat de acordul între Rusia şi Austria din 1726 şi de
războiul purtat de turci cu perşii, începe un nou război cu Poarta;
■ trupele ruse conduse de generalul Münich au cucerit Azovul, Oceakovul, Hotinul şi au
ocupat Moldova; domnul Grigore al II-lea Ghica (1735-1739 şi 1739-1741) a fugit din Iaşi:
■ prin pacea de la Belgrad, din 1739, Rusia primeşte Azovul, Imperiul Otoman primeşte
Serbia, Oltenia revine Ţării Româneşti;
■ în 1758 a avut loc prima incursiune tătărească în ţările române;
■ în 1768 Poarta declară război Rusiei:
• forţele ruseşti ocupă Moldova şi Ţara Românească înlăturând domnii fanarioţi;
• succesele ruseşti de la Bucureşti (1769), Cahul şi Largu (1770) determină
efervescenţă în rândurile partidei naţionale. În 1772 la congresul de la Focşani au înmânat
un memoriu invocând capitulaţiile prin care cer proclamarea independenţei sub protecţia
puterilor creştine:
• turcii vor cere pace. Prin pacea de la Kuciuk-Kainardji (1774) Rusia şi-a inaugurat
protectoratul asupra ţărilor române. Habsburgii ocupă zona de nord a Moldovei (Bucovina);

9
■ Ecaterina a II-a (1762-1796) a schiţat un proiect de împărţire a Imperiului Otoman în care a
atras şi pe habsburgi în 1782. Sub denumirea de „Proiectul grecesc” Austria şi Rusia urmau
să-şi împartă teritoriul otoman. În partea europeană trebuia să se refacă Imperiul Bizantin.
Ţările române formau un stal tampon sub numele de „Regatul Daciei” condus de un principe
creştin:
■ războiul ruso-austro-turc din 1787-1791 (1792) a izbucnit în urma încercării de a pune în
aplicare „planul grecesc”;
■ turcii au fost înfrânţi la Focşani şi lângă Râmnic (1789), la capul Caliacra (1790) şi au
pierdut Hotinul şi Oceakovul;
■ în Ţara Românească, austriecii au întâmpinat rezistenţa domnului Nicolae Mavrogheni
(1786-1790); cu greu a reuşit prinţul de Coburg să ocupe Bucureştiul;
■ habsburgii, presaţi de izbucnirea Revoluţiei franceze, au semnat pacea de la Şiştov în
1791;
■ în 1792 prin pacea de la Iaşi cu Rusia, Turcia a cedat Oceakovul şi teritoriul dintre Bug şi
Nistru. Rusia ajunge vecina ţărilor române;
■ un nou conflict între Rusia şi Turcia s-a desfăşurat între 1806-1812, sub pretextul înlocuirii
abuzive a domnilor români de către turci; armatele ţarului Alexandru I (1801-1825) au ocupat
ţările române;
■ prin pacea de la Bucureşti 16/24 mai 1812 Rusia a mai cotropit încă un teritoriu românesc,
Basarabia, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru.

10. “Criza Orientală” şi Independenţa României

Independenţa a reprezentat un deziderat permanent pentru români, fapt confirmat în
prima jumătate a secolului al XIX-lea de revoluţia de la 1848-1849. Într-unul din programele
neoficiale ale revoluţiei, Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, unirea Moldovei cu Ţara
Românească se dorea să fie realizată sub forma unui singur stat neatârnat românesc,
independent.
Statutul de independenţă (ruperea legăturilor juridice cu Imperiul Otoman şi
dobândirea tuturor elementelor propriei suveranităţi), l-a preocupat pe Carol I încă de la
începutul domniei sale. Astfel, în 1873, domnitorul a ridicat deschis problema independenţei
în Consiliul de miniştri (guvern), pentru ca în 1876, Carol I să afirme că „Problema orientală“
(criza economică, social-politică din Imperiul Otoman, care a evoluat şi s-a accentuat în
secolul al XVIII-lea) nu-şi va găsi rezolvarea decât odată cu destrămarea Imperiului Otoman.
Năzuinţa de independenţă a domnitorului era în concordanţă cu cea a clasei politice.
Elita politică avea păreri diferite asupra căilor şi a metodelor prin care România îşi putea
dobândi statutul politico-juridic de stat independent. Majoritatea liberalilor, precum I.C.
Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Boerescu erau deschişi apropierii de Rusia şi acţiunii
directe împotriva otomanilor. Este ştiut faptul că Imperiul Ţarist era interesat să sprijine
mişcarea de eliberare naţională, deoarece urmărea destrămarea Imperiului Otoman şi
controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Reprezentanţii conservatorilor s-au opus tendinţei liberalilor şi au susţinut iniţial
menţinerea regimului de garanţie colectivă, inaugurat în 1856 la Congresul de Pace de la
Paris. Potrivit opiniei lor, pericolul nu venea dinspre Austro-Ungaria, ci dinspre Rusia, aşadar
obţinerea independenţei depindea de relaţiile diplomatice cu Germania şi Austro-Ungaria.
Căile teoretice de obţinere a independenţei vizau pe de o parte diplomaţia, iar pe de altă
parte acţiunea militară.
Demersuri pentru obţinerea independenţei pe cale diplomatică s-au făcut în anul
1876, prin cele două note circulare. Cea dintâi notă circulară aparţine lui Lascăr Catargiu şi
aduce în centrul atenţiei poziţia de neutralitate a României faţă de evenimentele din Balcani.

10
România nu a renunţat niciodată la suveranitatea sa. Cea de-a doua notă, însoţită şi de un
detaliat memoriu explicativ, adresată de ministrul de exteme, Mihail Kogălniceanu, agenţilor
diplomatici români la 16 iunie 1876, cerea: recunoaşterea individualităţii statului român şi a
numelui de România, inviolabilitatea teritoriului românesc, fixarea hotarului pe talvegul
Dunării, recunoaşterea paşaportului român, încheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii
comerciale, poştale, telegrafice.
În primăvara anului 1876, “Problema orientală“ s-a agravat: are loc răscoala
bulgarilor, se declanşează revoluţia junilor turci şi apoi războiul sârbo-muntenegreano-
otoman.
În acest context, primul ministru I.C. Brătianu a trecut la acţiuni diplomatice care să
pregătească posibila participare a României la un conflict cu otomanii. În august 1876 va
avea loc o întrevedere a primului ministru cu împăratul Franz Joseph la Sibiu, iar în
septembrie acelaşi an s-a deplasat la Livadia (Crimeea) I.C. Brătianu, pentru a se întâlni cu
ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov. Negocierile nu au dus la încheierea unei
înţelegeri privind independenţa şi semnarea unei convenţii.
Înţelegerea de la Reichstadt dintre Rusia şi Austro-Ungari a din vara aceluiaşi an
reliefa atitudinea de neutralitate a Austro-Ungariei într-un viitor conflict anti-otoman.
La finele anului 1876 şi începutul anului 1877 a avut loc Conferinţa Marilor Puteri de
la Constantinopol, cu scopul de a determina Poarta să acorde unele libertăţi popoarelor
supuse. Replica Imperiului Otoman a constat în elaborarea Constituţiei, în cadrul căreia
România era desemnată „provincie privilegiată”. În aceste condiţii, Romania era obligată să
îşi proclame şi să îşi obţină independenţa şi în plan juridic, diplomatic, nu numai de facto.
Numai prin obţinerea independenţei Romania îşi putea permite să aibă o politică
externă proprie, să-şi defineacă şi să-şi dezvolte instituţiile proprii, specifice unui stat
european modern şi, mai ales, să instituie un sistem vamal protecţionist care să o ajute să îşi
dezvolte economia proprie, să participe la industrializarea specifică momentului.
Reluarea tratativelor româno-ruse la începutul anului 1877 au dus la semnarea la
Bucureşti a Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie. Potrivit convenţiei, se accepta trecerea
trupelor ruseşti pe teritoriul României spre Sud, în Peninsula Balcanică, pe un traseu stabilit
şi ocolind Bucureştiul; se recunoştea integritatea teritoriului românesc: toate cheltuielile
survenite din această trecere urmau să fie suportate de Rusia.
Două zile mai târziu a fost decretată mobilizarea generală. Trebuie reţinut faptul că,
prin conţinutul ei, convenţia nu atesta o cooperare militară româno-rusă. La 30 aprilie 1877,
Parlamentul adopta moţiunea prin care se constata starea de razboi între Romania şi
Imperiul Otoman. La interpelarea deputatului Nicolae Flava privind situaţia României, M.
Kogălniceanu proclama independenţa de stat a României (9 mai 1877). A urmat susţinerea
ei pe câmpul de luptă.
Dacă la început armata rusă a refuzat colaborarea cu armata română, după
înfrângerile de la Plevna (iulie 1877), Imperiul Ţarist cere cu insistenţă sprijinul acesteia.
Astfel, telegrama arhiducelui Nicolae adresată principelui Carol, la 19 iulie 1877, reliefează
necesitatea imediată de colaborare cu armata română. Deşi România a insistat să încheie o
convenţie militară de colaborare scrisă, acesta a fost respinsă. S-a acceptat doar constituirea
unui front românesc sub comanda lui Carol I.
România s-a angajat din plin în război şi a contribuit la victoria asupra Porţii. În noul
atac, din august, asupra Plevnei, a fost cucerită reduta Griviţa; la finele lui noiembrie Plevna
a capitulat: armata română a obţinut victorii şi la Rahova, Smârdan, Vidin, adeverind că îşi
câştiga independenţa prin forţe proprii.
În urma Congresului de pace de la Berlin (1878), România obţinea recunoaşterea
statutului de independenţă, redobândea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor; pierdea
judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail (încălcându-se prevederile convenţiei româno-ruse).

11
 În perioada 1878- 1880, independenţa României a fost recunoscută de Austro-
Ungaria, Imperiul Otoman, Serbia, Anglia, Franţa şi Germania.

12