Test nr.

1
1. Principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii
1.1. Expuneţi istoricul afirmării principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii în UE
Principiul subsidiarităţii a fost consacrat oficial în dreptul Uniunii Europene prin intermediul
Tratatului de la Maastricht, care l-a înscris la articolul 5 al doilea paragraf din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene. Cu toate acestea, elemente incipiente ale acestui principiu pot fi deja
identificate în articolul 5 din Tratatul CECO (1951), conform căruia Comunitatea „nu exercită o
acţiune directă asupra producţiei şi pieţei decât dacă circumstanţele impun acest lucru‖. Actul Unic
European din 1987 a introdus principiul subsidiarităţii în domeniul mediului (articolul 130 R din
Tratatul de instituire a CEE), dar fără a îl menţiona explicit. Tribunalul de Primă Instanţă al
Comunităţilor Europene a stabilit, în hotărârea sa din 21 februarie 1995 (Recueil, p. II-289, punctul
331), faptul că principiul subsidiarităţii nu constituia, înaintea intrării în vigoare a Tratatului privind
Uniunea Europeană, un principiu general de drept potrivit căruia trebuia verificată legalitatea actelor
comunitare. Tratatul de la Amsterdam a consacrat un protocol aplicării principiului subsidiarităţii şi
proporționalității (Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii)
Principiul proporţionalităţii îşi are originea în dreptul administrativ german de după primul Război
Mondial. La începuturile sale, esenţa principiului proporţionalităţii consta în capacitatea de a combina
principiul constituţional liberal cu apărarea drepturilor şi intereselor fundamentale ale statului prosper.
S-ar putea spune că acest principiu al proporţionalităţii a fost efectul implementării conceptului
constituţional din dreptul anglo-american în constituţiile Europei continentale[4].Acest concept juridic
şi-a început difuzia în dreptul european în 1956 când, pentru prima dată, a fost consacrat de Curtea
Europeană de Justiţie în cauza C-8/55 Federation Charbonniere de Belgique v High Authority.În
cauza C-11/70 International Handelsgesellschaft v Einfuhr-und Vorratsstelle Getreide, Avocatul
General a oferit prima formulare a principiului general al proporţionalităţii, astfel: „unei persoane nu
trebuie să i se limiteze libertatea de a acţiona dincolo de măsura necesară apărării interesului
public”.
Din 1970, principiul proporţionalităţii a început să fie invocat în mod constant de Curtea Europeană
de Justiţie, devenind astfel unul dintre principiile generale de drept european.
1.2. Analizaţi principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii
1. Semnificaţia şi finalitatea generală a principiului subsidiarităţii constau în atribuirea unui anumit
grad de independenţă unei autorităţi subordonate faţă de o autoritate superioară, în special
independenţa unei autorităţi locale faţă de puterea centrală. În consecinţă, se porneşte de la partajarea
competenţelor între diferitele niveluri de putere, principiu care constituie fundamentul instituţional al
statelor cu structură federală.
2. Aplicat în cadrul Comunităţii Europene, principiul subsidiarităţii constituie un criteriu de
reglementare a exercitării competenţelor partajate între Comunitate şi statele membre. Pe de o parte,
acesta exclude intervenţia Comunităţii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de
statele membre la nivel central, regional sau local. Pe de altă parte, acesta prevede intervenţia
Comunităţii dacă statele membre nu pot îndeplini obiectivele tratatelor în mod satisfăcător.
În temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Tratatul CE, intervenţia instituţiilor Uniunii în numele
principiului subsidiarităţii presupune îndeplinirea a trei condiţii:
a. domeniul vizat nu trebuie să ţină de competenţa exclusivă a Comunităţii;
b. obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre;
c. acţiunea poate fi îndeplinită mai bine, având în vedere dimensiunile şi efectele sale, prin intervenţia
Comunităţii.
Condiţii pentru aplicarea principiului:
 să existe competenţe partajate. Principiul subsidiarităţii se aplică numai în domeniile unde Uniunea
nu are competenţe exclusive în ceea ce priveşte adoptarea unor reglementări. În domeniile unde statele
membre şi Uniunea au competenţe partajate, ambele putând adopta reglementări, principiul
subsidiarităţii are meritul să ajute la determinarea situaţiilor în care reglementările trebuie adoptate la
nivel unional.
 obiectivul ce trebuie realizat nu poate fi atins într-o manieră satisfăcătoare prin acţiunile statelor
membre, datorită în special dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate;
 posibilitatea realizării obiectivului în mod satisfăcător la nivel unional.
Limitele aplicării principiului: În situaţia în care statul membru poate rezolva satisfăcător
problema, dar UE ar putea să rezolve şi mai bine problema, competenţa va rămâne la statul membru.
Dacă nici UE, nici statele membre nu pot rezolva satisfăcător problema, competenţa rămâne la statul
membru.
Obligaţiile pe care le implică principiul subsidiarităţii:
  pentru statele membre: acestea în virtutea obligaţiei lor de loialitate faţă de Uniune, trebuie să ia toate
măsurile generale sau speciale pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratate şi să se abţină de la orice
comportament ce ar duce la periclitarea atingerii acestor obiective;
 pentru organele comunitare: atunci când acestea acţionează în baza principiului subsidiarităţii,
trebuie să adopte măsuri cât mai simple şi să intervină doar atât, cât este necesar pentru atingerea
obiectivului comunitar (principiul proporţionalităţii).
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii (Tratatul de
la Amsterdam), vine cu precizări în vederea asigurării unei mai mari certitudini în privinţa
situaţiilor în care este necesară o intervenţie a Comunităţii, anume:
 atunci când chestiunea implică aspecte transnaţionale;
 nu există o rezolvare satisfăcătoare a problemei de către statele membre;
 lipsa acţiunii UE dăunează intereselor statelor membre sau în lipsa acţiunii UE exigenţele tratatelor
nu ar fi respectate;
 acţiunea din partea Uniunii are avantaje manifeste.
Scopul aplicării principiului:
 asigurarea trăiniciei cooperării supranaţionale;
 asigurarea unei libertăţii de acţiune a statelor membre.
Controlul respectării principiului subsidiarităţii:
 Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona exista doar posibilitatea controlului
ulterior (ulterior adoptării actului normativ), control care se efectuează de către Curtea de Justiţie
Europeană (CJE), aceasta având posibilitatea să anuleze un act normativ comunitar adoptat fără
respectarea principiului subsidiarităţii.
 După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona respectarea principiului subsidiarităţii
poate fi verificată chiar şi anterior adoptării actului normativ comunitar, mai precis în etapa
propunerii legislative şi în etapa adoptării propunerii legislative de către legislatorul unional.

Principiul proporţionalităţii este invocat în general în procedurile judiciare în care se pune problema
prevalenţei unui drept legal faţă de alt drept legal sau în care disputa priveşte protecţia unui drept
privat în contrapondere cu protecţia interesului public.
Într-un astfel de context, principiul proporţionalităţii este acea conflict rule care determină înclinarea
balanţei în favoarea uneia dintre părţi, este o procedură analitică, ce nu afectează aplicarea normelor
de drept substanţial[8].
În această analiză, se urmăreşte mai întâi dacă regula de drept respectivă trece testul calităţii relaţiei
dintre mijloace (măsura administrativă în discuţie) şi scop (obiectivul urmărit prin instituirea acelei
măsuri).Ulterior, trebuie verificat dacă măsura respectivă este şi necesară scopului urmărit şi cel mai
important, dace este cea mai puţin restrictivă dintre măsurile administrative posibile pentru atingerea
scopului propus. Acest din urmă criteriu este cel mai sensibil, putând înclina judecata şi într-un sens şi
în altul.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este cea care a introdus în ordinea juridică comunitară principiul
proporţionalităţii unui domeniu specific: protecţia operatorilor economici împotriva prejudiciilor ce
pot rezulta din reglementările comunitare.
Principiul proporţionalităţii solicită ca orice sarcină impusă destinatarilor regulilor comunitare să fie
limitată măsurii strict necesare pentru realizarea obiectivului prevăzut în Tratat, cu cât mai puţine
sacrificii posibile din partea destinatarilor cărora li se adresează. Potrivit acestui principiu, mijloacele
folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor. În mod concret, atunci când Comunitatea
are de ales între mai multe mijloace de acţiune, ea trebuie să utilizeze măsura cu eficacitate egală cu aceea
care lasă cea mai mare libertate statelor membre, particularilor şi întreprinderilor. În acest caz trebuie să
se examineze cu atenţie dacă o intervenţie pe cale legislativă (ce presupune adoptarea unui act comunitar)
se dovedeşte necesară, sau dacă alte mijloace, mai puţin constrângătoare, pot fi utilizate: recomandare,
sprijin financiar, aderarea la o convenţie internațională, etc.
Esenţa principiului:
 acţiunile Comunităţii Europene nu pot depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor
prevăzute în Tratate;
 acţiunile CE trebuie să fie potrivite şi necesare pentru atingerea obiectivelor comunitare;
 necesitatea adaptării mijloacelor autorităţilor naţionale la obiectivele urmărite;
Scopul principiului: Principul are ca scop să reglementeze modul şi intensitatea acţiunii comunitare.
Principiul se doesebeşte astfel, în ceea ce priveşte scopul său, de principiul subsidiarităţii care are menirea
să determine situaţiile în care este necesară o acţiune a Comunităţtii, completând în acelaşi timp
principiul menţionat, având în vedere că determină intensitatea acţiunii comunitare.
1.3. Estimaţi rolul parlamentelor naţionale în controlul subsidiarităţii
I. În etapa propunerii legislative sunt două ipoteze:
A. În situaţia în care suntem în prezenţa procedurii legislative ordinare: Comisia are competenţa să
iniţieze propunerea legislativă, pe care o transmite mai departe parlamentelor naţionale şi legislatorilor
comunitari (Parlamentul European şi Consiliul UE). Parlamentele naţionale au la dispoziţie 8 săptămâni
să analizeze propunerea legislativă sub aspectul conformităţii ei cu principiul subsidiarităţii. Fiecare
parlament naţional dispune de două voturi (un vot pentru fiecare cameră a parlamentului, dacă este un
parlament naţional bicameral). În situaţia în care 50%+1 din numărul voturilor atribuite parlamentelor
naţionale sunt în sensul că propunerea nu respectă principiul subsidiarităţii, atunci propunerea trebuie
reanalizată de către Comisie (ea având rolul de iniţiator legislativ). În urma reanalizării propunerii există
3 posibilităţi:
a) menţinerea propunerii în forma iniţială;
b) modificarea propunerii;
c) retragerea ei.
În urma reanalizării propunerii Comisia emite un aviz motivat prin care îşi exprimă părerea cu privire la
conformitatea propunerii cu principiul subsidiarităţii. La rândul lor, parlamentele naţionale, atunci când
analizează propunerea sub aspectul conformităţii ei cu principiul subsidiarităţii emit un astfel de aviz
motivat.
B. În situaţia în care suntem în prezenţa procedurii legislative speciale: Propunerea legislativă poate să
aparţină Comisiei, unui grup de state membre sau Parlamentului European şi este transmisă mai departe
către parlamentele naţionale, Parlamentul European şi Consiliul UE. În situaţia în care 1/3 din numărul
total al voturilor atribuite parlamentelor naţionale se pronunţă în sensul că propunerea nu respectă
principiul subsidiarităţii, atunci propunerea trebuie reanalizată de către iniţiatorul ei, existând 3
posibilităţi:
a) menţinerea propunerii în forma ei iniţială;
b) modificarea propunerii;
c) retragerea ei.

Tratatul de la Lisabona introduce un mecanism de alertă precoce conform căruia parlamentele

naţionale au la dispoziţie opt săptămâni pentru a adresa avize Comisiei privind proiectele de acte
legislative pe care aceasta trebuie să le înainteze obligatoriu, în acelaşi timp, parlamentelor naţionale,
Parlamentului European şi Consiliului. Dacă o treime dintre parlamentele naţionale contestă
conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, în cadrul unor avize motivate,
Comisia trebuie să reexamineze proiectul şi să motiveze eventuala menţinere a acestuia (procedura
„cartonaşului galben‖). Pragul trebuie să fie reprezentat de un sfert dintre parlamentele naţionale în
cazul unui proiect de act legislativ privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Pe de altă parte,
dacă majoritatea simplă a parlamentelor naţionale contestă conformitatea unui proiect de act legislativ
cu principiul subsidiarităţii („cartonaş portocaliu‖) şi dacă Comisia îşi menţine propunerea, cazul este
înaintat către Consiliu şi Parlamentul European, care se vor pronunţa în primă lectură. În cazul în care
Consiliul şi Parlamentul European consideră că propunerea legislativă nu este compatibilă cu
principiul subsidiarităţii, acestea o pot respinge cu o majoritate de 55 % a membrilor Consiliului sau
cu majoritatea voturilor exprimate în Parlamentul European.
Dreptul de alertă se acordă tuturor camerelor parlamentelor naţionale.
. Controlul efectuat în faza adoptării propunerii legislative: După ce propunerea legislativă a
fost analizată de către parlamentele naţionale sub aspectul conformităţii ei cu principiul subsidiarităţii,
Comisia transmite propunerea legislativă împreună cu avizul său motivat şi cu avizele motivate ale
statelor membre Parlamentului European şi Consiliului UE. Înainte de prima lectură, cele două organe
comunitare, după analizarea avizelor motivate, se pronunţă cu privire la propunerea legislativă. În situaţia
în care 55% din numărul voturilor din Consiliul UE SAU 50%+1 din numărul voturilor Parlamentului
European se pronunţă în sensul că propunerea nu respectă principiul subsidiarităţii, atunci propunerea
nu va mai fi analizată, procedura legislativă oprindu-se aici.
III. Controlul efectuat ulterior adoptării actului normativ: În situaţia în care, ulterior adoptării
unui act normativ comunitar, un parlament naţional sau o cameră dintr-un parlament naţional, consideră
că actul normativ comunitar în cauză nu respectă principiul subsidiarităţii, atunci are posibilitatea să se
adreseze Curţii de Justiţie Europene, solicitând anularea actului normativ. CJE analizând respectarea
principiului subsidiarităţii are posibilitatea să anuleze actul, în situaţia în care consideră că susținerile
reclamantului sunt întemeiate. Într-o asemenea ipoteză, CJE acţionează asemănător unei instanţe de
contencios administrativ.
2. Comitetul Economic şi Social European – organ consultativ al UE:
2.1. Expuneţi natura juridică a Comitetului Economic şi Social;
Infiinţat în 1957, CES este platforma instituitonala si consultative in cadrul careia reprezentantii
cercurilor social-economice europene isi exprima official punctele de vedere in privinta politicilor
UE,consultint astfel marile institutii ale UE si participind active pe deplin la procesul decisional al
UE. Comitetul Economic și Social este format din reprezentanți ai organizațiilor patronale, salariale
și ai altor reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional
și cultural.Scopul acestui organ este de a implica in procesul de realizare a pietii interne unice diverse
grupuri de interes economic si social si de a le oferi astfel un mijloc institutional pentru a-si exprima
punctele de vedere asupra oricarei chestiuni de intereres comunitar in fata Comisiei,Consiliului si
Parlamentului.
2.2. Analizaţi procedura de numire organizare şi funcţionare a ComitetuluiEconomicşi
Social
Numărul de membri ai Comitetului Economic și Social nu poate depăși 350(denumiti
consilieri),reprezentanti ai diferitor cercuri social-economice al UE. Consiliul, hotărând în
unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabilește componența Comitetului.
Membrii Comitetului sunt numiți pentru un mandat de cinci ani. Consiliul adoptă lista membrilor
stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru. Mandatul membrilor Comitetului poate fi
reînnoit.Consilierii sunt organizatii in trei grupuri mari:angajatori,salarizati si activitati diverse cu o
repartizare o fotoliilor fata de statel menbre a UE. Comitetul își desemnează, dintre membrii săi,
președintele și biroul pentru un mandat de doi ani și jumătate. Organizare interna se prezinta in felul
urmator:CESE alege din rindurile sale un Birou compus de 37 de membri condusi de Presedintele si
doi vicepresedinti.Comitetul este compus din 6 sectii(Relatii externe,coeziune economica si sociala
etc) a caror grupuri de studio insusi elaboreaza avizele si sint formate din cite 12 consilieri asistati de
4 experti.Comitetul este asistat de un secretarial general,condus de un secreatar general.
Organizarea. Activitatea CESE se desfăşoară pe o structură formată de Adunarea generală, un
preşedinte şi un birou — pentru o durată de 2 ani — secţii, grupuri, subcomitete şi un secretariat general.
Constituite pe 9 domenii ale Comunităţilor, aceste secţii sunt:
- agricultura şi piscicultura;
- transporturi şi comunicaţii;
- industrie, comerţ, mică industrie şi servicii;
- probleme economice, financiare şi monetare;
- probleme sociale, familiale, educaţionale şi de cultură;
- relaţii externe, politici comerciale şi dezvoltare;
- energie, probleme nucleare şi cercetare;
- dezvoltare regională, planificare urbană şi rurală;
- mediu, sănătate publică şi problemele consumatorului.
Secţiile sunt conduse de un preşedinte secondat de 2 vicepreşedinţi şi cu un număr de membri ce variază
între 48 şi 72.
Comitetul îşi întocmeşte şi aprobă propriul regulament care este supus acordului Consiliului.
Regulamentul intern a intrat în vigoare la 13 iunie 1974. La propunerea biroului, preşedintele convoacă
Comitetul, dar cu acordul majorităţii membrilor CESE. Avizele emise trebuie dezbătute în plenul
Comitetului. În principiu, CESE se reuneşte de 10 ori pe an, cu o ordine de zi propusă de birou.
Funcționarea. Asemănător Parlamentului, CESE funcționează în 3 tabere sau fracțiuni, pe baza unui
regulament de ordine interioară:
 patronat: industriași, comercianți, bancheri, proprietari de ferme;
 lucrătorii: reprezentanții sindicatelor din industrie, agricultură și transporturi;
 alții: liberi profesioniști, consumatori, ecologiști, meșteșugari.
Funcționarea efectivă a CESE se desfășoară practic în secții specializate, pot fi înființate subcomitete.
2.3. Estimaţi rolul Comitetului Economic şi Social în procesul de luare a deciziilor în
cadrul UE.
Cum deja am afirmat CES este un organ consultativ al Uniunii Europene a carui competenta
principala este de a adresa celor trei institutii(CUE,COMISIA,PE) avize pe chestiuni de interes
European.Acest fapt denota ca CES considerabil duce aportul spre imbunatarire legislatie si politcii
Ue.Promoveaza si reprezinta socieatatea civila in general interesele acestora si nemijlocit in relatiile
dintre institutile legisltative. In dependenta de situatie,consultarea CESE este obligatorie sau
facultative,totusi Comitetul poate emite avize si din proprie initiative.Astfel,din cele 170 de avize
emise(in medie) pe an,aproximativ 15% sint din proprie initiative.

Test nr. 2
1. Procedura legislativă specială de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene:
1.1.Identificaţia instituţiile UE implicate şi rolul acestora;
Initiativa legislativa este rezervata Comisiei, dar pot avea aceasta initiativa si alte institutii, daca
Tratatele prevad astfel(grup de state membre, la solicitarea CEJ,etc).
Adoptarea legilor este facuta de PE cuparticiparea Consiliului, sau de Consiliu cu participarea PE.
1.Procedura consultării sau ascultării este divizată în 3 părți:
a) Inițiativa aparține Comisiei de regulă, dar în mod excepțional Consiliul sau Parlamentul
European pot solicita Comisiei elaborarea unor proiecte de acte normative.
b) Consultarea are loc prin trimiterea proiectului la Parlamentul European, Comitetul Economic și
Social sau Comitetul Regiunilor. Aceste organe emit o opinie facultativă pentru Consiliu, însă
nerespectarea acestei obligații constituie viciu de formă, care poate duce la anularea actului
normativ adoptat.
c) Decizia aparține Consiliului. Actul normativ este adoptat de Consiliu, care va ține sau nu cont de
propuneri sau de avizele facultative.
2.Procedura avizării sau avizul conform – a fost introdusă prin Actul Unic European și scopul ei este
obținerea sprijinului parlamentar în cazul unui act normativ care nu mai poate suferi modificări.
În cazul în care este invitat să își dea avizul conform cu privire la un act propus, Parlamentul își adoptă
decizia pe baza unei recomandări a comisiei competente pentru adoptarea sau respingerea actului
respectiv. Parlamentul se pronunță ulterior printr-un singur vot cu privire la actul care, în temeiul TUE
sau TFUE, necesită avizul său conform, fără posibilitatea depunerii vreunui amendament.
O variantă a acestei proceduri este examinarea cererilor statelor membre sau propunerilor Comisiei
privind instituirea unei cooperări intensificate consolidate între statele membre și consultarea
Parlamentului în conformitate cu TUE și TFUE.
2. Procedura informării – este creația Tratatului de la Maastricht, prin ea fiind asigurată consultarea
Parlamentului European în probleme politice importante, în soluționarea cărora acesta nu deține
competențe materiale. În acest caz, Consiliul UE va decide singur, fără a cere părerea, avizul sau opinia
altor organe, dar de rezultatul deciziei Parlamentul la cunoștință pe calea acestei proceduri.
Domeniile în care Consiliul informează Parlamentul sunt următoarele: politica economică și monetară,
politica externă și de securitate comună, tariful vamal comun, luarea unor măsuri extraordinare în
domeniul politicii industriale, etc.
3. Procedura delegării sau transpunerea unor competențe legislative în favoarea Comisiei. Este
permisă delegarea legislativă din partea Consiliului și Parlamentului către Comisie. Instituțiile legislative,
prin actele pe care le adoptă, conferă Comisiei atribuțiile de executare a normelor stabilite de ele.
Un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu
domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului
legislativ. Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata
delegării de competențe. Actele legislative stabilesc în mod expres condițiile de aplicare a delegării, și
anume:
 Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;
 actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin actul legislativ,
Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecțiuni.
1.2. Analizaţi particularităţile Procedurii legislative speciale şi a variaţiilor acesteia
(consultare şi aprobare)
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii
de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea
Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.PLS se deosebeste de cea ordinara
prin aceea ca lipseste necesitatea adoptarii actului comun(de regula o institutie adopta actul)in
colaboare sau consultare celelalte institutii ori prin aprobare. In conformitate cu articolul 289 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), consultarea este o procedură legislativă
specială prin care Parlamentului i se solicită avizul cu privire la legislaţia propusă, înainte ca aceasta
să fie adoptată de Consiliu. Această procedură se aplică în prezent într-un număr limitat de domenii
legislative, cum ar fi derogările de pe piaţa internă şi dreptul concurenţei. Parlamentul European poate
aproba sau respinge o propunere legislativă, sau poate propune amendamente la aceasta.În cazurile în
care se aplică consultarea, Consiliul consultă Parlamentul înainte de a adopta o decizie privind
propunerea Comisiei şi se asigură că avizul acestuia este luat în considerare. Consiliul nu are obligaţia
legală de a se conforma avizului Parlamentului, însă, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de
Justiţie, nu trebuie să adopte o decizie în lipsa acestuia.
Procedura consultării sau ascultării este divizată în 3 părți:
d) Inițiativa aparține Comisiei de regulă, dar în mod excepțional Consiliul sau Parlamentul
European pot solicita Comisiei elaborarea unor proiecte de acte normative.
e) Consultarea are loc prin trimiterea proiectului la Parlamentul European, Comitetul Economic și
Social sau Comitetul Regiunilor. Aceste organe emit o opinie facultativă pentru Consiliu, însă
nerespectarea acestei obligații constituie viciu de formă, care poate duce la anularea actului
normativ adoptat.
f)Decizia aparține Consiliului. Actul normativ este adoptat de Consiliu, care va ține sau nu cont de
propuneri sau de avizele facultative.
Pentru procedurile legislative care nu implică codecizia, Comisia:
 ia măsuri pentru a reaminti în timp util organelor Consiliului să nu ajungă la un acord politic cu
privire la propunerile sale, atît timp cît Parlamentul nu își dă avizul. Aceasta solicită ca discuția să
aibă loc la nivel de miniștri după acordarea unui termen rezonabil membrilor Consiliului pentru
examinarea avizului Parlamentului;
 veghează la respectarea de către Consiliu a principiilor stabilite de Curtea de Justiție a UE privind
reconsultarea Parlamentului în cazul în care Consiliul modifică substanțial o propunere a Comisiei;
 își asumă obligația de a retrage, dacă este cazul, propunerile legislative respinse de Parlament. În
cazul în care din motive importante și după examinarea de către colegiu, Comisia decide să își
mențină propunerea, aceasta va expune motivele deciziei printr-o declarație în fața Parlamentului.
În anumite domenii legislative, Parlamentului European i se solicită să îşi dea aprobarea, ca
procedură legislativă specială în conformitate cu articolul 289 alineatul (2) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Procedura de aprobare conferă Parlamentului drept de veto.
Astfel, Parlamentul are rolul de a aproba sau de a respinge propunerea legislativă fără alte
amendamente, iar Consiliul nu poate ignora avizul Parlamentului. Cunoscută anterior sub denumirea
de „procedură de aviz conform‖, aceasta a fost introdusă în 1986 de Actul Unic European în două
domenii: acordurile de asociere şi acordurile de aderare la Uniunea Europeană. Domeniul de aplicare
al procedurii a fost extins prin toate modificările ulterioare ale tratatelor. Ca procedură legislativă,
aceasta trebuie utilizată şi în cazul adoptării de noi acte legislative în domeniul combaterii
discriminării; procedura acordă în prezent Parlamentului European drept de veto. Parlamentul
European îşi dă aprobarea în legătură cu un proiect de act înaintat de Consiliu. El poate aproba sau
respinge actul adoptat de Consiliu. Parlamentul îşi dă sau nu aprobarea. În cadrul acestei proceduri,
Parlamentul nu poate depune amendamente la textul propus de Consiliu.În cazul în care este necesară
aprobarea Parlamentului pentru un act legislativ propus sau un acord internaţional preconizat, comisia
competentă poate decide, în vederea încheierii cu succes a procedurii, să prezinte un raport interimar
privind propunerea Parlamentului, care să cuprindă o propunere de rezoluţie cu recomandări de
modificare sau de punere în aplicare a actului propus.
Procedura adoptării bugetului unional. UE dispune de surse bugetare proprii, cum ar fi: suprataxele agrare (active și
pasive), taxele vamale, 1% din TVA încasată în statele membre, 1% determinat de contribuție din partea fiecărui stat
în funcție de produsul intern brut. Anul bugetar unional coincide cu anul calendaristic. Cheltuielile bugetare sunt de
2 feluri; obligatorii (cele care rezultă din tratate sau din actele normative rezultate din tratate) și neobligatorii (toate
celelalte). Bugetul este votat pînă la sfîrșitul lui decembrie în anul care precede anul bugetar.
Cadrul financiar multianual vizează asigurarea evoluției ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor
proprii. Acesta se adoptă pentru o perioadă de cel puțin 5 ani. Bugetul anual al Uniunii respectă cadrul financiar
multianual.

1.3. Evaluaţi sub aspect comparativ particularităţile procedurii legislative ordinare şi

procedurii legislative speciale
... aproape ca si 2
Etapele procedurii legislative: initiative-apartine comisiei catre PE si si Consiliu, I lectura; II lectura;
concilierea; III lectura.
P. speciala: 1.Procedura consultării sau ascultării este divizată în 3 părți:
a.Inițiativa aparține Comisiei de regulă, dar în mod excepțional Consiliul sau Parlamentul European pot
solicita Comisiei elaborarea unor proiecte de acte normative.
Procedura avizării sau avizul conform
Procedura informării
Procedura delegării sau transpunerea unor competențe legislative în favoarea Comisiei.
Procedura adoptării bugetului unional
2. Comitetul Regiunilor – organ consultativ al UE:
2.1. Expuneţi natura juridică a Comitetului Regiunilor;
Comitetul regiunilor este un organ consultativ în probleme ale comunităților locale și regionale, instituit
prin Tratatul de la Maastricht, dar care funcționează doar începînd din anul 1994, cu sediul la Bruxelles.
Organizarea. Comitetul este organizat pe grupuri politice, la fel ca şi Parlamentul European.
Comitetul Regiunilor este format în prezent din 353 de membri (şi tot atâţia membri supleanţi),
provenind din toate cele 28 de state membre. Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de către Consiliu,
la propunerea ţărilor din care provin, pentru un mandat de 5 ani. Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili
propriile criterii de desemnare a membrilor, însă delegaţiile trebuie să reflecte o repartiție echilibrată din
punct de vedere politic, geografic şi regional/local.
Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale din
Uniunea Europeană. Comitetul Regiunilor este format din reprezentanți ai colectivităților regionale și
locale care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorități regionale sau locale, fie
răspund din punct de vedere politic în fața unei adunări alese. Rolul Comitetului Regiunilor este de a
face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens,
Comitetul emite rapoarte sau „avize‖ pe marginea propunerilor Comisiei. Comisia, Consiliul şi
Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii care
privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea
publică).
2.2. Analizaţi procedura de numire, organizare şi funcţionare a Comitetului Regiunilor;
Numărul de membri ai Comitetului Regiunilor nu poate depăși 350. Consiliul, hotărând în
unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabilește componența Comitetului.
Membrii Comitetului, precum și un număr egal de supleanți se numesc pentru o perioadă de cinci ani.
Mandatul acestora poate fi reînnoit. Consiliul adoptă lista membrilor și a supleanților stabilită în
conformitate cu propunerile fiecărui stat membru. Aceștia nu pot fi în același timp și membri ai
Parlamentului European. Comitetul Regiunilor își desemnează dintre membrii săi președintele și
biroul, pentru un mandat de doi ani și jumătate. Comitetul este convocat de președinte, la cererea
Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni și din proprie inițiativă.
Comitetul își organizează lucrările cu ajutorul a șase comisii de specialitate, alcătuite din membri CR,
care examinează în detaliu propunerile legislative în legătură cu care este consultat Comitetul și
elaborează un proiect de aviz, în care CR subliniază elementele din propunerile Comisie Europene cu
care este de acord și elementele care necesită modificări. Proiectul de aviz este apoi dezbătut în cadrul
uneia dintre cele cinci sesiuni plenare anuale ale CR. Dacă majoritatea îl aprobă, proiectul este adoptat
și devine aviz al Comitetului Regiunilor, care se transmite apoi Comisiei, Parlamentului și
Consiliului.CR adoptă și rezoluții cu privire la chestiuni politice de actualitate. Biroul poate fi
considerat forţa conducătoare a CoR, având sarcina de a elabora programul politic al Comitetului la
începutul fiecărui mandat, de a controla punerea sa în aplicare şi de a asigura coordonarea generală a
lucrărilor sesiunilor plenare şi ale comisiilor.
De regulă, Biroul are şapte şedinţe pe an: una înaintea fiecărei sesiuni plenare şi două şedinţe
extraordinare, organizate fiecare în statul membru care deţine preşedinţia Consiliului.
Ca forţă conducătoare a CoR, Biroul trebuie să reflecte pluralismul – în special cel politic – din cadrul
Comitetului. Prin urmare, componenţa Biroului este următoarea:
 preşedintele,
 prim-vicepreşedintele,
 27 de alţi vicepreşedinţi (câte unul pentru fiecare stat membru),
 27 de alţi membri,
 preşedinţii grupurilor politice.
Funcționarea. Funcționarea Comitetului Regiunilor are loc pe baza unui Regulament de ordine
interioară elaborat de acesta și aprobat de Consiliu în unanimitate. Comitetul Regiunilor se întruneşte de
5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile politice generale şi pentru a adopta avize. Există 6
„comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în
sesiunile plenare:
 coeziune teritorială;
 politică economică şi socială;
  educaţie, tineret şi cultură;
 mediu, schimbări climatice şi energie;
 cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe;
 resurse naturale.
În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări politice europene:
 Partidul Popular European (PPE);
 Partidul Socialiştilor Europeni (PSE);
 Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE);
 Uniunea pentru Europa naţiunilor – Alianţa Europeană (UEN-AE).

2.3. Estimaţi rolul Comitetului Regiunilor în procesul de luare a deciziilor în cadrul UE.
Înființat în 1994, CR a fost creat pentru a aborda două aspecte principale. În primul rând, aproximativ
trei sferturi din legislația Uniunii este pusă în aplicare la nivel local sau regional și, prin urmare, este
logic ca reprezentanții locali și regionali să aibă un cuvânt de spus în elaborarea noii legislații a
Uniunii Europene. În al doilea rând, a existat o anumită îngrijorare legată de faptul că opinia publică
este lăsată în urmă, în timp ce construcția UE avansează. O modalitate de a corecta acest decalaj o
constituie implicarea acelui nivel de guvernare cu reprezentanți aleși aflat cel mai aproape de
cetățean.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona conferă CR un rol consolidat de-a lungul procesului
legislativ. Noul tratat impune Comisiei Europene să consulte, încă din faza prelegislativă, autoritățile
locale și regionale, precum și asociațiile acestora de pe teritoriul Uniunii Europene. CoR, care
reprezintă vocea autorităților locale și regionale la nivelul UE, intervine într-un mod cât se poate de
activ încă din această fază preliminară.
După prezentarea propunerii legislative de către Comisie, consultarea CR este din nou obligatorie
dacă propunerea privește unul din numeroasele domenii strategice cu impact direct asupra
autorităților locale și regionale. Tratatul de la Maastricht a stabilit cinci astfel de domenii: coeziunea
economică și socială, rețelele transeuropene de infrastructură, sănătatea, educația și cultura. Tratatul
de la Amsterdam a adăugat cinci noi domenii: politica privind ocuparea forței de muncă, politica
socială, protecția mediului, formarea profesională și transportul. Tratatul de la Lisabona a extins și
mai mult domeniul de acțiune a CoR, adăugând la lista domeniilor politice în care acesta trebuie
consultat protecția civilă, schimbările climatice, energia și serviciile de interes general.
Cu toate acestea, rolul CR nu se încheie odată cu publicarea unui aviz privind o propunere a Comisiei.
Pentru prima oară, în conformitate cu Tratamentul de la Lisabona, Parlamentul European are obligația
de a consulta CR, ceea ce permite acestuia din urmă să formuleze observații cu privire la eventualele
modificări ale deputaților europeni asupra unei propuneri legislative. De asemenea, CR are dreptul de
a interpela Comisia, Parlamentul și Consiliul dacă aceste instituții nu iau în considerare punctul său
de vedere și poate chiar solicita să fie consultat încă o dată, în cazul în care propunerea inițială suferă
modificări substanțiale pe parcurs. În cazuri extreme, CR este de asemenea abilitat să introducă
acțiune în fața Curții Europene de Justiție, în cazul în care consideră că nu a fost consultat în mod
corespunzător de către Comisie, Parlament sau Consiliu.
Comitetul Regiunilor are atribuții similare cu cele ale CESE în problemele specifice cu care se ocupă.
Comitetul Regiunilor își aduce contribuția în problemele de dezvoltare regională și a colaborat cu Comisia
în elaborarea unor inițiative legislative în domeniul ocupării forței de muncă în regiunile mai puțin
dezvoltate.
În dreptul unional nu există prevederi referitoare la crearea unor regiuni la nivel unional în sens
administrativ, însă a fost adoptat un regulament privind înființarea Nomenclatorului Unităților
Teritoriale Statistice, care are ca scop culegerea, înființarea și difuzarea unor statistici armonizate la nivel
unional. Chiar dacă unitățile administrative existente nu se încadrează în NUTS-uri, UE nu cere
schimbarea unităților administrative naționale, ci gruparea acestora în NUTS-uri pe bază de poziționare
geografică, criterii socio-economice, istorice, culturale și de mediu; criteriul de bază rămîne numărul
populației.
Comitetul Regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarităţii, el fiind consultat totodată în
probleme cum ar fi fondurile structurale, cultură, sănătate publică, tineret şi formare profesională,
cooperarea transfrontalieră. Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de câte ori consideră necesar,
avizul fiind consultativ.
Test nr. 3
1. Procedura legislativă ordinară de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene:
1.1.Identificaţia instituţiile UE implicate şi rolul acestora;
Principale institutii implicate in procesul legislative sunt urmatoarele:a)Comisia Europeana(Comisia
are „drept de iniţiativă‖ - poate propune acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii şi ale
cetăţenilor săi.)aproximativ 80% din acte adoptate in cadrul procedurilor legislative sunt aprobate la
initiative comisiei si kiar detine unele drepturi cvazi legislative de a adopta acte in anumite domenii
cum ar fi drepturile muncitorilor de a ramine pe teritoriul statului membru dupa ce afost angajat pe
teritoriu acestuia. .b)Parlamentul Europen si Consiliul UE(În multe domenii, precum protecţia
consumatorilor şi a mediului s/a, Parlamentul colaborează cu Consiliul (instituţia reprezentând
guvernele naţionale) pentru a decide asupra conţinutului actelor legislative şi pentru a le adopta. Este
vorba, în acest caz, de procedura de „codecizie‖.În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul
domeniilor politice care fac obiectul codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă
putere de a influenţa conţinutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica
energetică, migraţia şi fondurile europene.) Consiliul şi Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire
la actele legislative propuse de Comisie.
1.2. Analizaţi etapele procedurii legislative ordinare (art.294 TFUE)
Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și
Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.Conditiile
acestei procedure sunt urmatoarele:
1)Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului;
Prima lectura
a) Parlamentul European adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Consiliului.
b) În cazul în care poziția Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul respectiv se
adoptă cu formularea care corespunde poziției Parlamentului European.
c) În cazul în care poziția Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă
poziția sa în primă lectură și o transmite Parlamentului European.
d) Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea
poziției sale în primă lectură. Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire
la poziția sa.
A doua lectura
În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European:
a) aprobă poziția Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se consideră
adoptat cu formularea care corespunde poziției Consiliului;
b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Consiliului din prima lectură, actul
propus este considerat ca nefiind adoptat;
c) propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziția Consiliului din prima
lectură, textul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei, care emite un aviz cu
privire la aceste modificări.
În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European,
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată:
a) aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat;
b) nu aprobă toate modificările, președintele Consiliului, în consens cu președintele
Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de șase săptămâni.
Concilierea
Comitetul de conciliere, care reunește membrii Consiliului sau reprezentanții lor și tot atâția
membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui
proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților acestora și cu
majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de șase săptămâni de la data
convocării, pe baza pozițiilor Parlamentului și ale Consiliului din a doua lectură.
În cazul în care, în termen de șase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă
niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.
A treia lectură
a) În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul
European și Consiliul dispun fiecare de un termen de șase săptămâni de la această aprobare, pentru a
adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând cu majoritatea
voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este considerat
neadoptat.

1.3. Estimaţi rolul parlamentelor în cadrul procesului legislativ al UE

De-a lungul construcţiei europene, competenţele instituţiilor UE au fost extinse la domenii care în mod
tradiţional ţineau de competenţa naţională, precum justiţia şi afacerile interne. Astfel, a devenit
important ca parlamentele naţionale să primească cele mai bune informaţii şi în cel mai scurt interval
de timp posibil, în scopul de a fi mai bine implicate (şi, prin intermediul lor, cetăţenii Uniunii
Europene) în procesul de luare a deciziilor la nivel european. Tratatul de la Lisabona constituie o etapă
fundamentală în integrarea europeană a parlamentelor naţionale, consacrându-le pentru prima dată un
articol întreg. Articolul 12 din Tratatul privind UE grupează astfel dispoziţiile referitoare la
parlamentele naţionale, care erau dispersate în tratate. Participarea lor ia, în principal, două forme: un
drept la informare şi un drept de opoziţie.
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii atribuie un drept de
opoziţie parlamentelor naţionale în cadrul procedurilor legislative. Astfel, o treime din parlamentele
naţionale pot solicita reexaminarea unui proiect de text legislativ în cazul în care consideră că nu sa
respectat principiul subsidiarităţii. Comisia poate atunci retrage, modifica sau menţine proiectul
legislativ, justificând alegerea sa. În cazul în care Comisia decide să menţină proiectul, deşi acesta
este contestat cu majoritate simplă de parlamentele naţionale, Consiliul şi Parlamentul European
decid, în ultimă instanţă, dacă procedura trebuie să continue sau nu. A posteriori, un parlament
naţional poate, de asemenea, să sesizeze Curtea de Justiţie a UE pentru a contesta un act legislativ pe
care îl consideră contrar principiului subsidiarităţii.
În plus, parlamentele naţionale dispun de un drept de opoziţie în ceea ce priveşte deciziile care
vizează anumite aspecte ale dreptului familiei şi care au impact transfrontalier (articolul 81 din
Tratatul privind funcţionarea UE). O astfel de decizie nu poate fi adoptată în conformitate cu
procedura legislativă ordinară decât dacă niciun parlament naţional nu i se opune.
Pe de altă parte, în urma Tratatului de la Lisabona, parlamentele naţionale pot participa pe deplin la
procedurile de revizuire a tratatelor:
 în cadrul procedurii ordinare, reprezentanţii parlamentelor naţionale participă la Convenţia
însărcinată să examineze proiectele de revizuire;
 în cadrul procedurii de revizuire simplificată, revizuirea nu necesită convocarea unei
Convenţii. Totuşi, intrarea în vigoare a noilor prevederi este condiţionată de aprobarea lor de
către fiecare stat membru, conform propriilor norme constituţionale şi implică de facto
intervenţia parlamentelor naţionale;
 în cadrul „clauzelor pasarelă‖: trecerea de la o procedură legislativă specială la o procedură
legislativă ordinară sau de la un vot în unanimitate la un vot cu majoritate calificată nu se
poate face fără aprobarea parlamentelor naţionale.
2.Managmentul Consiliului UE: Preşedenţia, Secretariatul, COREPER
2.1. Expuneţi modul de organizare a Secretariatului, Preşedenţiei Consiliului şi COREPER
Consiliul este prezidat prin rotație de cele 27 de state membre ale Uniunii, fiecare dispunând de o
perioadă de șase luni. În cursul semestrului respectiv, Președinția conduce reuniunile la toate
nivelurile, propune orientări și elaborează compromisurile necesare adoptării de decizii de către
Consiliu.
Conform TFUE Consiliul este asistat de un Comitet al reprezentantilor permanent(fiecare dintre
statele membre a autorizat la Bruxelles o delegatie permamenta condusa de un reprezentant permanent
cu rang de ambasador.Aceste delegatii permanente asigura o legatura constanta intre guvernele lor si
Comisie,in scopul de a informa Comisia despre solicitarile inaintate de guvernele lor si de a informa
guvernele despre intentiile comisiei)-COREPER,a carui misiune este de a pregati lucrarile Consiliului
si de a indepleni mandatele care ii sunt incredintate de catre acesta.Condus de catre reprezentantul
statului ce asigura presedentia Consiliului,comitetul este constituit din 2 formatiuni:
a)formatiuni reprezentantilor permanenti ce trateaza probleme politice
b) formatiuni reprezentantilor permanenti adjuncti autorizati cu tratarea chestiunilor tehnice.
Comitetul pregateste studiile realizate de experti pentru luarea deciziilor de catre consiliul,el nu poate
adopta decizii in locul Consiliului si nici exercita un anumit drept de initiative,asemenea celui de care
beneficiaza Comisia.
Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general numit de
Consiliu. Consiliul hotărăște cu majoritate simplă în privința organizării Secretariatului General.
Rolul Secretariatului General al Consiliului este de a furniza infrastructura intelectuală şi materială a
Consiliului la patru niveluri: grupurile de lucru, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, Consiliul de
Miniştri şi Consiliul European. Secretariatul asigură pregătirea reuniunilor, redactează rapoarte, note,
procese-verbale şi alte documente şi pregăteşte proiectele de ordine de zi a reuniunilor.
Secretariatul se află în special la dispoziţia Preşedinţiei, sprijinind-o în sarcinile de căutare a soluţiilor de
compromis, de coordonare a activităţilor şi de sinteză. Secretariatul asigură continuitatea procedurilor
în Consiliu şi este custodele arhivelor şi actelor Consiliului. Serviciul juridic al Consiliului are scopul
de a emite avize juridice către Consiliu şi comitetele acestuia. O mare parte din funcţionarii
Consiliului muncesc la traducerea, dactilografierea, reproducerea, difuzarea şi gestiunea
documentelor.

2.2. Analizaţi responsabilităţile Preşedenţiei Consiliului UE

Președinția Consilului are, în sens larg, 3 funcţii esenţiale:
a) organizarea şi conducerea reuniunilor Consiliului şi a grupurilor sale de lucru, precum şi elaborarea de
compromisuri susceptibile de a rezolva problemele existente;
b) reprezentarea Consiliului atât în activitatea sa cu alte instituţii şi organisme ale U.E., cât şi la nivel internaţional
(de exemplu, în cadrul Naţiunilor Unite sau în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului); preşedinţia reprezintă, de
asemenea, U.E. în raporturile cu state terţe, membre ale Uniunii Europene;
c) asigurarea continuării negocierilor în curs începute în timpul preşedinţiei precedente şi pregătirea preşedinţiei
următoare pentru a le prelua.
Preşedinţia pregăteşte şi conduce lucrările Consiliului, stabileşte priorităţile, fixează o ordine de zi provizorie care se
aprobă prin adoptarea ei de către Consiliu şi este mediator între Consiliu şi celelalte instituţii comunitare. La
începutul fiecărei preşedinţii, un calendar de activităţi este prezentat Parlamentului European, Comitetului Economic
şi Social şi Comitetului Regiunilor. La sfârşitul perioadei de 6 luni, un raport este adresat Parlamentului cu privire la
rezultatele obţinute pe parcursul preşedinţiei.
În activitatea sa de administrare, Preşedinţia beneficiază de sprijinul unui Secretariat General cu sediul la Bruxelles,
care prin activitatea sa, asigură buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului. Președinția formațiunilor Consiliului, cu
excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem
de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul
Afaceri Externe, care, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este prezidat de Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Presedintia este responsabila pentru aplicarea acestui regulament de procedura si asigura buna
derulare a dezbaterilor. In acest scop, presedintia poate, cu exceptia cazurilor in care Consiliul decide
altfel, sa adopte orice masura adecvata necesara pentru ca timpul disponibil in cursul reuniunilor sa fie
folosit in cel mai bun mod posibil, in special:
(a) sa limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numarul de persoane din fiecare delegatie
prezente in sala de reuniune si sa decida daca sa autorizeze sau nu deschiderea unei sali suplimentare;
(b) sa stabileasca ordinea in care se trateaza punctele si durata discutiilor care le sunt consacrate;
(c) sa organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, in special limitand timpul in care
participantii pot lua cuvantul si stabilind ordinea interventiilor lor;
(d) sa solicite delegatiilor sa prezinte in scris propunerile lor pentru modificarea unui text in discuţie
inainte de o anumita data insotite, daca este cazul, de o scurta explicatie;
(e) sa solicite delegatiilor care au pozitii identice sau similare privind un anumit punct, text sau parte a
unui text să o aleaga pe una dintre ele pentru a exprima pozitia lor comuna in cadrul reuniunii sau in
scris inainte de reuniune.
2.3. Evaluaţi rolul COREPER în procesul de luare a deciziilor
COREPER, acronimul francez sub care este cunoscut Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, include două
organisme şi anume: - Coreper I, format din ambasadorii adjuncţi ai reprezentanţelor permanente ale Statelor
Membre de pe lângă UE și se axează pe probleme de mediu, competitivitate, agricultură, pescuit, cultură, tineret,
transport, energie, sănătate si probleme sociale; - Coreper II, format din ambasadorii reprezentanţelor permanente
ale Statelor Membre de pe lângă UE și se axează pe probleme de politică externa, probleme financiare si de protecţie
civilă. COREPER este responsabil cu asistarea Consiliului Uniunii Europene în rezolvarea unor propuneri
sau proiecte de instrumente înaintate de Comisie, în stadiul care implică negocieri preliminare.
COREPER ocupă o poziţie centrală în procesul de luare a deciziilor în Comunitate, fiind în acelaşi
timp un forum pentru dialog (între reprezentanţii permanenţi şi între acestia şi autorităţile din ţara de
origine), dar şi un organism de exercitare a controlului politic (prin faptul ca trasează linii directoare şi
supervizează activitatea grupurilor de experţi).
Un Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) ai guvernelor statelor membre răspunde de
pregătirea lucrărilor Consiliului. În plus, acest comitet răspunde de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de
către Consiliu. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al
Consiliului. Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru, conduşi de un
Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de ambasador. El este subordonat Consiliului şi are
rolul de a ajuta Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările acestuia, şi, ulterior, de a-i executa deciziile. În acelaşi
timp, COREPER realizează o dublă legătură: între reprezentanţii statelor membre, şi apoi între fiecare reprezentant şi
guvernul său. În cadrul COREPER există două unităţi distincte, COREPER I şi COREPER II, primul dedicându-şi
activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea problemelor mai importante, cu o componentă politică.
După primirea propunerii din partea Comisiei Europene, Preşedintele COREPER (care este desemnat în acelaşi
mod ca şi preşedintele Consiliului) hotărăşte dacă trimite iniţiativa spre discuţii Grupurilor de lucru, sau o reţine în
COREPER.
Problemele asupra cărora în COREPER se realizează un acord, vor fi înaintate Consiliului ca probleme de categoria
“A”, ce nu necesită discuţii, ci doar votarea lor; problemele delicate, asupra cărora acordul nu este realizat, sunt
aspecte de categoria “B”, şi ele vor fi discutate de experţii naţionali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord;
dacă numai câteva state se opun deciziei, problema este înaintată Consiliului, în speranţa unei negocieri desfăşurate
la acest nivel şi care să ducă la decizie.
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi în activitatea lor sunt constituiţi în Grupuri de lucru,
pe domenii specializate, cum ar fi agricultura (Comitetul Special pentru Agricultură), afacerile interne, justiţia,
politica externă, etc.
Test nr. 4
1.Tratatele de modificare a tratatelor instituind Comunităţile Europene şi deinstituire a UE
1.1 Identificaţi în ordine cronologică tratatele modificative
Tratatele modificatoare sunt urmatoarele:
 Tratatul de la Bruxelles (de fuziune) – semnat: 1965/ adoptat: 1967-introduc.unui cadru institutional pt cele
3 comunitati. Comunitatile nu au fuzionat.
 Actul unic European – semnat: 1986/adoptat:1987 un nou temei pt realizarea pietei interne. Reforma
institutionala
 Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene(si de modificare si de instituire) – semnat:
1992/ adoptat: 1993-sunt modificate cele 3 tratate constitutive. Se creaza ue
 Tratatul de la Amsterdam – semnat: 1997/ adoptat: 1999-modificari ale celor 3 tratate constitutive si a TUE
 Tratatul de la Nisa – semnat: 2001/ adoptat: 2003- modificari ale celor 3 tratate constitutive si a TUE
-T Constitutional 2004-nu a intrat in vigoare-ABOLIREA Comunitatii Europene. Reforma UE
?T de la Lisabona-2007-1.12.2009 –au fost pastrate unele parti ale T costit. Incorporarea CE in UE
1.2. Analizaţi contextul istoric şi noutăţile introduse de Tratatul de fuziune
Pentru ca existenta unor institutii paralele nu era eficienta, statele fondatoare al Comunitatii Europene
au luat masuri pentru unificarea institutionala. Primul pas a fost deja facut prin Conventia de la Roma,
odata cu TCEE si TCEEA, cand s-a decis ca cele 3 Comunitati vor avea o singura Curte de Justitie si
o singura Adunare Parlamentara, care din 1962 devine Parlament European. Sugestii in privinta unei
posibile fuziuni a execvutivelor au fost furmulate chiar dupa putin timp de la intrarea in vigoare a
Tratatelor de la Roma.
Noutatile introduse prin TF:
 Un singur Consiliu cu o presedintie rotativa de 6 luni;
 Astfel, Înalta Autoritate - ca instituţie a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului,
Comisia – ca instituţie a Comunităţii Economice Europene şi Comisia prevăzută în
Tratatul CEEA au încetat să mai funcţioneze paralel şi au fuzionat într-o Comisie unică. În
mod similar s-a întâmplat şi cu cele trei Consilii, toate fuzionând într-un Consiliu unic.
 O comisie compusa din 9 membri, nrul careia va putea fi modificat de Consiliu,actionand in
unanimitate. Mandatul Comisiei este de 4 ani. Un presedinte al Comisiei si 3 vicepresedinti,
numiti pe un mandat de 2 ani, cu posibilitatea reinnoirii.
 Dispozitii detaliate in privinta bugetului;
 Protocol privind privilegiile si imunitatile Comisiei Europene.
Reforma institutionala nu aducea atingere atributiilor si competentelor stabilite in cele 3 Tratate.
Deci, dupa 1967, incepe sa functioneze o singura administratie pentru cele 3 Comunitati, iar
bugetul de functionare a Comunitatilor este unic.
Tratatele Constitutive-tceco,tcee,tceea-ramin separate din punc de vedere juridic, la fel ca si comunitatile.
Astfel, atributiile institutiilor difera in f-tie de domeniul in care ele actioneaza.
1.3. Evaluaţi sub aspect comparativ noutăţile introduse de proiectul Tratatului constitutional
preluate de Tratatul de la Lisabona
Tratatul Constitutional a avut scopul sa modifice structura UE si continutul Tratatelor existente. Desi
Tratatul a fost semnat de toate statele membre in 2004, el nu a intrat in vigoare.
Destinat sa inlocuiasca Tratatul constitutional, proiect abandonat ca urmare a respingerii lui prin
referendum de catre Olanda si Franta, o parte semnificativa din prevederile TC au fost introduse
in Tratatul de la Lisabona.
Constituția UE își propusese printre altele realizarea unor scopuri precum:
 înlocuirea suprapunerilor existente în tratatele constitutive;
 să dea o formulă comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul Uniunii Europene;
 să facă fluent procesul decizional la nivelul factorilor cu asemenea competențe la nivelul Uniunii.
Proiectul Tratatului privind Constituție Europenă nu a fost un eșec, ci numai o experiență nedorită
întrucât, acest proiect a prins viață, din moment ce ideile de bază au fost preluate de un alt proiect de
modernizare a UE materializate prin Tratatul de la Lisabona.
Referitor la structura modificata, TL a preluat de la TC eliminarea celor 3 piloni si conferirea
personalitatii juridice unice UE. Totodata, la fel ca in TC, TL a stabilit ca EUROATOM ramane
in vigoare. In afara de aceste schimbari, TL a prevazut anumite schimbari care nu le gasim la TC:
Initiativa cetateneasca – permite ca 1 milion de cetateni europeni sa solicite direct Comisiei sa
prezinte initiativa legislativa de interes pentru ei; cresterea roluli PE si a parlamentelor nationale
in procesul decizional al UE. Trat specifica ca UE se bazeaza pe 2 tratate-TUE si TFUE
 Uniunea conferă aceeași valoare juridică Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene adoptată la 12
decembrie 2007.
Referitor la reforme institutionale, TL a preluat ideea eliminarii votului ponderat in favoarea
VMC, precum si mandatul Presedintelui Consiliului European de 2,5 ani. Totodata, TL instituie
Inaltul Reprezentant pentru Politica Externa si Securitate, care asigura o singura voce a UE;
Banca Centrala Europeana este riodicata la rang de institutie.
2.Acţiunile exercitate în faţa CJUE:
2.1. Identificaţi tipurile de acţiuni declanşate în faţa CJUE
Principale actiuni exercitate in fata curtii sunt:
 Actiunea in constatare de neindeplinire a obligatiilor(infringement)de catre statele membre;
 Procedura intrebarilor preliminare(sau hotarilor preliminare)colaborarea CJE si instantelor
nationale;
 Actiunea in anulare;
 Actiunea în constatarea abţinerii de a acţiona;
 Recursul;
 Reexaminarea.
2.2. Analizaţi particularităţile acţiunilor directe (acţiunea în anulare şi abţinerea de a
acţiona) .
 Acţiunea în anulare
Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii, al unui organ,
al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie). Curtea de
Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat membru împotriva
Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie
de ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a
Uniunii împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent şă judece, în primă instanţă, toate
celelalte acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.
 Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona
Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui organ, a unui
oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât
după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a constatat nelegalitatea
abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate.
Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de
Justiţie şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.
2.3. Evaluaţi rolul şi modul de desfăşurare a procedurii în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor ce revin statelor membre în temeiul tratatelor (procedura de infringment)
Comisia poate iniţia o acţiune în justiţie în cazul în care consideră că un stat membru nu îşi
îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia europeană. Procesul poate fi intentat şi de un alt stat
membru.În ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi pronunţă sentinţa. Dacă se constată că
acuzaţiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligaţia de a remedia situaţia imediat. În
cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie, aceasta
poate impune plata unei amenzi.
În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin
în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului
în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile.
În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta
poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată că un stat membru a încălcat oricare
dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le
impune executarea hotărârii Curții.
În cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea
hotărârii Curții, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în cauză posibilitatea de a-și
prezenta observațiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu
pe care statul membru în cauză trebuie să le plătească și pe care îl consideră adecvat situației.
În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate
impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.
În cazul în care sesizează Curtea printr-o acțiune în temeiul articolului 258, considerând că statul
respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate
în conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul în care consideră necesar,
cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul
respectiv și pe care îl consideră adecvat situației.
În cazul în care constată neîndeplinirea obligației, Curtea poate impune statului membru respectiv
plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de
Comisie. Obligația de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa.

Test nr. 5
1. Parlamentul European:
1.1. Relataţi regulile cu privire la alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European;
Parlamentul European este singura instituţie supranaţională ai cărei membri sunt aleşi în mod
democratic, prin vot universal direct,liber și secret, de catre cetatenii UE.Alegerile au loc o data la
cinci ani si fiecare cetatean are dr de a vota si de a candida la alegeri indiferent de statul său de
resedinta. Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este
asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat
membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri. Parlamentul
European își alege președintele și biroul dintre membrii săi.Candidatul care obţine majoritatea
absolută a voturilor exprimate prin vot secret este ales Preşedinte. Dacă, după trei tururi de scrutin, nu
se obţine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu majoritate simplă, într-un al patrulea tur de
scrutin.
Mandatul Preşedintelui este de doi ani şi jumătate (o jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit.
1.2. Determinaţi modalitatea de organizare şi funcţionare a Parlamentului European;
Ales o dată la cinci ani, Parlamentul European este implicat în adoptarea a numeroase legi (directive,
regulamente etc.)
Din organizarea interna PE este compus de Presedintele asistat de 14 vicepresedinti - mandatul
Preşedintelui este de doi ani şi jumătate (o jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit, Preşedintele
coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale constitutive (Biroul şi Conferinţa
preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare. Parlamentul European este alcătuit din 750
de deputaţi aleşi în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Aceştia îşi exercită mandatul în
mod independent. Deputaţii se constituie în grupuri politice; aceştia nu se grupează în funcţie de
naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice. În prezent, există 7 grupuri politice în cadrul
Parlamentului European. Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea unui
preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), a unui birou şi a unui secretariat. În
vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se constituie în comisii permanente
specializate pe anumite domenii. Există 20 de comisii parlamentare.
O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.
Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare. În cadrul comisiilor
parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie
iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc
rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare.
Delegaţiile menţin şi dezvoltă contactele internaţionale ale Parlamentului European, în special
relaţiile cu parlamentele din ţările terţe. De asemenea, acestea contribuie la promovarea valorilor
fundamentale ale Uniunii Europene în ţările respective.
Organe politice al PE sunt urmatoarele
1)Conferinţa preşedinţilor este alcătuită din preşedinţii grupurilor politice şi Preşedintele
Parlamentului European
 Aceasta organizează lucrările Parlamentului şi hotărăşte cu privire la toate chestiunile
referitoare la programarea legislativă:
o calendarul şi ordinea de zi a şedinţelor plenare
o componenţa comisiilor, a delegaţiilor şi repartizarea competenţelor între acestea
o programarea legislativă.
 De asemenea, Conferinţa joacă un rol important în relaţiile Parlamentului European cu
celelalte instituţii comunitare, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.
2) Biroul este alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori,
cu statut de observatori, aleşi de Adunare pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.
Biroul coordonează funcţionarea internă a Parlamentului:
 estimarea bugetului Parlamentului European
 organizarea administrativă şi financiară
 Secretariatul şi serviciile subordonate acestuia
3)Chestorii sunt responsabili, în funcţie de orientările stabilite de către Birou, de
chestiunile administrative şi financiare care îi privesc direct pe deputaţi.
4) Parlamentul European este asistat de un Secretariat General.
Aproximativ 4600 de funcţionari, selectaţi prin concurs din toate ţările Uniunii şi aflaţi sub autoritatea
unui Secretar General, lucrează pentru Parlamentul European.
Functionarea PE:
PE functioneza in mai multe perioade de activitate:
1) Legislatura – coincide cu durata mandatului deputatilor, fiind de 5 ani;
2) Sesiunea – PE tine o sesiune anuala. El se reuneste de drept in a doua zi de marti a lunii martie;
3)Reuniunile – sesiunea de un an este impartita in 12 sesiuni plenare, numite reuniuni. O reuniune
ordinara se desfasoara la Strasbourg timp de doar o saptamana (de facto 4 zile) in fiecare
luna.Reuniunile plenare suplimentare de la Bruxelles tin 2 zile; de regula, se tin 6 reuniuni plenare
suplimentare, in restul timpului, deputatii lucreaza in Comisii la Bruxelles.
Dezbaterile sunt publice, dar prin decizia PE, pot sa fie si secrete. Regula: PE decide cu majoritatea
membrilor sai. Exceptie: poate decide cu majoritate absoluta cand conditia e prevazuta de texte
speciale.
Parlamentul European se poate întruni în perioada de sesiune extraordinară, la cererea majorităţii
membrilor care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei. O mare parte a activităţii se desfăşoară în cadrul
comisiilor parlamentare, câte două săptămâni pe lună.
Tratatul de la Lisabona nu a soluţionat problema stabilirii unui singur sediu pentru Parlament, eficienţa
acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activităţii sale: sesiunile plenare au loc la
Strassbourg, comisiile parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg.
Lucrările se desfăşoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, iar documentele oficiale
trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreunează destul de mult activitatea
curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei.
Şedinţele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei Europene, în timp ce prezenţa membrilor
Consiliului este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate cu majoritatea voturilor exprimate, cu excepţia cazurilor în care tratatele dispun
altfel. Deciziile Parlamentului European iau forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul solicită opinii
Parlamentului European; opinia este redactată de către comisia parlamentară specializată în problema ce
face obiectul solicitării, şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor
devenind rezoluţie.
1.3. Estimaţi rolul Parlamentului European din perspectiva diverselor competenţe pe care
le are
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită
funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul
European alege preşedintele Comisiei.
a) atribuţia de supraveghere şi control. În conformitate cu dreptul de supraveghere asupra activităţii
UE şi a instituţiilor sale, Parlamentul:
 poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului;
 dezbate raportul anual general al Comisiei Europene;
 dezbate orice problemă de politică generală;
 poate constitui comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a dreptului comunitar
sau de administrare defectuoasă;
 poate sesiza Curtea de Justiţie şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative (atribuţie
introdusă prin tratatul de la Nisa), cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona
din partea instituţiilor comunitare;
 poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei Europene. Pentru aceasta,
este necesară o majoritate de 2/3 din voturile exprimate, voturi care trebuie să reprezinte, în acelaşi timp,
majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul de restrictivă şi care rămâne mai mult o ameninţare
teoretică la adresa Comisiei.
b) atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului European se prezintă sub două aspecte:
 Procedura legislativă ordinară pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul European şi
Consiliul. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două instituţii comunitare. Tratatul de
la Lisabona extinde cu peste 40 de domenii, incluzând agricultura, imigrarea legală, energia, justiţia şi afacerile
interne, sănătatea sau fondurile structurale, procedura legislativă ordinară. Aceste noi prevederi ale tratatului
conduc la concluzia că Parlamentul are în prezent competenţe legislative mult sporite faţă de Tratatul de la
Nisa.
 Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative, consultative sau conforme.
Unele proceduri legislative speciale privind adoptarea unor decizii comunitare presupun “consultarea” sau
“acordul” Parlamentului. În aceste cazuri Parlamentul emite avize.
 În cazul “procedurii de consultare”, utilizată pentru domenii “sensibile” (cum ar fi politica industrială sau
fiscalitate), Parlamentul emite un aviz consultativ – acesta trebuie solicitat de Consiliu dar se poate trece peste
poziţia cuprinsă în el.
În unele cazuri tratatele prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, iar propunerea nu poate
dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz Consiliul nu are competenţa de a lua
singur o decizie.
Conform noilor reglementari introduse în Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European trebuie să îşi dea
avizul conform asupra acordurilor internaţionale negociate de Uniune, în domenii precum comerţul
internaţional.
c) atribuţii bugetare. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Proiectul este elaborat de către Comisie pe baza situaţiei
estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie. Comisia îşi poate modifica propunerea în cursul
procedurii, Parlamentul poate propune amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe sau să respingă
proiectul de buget, sau amendamentele Parlamentului European, fără a putea să propună propriile
amendamente. Tot Parlamentul European este cel care aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după
încheierea exerciţiului bugetar.
În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, puterea Parlamentului în cadrul procedurii bugetare creşte
datorită eliminării distincţiei între cheltuielile obligatorii (agricultură, acorduri internaţionale) şi cheltuielile
neobligatorii (alte cheltuieli). În vechea reglementare, Parlamentul putea interveni doar asupra cheltuielilor
neobligatorii.
Competente:
1. PE imparte competenta legislativa cu Consiliul UE.
2. Reprezinta autoritatea bugetara impreuna cu Consiliul UE- stabileste in fiecare an cheltuielile si
veniturile UE.
3. Competenta de control asupra activitatilor UE.
Parlamentul European deţine o importantă competenţă de control a activităţilor Uniunii Europene.
 Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita
remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. De
asemenea, Parlamentul numeşte un Ombudsman, care încearcă să găsească o soluţie amiabilă
pentru plângerile persoanelor împotriva instituţiilor sau organelor comunitare.
 Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de anchetă care să
investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către
statele membre.
 O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în momentul apariţiei bolii „vacii
nebune‖, lucru care a dus la crearea unei agenţii veterinare europene.
i de Justiţie a Comunităţilor Europene
 Acţiunea în anulare a unui act adoptat în conformitate cu dreptul comunitar.
 Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva Comisiei sau Consiliului Uniunii
Europene, dacă acestea nu îşi îndeplinesc obligaţiile.
 Parlamentul European dispune de o competenţă de control în domeniul economic şi
monetar.
 Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene
trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către Consiliu.
 Preşedintele BCE prezintă raportul anual în faţa Parlamentului European, reunit în şedinţă
plenară.
Parlamentul European exercită un control democratic asupra Comisiei; există, de asemenea, un
anumit control parlamentar al activităţilor Consiliului.
 Preşedintele Comisiei este numit de către Consiliul European cu majoritatea calificată a
voturilor. Parlamentul aprobă sau respinge numirea propusă. Apoi, de comun acord cu Preşedintele
desemnat, statele membre numesc comisarii.
Colegiul comisarilor trebuie să fie apoi aprobat în ansamblul său de către Parlament.
 Parlamentul are putere de cenzură faţă de Comisie; acesta este un drept fundamental care
poate fi exercitat de către deputaţii în Parlamentul European pentru a asigura controlul
democratic al Uniunii Europene. Parlamentul poate obliga Colegiul comisarilor, în ansamblul
său, să demisioneze.
 Comisia prezintă periodic Parlamentului rapoarte, cum ar fi:
o Raportul anual al Comisiei privind activităţile Uniunii Europene
o Raportul anual privind execuţia bugetului
Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita competenţa de control.
 Unul dintre mijloacele de exercitare a controlului de către Parlamentul European este
adresarea de întrebări scrise şi orale de către deputaţi Consiliului şi Comisiei.
 Parlamentul are o putere de iniţiativă politică: el poate solicita Comisiei să prezinte o
propunere Consiliului Uniunii Europene.
 Parlamentul invită periodic Comisia şi Consiliul Uniunii Europene să dezvolte politicile
existente sau să iniţieze altele noi.
 La începutul mandatului, Preşedintele în exerciţiu al Consiliului prezintă Parlamentului
programul său, iar la sfârşitul mandatului prezintă un raport privind rezultatele obţinute.
2. Actul Unic European:
2.1 Expuneţi premisele istorice ale adoptării AUE;
Actul Unic European (AUE) modifică Tratatele de la Roma, în vederea relansării procesului de
integrare europeană şi a realizării pieţei interne. Acesta modifică regulile de funcţionare a instituţiilor
europene şi extinde competenţele comunitare, mai ales în domeniul cercetării şi dezvoltării, al
mediului şi al politicii externe comune.
Premisele adoptarii AUE: absenta unei legaturi organice intre actiunea comunitara si cooperarea
politica, functionarea nesatisfacatoare a anumitor mecanisme institutionale (insuficienta puterilor
Parlamentului European, ponderea prea mare a unanimitatii in cadrul procesului decizional din
Consiliul european), caracterul partial al celor 4 libertati de circulatie prevazute de tratatul C.E.E.
(marfuri, persoane, servicii, capitaluri). A prevalat de asemenea dorinta de a da o baza juridica solida
competentelor deja exersate de comunitate in noi domenii.
Analizat din perspectiva continutului sau, A.U.E. nu aduce nici o bulversare sistemului comunitar.
Schimbarea majora consta in imprimarea unui nou obiectiv comunitatilor, acela al Pietei Interne, fapt
care a constituit cauza unei veritabile relansari a actiunii comunitare. Prin aceasta reprezinta, deci un
moment foarte important al istoriei Uniunii.
2.2. Analizaţi obiectivele AUE şi principalele noutăţi introduse prin acest tratat de
modificare
Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcţie europeană, în vederea realizării
pieţei interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din cauza
procesului decizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate în domeniul
armonizării legislative.
De aceea, Conferinţa interguvernamentală care a condus la AUE a avut un dublu mandat. Pe de o
parte, era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi, pe de
altă parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce priveşte:
 procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;
 puterile Comisiei;
 puterile Parlamentului European;
 extinderea competenţelor Comunităţilor.
CONTRIBUŢIILE TRATATULUI – MODIFICĂRI INSTITUŢIONALE
Pentru a înlesni realizarea pieţei unice, Actul Unic prevede creşterea numărului de domenii în care
Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul unanimităţii. Acest lucru uşurează
procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele inerente căutării unui acord unanim între 12 state
membre. Unanimitatea nu mai este necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieţei interne,
cu excepţia măsurilor privind fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor şi drepturile şi interesele
lucrătorilor salariaţi.
AUE instituie Consiliul European, oficializând astfel conferinţele şi reuniunile la nivel înalt dintre
şefii de stat şi de guvern. Competenţele acestui organ nu sunt, totuşi, precizate. Consiliul European nu
are putere de decizie, nici putere de constrângere, în raport cu celelalte instituţii.
Puterile Parlamentului au fost consolidate prin introducerea avizului conform al Parlamentului, în
cazul încheierii tratatelor de asociere. În plus, Actul Unic instituie procedura de cooperare, care
consolidează poziţia Parlamentului în cadrul dialogului interinstituţional, dându-i posibilitatea unei
duble lecturi a legislaţiei propuse. Domeniul de aplicare a acestei proceduri rămâne totuşi limitat la
cazurile în care Consiliul decide cu majoritate calificată, cu excepţia politicii de mediu.
CONTRIBUŢIILE TRATATULUI - MODIFICĂRI POLITICE
Articolul 8A defineşte în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresivă a pieţei
interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992. Politica socială este deja
reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce două articole noi în acest domeniu. Articolul
118A din Tratatul CEE autorizează Consiliul, care decide cu majoritate calificată în cadrul procedurii
de cooperare, să adopte dispoziţii minime pentru a promova „îmbunătăţirea mediului de muncă,
pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor‖. Articolul 118B din Tratatul CEE atribuie
Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul social la nivel european.
Preocupările privind protecţia mediului la nivel comunitar erau deja menţionate în Tratatul de la
Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S şi 130T din Tratatul CEE), care
permit Comunităţii „conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, contribuie la protecţia
sănătăţii persoanelor şi utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale‖. Se precizează faptul că
intervenţia Comunităţii în domeniul mediului are loc doar dacă această acţiune poate fi realizată mai
bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre (principiul de subsidiaritate).

Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora şi aplica o politică externă
comună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se consulte cu privire la problemele de
politică externă care ar putea prezenta interes pentru securitatea statelor membre. Preşedinţia
Consiliului este responsabilă pentru iniţierea, coordonarea şi reprezentarea statelor membre faţă de
state terţe în acest domeniu.
2.3. Evaluaţi sub aspect comparativ obiectivul pieţei comune a TCECO vs obiectivul pieţei
interne introdus de AUE
TCECO:
Obiectivul era formarea unei Piete Comune in ceea ce priveste comertul cu carbuni si produse
siderurgice intre tarile membre, prin abolirea si interzicerea taxelor vamale si taxelor cu effect
echivalent la import si export si a restrictiilor cantitative;
Această organizare economică, care ducea la unirea piețelor naționale într-o piață unică, urmărea atât
promovarea producției cât și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe supuse
unor reguli și practici restrictive.
Oficial, obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică şi ocuparea forței de muncă, precum şi
creșterea nivelului de trai al celor care lucrau în industria minieră şi siderurgică. De asemenea, era vizată
crearea unei piețe unice pentru cărbune şi oțel şi prevenirea exploatării excesive a materiilor prime.
Cu toate că progresul în atingerea scopurilor scontate ale CECO au avut un caracter lent și complicat, a
fost o dezvoltare semnificativă din perspectiva organizării pieței oțelului și cărbunelui, precum și a
simbolului său. CECO a însemnat pentru „părinții” săi fondatori mai mult decât reglementarea relațiilor
în domeniul oțelului și cărbunelui și un prim pas spre o integrare europeană atât economică, cât și
politică.
Obiectivele CECO :
- nasterea unei Europe Unite;
- incurajarea pacii in lume;
-crearea primei instituii supranational si prima agentie din lume anti-cartel;
- crearea unei pieţe Comune in ceea ce priveste comertul cu carbuni si produse siderurgice intre
tarile membre

AUE:
Obiectivul principal era definitivarea Pietei Interne, care trebuia sa fie un spatiu fara frontier
interioare in care libera circulatie (cele 4 - marfuri, persoane, servicii, capitaluri) trebuie
realizata.
Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcţie europeană, în vederea realizării pieţei
interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din cauza procesului
decizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate în domeniul armonizării legislative.
De aceea, Conferinţa interguvernamentală care a condus la AUE a avut un dublu mandat. Pe de o parte,
era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi, pe de altă
parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce priveşte:
 procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;
 puterile Comisiei;
 puterile Parlamentului European;
 extinderea competenţelor Comunităţilor.
Test nr. 6
1.Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE)şi Comunităţii Europene pentru Energie
Atomică (CEEA)
1.1 Expuneţi obiectivele CEE şi CEEA
Obiectivele CECO :
- nasterea unei Europe Unite;
- incurajarea pacii in lume;
- transforma Europa cu « pas cu pas » proces , ducând la unificarea Europei democratice,
incluzând atât Europa de Est şi Europa de Vest, despartite de Cortina de Fier
- crearea primi instituii supranational si prima agentie din lume anti-cartel;
- crearea unei pieţi unice pe întreg teritoriul Comunităţii
- Dezvoltarea economica a UE pe baza de carbine si otel
Obieticele CEEA : de a contribui, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a
industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu
alte ţări. Crearea unei piete comune pentru materiile si echipamentele nucleare intre tarile membre,
dar si promovarea utilizarii energiei atomica in scopuri pasnice.
1.2. Analizaţi sistemul instituţional al CEEA şi CEE şi mecanismul decizional
Schema institutionala CEEA si CEE:
 Consiliul de Miniştri CEEA/ CEE – cate un ministru din fiecare tara
 ComisiaCEEA/ Comisia CEE;
Comisia CEEA – 5 membri cu autonomie fata de statele membre;
Comisia CEE – 9 membri cu autonomie fata de statele membre;
Competente: de a elabora proiecte privind actiuni comunitare pe care le prezinta spre aprobare
Consiliului ministerial.
 Adunarea – comuna pentru cele 3 comunitati;
Compozitie: reprezentanti trimisi de parlaméntele nationale;
Functii exclusiv consultative si atributii de control.
 Curtea de Justiţie – comuna celor 3; Compozitie: 7 judecatori
Sarcini: vegheaza respectare prevederilor Tratatelor, precum si ale dispozitiilor de aplicare ale
acestora.  Comitetul Economic si Social – Organ consultativ común pentru CEEA si CEE;
 Agentia de Aprovizionare a CEEA – institutie de gestiune specializata.
In cadrul CEEA si CEE, mecanismul decizional este urmatorul: deciziile sunt luate de Consiliul de
Ministri, dar la propunerea Comisiilor. Asadar, desi Comisiile un mai pastreaza puterea de decizie a
Inaltei Autoritati, ele primesc un rol care un poate fi neglijat: au puterea de initiativa legislativa.
1.3. Formulaţi metodele propuse pentru construcţia europeană
Metoda interguvernamentala(diplomatica) consta in colaborarea internat traditionala dintre state.
In organizatiile internat clasice, organul de conducere reuneste reprezentantii statelor participante si
hotaraste in unanimitate. Statele isi pastreaza suveranitatea, nu se ajunge la integrare. Ex: Consiliul
Europei, NATO.
Metoda federalista este una de tip supranational. Deciziile se iau cu majoritate de voturi, ceea ce
implica o limitare a suveranitatii nationale. Federalistii europeni doreau in trecut adoptarea unei
constitutii federale, dupa modelul SUA. Nu a fost o idee usor de acceptat, pt ca ea reprezenta o
amenintare la adresa suveranitatii nationale.
Metoda functionalista a lui Jean Monnet. Cautand o solutie de durata, JM a evaluat situatia dpdv
practic. Astfel, conditia pt asigurarea pacii era includerea Germaniei in acordurile europene, cu un
statut egal cu al celorlalti participanti. In spiritul conceptiei functionaliste, JM a pornit de la nevoile
comune ale statelor. Ideea lui era ca, daca Europa unita nu se poate raliza dintr-o data, ea se poate
cladi pas cu pas, integrand statele mai intai pe un sector de activitate ingust, dar vital. Legaturile
economice vor crea solidaritati concrete, declasand un proces ce va angrena si alte domenii. Se va
ajunge, astfel, la o uniune economica mai larga si in final, la integrarea politica. Organizatia ec a lui
JM are un caracter puternic supranational. Statele transfera esentialul capacitatii de decizie Inaltei
Autoritati independente, ale carei acte sunt obligatorii pt state. Curtea de Justitie va rezolva orice
litigiu aparut.
Metoda comunitara. Dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare, ideea unei structuri cu un
pronuntat caracter supranat nu mai era de actualitate. Solutia practica pt Comunitatea Economica
Europeana(CEE) a constat in compromisul dintre elem supranat, intr-o forma atenuata fata de
sistemul CECO si elem interguvernamental. S-a diminuat rolul Comisiei, care a primit monopolul put
de propunere, iar puterea de decizie a fost transferata Consiliului de ministri. Deci, Consiliul decidea
la propunera Comisiei, dupa consultarea Parlamentului.
2. Mediatorul European:
2.1 Expuneţi natura juridică a Ombudsmanului European;
Creat prin Tratatul de la Maastricht, Ombudsmanul European efectuează anchete referitoare la
cazurile de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi organelor comunitare. Acesta
intervine fie din proprie iniţiativă, fie pe baza plângerilor prezentate de cetăţeni ai UE. El este numit
de Parlament pe durata legislaturii acestuia.
Ombudsmanul European reprezinta un organism European care nu este numit ―institutie‖,dar poate
actiona in numele cetatenilor europeni.
Ombudsmanul European prelucrează plângerile primite de la cetăţeni, întreprinderi şi organizaţii din
UE care semnalează cazuri de administrare defectuoasă din partea instituţiilor, organismelor,
birourilor sau agenţiilor UE - încălcarea legislaţiei, nerespectarea principiilor bunei administrări,
încălcarea drepturilor omului. Exemplele includ:
 practici inechitabile discriminare abuz de putere
 lipsa informaţiilor sau refuzul de a furniza informaţii  întârzieri nejustificate  proceduri incorecte.
Ombudsmanul începe investigaţiile după primirea unei plângeri sau din proprie iniţiativă. Este un
organism independent şi, prin urmare, nu acceptă sugestii din partea guvernelor sau a altor entităţi. O
dată pe an, îi prezintă Parlamentului European un raport de activitate.
2.2. Determinaţi procedura de numire, organizare, funcţionare şi atribuţiile Ombudsmanului
European;
Procedură: Candidaturile se trimit Comisiei pentru petiţii a Parlamentului, în vederea analizării
admisibilităţii acestora.O listă a candidaturilor admisibile este supusă apoi votului Parlamentului. Se
procedează la o votare pe bază de buletine secrete, luându-se în considerare majoritatea voturilor
exprimate.
Durată: Ombudsmanul este numit de Parlament după fiecare scrutin pentru întreaga durată a
mandatului Parlamentului. Mandatul său poate fi reînnoit.
Functionare: Ombudsmanul dispune de un secretariat alcătuit dintr-un personal supus normelor
privind funcţia publică europeană. Ombudsmanul numeşte responsabilul principal al acestuia.
Atributii:
— îşi exercită funcţiile în condiţii de independenţă totală, în interesul Uniunii şi al cetăţenilor
acesteia;
— nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la niciun organism în vederea îndeplinirii funcţiilor sale;
— se abţine de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiilor sale;
— nu poate exercita nicio altă funcţie politică sau administrativă ori activitate profesională, fie că este
remunerată sau nu.
Ombudsmanul tratează cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi
organelor comunitare.
Destituirea: Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la solicitarea Parlamentului
European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sau în cazul în
care a comis o abatere gravă.
Ombudsmanul nu poate investiga:
 plângeri formulate împotriva autorităților naționale, regionale sau locale din statele membre (departamente
guvernamentale, agenții de stat, consilii locale), chiar dacă plângerile vizează aspecte europene;
 activitățile tribunalelor sau ale organismelor de tip ombudsman existente la nivel național. Ombudsmanul
European nu primește cereri de apel la deciziile luate de aceste entități;
 plângeri formulate împotriva întreprinderilor sau persoanelor fizice.
Ombudsmanul poate efectua investigaţii pe care le consideră justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza
plângerilor adresate direct, sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care
pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.
În urma sesizărilor primite, Ombudsmanul (cu sediul la Strassbourg, în sediul Parlamentului European),
întreprinde o anchetă administrativă, iar în cazul în care constată un caz de administrare defectuoasă acesta sesizează
instituţia în cauză. Instituţia vizată de investigaţie dispune de un termen de 3 luni pentru a comunica punctul său de
vedere. Ulterior, Ombudsmanul redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului European şi instituţiei în
cauză şi informează persoana care a formulat plângerea cu privire la rezultatul acestor investigaţii.
Ombudsmanul nu poate impune însă nici un fel de sancţiuni juridice instituţiei în culpă, el fiind doar un organ de
conciliere şi de rezolvare amiabilă a litigiilor administrative.
2.3. Evaluaţi relaţiile Ombudsmanului European cu Parlamentul European.
Deşi este total independent în exercitarea funcţiilor sale, Ombudsmanul are caracter de Ombudsman
parlamentar. Acesta are legături strânse cu Parlamentul, care este exclusiv responsabil de numirea sa
şi de iniţiativa destituirii sale, stabileşte îndatoririle acestuia, îi oferă asistenţă în cadrul anchetelor şi
primeşte rapoartele sale. Pe baza mai multor rapoarte anuale privind activităţile Ombudsmanului European,
Comisia pentru petiţii şi-a reiterat dorinţa ca Ombudsmanul European şi omologii acestuia de la nivel naţional şi
regional să colaboreze cu Comisia şi cu Parlamentul, pentru a se asigura că rezultatele modificărilor
actuale aduse tratatelor maximizează accesibilitatea, transparenţa şi responsabilitatea Uniunii
Europene. În faţa Parlamentului, Ombudsmanul prezintă anual un raport general, în care arată modul de soluţionare
a plângerilor primite. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiţie a UE, la cererea Parlamentului, dacă nu
mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei, sau în caz de culpă gravă.
Test nr. 7
1.Crearea Uniunii Europene
1.1 Expuneţi motivele creării Uniunii Europene la Maastricht bazată pe sistemul de piloni
Conform TUE, Uniunea se va baza pe Comunitatile Europene si pe noile forme de cooperare stabilite de
tratat. Respectiv, TUE a avut rolul de unificare a tratatelor de constituire anterioare si de constituire a noi
forme de cooperare. Astfel, a aparut necesitatea mentinerii celor 3 comunitati si adaugarea a inca doua
forme de cooperare:Politica Externa si Securitate Comuna si Justitie si Afaceri Interne.
Avem 3 piloni:
I – CECO,CEEA,CE;
II – PESC
III- JAI
Pentru prima data, cooperarea europeana, pana atunci strict economica, se extinde si pe plan politic.
Statele europene intra intr-o noua faza a unificarii, creand o noua structura, cu o noua denumire
(―Uniunea Europeana‖) si cu o organizare bazata pe existenta a trei piloni de importanta inegala.
Referitor la JAI si PESC,statele-membre nu erau de acord sa renunte la partea de suveranitate in
favoarea unei autoritati supranationale, ci erau pentru interguvernamentalism, asa ca trebuiau adaugate
cateva institutii, precum si adaugate careva competente la cele vechi. Era mai usor pentru a trece
treptat la o noua forma de organizare – UE – prin mentinerea vechilor comunitati, decat la trecerea
brusca prin abolirea celor 3 comunitati.
1.2. Analizaţi noutăţile introduse prin Tratatul de la Maastricht , Amsterdam şi Nisa
Modificarile Tratatului de la Maastricht:
- modifica si completeaza str-ra celor trei tratate incheiate anterior;
- comunitatile se vor numi UE si CEE;
- aduce idea de uniune politica vest-europeana;
- introduce o moneda comuna europeana;
- introduce drepturile civile europene;
- competente noi ale Comunitatilor;
- intensificarea protectiei comunitare a consumatorului.
Modificarile T. Amsterdam:
- a fost introdus un capitol referitor la ocuparea fortei de munca;
- include un articol nou, consacrat pr. general al nedescriminarii;
- este consolidat pr. egalitatii intre femei si barbati;
Modificarile Tratatului de la Nisa:
- a fost consolidat rolul colegislator al Parlamentului European;
- asigura o baza juridica partidelor politice din Statele Membre prin definirea unui statut;
- a fost stabilite nr.maxim de 732 de mandate in PE;
- nr. locurilor in PE s-a redus pu unele state.
1.3. Estimaţi raţionamentele respingerii Tratatului Constituţional şi soluţia adusă prin
Tratatul de la Lisabona
Cu toate ca Tratatul Constitutional a fost semnat in 2004, el nu a intrat in vigoare ca urmare a
respingerii acestuia de catre Franta si Olanda prin referendum. Respingerea Constitutiei in Franta si
Olanda a fost din frica cetatenilor de o extindere necontrolata datorita efectelor econom. si sociale: in
principal de cresterea somajului ca urmare a unui posibil aflux de mina de lucru ieftin sau mutarea
companiilor in est.
In Franța,cei care au votat nu au explicat ca motive principale frica de a pierde locurile de muncă,
situația economică internă, impresia că această Constituție se concentra prea mult pemodelul
«liberal» şi cuprindea prea puține elemente sociale. In Olanda, motivatiile principale au tinut de o
intelegere neadecvate fata de impactul Constitutiei, dar si frica de a pierde suveranitatea nationala.
Dupa aceasta, a urmat o ―perioada de reflectie‖ prin care s-a concluzionat cauzele esecului si
viitoarele actiuni necesare.
Tratatul de la Lisabona pastreaza majoritatea inovatiilor institutionale prevazute in
Constitutia Europei. Diferente:
1. Simbolurile UE (precum steagul, imnul si motto-ul) nu mai sunt prezente in tratat,
desi ele sunt folosite (de exemplu steagul a fost adoptat in 1980).
2. Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe este numit in tratat Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe.
3. S-a renuntat la terminologia noua (de exemplu directivele UE si nu legile UE)
4. Combaterea schimbarii climatice este un obiectiv oficial al Uniunii Europene dupa T. de la Lisabona.

2. Tribunalul
2.1. Expuneţi istoricul şi temeiul juridic al crearii Tribunalului( ex Tribunal de Primă
Instanţă);
Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie, care să judece în primă instanţă
litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de
Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ comunitar chemat să “asigure respectul dreptului în interpretarea şi
aplicarea prezentului tratat”. Tratatul de la Lisabona include Tribunalul şi tribunalele specializate în componenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, alături de Curtea de Justiţie .Curtea de Justitie, fiind coplesita de nrul din ce in
ce mai mare al proceselor, a fost nevoita sa instituie o jurisdictie de prima instanta, pentru a prelua o parte din
activitatea Curtii. Instituirea Tribunalului (numait inainte de TL – Tribunalul de prima instanta) a fost prevazuta de
AUE. TPI a fost infiinta in 1988 prin decizia Consiliului, incepindu-si activitatea in 1989. Importanta sa a crescut
treptat, prin TM a fost ridicat de la nivelul unui organ creat de Consiliu la cel de organ stabilit de Tratat, cu rolul de a
asista Curtea de Justitie. Tratatul de la Nisa, desi nu i-a conferit titlu de institutie, i-a creat un statut autonom.
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are dreptul de a-şi stabili
singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii de Justiţie şi cu aprobarea Consiliului; întrucât aceste
reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii de Justiţie se aplică şi în cazul Tribunalului
2.2. Analizaţi procedura de numire, modalitatea de organizare şi funcţionare a judecătorilor la
Tribunal;
Tribunalul este compus din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru (27 în prezent).
Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani
care poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg dintre ei pe preşedintele Tribunalului pentru o perioadă de trei
ani. Aceştia numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani.
Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod
excepţional, această funcţie poate fi încredinţată unui judecător.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din trei judecători
sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea
Cameră (13 judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau
importanţa cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat
Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători.
Preşedinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi dintre judecători pentru o perioadă de
trei ani. Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte nevoi
administrative şi lingvistice.
2.3. Estimaţi competenţele Tribunalului în raport cu competenţa Curţii de Justiţie
Tribunalul are competenta sa judece in prima instanta actiunile expres-mentionate in Tratatul UE, cu
exceptia acelor cauze care sunt in competenta instantelor specializate sau Curtii de Justitie. Astfel,
spre exemplu actiunile directe (in anulare sau in carenta) vor fi judecate in prima instanta in Tribunal
daca sunt introduse de pf/pj impotriva actelor institutiilor, organelor, oficiilor sau agentiilor UE sau
impotriva altor acte normative, pe cand actiunile directe formulate de catre state vor fi judecate in
Curtea de Justitie. Totodata, Curtea de Justitie va examina recursurile si reexaminarile impotriva
deciziilor Tribunalului. Tribunalul de Primă Instanţă are competenţa de a judeca:
 acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agențiilor Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și
împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea,
împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o acţiune
introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;
 acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
 acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în
domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele
prin care Consiliul exercită competenţe de executare;
 acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de
instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora;
 acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului
competenţa de judecare;
 acţiuni în materia mărcilor comunitare;
 recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene, limitate la chestiuni de drept.
  controlul de legalitate al actelor legislative sau al altor acte adoptate de instituţiile şi organele comunitare,
destinate să producă efecte juridice faţă de terţi;
 acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;
 contenciosul funcţiei publice comunitare;
 litigii privind repararea unor prejudicii cauzate de instituţiile comunitare sau agenţii Uniunii în exercitarea
funcţiunilor lor;
 în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de
Uniune sau în numele ei. Tribunalul este competent să judece acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor
specializate. Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de statele
membre sau de BCE sunt de competenţa Curţii de Justiţie
 Test nr. 8
1.Crearea Comunităţii Europene pentru Cărbune şi Oţel (CECO):
1.1 Identificaţi proiectele de realansare paşnică a continentului european care au precedat
crearea CECO
Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase
duse de ţări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. 9 mai 1950 - Ministrul
francez al afacerilor externe, Robert Schuman, îşi prezintă planul referitor la o cooperare aprofundată.
De atunci, ziua de 9 mai este sărbătorită în fiecare an ca fiind „Ziua Europei". Pornind de la planul
Schuman, şase ţări semnează un tratat prin care se urmăreşte plasarea producţiei de cărbune şi oţel sub
o autoritate comună. În acest fel, niciuna dintre ele nu îşi mai poate fabrica arme pentru a se întoarce
împotriva celorlalte, cum se întâmplase în trecut. Cele şase ţări sunt Germania, Franţa, Italia, Ţările de
Jos, Belgia şi Luxemburg, acestea încep să se unească, din punct de vedere economic şi politic, în
cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, propunându-şi să asigure o pace durabilă.
1950 Planul Schuman: plasarea productiei franco-germane de carbune si otel sub responsabilitatea
unei autoritati supreme comune,independente, in cadrul unei organizatii deschise participarii si altor
state europene.
1.2. Analizaţi obiectivele şi cadrul instituţional al CECO
Obiectivele CECO :
- nasterea unei Europe Unite;
- incurajarea pacii in lume;
-crearea primei instituii supranational si prima agentie din lume anti-cartel;
- crearea unei pieţe Comune in ceea ce priveste comertul cu carbuni si produse siderurgice intre
tarile membre
Institutiile CECO sunt :
- Inalta autoritate – compozitie: 9 membri, cu autonomie fata de statele membre; avea
competente extinse;
- adunarea comună – compozitie: reprezentanti trimisi de parlamentele nationale; functii
exclusive consultative si atributii de control. Avea puterea de a demite Inalta Autoritate si
Comisiile prin adoptarea unei motiuni de cenzura.
- consiliul special de Ministri – compozitie: 1 reprezentant din fiecare tara; Coordona actiunea
statelor cu cea a Comunitatii.
- curtea de justiţie a CECO – compozitie: 7 judecatori; veghea respectarea tratatelor.
Pentru realizarea scopurilor CECO au fost create 4 instituții:
 Înalta Autoritate, compusă din 9 persoane independente numite de către guverne (a câte doi din cele mai
mari state) și care urma a fi instituția executivă de bază cu dreptul de adopta decizii și responsabilitatea
pentru implementarea tratatului.
 Adunarea parlamentară cu funcții de control, compusă din delegați aleși de către parlamentele naționale
respective în fața căreia Înaltă Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea tratatului.
 Consiliul Special de Miniștri, compus din câte un reprezentant al guvernelor statelor membre, având
drept scop armonizarea acțiunilor Înaltei Autorități și a guvernelor cu dreptul de vot consultativ în luarea
unor decizii și aprobarea altor.
 Curtea de Justiție, compusă din 9 judecători care ar interpreta și aplica clauzele tratatului și ar asigura
respectarea acestuia.
Această organizare economică, care ducea la unirea piețelor naționale într-o piață unică, urmărea atât
promovarea producției cât și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe supuse
unor reguli și practici restrictive.
CECO a însemnat pentru ”părinții” săi fondatori mai mult decât reglementarea relațiilor în domeniul
oțelului și cărbunelui și un prim pas spre o integrare europeană atât economică, cât și politică.
1.3. Evaluaţi particularităţile CECO în raport cu organizaţiile internaţionale de cooperare
Alte organizatii internaţionale de cooperare sunt ONU, UNESCO. Principalul aspect: institutia
supranationala.
O analiza a activitatii CECO va sugera patru aspecte principale ale acesteia, si anume:
-abordarea economica a fost indreptata catre jocurile pietei, respectandu-se obiectivul organizatiei,
desi Inalta Autoritate avea capacitatea de a interveni in cadrul acesteia;
-infiintarea unei asemenea piete nu a fost doar rezultatul jocului fortelor pietei, si nici a unei forte din umbra,
ci a eliminarii barierelor vamale si a producatorilor individuali;
 -economicul nu a fost complet izolat de politic, eliminarea factorului de tensiune si razboi dintre Franta si
Germania fiind mai degraba o realizare politica decat una pur economica sau tehnica;
-un foarte mare grad de inovare in actiunile sale, datorita caracterului sau pragmatic, concret, si nu abstract,
teoretic.
ONU - Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora acţionează
statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.
Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Aliniatul întâi al
aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea
ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin
aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a
păcii, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional.
În al doilea rând, după menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca scop al Organizaţiei,
realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca şi în
cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine prevederi precise privind atribuţiile organelor sau
organizaţiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv.
Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării internaţionale pentru
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de
rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt
încredinţate Adunării Generale şiConsiliului Economic şi Social.
Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta stabileşte un set de principii
în baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizaţia, cât şi statele membre.
Structura -Carta Naţiunilor Unite indică următoarele şase organe principale ale ONU: Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate,Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de
Justiţie şi Secretariatul General.
UNESCO- Scopul organizaţiei este de a contribui la pacea şi securitatea lumii prin colaborarea între naţiuni în
educaţie, ştiinţă, cultură, şi comunicaţii pentru a se reuşi stabilirea unui respect faţă de justiţie universal, pentru
corectitudinea justiţiei şi pentru drepturile şi fundamentele omului liber, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, după
Carta Naţiunilor Unite.
Una dintre misiunile UNESCO- Organizatia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. este cea de a menţine
o listă de locuri din patrimoniul mondial. Aceste locuri sunt importante din punct de vedere natural sau istoric, a căror
conservare şi salvare sunt importante pentru comunitatea mondială.

2.Tribunalul Funcţiei Publice:

2.1. Expuneţi istoricul şi temeiul juridic al crearii Tribunalului Funcţiei Publice
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, al cărei sediu este la Luxemburg, este compusă din trei
instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul (creat în 1988) și Tribunalul Funcției Publice (creat în
2004).Pentru a imbunatati sistemul de justitie, a fost necesar si infiintarea unor noi organe cu atributii
jurisdictionale specializate. Tratatul de la Nisa permite crearea de camere jurisdictionale sectoriale
specializate, pe langa Tribunalul Primei Instantei, astfel TFP este instituit in 2004 prin decizia
Consiliului, fiind chemat sa se pronunte asupra contenciosului functiei publice a UE, competenta care
a apartinut anterior TPI.
2.2. Analizaţi procedura de numire, modalitatea de organizare şi funcţionare a judecătorilor la
Tribunalul Funcţiei Publice;
TFP este alcatuit din 7 judecatori, numiti pentru un mandat de 6 ani, ce poate fi reinnoit. Consiliul, cu
VMC la cererea Curtii de Justitie, poate mari numarul judecatorilor.
Procedura de numire: Judecatorii sunt numiti de Consiliu, hotarind in unanimitate, dupa consultarea
unui comitet alcatuit din 7 persoane selectate dintre fostii membri ai Curtii de Justitie si ai
Tribunalului si dintre juristi recunoscuti pentru competentele lor. Ei sunt alesi pe baza principiului:
persoana care ofera depline garantii de independenta si care au capacitatea ceruta exercitarii unor
functii jurisdictionale si trebuie sa fie cetateni ai UE. Consiliul vegheaza la asigurarea unei compozitii
echilibrate, pe o cat mai larga baza geografica.
Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o
perioadă de trei ani ce poate fi reînnoită. Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere
compuse din trei judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanţa
problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în
situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei Publice poate
soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un
judecător unic. Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani. Tribunalul
Funcţiei Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru
alte necesităţi administrative şi lingvistice.
2.3. Estimaţi competenţele Tribunalului Funcţiei Publice în raport cu competenţa Tribunalului şi a
Curţii de Justiţie
În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată în
materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această competenţă a fost
exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal. Aceste litigii
au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie,
desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială
(boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale etc.). Tribunalul
soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și personalul lor, pentru
care competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene [de exemplu, litigii între
Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiții și agenții
acestora].Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor. Hotărârile
pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs
poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
Test nr. 9
1. Extinderea Uniunii Europene;
1.1.Expuneţi procesul de extindere a Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene de la 6 la
27;
Extinderea integrarii europene inseamna extinderea geografica (sau integrarea pe orizontala) si consta
in aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfasurat in cinci
valuri succesive de aderare, etapele intregrarii geografice fiind urmatoarele:
Membri fondatori : 1957 - Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg;
Prima extindere : 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
A doua extindere : 1981 - Grecia;
A treia extindere : 1986 - Portugalia, Spania;
A patra extindere : 1996 - Austria, Finlanda, Suedia;
A cincea extindere : 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria.
A şasea extindere : 2007 – Bulgaria, Romănia
1.2.Identificaţi particularităţile procesului de aderare la Uniunea Europeană din anii 2004-
2007;
Calitatea de stat membru al UE nu se poate obţine de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei
proceduri complexe. Odată îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate trebuie să aplice
legislaţia europeană în toate domeniile.Orice ţară care îndeplineşte condiţiile de aderare îşi poate
depune candidatura. Cunoscute sub denumirea de „criteriile de la Copenhaga‖, acestea includ
existenţa economiei de piaţă, a unei democraţii stabile, a statului de drept, precum şi acceptarea
legislaţiei UE, inclusiv a celei referitoare la moneda euro. Ultimele valuri de extindere au adus în
rândurile UE încă 12 ţări din Centrul şi Estul Europei, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia, în 2004, urmate de România şi Bulgaria, în
2007.Aceasta a fost cea mai amplă extindere pe care a cunoscut-o UE şi un pas istoric în direcţia
unificării Europei după decenii de scindări cauzate de Războiul Rece.
UE a fost constituita pentru a unifica cat mai multe state din Europa intr-o organizatie comuna, prin
care sa se asigure ascensiunea economica si nivelul de trai inalt a acestor state. Astfel, unul din
obiectivele Uniunii era expansiunea acesteia spre est, dat fiind faptului ca majoritatea statelor membre
pana la 2004 erau din central si vestul Europei. Tarile din este se caracterizau printr-o economie
instabila si slaba, precum si sistem de drept nefunctional. In procesul de negocieri cu UE, aceste
impedimente partial sau total au fost inlaturate, statele fiind chiar si in prezent in proces de „integrare‖
(trecerea la moneda euro).
1.3. Evaluaţi strategia de extindere a Uniunii Europene: statele candidate şi potential candidate
Aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat şi complicat de ajustare a tuturor domeniilor interne ale
statelor candidate la principiile, valorile şi standardele UE. Pentru a orienta statele candidate asupra reformelor
care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit cîteva criterii de aderare. Criteriile
obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeană formalizate de Consiliul European de la
Copenhaga din 1993 şi completate de Consiliul European de la Madrid din 1995 sunt următoarele:
1. Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei, supremaţia legii,
drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni
membru al Uniunii.
2. Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă faţă presiunilor
competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE.
3. Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele politice, economice şi
monetare ale UE.
4. Existenţa unor structuri administrative şi judiciare care vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului
comunitar.
Această condiţie urma să asigure că extinderea UE nu va periclita realizările Comunităţii şi procesul de
integrare, convenit la Maastricht.
 Consiliul European de la Luxembourg, din decembrie 1997, a decis completarea criteriilor de la Copenhaga cu
o nouă condiţie – capacitatea UE de accepta noi membri, aceasta însemnînd sporirea angajamentului UE în
procesul de extindere.
Criteriile expuse la summit-ul de la Copenhaga vin să completeze condiţia de bază pentru a deveni
membru al UE o constituie identitatea europeană, care a fost consacrată prin Tratatul de la Roma din
1958, art. 237.
Îndeplinirea criteriilor de aderare de către statele candidate este monitorizată de Comisia Europeană, care
anual publică Rapoarte de Ţară privind succesele înregistrate de statele candidate în acest domeniu.
Condiţia înaintată UE:
- Capacitatea UE de a absoarbe noii membri şi de a menţine, în acelaşi timp, procesul de integrare.
- Extinderea nu trebuie să fie mai costisitoare decât procesul de integrare
- Extinderea nu trebuie să pericliteze realizările Comunităţii şi procesul de integrare convenit la Maastricht.
- Uniunea îşi rezervă dreptul de a decide momentul la care va fi pregătită pentru a accepta noi membri.
Calitatea de stat membru al UE nu se poate obţine de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei
proceduri complexe. Odată îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate trebuie să aplice
legislaţia europeană în toate domeniile.Orice ţară care îndeplineşte condiţiile de aderare îşi poate
depune candidatura. Cunoscute sub denumirea de „criteriile de la Copenhaga‖, acestea includ
existenţa economiei de piaţă, a unei democraţii stabile, a statului de drept, precum şi acceptarea
legislaţiei UE, inclusiv a celei referitoare la moneda euro. O ţară care doreşte să adere la UE
înaintează o cerere Consiliului, iar acesta îi solicită Comisiei Europene să evalueze capacitatea
statului candidat de a îndeplini criteriile de la Copenhaga. Dacă avizul Comisiei este favorabil,
Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de negociere. Ulterior, se deschid negocieri oficiale
pentru fiecare capitol de aderare în parte.
Astfel, pana a deveni stat-membru al UE, statele trec prin urmatoarele faze: state-aderente,statecandidate
si state-potential candidate. Statele aderente deja sunt in plan de aderare, ele fiind in faza de
inchidere a negocierilor de integrare. Statele-candidate sunt în plin proces de transpunere (sau
integrare) a legislaţiei UE în legislaţia naţională, iar ţările potenţial candidate încă nu îndeplinesc
criteriile de aderare.
2. Natura, Efectul şi Aplicarea Dreptului UE
2.1.Expuneţi natura juridică a Uniunii Europene;
Una din cele mai importante noutati pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este faptul ca
Uniunea Europeana are personalitate juridica. Tratatele constitutive ale Comunitatilor
europene le-au dotat pe acestea cu personalitate juridica, dar începând cu Tratatul instituind
Uniunea Europeana din 1993 si continuând cu tratatele de revizuire ulterioare nu s-a mai
prevăzut acest aspect (propuneri de acordare a personalităţii juridice Uniunii Europene au fost
înregistrate si cu prilejul elaborării tratatelor de la Maastricht si Amsterdam, insa nu s-a luat
nicio decizie din raţiuni politice naţionale. )
2.2.Analizaţi principiul efectului direct şi aplicabilităţii directe a dreptului UE din
perspectiva jurisprudenţei CJUE;
Principiul efectului direct (sau aplicabilitatea directă) permite persoanelor fizice să invoce în mod
direct o normă europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene. Acest principiu nu priveşte
decât anumite acte europene şi, de altfel, face obiectul mai multor condiţii.
Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiţie, în hotărârea
Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul
european nu generează numai obligaţii pentru statele membre, ci şi drepturi pentru persoanele fizice.
Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce în mod direct normele
europene în faţa instanţelor naţionale şi europene. Totuşi, nu este necesar ca statul membru să reia
norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.Efectul direct include două aspecte: un efect
vertical şi un efect orizontal.
Efectul direct vertical intervine în relaţiile între persoanele fizice şi stat. Aceasta înseamnă că
persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană faţă de stat.Efectul direct orizontal
intervine în relaţiile între persoanele fizice. Aceasta înseamnă că o persoană fizică poate să se
prevaleze de o normă europeană faţă de o altă persoană fizică.
2.3. Evaluaţi efectele juridice ale regulamentelor, deciziilor şi directivelor
Principiul efectului direct priveşte deopotrivă actele care provin din legislaţia secundară, şi
anume adoptate de instituţii pe baza tratatelor fondatoare. Cu toate acestea, sfera de aplicare a
efectului direct depinde de tipul actului:
 regulamentul: regulamentele au întotdeauna un efect direct.
 directiva: directiva este un act destinat statelor membre şi trebuie transpusă de acestea
în legislaţiile lor naţionale. Totuşi, în anumite cazuri, Curtea de Justiţie le recunoaşte
un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a
stabilit în jurisprudenţa sa că o directivă are un efect direct dacă dispoziţiile acesteia
sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise (hotărârea din data de 4 decembrie
1974, Van Duyn). Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical şi este
valabil numai dacă statele membre nu au transpus directiva în termenul prevăzut
(hotărârea din data de 5 aprilie 1979, Ratti);
 decizia: decizia poate avea un efect direct atunci când desemnează un stat membru ca
destinatar. Curtea de Justiţie recunoaşte atunci un efect direct numai vertical
(hotărârea din 10 noiembrie 1972, Hansa Fleisch)

Test nr. 10
1. Consiliul European:
1.1. Expuneţi natura juridică a Consiliului European, modul de organizare şi funcţionare;
Anterior Tratatului de la Lisabona, Consiliul European era un organ informal care oferea Uniunii
impulsurile necesare pentru dezvoltarea si definirea directiilor politice in general, dar, totodata si in
domeniul PESC si a SLSJ, in special. Astazi, Consiliul European este o institutie a UE, compusa din
sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, Presedintele sau si Presedintele Comisiei. Este o
institutie distincta de cea a Consiliului UE, fiind supusa acelorasi constringeri ca si alte institutii.
Imputernicirile Consiliului European sunt atribuite si supuse principiului subsidiaritatii, iar actiunile
sale vor putea fi atacate in fata CJUE.
1.2. Analizaţi competenţele Consiliului European, modalitatea de luare a deciziilor şi
regimul juridic al actelor elaborate de acesta;
Competentele Consiliului European:
a) rol de „arhitect constitutional al Uniunii‖: ia decizii in privinta viitoarei forme a UE si aderarii la
UE; stabileste criteriile de aderare la UE, desi nu ia decizia in acest sens; competenta de a initia
procedura de roformare a tratatelor.
b) Competente organizationale: determina componenta Parlamentului European si a Comisiei;
numeste Presedintele Consiliului European,Presedintele Comisiei, membrii Comisiei, Inaltul
Reprezentant, pe membrii Comitetului executiv ai BCE.
c) competente de solutionare a problemelor: sefii de stat vor solutiona acele aspecte care au ajuns la
un impas in cadrul Consiliului UE
d) rol proeminent in cadrul PESC: defineste si identifica obiectivele strategice ale UE in domeniul
PESC si celelalte domenii de actiune externa.
Modalitatea de luare a deciziilor luate:
1. Consensul – consensul devine regula, cu exceptia cand Tratatele prevad altfel. De regula, prin
consens se adopta actiunile politice.
2. VMC – Daca Consiliul European se pronunta prin vot, Presedintele C.European si presedintele
Comisiei nu participa la vot (ex: numirea presedintelui Consiliului European; presedintele Comisiei)
3. Unanimitate – In caz de vot prin unanimitate, abtinerile membrilor prezenti sau reprezentati nu
impiedica adoptarea deciziilor Consiliului European (ex: revizuirea Tratatelor)
4. Majoritate simpla – se utilizeaza in chestiuni de procedura, pentru adoptarea regulamentului de
procedura.
Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul European ia
deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică regula unanimităţii sau a majorităţii
calificate, în funcţie de prevederile Tratatului.Preşedintele Consiliului European, preşedintele
Comisiei şi Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate nu votează.
Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte
orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative. Consiliul
European se întruneşte de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său.Atunci când
situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
Dupa reuniuni, se fac publice declaratiile, hotaririle adoptate precum si pasi concreti pe care
trebuie sa-I intreprinda institutiile UE pentru ducerea la indeplinire a celor stabilite la sedinta
Consiliului European.
1.3. Evaluaţi sub aspect comparativ rolul Preşedintelui Consiliului European, al Înaltului
Reprezentant pentru PESC şi a Preşedintelui Comisiei Europene în cadrul acţiunii externe a UE
Atributiile Presedintelui Consiliului European in politica externa a UE tin mai mult de
reprezentarea externa a Uniunii in probleme referitoare la politica externa si de securitate
comuna, fara insa a aduce atingere atributiilor Inaltului Reprezentant, care participă în mod
activ la politica externă şi de securitate comună a Uniunii. În primul rând, acesta contribuie la
elaborarea acestei politici, prin propunerile pe care le supune votului Consiliului şi
Consiliului European. Apoi pune în aplicare deciziile adoptate, în calitate de mandatar al
Consiliului.Înaltul Reprezentant al Uniunii deţine în plus o funcţie de reprezentare. Acesta
conduce dialogul politic cu ţările terţe şi are responsabilitatea de a exprima poziţiile UE în
organizaţiile internaţionale. Presedintele Comisiei Europene, la fel ca si Presedintele
Consiliului European, poate reprezenta Uniunea in problem referitoare la politica externa si
de securitate comuna, insa fara a aduce atingere atributiilor IR.

2. Tratatul de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de la Roma

instituind Comunităţile Europene, 13 decembrie 2007, în vigoare 1 decembrie 2009 (Tratatul
de la Lisabona) şi cele mai importante modificări introduse
2.1. Determinaţi natura juridică a Uniunii Europene şi a TUE şi TFUE
Una din cele mai importante noutati pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este faptul ca
Uniunea Europeana are personalitate juridica. Tratatele constitutive ale Comunitatilor
europene le-au dotat pe acestea cu personalitate juridica, dar începând cu Tratatul instituind
Uniunea Europeana din 1993 si continuând cu tratatele de revizuire ulterioare nu s-a mai
prevăzut acest aspect (propuneri de acordare a personalităţii juridice Uniunii Europene au fost
înregistrate si cu prilejul elaborării tratatelor de la Maastricht si Amsterdam, insa nu s-a luat
nicio decizie din raţiuni politice naţionale. )
2.2. Analizaţi competenţele UE introduse de Lisabona ca urmare a abolirii sistemului de
piloni;
Uniunea actioneaza numai in limitele competentelor care i-au fost atribuite de statele membre
prin Tratate.
Principiul atribuirii competentelor: UE actioneaza numai in limitele competentelor
atribuite; Orice competenta care nu este atribuita Uniunii prin Tratate, apartine statelor
membre. Aceasta semnifica ca toate competentele sunt stabilite de statele membre. Totusi, nu
exista in Tratate un catalog al domeniilor integral excluse din dreptul UE. Tototdata, cform
TUE, securitatea nationala ramine responsabilitatea exclusiva a fiecarui stat membru. Astfel,
actiunea Uniunii si a institutiilor sale trebuie sa se incadreze in limitele competentelor sale. In
caz contrar, este posibila prezentarea unei actiuni in anulare in fata CJUE.
Tratatul de la Lisabona clarifica tipurile de competente ale Uniunii, stabilind in mod expres
caracterul acestora: competente exclusive/ competente partajate/competente de sprijin fata de
statele membre.
Competente exclusive: numai UE poate legifera si adopta acte cu caracter de forta juridica
obligatorie intr-un domeniu determinat. Statele membre nu pot actiona cu exceptia cand sunt
abilitate de Uniune si pentru punerea in aplicare a actelor Uniunii. Domenii relevante:
Uniunea Vamala; Normele cu referire la concurenta; Politica monetara
Competente partajate: Atit Uniunea, cat si statele membre pot legifera si adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic, insa competenta statelor membre se bazeaza pe
principiul „ocuparii domeniului‖. Statele membre isi execut competenta in masura in care
Uniunea nu si-a executat competenta. De vreme ce domeniul a fost ocupat de Uniune, statele
membre isi pierd competenta lor. Domenii relevante: piata interna; agricultura si pescuitul;
mediul;
Competente de sprijin: sustinere, coordonare si completare: Atit Uniunea, cit si statele
membre pot legifera, doar ca Uniunea poate doar sa sprijine, sa coordoneze sau sa completeze
actiunile statelor membre. Actiunile Uniunii nu vor inlocui competentele statelor membre.
Actele obligatorii ale Uniunii nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege ale statelor
membre. Domenii relevante: industria; cultura; turismul; protectia civila; educatia.
2.3. Estimaţi importanţa modificărilor introduse de Lisabona
- uniunea europeana se bazeaza pe 2 tratate: TUE si Tratatul p-nd Functionare UE
- acordarea personalitatii juridice unice ue si abolirea pilonilor;
- creste rolul PE in procesul decizional al UE
- initiativa cetateneasca – 1 milion de cetateni europen poate solicita direct Comisiei sa prezinte o
intiativa legislativa;
- carta drepturilor fundamentale dobandeste caracter obligatoriu, desi nu este incorporata in Tratat;
Modificările de fond:
Printre elementele novatorii ale Tratatului figurează dotarea UE cu personalitate juridică deplină.
Uniunea se întemeiază pe Tratatul privind Uniunea Europeană și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. Aceste două tratate au aceeași valoare juridică.
 Uniunea conferă aceeași valoare juridică Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene adoptată la 12
decembrie 2007.
Uniunea se substituie Comunității Europene și îi succedă acesteia.
CEEA (EURATOM) rămâne.
Abolirea pilonilor.
Pentru prima dată în Tratatul este prevăzută posibilitatea statelor membre de retragere din Uniunea Europeană.
Tratatul instituie două proceduri de revizuire a tratatelor: procedură ordinară și simplificată.
În premieră UE va avea un catalog clar privind împărțirea competențelor între state și UE.
Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.
Accentuarea principiului supremației dreptului UE față de cel național.
Se introduce inițiativa legislativă cetățenească cu 1 milion de cetățeni provenind din statele membre.
Modificări instituționale:
Parlamentul dobândește puterea legislativă și bugetară alături de Consiliul.
Numărul membrilor în Parlament a crescut la 750 plus Președintele.
Potrivit modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona noile instituții ale UE, vor fi: Consiliul European, Banca
Centrală Europeană.
Funcția de președinte al Consiliului European se transferă într-o funcție permanentă de „Președinte al UE” cu un
mandat de doi ani și jumătate (Donald Tusk).
Sistemul jurisdicțional al UE se va numi Curtea de Justiție a UE, fiind compusă din 3 instanțe: Curtea de Justiție,
Tribunalul și Tribunale specializate.
Începând din 2014, cu posibilitate de amânare până în 2017 se va introduce un nou sistem de majoritate în cadrul
Consiliului.
Se simplifică procedura de adoptare a deciziilor cu majoritate calificată în Consiliu: propunerea va trebui sprijinită
de 55% din numărul statelor membre, reprezentând 65% din populația UE.
Parlamentele naționale primesc dreptul de a ridica obiecții privind proiectele legislative ale UE.
Carta Drepturilor Fundamentale primește forță obligatorie (Marea Britanie și Polonia beneficiază de derogări în
privința aplicării acesteia).
Tratatul de la Lisabona dă posibilitate Uniunii să adere la CEDO.
Se creează un drept de inițiativă populară: un milion de cetățeni ai Uniunii vor putea invita Comisia să prezinte o
propunere de act juridic european.
Sub aspect jurisdicțional, accesul particularilor la Curtea de Justiție pentru a se plânge împotriva unui act
comunitar este îmbunătățit.
Deși s-a prevăzut reducerea efectivului Comisiei (numărul de comisari să fie de 2/3 din numărul statelor membre),
dispoziția nu va mai intra în vigoare, în urma deciziei Consiliului European. Se păstrează componența actuală a
Comisiei – câte un membru pentru fiecare stat component al Uniunii.
Test nr. 11
1.Curtea de Justiţie:
1.1. Relataţi istoricul şi motivaţia creării Curţii de Justiţie;
Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 27) au încheiat tratate de instituire a
Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă norme de drept
în domenii determinate. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a
Uniunii și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei
instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice, a căror principală misiune este
examinarea legalității actelor Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului
acesteia.
Creata in 1951, ca o institutie a CECO, Curtea de Justitie si-a extins competentele si asupra CEE si
CEEA de la infiintarea acestora, Pe masura dezvoltarii Comunitatii, a crescut foarte mult si volumul
de activitate al Curtii, iar institutia a devenit supraaglomerata. Pentru a descongestiona agenda de
lucru a Curtii, s-a decis crearea Tribunalului de prima instanta, care a inceput sa lucreze in 1989.
Tratatul de la Nisa a extins competent TPI si a prevazut posibilitatea infiintarii de camera specializate
pe anumite domenii, care sa preia din sarcinile TPI. Un prim pas s-a facut prin infiintarea Tribunalului
Functiei Publice, care functioneaza din octombrie 2005. Vor urma, probabil, tribunalele specializate
in proprietatea intelectuala.
Tratatul de la Lisabona introduce clar notiunea de Curte de Justitie. Astfel, CJUE este institutia
Uniunii cu un rol jurisdictional, care are misiunea de a asigura respectarea dreptului UE in
interpretarea si aplicare tratatelor, cuprinde: Curtea de Justitie, Tribunalul si tribunalele specializate.
1.2. Analizaţi procedura de numire, modalitatea de organizare şi funcţionare a
judecătorilor
Procedura de numire: Curtea de Justitie este compusa din cite un judecator pentru fiecare stat
membru. Judecatorii sunt alesi dintre personalitatile care ofera toate garantiile de independenta si
intrunesc conditiile cerute de exercitarea in tara lor a celor mai inalte functii jurisdictionale sau sunt
juristi de competenta recunoscuta. Judecatorii sunt numiti de comun acord de catre guvernele statelor
membre, dupa consultarea comitetului alcatuit din 7 personalitati, care va emite un aviz cu privire la
competenta candidatilor la aceste functii, inainte ca guvernele statelor membre sa faca nominalizarile.
Judecatorii desemneaza dintre ei pe Presedintele Curtii de Justitie, prin vot secret si majoritate
absoluta, pentru un mandat de 3 ani, ce poate fi reinnoit. La preluarea mandatului , judecatorii depun
un juramint prin care se angajeaza sa-si exercite functia in deplina impartialitate si sa nu divulge
secretul deliberarilor Curtii. Ei nu pot exercita nici o funtie politica sau administrativa. Mandatul
judecatorilor este de 6 ani, el poate fi reinnoit. Calitatea de judecator inceteaza prin ajungerea la
termen a mandatului, demisie sau prin deces. Ei pot fi inlocuiti sau isi pot pierde dreptul la pensie sau
alte avantaje echivalente doar prin decizia unanima a judecatorilor, luata in absenta celor in cauza,
daca nu mai corespunde conditiilor necesare sau nu mai fac fata obligatiilor ce rezulta din functia lor.
De regula, Curtea se reuneste in Camere, iar in mod exceptional in sedinta plenara. In general, exista
un raport de proportionalitate directa intre dificultatea pricinii si numarul judecatorilor care o
solutioneaza. Cele mai multe pricini sunt solutionate de camerele formate din 5 judecatori. Pot fi
diverse formatiuni de judecata: camere din 5 judecatori/camere din 3 judecatori/Marea Camera (13
judecatori)/sedinta plenara – 27 judecatori.
Camera 5 judecatori: deciziile sunt valabile daca sunt luate de 3 judecatori;
Camera 3 judecatori: deciziile sunt valabile daca sunt luate de 3 judecatori;
Marea Camera: este prezidata de Presedintele Curtii; se reuneste la cererea unui stat membru sau a
unei institutii UE, la cererea acestora
Sedinta plenara: cand este sesizata in anumite cazuri de demiteri din functii (ex:al unui membru al
Comisiei); cand cauza este de o importanta exceptionala; Deciziile pot fi adoptat numai in prezenta a
15 judecatori.
1.3. Estimaţi rolul avocaţilor generali şi contribuţia lor în procesul jurisdicţional al UE
Avocatul general are rolul de a prezenta in mod public, de o maniera independenta si impartiala,
concluziile motivate asupra cauzelor aduse in fata Curtii. Avocatul general nu ia parte la deliberarile
camerei, dar isi exprima opiniile la sfirsitul procedurii verbale, dupa ce se incheie dezbaterile;
Concluziile avocatului general contin o analiza completa a dreptului UE aplicabil, precum si punctul
sau de vedere liber asupra solutionarii spetei; Concluziile avocatului general nu sunt obligatorii pentru
Curte, dar Curtea accepta destul de frecvent rationamentul avocatului general.
Dintre avocatii generali, Curtea il desemneaza pe primul avocat general, pentru un mandat de 1 an.
Primul avocat general poate sa propuna reexaminarea de catre Curte a unor hotariri ale Tribunalului,
daca unitatea sau coerenta dreptului UE sunt puse in pericol grav.
2. Raportul dintre Dreptul UE şi Dreptul naţional: principiul supremaţiei
2.1.Identificaţi definiţiile pentru Dreptul UE şi particularităţile acestuia;
DUE este un sistem autonom de dr. alcătuit dintr- un complex de norme şi principii de drept care
reglementează releţiile sociale ce se stabilesc în cadrul proceselor de integrare ale comunităţilor
europene şi UE.
- sunt superioare faţă de prevederile legislative ale sistemelor naţionale de drept
- are un carecter regional, supranaţional, reglementază relaţii strict determinate
2.2.Analizaţi principiul supremaţiei din perspectiva jurisprudenţei CJUE;
Conform principiului supremaţiei, dreptul european are o valoare superioară faţă de legislaţiile
naţionale ale statelor membre. Principiul supremaţiei este valabil pentru toate actele europene care au
caracter obligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă naţională care ar fi contrară
dreptului european. CJUE a consacrat principiul supremaţiei în hotărârea Costa împotriva Enel din
data de 15 iulie 1964. În această hotărâre, Curtea declară că legislaţia emisă de instituţiile europene se
integrează în sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte. Dreptul european
are atunci supremaţie asupra legislaţiilor naţionale. Astfel, dacă o regulă naţională este contrară unei
dispoziţii europene, autorităţile statelor membre trebuie să aplice dispoziţia europeană. Dreptul
naţional nu este nici anulat şi nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat.Curtea a
precizat în continuare că supremaţia dreptului european se aplică tuturor actelor naţionale, indiferent
dacă acestea au fost adoptate anterior sau ulterior actului european în cauză.
Întrucât dreptul european devine superior dreptului naţional, principiul supremaţiei garantează aşadar
o protecţie uniformă a cetăţenilor, prin dreptul european, pe întreg teritoriul UE.
2.3. Evaluaţi recunoaşterea principiului supremaţiei din perspectiva statelor membre.
La fel ca în cazul principiului efectului direct, Curtea de Justiţie exercită controlul aplicării
corecte a principiului supremaţiei. Aceasta sancţionează statele membre care nu îl respectă
prin intermediul deciziilor luate în temeiul diferitelor acţiuni prevăzute de tratatele
fondatoare, în special acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor.
Judecătorul naţional are, de asemenea, obligaţia de a asigura respectarea principiului
supremaţiei. După caz, acesta poate să utilizeze procedura întrebărilor preliminare, dacă
există îndoieli privind aplicarea acestui principiu. Într-o hotărâre din 19 iunie 1990
(Factortame), Curtea de Justiţie a stabilit că o instanţă naţională, în cadrul pronunţării unei
hotărâri preliminare privind valabilitatea unei norme naţionale, trebuie să suspende fără
întârziere aplicarea acestei norme, în aşteptarea soluţiei preconizate de Curtea de Justiţie şi a
hotărârii pe care instanţa o va lua privind fondul acestei chestiuni.
Test nr. 12
1. Curtea de Conturi;
1.1. Determinaţi natura juridică a Curţii de Conturi;
Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile europene. Rolul său
este acela de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea
banilor publici. A fost înfiinţată în 1975 şi are sediul la Luxemburg.
Curtea Europeana de Conturi este una din cele cinci institutii ale Uniunii Europene. Misiunea sa este
de a audita independent bugetul Uniunii Europene (venituri si cheltuieli) si de a evalua modul in care
institutiile UE isi indeplinesc rolul.
Curtea a fost infiintata in 1975 prin Tratatul Bugetar si este recunoscuta ca una dintre institutiile
europene prin Tratatul de la Maastricht.
In prezent Curtea este compusa din 27 de membri, cate unul din fiecare stat membru, numiti de
Consiliu pentru o perioda de sase ani, cu posibilitate de reinnoire. Membrii isi aleg dintre ei un
Presedinte, pentru un mandat de trei ani.
Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de Conturi este să înainteze Parlamentului
European şi Consiliului un raport anual privind exerciţiul financiar anterior („descărcarea anuală de
gestiune”). Parlamentul examinează minuţios raportul Curţii înainte de a decide dacă aprobă sau nu
modul în care Comisia a gestionat bugetul.
De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de
combatere a fraudei.
Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele membre şi în
ţările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în principal, fondurile de care
răspunde Comisia Europeană, însă, în practică, autorităţile naţionale gestionează 80% din venituri şi
cheltuieli.
1.2. Analizaţi procedura de numire a membrilor Curţii de Conturi şi statutul lor;
Curtea de Conturi funcţionează sub forma unui organ colegial compus din 27 de membri, câte
unul din fiecare stat membru, numiţi de Consiliu, după consultarea Parlamentului European,
pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Preşedintele este ales de către
membri, din rândul acestora, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea de reînnoire. Aceştia
trebuie să îşi îndeplinească sarcinile în condiţii de independenţă deplină şi în interesul general
al Uniunii Europene.
Pe lângă sarcinile din cadrul colegiului, de luare a deciziilor definitive cu privire la audituri, la
avize şi la aspecte mai largi de ordin strategic şi administrativ, fiecare membru este responsabil
de o serie de sarcini proprii, în principal în domeniul auditului. Activităţile de audit propriu-zise
sunt, în general, efectuate de auditorii din unităţile de audit coordonate de membrul responsabil,
cu sprijinul unui cabinet privat. Membrul prezintă apoi raportul atât la nivelul grupului, cât şi la
nivelul Curţii şi, odată adoptat, raportul este prezentat în faţa Parlamentului European, a
Consiliului şi a altor părţi interesate relevante.
Ordinea precedenței membrilor după președinte se stabilește in funcție de vechimea in funcție; in
cazul renumirii in funcție a unui membru, chiar dacă actualul mandat nu este consecutiv mandatului
anterior, se ține cont de durata primului mandat. In cazul unei vechimi in funcție egale, varsta
determină ordinea precedenței. In cazul in care locul unui membru devine vacant, Curtea desemnează
membrul (membrii) responsabil(i) să asigure interimatul funcției acestuia, pană la numirea unui nou
membru.
In caz de absență sau de indisponibilitate a unui membru, interimatul acestuia este asigurat de unul
sau mai mulți membri, in conformitate cu dispozițiile prevăzute in normele de aplicare.
1.3. Estimaţi rolul Curţii de Conturi din perspectiva atribuţiilor pe care le are
Principalul rol al Curtii de Conturi este de a verifica daca bugetul UE este corect implementat,
garantand astfel eficienta si transparenta activitatilor Uniunii.
Datorita importantei prezentate de buget, auditul realizat de Curte este permanent, aceasta avand
dreptul de a accesa orice informatii necesare pentru a-si indeplini sarcinile. Pentru aceasta Curtea este
mereu in contact cu alte institutii, dar pentru a-si asigura obiectivitatea este independenta de acestea.
Curtea de Conturi elaboreaza in fiecare an un raport financiar al anului precendent, pe care il prezinta
autoritatii bugetare (Parlamentul European si Consiliul).
Opinia Curtii este importanta si inainte de adoptarea reglementarilor financiare.
Personalul Curtii consta in aproximativ 760 de persoane, din care 250 auditori. Auditorii organizeaza
in mod curent inspectii la alte institutii UE, state membre sau state care primesc fonduri UE.
Curtea Europeana de Conturi nu are puterea legala de a lua masuri impotriva altor institutii. In caz ca
descopera actiuni de frauda sau iregularitati, contacteaza imediat institutia acreditata in acest sens.
Obiectivele Curţii de Conturi sunt: urmărirea respectării reglementărilor legale cu caracter economic,
financiar, fiscal şi contabil, în vederea identificării eventualelor erori sau neregularităţi în întocmirea
situaţiilor financiare, în gestionarea şi utilizarea corectă şi performantă a fondurilor publice, precum şi
aplicarea măsurilor de înlăturare a acestora; perfecţionarea cadrului legislativ armonizat implementat
în domeniul auditului public extern pe măsura evoluţiei practicii internaţionale, în condiţiile asigurării
unui grad cât mai ridicat de coerenţă a legislaţiei naţionale în vigoare, concomitent cu asigurarea
compatibilităţii cu standardele internaţionale adoptate de Organizaţia Internaţională a Instituţiilor
Supreme de Audit (INTOSAI) şi cu Liniile Directoare Europene de implementare a acestora,crearea
premiselor necesare asigurării unei funcţionări convergente a instituţiilor din sistemul public în raport
de competenţele acestora; protejarea intereselor financiare ale comunităţii Europene[1].
Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în
statele membre şi în ţările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curţii
vizează, în principal, fondurile de care răspunde Comisia Europeană, însă, în
practică, autorităţile naţionale gestionează 80% din venituri şi cheltuieli..

2. Statutul Republicii Moldova faţă de Uniunea Europeană

2.1. Identificaţi cadrul normativ care reglementează relaţiile RM – UE;
 Baza legala a relatiilor bilaterale dintre Republica Moldova si Uniunea Europeana o constituie
Acordul de Parteneriat si Cooperare (PCA), incheiat la 29 noiembrie 1994 si intrat in vigoare
la 1 iulie 1998 pentru o perioada de zece ani. HOTĂRÎRE pentru aprobarea Strategiei de
comunicare cu privire la integrarea europeană a Republicii Moldova. Acordul de Parteneriat si COoperare
care a intrat in vigoare in iulie 1998, pentru 10, care poate fi prelungit tacit, care stabileste
obiective commune, asigura cooperarea dintre mai multe domenii, majoritatea ce tin de
armonizarea legislatiei. Stategia nationala de dezvolatare 2008-2011, principalul act, semnat
sub forma de lege care stabileste prioritatile de armonizare a legislatiei nationale cu cea a
UE. Planul de ACtiuni Politica Europeana de Vecinatate semnat in 2005 expune obiectivile
strategice ale cooperarii dintre RM si UE. Acordul de Asociere a carui negocieri sunt déjà in
derulare semnat pe data de 27 iunie 2014. Parlamentul European (PE) a ratificat Acordul de Asociere
RM – UE cu majoritate de voturi, pe 13 noiembrie 2014. Până în prezent, actul a fost ratificat de
Parlamentele a 7 țări membre UE: România, Bulgaria, Letonia, Estonia, Lituania, Malta și Slovacia. Iar
legislativul de la Chișinău a făcut această procedură la 2 iulie 2014.
2.2.Analizaţi rolul RM în cadrul Politicii Europene de Vecinătate şi a Parteneriatului Estic
În urma „Revoluţiei trandafirilor” din Georgia de la sfârşitul anului 2003, Consiliul a decis câteva
luni mai târziu includerea Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului în noua politică, denumită de acum
încolo Politica europeană de vecinătate (PEV). Prin urmare, la est, PEV acoperă şase ţări: Ucraina,
Moldova, Belarus, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan.
Totusi, nou aparuta Republica Moldova a fost sprijinita extrem de putin de Occident in incercarea
ei de a iesi de sub hegemonia Moscovei, in mod diferit fata de cele trei republici baltice, care au fost
ocupate de trupele sovietice in anul 1940, intocmai ca si cea mai mare parte a Basarabiei, toate fiind
incluse intr-un protocol secret, anexat la pactul incheiat intre Hitler si Stalin in anul 1939.
In anul 1995, Parlamentul de la Chisinau a elaborat Conceptia privind Politica Externa a Republicii
Moldova, in care integrarea in Uniunea Europeana a tarii a fost postulata ca reprezentand obiectivul
suprem. Ea a fost, de altfel, prima dintre republicile din fosta URSS care a intrat in Consiliul Europei.
In decembrie 1997, presedintele moldovean de atunci, Petru Lucinschi, a enuntat pentru prima data
dorinta Moldovei de a purta negocieri in vederea unui parteneriat cu Uniunea Europeana,
exprimandu-si speranta unei aderari depline la aceasta comunitate in viitor. Partidul Comunist din
Moldova se exprimase, inainte de castigarea alegerilor parlamentare din 2001, in favoarea strangerii
relatiilor cu Moscova. Insa, de cand sperantele privind anumite concesii economice facute de
Moscova s-au spulberat si asteptatul sprijin al Rusiei in solutionarea conflictului transnistrean n-a
fost obtinut, orientarea catre integrarea in Uniunea Europeana, indeosebi a guvernului care a urmat
la conducerea tarii, a capatat noi accente. In noiembrie 2002, a fost infiintata Comisia Nationala
pentru Integrarea in Uniunea Europeana, insarcinata cu elaborarea strategiei de integrare.
Intre timp, Uniunea Europeana a devenit unul dintre partenerii economici cei mai importanti ai
Chisinaului. In anul 2002, exporturile in statele occidentale au reprezentat 31,5% din totalitatea
exporturilor Republicii Moldova, iar importurile din aceleasi tari - 33,5% din totalul importurilor.
Moldova are acces la Schema Preferentiala Generala a Uniunii Europene, care contine si o
reglementare speciala pentru protectia drepturilor angajatilor. O data cu extinderea Uniunii
Europene catre Est – unele dintre statele nou intrate fiind partenere economice ale Republicii
Moldova – volumul schimburilor comerciale ale acesteia cu comunitatea europeana s-a dublat. In ce
priveste Romania, Moldova a incheiat un cuprinzator acord de liber schimb cu aceasta. Dupa
viitoarea aderare a Romaniei la Uniunea Europeana, gradul de integrare economica in Uniune al
Moldovei va creste si mai mult.
Baza legala a relatiilor bilaterale dintre Republica Moldova si Uniunea Europeana o constituie
Acordul de Parteneriat si Cooperare (PCA), incheiat la 29 noiembrie 1994 si intrat in vigoare la 1 iulie
1998 pentru o perioada de zece ani.
Posibilitatile de cooperare bilaterala nu s-au epuizat o data cu acordul respectiv. Intre domeniile
in care se poate si trebuie realizata o mai stransa colaborare se numara si dialogul politic, investitiile,
cooperarea economica , justitia, cultura si stiinta. Uniunea Europeana are o atitudine critica fata de
lipsa transparentei – si nu doar in Transnistria – coruptia generalizata, insuficienta protectie a
proprietatii spirituale etc. Din 1991, Republica Moldova a primit ca sprijin din partea Uniunii
Europene aproximativ 253 de milioane euro.
Desi procesul de formare a opiniei in cadrul Uniunii Europene in ce priveste obiectivele si instrumentele
Noii Politici de Vecinatate nu era incheiat in decembrie 2003, in urma vizitei intreprinse de comisarul
european Günther Verheugen la Chisinau, au fost puse bazele negocierilor privind planul de actiune
pentru configurarea viitoarelor relatii dintre Republica Moldova si comunitatea europeana. Au existat trei
runde de negocieri: in ianuarie, februarie si martie 2004.
Imediat dupa publicarea documentului, reprezentantii guvernului de la Chisinau au salutat Conceptul
asupra Vecinatatii, elaborat de Uniunea Europeana, considerandu-l o posibilitate binevenita de a
participa la schimburile de pe piata interna a comunitatii europene. S-a luat de asemenea la cunostinta cu
satisfactie despre intentia Uniunii Europene de a se implica mai activ in solutionarea conflictului cu
Transnistria si de a participa, dupa incheierea acestuia, la acordurile de securitate, precum si la
programele de reconstructie. Conducerea de la Chisinau se angajeaza sa realizeze o consolidare a statului
– care presupune, nu in ultimul rand, o solutionare a conflictului transnistrean –, precum si asigurarea
unei dezvoltari economice si sociale a tarii.
2.3. Pronosticaţi asupra perspectivei aderării RM la UE
Republica Moldova devine o destinatie tot mai populara pentru liderii europeni, iar asta nu este doar
datorita vinului, noteaza presa internationala.
In luna august, cancelarul german Angela Merkel a vizitat Moldova, iar la sfarsitul lui noiembrie a venit
randul presedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, sa faca prima sa vizita la Chisinau.
"Vizita mea in Moldova a fost mult timp intarziata", a anuntat presedintele Comisiei Europene, in fata a
2.000 de oameni adunati la Palatul National, pe 30 noiembrie. Barroso, care este portughez, a glumit pe
seama faptului ca intelege limba moldoveneasca, o alta limba latina. Apoi a laudat Moldova pentru
reformele sale si le-a cerut sa o tina in continuare asa, moment in care s-a auzit un murmur din audienta,
noteaza The Economist.
Printre vecinii est-europeni ai Uniunii Europene, Moldova se distinge. Negocierile cu Uniunea
Europeana, referitoare la viza, care ar putea permite moldovenilor sa calatoreasca in spatiul Schengen
fara a avea nevoie de viza, fac progrese. Moldova se afla pe primul loc in clasamentul Parteneriatului
Estic, care compara reformele din sase state foste sovietice, grupate sub denumirea de Parteneriatul Estic
al Uniunii Europene. Deloc surprinzator, Belarus se afla pe ultimul loc. Criza economică şi financiară
mondială a lovit dur UE şi i-a slăbit nu doar capacitatea de a accepta noi membri, ci şi de a face ordine în
interiorul acestei organizaţii europene. Criza a scos la suprafaţă mai multe probleme sociale şi de ordin
instituţional. Problemele sociale, mai ales şomajul şi reducerea acoperirii financiare a sectorului social în
ansamblu, au generat un fel de pasivitate a unor lideri politici europeni privind o nouă lărgire a UE, ba
chiar şi un egoism al populaţiei. De aceea atenţia UE s-a concentrat mai cu seamă asupra depăşirii acestei
crize, dar şi asupra perfecţionării sistemului de funcţionare a economiei UE în ansamblu, asupra
reînnoirii şi modernizării instituţiilor acestui sistem. Desigur, opinia publică internaţională,inclusiv cea
din R. Moldova şi din alte ţări, a fost şi este influenţată de această criză, încă nedepăşită de către UE, însă
îngrijorarea şi, mai ales, faptul că UE „nu prea are viitor” sunt provocate de massmedia, de unii jurnalişti
şi chiar de unii politicieni.
Cât priveşte aderarea Republicii Moldova la UE, trebuie menţionat că UE ne-a vrut tot timpul în
componenţa ei, ai noştri însă, numai nu poporul, nu au dorit acest lucru, deoarece aşa-numita clasă
politică moldovenească (noi, din păcate, încă nu avem nu doar o clasă politică modernă, ci nici o elită
politică, cu o mică excepţie, capabilă şi doritoare de a aduce R. Moldova acolo unde e mai bine – în UE)
este una dintre cele mai slabe, mai puţin profesioniste din fostul spaţiu sovietic. În schimb e foarte lacomă
şi, în afară de bani şi facilităţi, nu urmăreşte nimic. Toată istoria noastră, începând cu anul 1994 şi până în
prezent, cu unele excepţii, ne vădeşte această stare de lucruri. Mai mult, chiar dacă ar apărea nişte elite
politice noi, situaţia nu poate fi schimbată atâta timp cât ne vom afla în spaţiul rusesc, fiindcă în acest
spaţiu, inclusiv în Rusia, predomină aceleaşi interese, aceleaşi fărădelegi. Iată de ce în acest spaţiu
geoeconomic chiar şi o persoană onestă şi responsabilă ajunge să fie subordonată sistemului.
Doar în afara acestui spaţiu geopolitic rusesc şi doar un Saakaşvili basarabean ar putea normaliza situaţia
noastră, care devine tot mai imprevizibilă şi mai periculoasă . Aderarea R. Moldova la UE ţine
însă şi de factorul politic, care, din păcate, nu este în beneficiul nostru. Politica din spaţiul fostei URSS a
fost benefică pentru R. Moldova până în anul 2000, până la venirea lui Vladimir Putin la putere în Rusia,
însă noi nu am avut politicieni ce ar fi putut face faţă acelor vremuri, fiindcă nomenclatura naţională
comunistă, care după 1990 şi-a pus straie naţionale, a fost una din cele mai devotate imperiului, cu unele
excepţii, mai fricoasă, mai incultă istoriceşte şi politic, mai puţin profesionistă. În al treilea rând, nu
rareori, unii politicieni din UE fac nişte declaraţii care, în opinia noastră, nu prea ţin cont de tendinţele
geopolitice din Europa de Est, se conduc de interesele unor partide aflate la putere în ţările UE. De
exemplu, de la 1 ianuarie 2012 preşedinţia UE i-a revenit Danemarcii. Chiar în primele zile ale noului an,
ambasadorul acestei ţări la Bucureşti, dl Michael Sternberg, la o conferinţă de presă, a declarat că R.
Moldova nu poate fi primită în UE atâta timp cât va exista conflictul îngheţat din partea de est a ţării,
subliniind că „conflictul transnistrean este o problemă europeană, e un conflict îngheţat, nu mai vrem o
ţară divizată, nu vrem un alt Cipru”. Drept concluzie ambasadorul a afirmat: „Obiectivul Moldovei
de a deveni membră a UE s-ar putea realiza într-o bună zi, mai degrabă însă, într-un viitor îndepărtat”
(sublinierea noastră). „Viitorul îndepărtat” înseamnă pentru R. Moldova „o vecină veşnică a UE”, vorba
academicianului Nicolae Dabija.
Test nr. 13
1. Izvoarele dreptului UE:
1.1. Definiţi izvoarele dreptului UE;
Prin izvor al dreptului comunitar se înţelege forma juridică de transpunere a normelor juridice, a
regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participă la raporturile juridice comunitare.
Izvoarele dreptului comunitar pot fi clasificate în:
a) izvoare primare:
- tratatele constitutive ale Comunităţilor europene, semnate la Paris şi Roma, cu protocoalele şi
convenţiile anexate lor;
- tratatele modificatoare ce au modificat tratatele institutive – Tratatul privind fuziunea
executivelor, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la
Nisa, Tratatul de la Lisabona, de asemenea cu anexele acestora;
- tratatele de adeziune a noilor membri;
- alte tratate, cum ar fi Actul privind alegerile directe în Parlamentul european, Actul de exceptare
privind Groenlanda, tratatele bugetare.
b) izvoare derivate: regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de instituţiile comunitare.
Sunt considerate izvoare ale dreptului comunitar şi principiile generale de drept aplicabile în sistemele
judiciare din statele membre, precum şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru drepturile
fundamentale individuale.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constituie într-un izvor important de drept
comunitar, unele decizii ale acestei instanţe configurând modul corect de interpretare a unor dispoziţii
din tratate sau din actele comunitare.
c) izvoare complementare: regulamentele de ordine interioară, actele interinstituţionale, declaraţiile şi
rezoluţiile instituţiilor comunitare, acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană, în măsura
în care instituie anumite obligaţii sau conferă drepturi instituţiilor comunitare, statelor membre sau
resortisanţilor acestora.

1. dreptul primar ( tratatele, pr generale de dr., carta dr. fundamentale) Tratatul este un acord cu
forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabileşte obiectivele UE, regulile de
funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a deciziilor şi relaţiile existente între Uniune
şi statele membre.
2 . acordurile internationale (art. 218 al TFUE) reprezintă o categorie de acte juridice ale Uniunii
Europene (UE). Acestea sunt încheiate de UE, care acţionează singură sau împreună cu statele
membre, în funcţie de dispoziţiile tratatelor fondatoare.
3. acte legislative ( sunt definite in art 289 al TFUE) Actele juridice adoptate prin procedură
legislativă constituie
4. acte delegate ( art 290) Un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără
caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente
neesențiale ale actului legislativ.
5. acte de executare ( art 291)
1.2. Identificaţi particularităţile actelor adoptate de instituţiile UE menţionate la art. 288
TFUE;
Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări
și avize.
Regulamente
Regulamentul este un act legislativ cu caracter obligatoriu. Trebuie aplicat în integralitatea sa în
toate statele membre. De exemplu, dacă UE doreşte să protejeze denumirea unor produse
agricole care provin din anumite zone (de exemplu, şunca de Parma), Consiliul adoptă un
regulament. Regulamentul. În conformitate cu Tratatul privind Funcţionarea UE (TFUE),
regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale, este direct aplicabil în
toate statele membre, şi forţa sa juridică este superioară celei de care beneficiază actele normative interne.
● Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în
abstract, în vederea aplicării sale la un număr nedeterminat de persoane, fiind corespondentul actului
normativ din dreptul intern al statelor membre. Regulamentul va fi aplicabil în mod repetat, unor situaţii
descrise în mod obiectiv în conţinutul său. De exemplu, este regulament actul comunitar prin care sunt
regularizate preţurile unei categorii de produse, sau prin care se impun anumite obligaţii producătorilor
de automobile din Uniune.
Curtea de Justiţie a UE are menirea de a interpreta în mod adecvat conţinutul unui regulament şi de a
valida calificarea ca atare a acestui act comunitar, adică nu denumirea unui act comunitar este esenţială,
ci natura sa, ce rezultă din conţinutul său. Un regulament care conţine decizii individuale va fi considerat
ca regulament numai în partea sa normativă, excluzînd deciziile individuale.
● Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l diferenţieze
de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în privinţa
mijloacelor de realizare a acestuia.
Statele membre nu pot aplica de o manieră selectivă şi incompletă un regulament, chiar dacă acesta a
fost emis în considerarea unei situaţii specifice unei anumite zone din spaţiul comunitar, deoarece
regulamentul pătrunde cu aceeaşi forţă juridică în toate sistemele de drept naţionale, concomitent. Chiar
dacă el a fost emis pentru o situaţie existentă la un moment dat într-un stat, aplicarea sa se extinde la
toate situaţiile similare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele membre.
● Aplicabilitatea directă a regulamentului se referă la două aspecte:
 aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin norme naţionale.
Este interzisă preluarea dispoziţiilor regulamentului în norme juridice interne, deoarece în acest fel
aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele normative interne având forţă
juridică diferită de la un sistem de drept la altul;
 regulamentul are efect direct, adică este susceptibil de a conferi drepturi şi de a impune obligaţii celor
vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa jurisdicţiilor
naţionale sau comunitare, şi de care acestea vor ţine seama.
Nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în instanţă, ci şi un terţ, care se prevalează de el pentru a
susţine existenţa unei obligaţii în sarcina destinatarului actului.
Din jurisprudenţa comunitară se desprinde ideea că efectul direct al unui regulament destinat statelor se
produce şi pentru resortisanţii acestuia, în momentul în care intră în sfera lui de aplicare. Obligaţia de a
remunera echitabil munca egală prestată de femei şi de bărbaţi se impune nu numai angajatorilor publici,
ci şi celor privaţi din statele membre, chiar dacă destinatarele regulamentului ce reglementează acest
aspect sunt statele membre, deci angajatorii publici.
● Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot adopta măsuri
naţionale care să fie contrare regulamentului sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când chiar
regulamentul prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în concret a principiului supremaţiei
dreptului comunitar.

Directive
Directiva este un act legislativ care stabileşte un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele
membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităţilor de îndeplinire a
obiectivului stabilit. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul directivei privind timpul de lucru, care
stipulează că munca suplimentară în exces este ilegală. Directiva stabileşte perioadele minime de
odihnă şi un număr maxim de ore de lucru, dar legislaţia propriu-zisă şi măsurile de implementare
trebuie elaborate de către fiecare stat în parte.
Act specific comunitar, directiva este obligatorie pentru statele membre în privinţa rezultatului ce
trebuie atins, lăsând organelor statale alegerea mijloacelor şi a formei de realizare efectivă. Directivele se
emit în sistemul T.F.U.E. şi sunt adresate numai statelor membre, numai acestora le pot fi impuse
obligaţii; directiva poate fi normativă sau individuală.
● Obligativitatea directivei. Directiva fixează doar cadrul, pe care fiecare din statele membre trebuie să-l
aplice prin mijloace naţionale (legi, acte administrative), într-un anumit termen, expres prevăzut în
cadrul ei.
Uneori pentru a se asigura că directiva va fi implementată în conformitate cu interesul comunitar,
instituţiile comunitare aduc limitări libertăţii statelor de a alege forma sau mijlocul concret de
implementare a directivei, stabilind direct anumite măsuri de implementare obligatorii a fi luate. Alteori,
este suficientă stabilirea obiectivului de atins – de exemplu, libera circulaţie a persoanelor pentru ca
acţiunea de executare să fie orientată.
Metodele şi formele de implementare a directivei trebuie alese întotdeauna în aşa fel încât să asigure
efectiva implementare a directivei şi funcţionarea acesteia. Implementarea directivei nu echivalează cu
receptarea dreptului comunitar în norme naţionale, ci trebuie făcută distincţie între directivă şi măsurile
de executare a acesteia, numai ultimele fiind cuprinse în norme naţionale.
● Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discutabilă, ce a stat în atenţia doctrinei şi
jurisprudenţei comunitare. Din tratat reiese că doar regulamentul are aplicabilitate directă, nu şi
directiva.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat, prin deciziile sale, concepţia contrară, recunoscând
aplicabilitatea directă a directivelor: fiind texte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în faţa
jurisdicţiei naţionale sau comunitare. Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzierea cu care statele
implementau directivele.
Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele:
 conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat;
 invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii ei sau a
transpunerii ei defectuoase în norme naţionale de către statul membru.
Cu toată hotărârea instanţei judiciare comunitare de a tranşa problema, paradoxurile rămân:
- dacă statul aplică directiva prin norme naţionale, aceste norme vor constitui obiectul acţiunilor în
justiţie exercitate de particularii vătămaţi, pe când dacă directiva nu este implementată sau este
implementată defectuos, particularii se vor prevala de dispoziţiile acesteia din urmă;
- conceptul de aplicabilitate directă a directivelor nu este compatibil cu existenţa acţiunii în obligarea
statelor la executarea lor;
- argumentul folosit pentru formularea poziţiei jurisprudenţiale este acela că aplicabilitatea directă se
manifestă prin intermediul măsurilor de aplicare, dar aparţine directivei.
Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse jurisprudenţial de Curtea de Justiţie,
nu este completă, deoarece directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea efect direct orizontal, adică nu
pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct vertical, în relaţia cu statul membru.
Dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor de demonstrat, în cazul directivelor situaţia trebuie
analizată de la caz la caz. Efectul direct vertical nu este însoţit întotdeauna şi de efectul direct orizontal.
● Aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi aplicabilitatea directă a cestora,
în partea referitorare la lipsa unor măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului membru.
● Supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată prin deciziile Curţii Europene de
Justiţie, în sensul existenţei unei obligaţii pentru administraţia şi justiţia statelor membre de a interpreta
legislaţia naţională în conformitate cu dispoziţiile directivelor, după intrarea lor în vigoare.

Decizii
Decizia este un act legislativ direct aplicabil şi obligatoriu pentru toţi cei cărora li se adresează.
Destinatarii săi pot fi statele membre sau chiar întreprinderile. De exemplu, când Comisia a emis o
decizie de amendare a companiei Microsoft pentru abuz de poziţie dominantă pe piaţă ,
decizia respectivă i s-a aplicat doar companiei Microsoft.
Recomandarea nu este obligatorie. De exemplu, când Comisia a emis recomandarea ca structurile de
remunerare a angajaţilor din sectorul financiar să nu îşi asume riscuri excesive , acest lucru nu a
avut consecinţe juridice. Prin intermediul unei recomandări, instituţiile îşi fac cunoscută opinia şi
sugerează direcţii de acţiune, fără a le impune însă vreo obligaţie legală destinatarilor recomandării.
Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toţi destinatarii, indiferent dacă aceştia sunt state, persoane
juridice sau persoane fizice. Decizia reprezintă un act comunitar cu caracter individual, prin care
instituţiile Uniunii reglementează situaţii concrete, determinate, şi care se aplică unor subiecte
determinate. Prin decizie se pot impune obligaţii, se pot autoriza acţiuni, se poate refuza iniţierea unei
acţiuni în justiţia comunitară, sau se pot da explicaţii referitor la o altă decizie.
● Decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere asemănându-se cu regulamentul, însă
îndepărtându-se de directivă.
● Decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în toate
componentele sale:
 decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei,
 fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare,
 are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot prevala de ea.
Avize
Avizul este un instrument care le permite instituţiilor să prezinte un punct de vedere fără caracter
obligatoriu, altfel spus fără a le impune vreo obligaţie legală celor cărora li se adresează. Poate fi
emis de către principalele instituţii europene (Comisia, Consiliul, Parlamentul) sau de către Comitetul
Regiunilor sau Comitetul Economic şi Social European. Pe durata elaborării actelor legislative,
Comitetele emit avize care prezintă punctul lor de vedere cu privire la aspecte regionale, economice
şi sociale specifice. De exemplu, Comitetul Regiunilor a emis un aviz cu privire la modul în care
regiunile ar putea contribui la realizarea obiectivelor UE în domeniul energiei .
Avizul este o simplă opinie emisă de instituţia comunitară, pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere
în legătură cu anumite aspecte concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice
sau juridice interesate, a statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu produc efecte juridice.
Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu, şi este utilizată pentru a sugera anumite
acţiuni sau inacţiuni statelor membre. Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul
comunitar sau naţional pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din legislaţia
naţională.

1.3.Evaluaţi rolul jurisprudenţei CJUE în calitate de izvor al dreptului UE.

Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în
acelaşi fel în toate ţările UE. De asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre guvernele statelor
membre şi instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot, la rândul lor,
să aducă un caz în faţa Curţii de Justiţie dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o
instituţie europeană. Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri
întâlnite frecvent sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi cer Curţii de Justiţie
să interpreteze un act legislativ european
2. acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor – când guvernele nu aplică legislaţia europeană
3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau
drepturile fundamentale
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru a lua deciziile
pe care au obligaţia de a le lua
5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva deciziilor sau
acţiunilor UE
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a
instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a
proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica
însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei
Uniunii (supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).
Curtea a recunoscut de asemenea principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului
Uniunii, care constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod decisiv protecţia
drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii şi, pe de altă parte, un factor care este de
natură să contribuie la aplicarea mai diligentă a acestor norme de către statele membre. Încălcările
săvârşite de acestea din urmă sunt astfel de natură să dea naştere unor obligaţii de despăgubire,
care, în anumite cazuri, pot avea repercusiuni grave asupra finanţelor publice naţionale. În plus,
Curtea poate fi sesizată cu orice neîndeplinire, de către un stat membru, a obligațiilor ce decurg din
dreptul Uniunii, iar în situaţia neexecutării unei hotărâri de constatare a unei astfel de neîndepliniri,
aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate
acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate
fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la
prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

2. Agenţiile UE şi organismele interistituţionale:

2.1. Ientificaţi categoriile agenţiilor UE şi organismelor interistituţionale;
1Agenţiile şi organismele descentralizate ale UE pot fi grupate în mai multe categorii.
 Agenţii şi organisme de reglementare
Au fost înfiinţate o serie de agenţii ale UE specializate şi descentralizate cu scopul de a sprijini statele
membre ale UE şi pe cetăţenii acestora. Aceste agenţii reprezintă un răspuns la dorinţa de deconcentrare
geografică şi la nevoia de a face faţă unor noi sarcini de natură juridică, tehnică şi/sau ştiinţifică. Agenţiile
şi organismele de reglementare includ:
o Agenţii de politici
o Agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună
o Agenţii de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală
 Agenţii şi organisme EURATOM
Aceste organisme sunt create cu scopul de a susţine realizarea obiectivelor Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Obiectivele Tratatului sunt: coordonarea
programelor de cercetare ale statelor membre în vederea utilizării paşnice a energiei nucleare, asigurarea
cunoştinţelor, infrastructurii şi a finanţării energiei nucleare şi asigurarea unei cantităţi suficiente de
energie atomică cu respectarea condiţiilor de siguranţă.
 Agenţii executive
Agenţiile executive sunt organizaţii instituite în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 58/2003 al
Consiliului (JO L 11 din 16.1.2003) în vederea realizării anumitor sarcini referitoare la gestionarea unuia
sau a mai multor programe comunitare. Aceste agenţii sunt înfiinţate pe o perioadă determinată. Ele
trebuie să fie situate la sediul Comisiei Europene (Bruxelles sau Luxemburg).

 Organisme de supraveghere financiară

În ianuarie 2011, au fost create trei autorităţi de supraveghere având misiunea de a preveni anumite
riscuri care ar putea să pună în pericol stabilitatea sistemului financiar global.
Institutul European de Inovare şi Tehnologie (EIT) est un organism independent şi descentralizat
al UE, care reuneşte cele mai bune resurse existente pe plan ştiinţific, antreprenorial şi educaţional
pentru a promova capacitatea de inovare a Uniunii Europene.
2.2. Analizaţi particularităţile organismelor PESC , CPJMP şi a organelor
interinstituţionale ale UE.
Politica externa si de securitate comuna (PESC) a fost creata si este reglementata prin Titlul V din
Tratatul de instituire a Uniunii Europene. PESC a inlocuit conceptul de Cooperare Politica Europeana
(CPE) si are ca principal obiectiv trasarea unui cadru pentru o politica de aparare comunitara care sa
conduca, in timp, la o aparare comuna. Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de
securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare
la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate
conduce la o apărare comună
Politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor norme şi proceduri speciale.
Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu
excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Politica externă şi de Securitate comună este pusă în
aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi de statele
membre, în conformitate cu tratatele. Rolurile specifice al Parlamentului European şi Comisiei în acest
domeniu sunt definite prin tratate.
Organisme interinstituţionale
Oficiul pentru Publicaţii
Denumirea completă a acestui organism este Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene. În calitatea sa
de editură a instituţiilor europene, are ca misiune să producă şi să distribuie toate publicaţiile oficiale ale
Uniunii Europene, atât pe suport tipărit, cât şi în format electronic. Oficiul European pentru Selecţia
Personalului. Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) a devenit operaţional în ianuarie
2003. Responsabilitatea sa este de a organiza concursuri pentru recrutarea personalului în vederea
angajării în toate instituţiile UE. Această centralizare este mai eficientă decât dacă fiecare instituţie
şi-ar organiza propriile concursuri. Bugetul anual al EPSO, de aproximativ 21 milioane euro, este mai
mic cu 11% decât cheltuielile pe care instituţiile UE le suportau în trecut pentru recrutare.
Școala Europeană de Administrație.
Şcoala Europeană de Administraţie (SEA) a fost înfiinţată la 10 februarie 2005. Misiunea sa este de a
organiza cursuri de formare în domenii specifice pentru personalul UE. La aceste cursuri pot lua
parte toţi membrii personalului care lucrează în instituţiile UE, SEA contribuind, astfel, la difuzarea
valorilor comune, la promovarea unei mai bune înţelegeri între membrii personalului UE şi
permiţând realizarea unor economii de scară. Ea lucrează în strânsă colaborare cu departamentele
de formare din cadrul tuturor instituţiilor, pentru a evita depunerea unui efort dublu.
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală reprezintă al treilea pilon al Uniunii
Europene și se referă la cooperarea interguvernamentală. Până în 2003 pilonul s-a numit Justiție și
afaceri interne (JAI).
Atribuțiile acesteia sunt stipulate în articolul 30 al Tratatului de la Maastricht.
Instituțiile create pentru acest pilon sunt Poliția Europeană (Europol), care are rol de coordonare și
strângere de informații. Mai există și un organism european pentru îmbunătățirea cooperării
judiciare (Eurojust). Academia Europeană de Poliție (EPA) intermediază cooperarea academiilor de
formare naționale.
2.3. Estimaţi rolul organelor, agenţiilor UE în raport cu cel al instituţiilor UE din
perspeciva competenţelor pe care le au.
Elaborarea şi adoptarea legislaţiei europene implică 3 instituţii:
 Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia
 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului este deţinută, prin
rotaţie, de statele membre.
 Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.
Două alte instituţii europene joacă in rol vital:
 Curtea de Justiţie garantează respectarea dreptului european
 Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
Atribuţiile şi responsabilităţile acestor instituţii sunt prevăzute în tratate, acestea constituind baza a
tot ceea ce face UE. Tratatele stabilesc, de asemenea, regulamentele şi procedurile pe care
instituţiile UE trebuie să le respecte.
Ele sunt adoptate de către şefii de stat şi/sau de către primminiştrii statelor membre şi ratificate de către
parlamentele naţionale.
UE dispune şi de alte instituţii şi organisme interinstituţionale specializate:
 Comitetul Economic şi Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii şi salariaţii
 Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale
 Banca Europeană de Investiţii finanţează proiectele de investiţii ale UE şi sprijină întreprinderile mici
prin intermediul Fondului european de investiţii
 Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană
 Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de către instituţiile şi
organismele UE
 Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor are rolul de a asigura protecţia datelor cu caracter
personal ale cetăţenilor
 Oficiul pentru Publicaţii publică informaţii despre UE
 Oficiul European pentru Selecţia Personalului recrutează personal pentru instituţiile şi organismele UE
 Şcoala Europeană de Administraţie organizează cursuri de formare în diverse domenii pentru
personalul instituţiilor UE
 numeroase agenţii specializate şi organisme descentralizate desfăşoară o serie de activităţi
de natură tehnică, ştiinţifică sau de gestionare
 Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, funcţie deţinută în prezent de Catherine
Ashton. Aceasta conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe şi trasează direcţiile politicii
externe şi de securitate comune, asigurând, în acelaşi timp, consistenţa şi coordonarea
acţiunilor desfăşurate de UE pe plan extern.
Test nr.14
1. Principiile generale ale dreptului UE:
1.1. Identificaţi principiile generale ale dreptului UE;
1) Pr. Împuternicirii speciale limitate şi inmplicite
2) pr. Subsidiarităţii
3) pr.proporţionalităţii
4) pr. Echilibrului instituţional
5) pr. Rangului prioritar al dreptului comunitar faţă de dreptul naţional
6) pr. Aplicării directe a dr. comunitar
7) pr. Respectarii drepturilor fundamentale ale omului
1.2.Analizaţi principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
În afara domeniilor care ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii Europene, principiul subsidiarităţii
prevede, pe de o parte, protejarea capacităţii de decizie şi de acţiune a statelor membre şi, pe de altă parte,
legitimează intervenţia Comunităţii în cazul în care obiectivele unei acţiuni nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de statele membre „datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate”. Introducerea
acestui principiu în tratatele europene vizează exercitarea competenţelor la un nivel cât mai apropiat de
cetăţeni. Principiul subsidiarităţii vizează toate instituţiile Uniunii şi are o importanţă practică mai ales
pentru Consiliu, Parlamentul European şi Comisie. Tratatul de la Lisabona consolidează rolul
parlamentelor naţionale şi respectiv al Curţii Europene de Justiţie în controlul respectării principiului
subsidiarităţii.
In temeiul principiului subsidiarităţii, in domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă,Uniunea
intervine numai dacă si in măsura in care obiectivele acOiunii preconizate nu pot fi realizate in mod
satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional si local, dar datorită
dimensiunilor si efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile
Uniunii aplică principiul subsidiarităOii in conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii si proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului
subsidiarității, in conformitate cu procedura prevăzută in respectivul protocol
Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestui principiu orice măsură
luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit.
În dreptul naţional aplicarea principiului proporţionalităţii este în materii cum ar fi exproprierea,
legitima apărare, excesul de putere etc., în dreptul comunitar el primeşte aplicaţii diverse legate de
limitele competenţelor comunitare şi mijloacele prin care acestea se înfăptuiesc.
În dreptul comunitar, principiul proporţionalităţii are rolul de a identifica substanţa şi sensul
libertăţilor fundamentale statuate prin tratatele constitutive, fiind complementar principiilor de
justiţie şi echitate. Principiul proporţionalităţii are o importanţă considerabilă în privinţa protecţiei
individului, dat fiind rolul său de „girant al substanţei” în legătură cu drepturile fundamentale
protejate.
În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce
este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Proiectele de acte legislative se motivează în
raport cu principiul proportionalitatii. Orice proiect de act legislativ ar trebui să cuprindă o fişă
detaliată care să permită evaluarea conformităţii cu acest principiu
1.3. Estimaţi particularităţile dreptului UE în raport cu dreptul internaţional şi dreptul
intern al statelor membre
Raportul dintre dreptul statal şi dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o temă centrală a
specialistului în drept constituţional şi internaţional. Disputa dintre şcoli, şi anume dintre monismul
orientat către filosofia lui Kant şi dualismul hegelian, străbate istoria mai nouă a raportului între „
dreptul internaţional şi dreptul naţional”. În timp ce pentru monişti dreptul internaţional are
întâietate faţă de cel naţional, astfel că, în caz de conflict, dreptul naţional trebuie să râmână
neaplicat, pentru dualişti ambele sisteme stau alături unul de celălalt, egal îndreptăţite, şi fiecare se
bucură de prioritate, în interiorul propriei sfere de dezvoltare, înaintea celuilalt.
În măsura în care suportă paralela cu dreptul internaţional, se poate constata că ordinea de drept
comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în dreptul internaţional, în dreptul
comunitar principiul priorităţii nu include, totuşi, numai obligaţia statelor membre de a aduce
dreptul lor naţional în concordanţă cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta,
ca, în legătură cu principiul efectului direct, toate autorităţile şi instanţele statale să lase neaplicat
dreptul naţional contrar, în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele.
Pentru asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a dreptului comunitar pe întreg teritoriul CE este de
importanţă vitală aplicarea dreptului comunitar cu prioritate faţă de dreptul naţional.

Spre deosebire de cea mai mare parte a tratatelor internaţionale, dreptul comunitar nu se limitează
doar la reglementarea raporturilor dintre statele membre, ci conferă particularilor drepturi care pot,
în anumite condiţii, să fie invocate în faţa instanţelor naţionale împotriva organismelor publice sau a
altor particulari. În aceste condiţii este absolut necesar sublinierea faptului că principiile ce stau la
baza aplicării dreptului comunitar în statele membre (principiul efectului direct si cel al supremaţiei)
nu sunt strict conturate în Tratatele de bază ale CE, ci au avut ca izvor jurisprudenţa Curţii Europene
de Justiţie, alături de legislaţia primară şi secundară.
„Prioritatea”, „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică două aspecte:
a) prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate
dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;
b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale.
Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este
cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului naţional
de abrogare a acestora.
orice normă comunitară are forţă juridică superioară normelor naţionale, chiar şi atunci când
acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare. Regula enunţată se aplică indiferent de
rangul normei în ierarhia sistemului juridic naţional (Constituţie, lege, ordonanţă, ordin, etc.) şi de
acela al normei comunitare (tratat, principiu al dreptului comunitar, regulament, directivă, decizie).

2.Luarea deciziilor în cadrul Consiliului UE:

2.1. Expuneţi modalităţile de vot în cadrul Consiliului
-Majoritatea simplă
-Majoritatea calificată
-Unanimitatea
-Dreptul de veto
A l’heure actuelle, les décisions au sein du Conseil de l’Union sont prises :
* A la majorité simple : vote nécessitant l’accord de minimum 15 Etats membres. Le vote à la majorité
simple n'est utilisé que très rarement (notamment dans les domaines où aucune procédure particulière
n'est prévue par les traités).
* A la majorité qualifiée : vote nécessitant l'accord de 55% des membres du Conseil - soit au minimum 16
pays sur 28. De plus, Les États membres favorables doivent représenter au minimum 65% de la
population totale de l’U.E. (soit en 2014, environ 328,6 millions de personnes). 
La plupart des décisions sont prises à la majorité qualifiée. Le Traité de Lisbonne stipule ouvertement
dans son article 16 que « le Conseil statue à la majorité qualifiée, sauf dans les cas où les traités en
disposent autrement ».
Si certains États membres se trouvent en désaccord avec une proposition, ils peuvent bloquer cette
proposition à la condition qu’une minorité de blocage soit atteinte. Ainsi, il faut compter au minimum 4
États membres représentant plus de 35% de la population de l’UE.
Jusqu’au 31 mars 2017, les États membres peuvent demander l’application de l’ancienne règle de majorité
qualifiée. (Selon l’ancien système, chaque État disposait d’un nombre de voix défini en fonction de la taille
de la population de son État). 
* A l'unanimité : Pour certains sujets dits "sensibles" comme la politique étrangère et de sécurité
commune, c'est toutefois le vote à l'unanimité qui est utilisé. 
2.2. Analizaţi particularităţile votului prin unanimitate şi domeniile pentru care acestase aplică
Procedura unanimităţii şi -a pierdut treptat generalitatea de care se bucura mai ales în anii
1970, atunci când procesul integrării intrase într-o nouă fază, iar statele membre se simţeaua ameninţate
de pierderea autorităţii în favoarea instituţiilor europene. Procedura unanimităţii estecea care se aplică
atunci când sunt adoptate norme comunitare de mare importanţă, altele decâtcele privind oragnizarea
internă a Consiliului, precum şi în cazul directivelor adresate statelor comunitare vizând armonizarea
legislaţiilor naţionale cu cele comunitare.
În domenii cu caracter sensibil, cum ar fi securitatea, afacerile externe şi impozitarea, deciziile
Consiliului trebuie adoptate în unanimitate. Cu alte cuvinte, fiecare ţară are drept de veto.
Tratatul CE prevede unanimitatea numai pentru un număr restrâns de decizii, însă dintre cele mai
importante (fiscalitate, politică socială etc.). Unanimitatea este păstrată și de Tratatul de la Lisabona.
Cu toate acestea, noul tratat prevede la articolul 48 alineatul (7) din TUE o clauză pasarelă care îi
permite Consiliului să hotărască cu majoritate calificată în loc de unanimitate în anumite domenii. În
plus, în cazul anumitor politici, Consiliul poate decide (în unanimitate) să extindă utilizarea
majorității calificate, de exemplu privind măsurile privind dreptul familiei care au implicații
transfrontaliere [articolul 81 alineatul (3) TFUE].
În general, Consiliul tinde să urmărească unanimitatea chiar și în domeniile în care aceasta nu este
necesară. Această preferință datează din perioada compromisului de la Luxemburg din 1966, care a
încheiat un conflict apărut între Franța și celelalte state membre, Franța refuzând să treacă de la
unanimitate la votul cu majoritate calificată pentru anumite domenii. Textul compromisului prevede:
„Atunci când, în cazul unei decizii care poate fi luată printr-o majoritate de voturi la propunerea
Comisiei, sunt în joc interese foarte importante ale unuia sau ale mai multor parteneri, membrii
Consiliului vor depune eforturi, într-o perioadă de timp rezonabilă, să găsească soluții care pot fi
adoptate de către toți membrii Consiliului, cu respectarea intereselor lor reciproce și a celor ale
Comunității”. În 1994, s-au găsit soluții similare. Așa-numitulcompromis de la Ioannina protejează
anumite state membre care aproape întrunesc minoritatea necesară pentru blocarea deciziilor,
prevăzând ca, în cazul în care aceste state și-au exprimat intenția de a se opune luării unei decizii de
către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul să facă tot ce îi stă în putință, într-un termen
rezonabil, pentru a ajunge la o soluție satisfăcătoare pentru marea majoritate a statelor. Această
atitudine se reflectă, de curând, în introducerea posibilității de a amâna aplicarea noului sistem al
dublei majorități din 2014 până în 2017.

2.3. Propuneţi formulele utilizate pentru aplicarea VMC ţinînd cont de prevederile art. 16
(4) TUE şi art 283 (3) TFUE, dar şi de perioadele de tranziţie formulate la art 3 (2) din
Protocolul privind Dispoziţiile tranzitorii anexat la TUE şi TFUE
În general, Consiliul UE adoptă deciziile aplicând regula „majorităţii calificate”. Cu cât populaţia
unei ţări este mai numeroasă, cu atât sunt mai multe voturile de care dispune ţara respectivă.
Totuşi, în realitate, numărul voturilor nu este strict proporţional cu populaţia, ci ponderat în
favoarea ţărilor cu mai puţini locuitori:
 Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit: 29 de voturi
 Spania şi Polonia: 27
 România: 14
 Ţările de Jos: 13
 Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria: 12
 Austria, Bulgaria şi Suedia: 10
 Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia: 7
 Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia: 4
 Malta: 3
TOTAL: 345
Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:
 majoritatea celor 27 de ţări membre (uneori chiar şi două treimi) votează în favoarea deciziei
 se întrunesc cel puţin 255 din cele 345 de voturi.
În plus, orice stat membru poate cere să se verifice dacă majoritatea întrunită reprezintă cel puţin 62%
din totalul populaţiei. În caz contrar, propunerea nu poate fi adoptată.
Se renunță la sistemul de pondere a voturilor. Pentru adoptarea actelor la propunerea Comisiei, va fi
nevoie de două condiții:
1)55% din numărul statelor, cuprinzînd cel puțin 15 state;
2)Statele ce susțin actul trebuie să reprezinte 65% din populația UE.
Minoritatea de blocaj trebuie să cuprindă cel puțin 4 state, ca o garanție împotriva dominației statelor cu
populație numeroasă. La insistențele Poloniei, aplicarea noului sistem de vot s-a amânat. Astfel s-a
stabilit că, dacă niciun stat nu va cere continuarea procedurii consimțite la Nisa, noul mecanism se va
aplica din 2014. Dacă unul sau mai multe state recurg la aceastăopțiune, dubla majoritate să funcționeze
abia din 2017.Reforma operată prin Tratatul de la Lisabona e însoțită de încă o limitare: tot la cererea
Poloniei, s-a reactivat Compromisul de la Ioanina,introducându-se un veto temporar pentru statele aflate
în minoritate. Astfel, dacă niște state membre
-al căror număr se apropie deminoritatea de blocaj, fără a o atinge
-se opun adoptării unui act, președenția Consiliului va proceda la o nouă deliberare. În cursul acestei
deliberări Consiliul va face tot posibilul pentru a se ajunge, într-un termen rezonabil, la o soluție
satisfăcătoare pentru statele aflate înminoritate. Decizia nefiind blocată ci întîrziată, acest system
fiind abandonat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa.

Testul 15
1. Consiliul Uniunii Europene:
1.1. Expuneţi modul de organizare al Consiliului UE şi configuraţiile acestuia
Consilul este instituitia care reprezinta interesele statelor membre ale UE. Consiliul este compus
din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze
guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot.Acesta se reuneşte în
zece formaţiuni diferite, în funcţie de subiectele dezbătute. De exemplu, formaţiunea Afaceri
Externe cuprinde miniştrii afacerilor externe, formaţiunea Justiţie şi Afaceri Interne pe cei ai justiţiei
şi afacerilor interne etc.
Toate lucrările Consiliului sunt pregătite sau coordonate de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
(Coreper), alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre care lucrează la Bruxelles şi
asistenţii acestora. Activitatea acestui comitet este la rândul ei pregătită de peste 150 de comitete şi
grupuri de lucru alcătuite din delegaţi din statele membre.
Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act
legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate
deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ.
La moment sint expuse 10 configuratii ale consiliului si anume:
Consiliul Afaceri Generale
Afaceri Externe
Afaceri Economice şi Financiare
Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)
Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori
Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare şi spațiu)
Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie
Agricultură şi Pescuit
Mediu
Educație, Tineret, Cultură şi Sport
1.2.Analizaţi competenţele Consiliului UE;
Consiliul adoptă, cel mai frecvent împreună cu Parlamentul European acte legislative
Atribuțiile Consiliului
 Adoptă acte legislative (regulamente, directive etc.), cel mai adesea în „codecizie” cu
Parlamentul European;
 Contribuie la coordonarea politicilor statelor membre. Un astfel de exemplu este domeniul
economic;
 Elaborează politica externă și de securitate comună pe baza liniilor strategice stabilite de
Consiliul European;
 Încheie acorduri internaționale în numele Uniunii;
 Aprobă, împreună cu Parlamentul European, bugetul Uniunii.
 Consiliul poate actiona in fata CEJ al UE alte institutii ale Ue pt incalcarea dr UE sau abtinerea
de a actiona.
 Consiliul hotărând cu majoritate simplă poate solicita Comisiei să efectueze toate studiile pe
care acesta le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune și să îi prezinte
orice propuneri corespunzătoare. În cazul în care Comisia nu prezintă nicio propunere,
aceasta comunică motivele Consiliului.
 Consiliul stabilește salariile, indemnizațiile și pensiile președintelui Consiliului European, ale
președintelui Comisiei, ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate, ale membrilor Comisiei, ale președinților, membrilor și grefierilor Curții de
Justiție a Uniunii Europene, precum și ale secretarului general al Consiliului. Consiliul
stabilește, de asemenea, toate indemnizațiile care țin loc de remunerație.
 Consiliul hotărând cu majoritate simplă adoptă, după consultarea Comisiei, statutul
comitetelor prevăzute de tratate.(comitetul regiunilor si comitetul economic si social
European
 Se pronunta asupra admiterii noilor state membre

1.3. Evaluaţi rolul Preşedinţiei Consiliului în cadrul UE din perspectiva modului de

organizare şi atribuţiilor pe care le are
Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de
reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile
stabilite în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Externe,
care, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este prezidat de Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Presedintia este responsabila pentru aplicarea acestui regulament de procedura si asigura buna
derulare a dezbaterilor. In acest scop, presedintia poate, cu exceptia cazurilor in care Consiliul decide
altfel, sa adopte orice masura adecvata necesara pentru ca timpul disponibil in cursul reuniunilor sa
fie folosit in cel mai bun mod posibil, in special:
(a) sa limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numarul de persoane din fiecare delegatie
prezente in sala de reuniune si sa decida daca sa autorizeze sau nu deschiderea unei sali
suplimentare;
(b) sa stabileasca ordinea in care se trateaza punctele si durata discutiilor care le sunt consacrate;
(c) sa organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, in special limitand timpul in
care participantii pot lua cuvantul si stabilind ordinea interventiilor lor;
(d) sa solicite delegatiilor sa prezinte in scris propunerile lor pentru modificarea unui text in discuţie
inainte de o anumita data insotite, daca este cazul, de o scurta explicatie;
(e) sa solicite delegatiilor care au pozitii identice sau similare privind un anumit punct, text sau parte a
unui
text să o aleaga pe una dintre ele pentru a exprima pozitia lor comuna in cadrul reuniunii sau in scris
inainte
de reuniune

2.Evoluţia Comunităţilor Europene pînă la crearea Uniunii Europene:

?2.1. Identificaţi etapele şi caracteristicile unificării instituţionale
Cele trei comunitati-CECO,CEE si EUROATOM,au functionat separate din 1958 pina in 1967,cind a
intrat in vigoare Tratatul de Fuziune a executivelor,semnat la 8 apriliel 1965.De la acest
moment,comunitatile desi ramin distincte din punct de vedere juridic(fiecare avind propria
personalitate jur.)vor avea ca institutii commune Comisia Europeana(Formate din fuziunea Inatei
Autoritati cu Comisia CEE),Consiliul Comunitatilor Europene,Curtea Europeana de Justitie si
Adunarea Parlamentara.
2.2.Analizaţi particularităţile Comunităţilor Europene între anii 1958 şi 1986. Criza
scaunului gol;
Dupa intrare in vigoare(in 1958) a tratatelor CEE si CEEA,statele membre ale comunitatilor cunosc o
dezvoltare virtiginoasa a comertului intre ele care a crescut anual aproape cu 30% respectiv dind si
marind profitul si veniturile bugetare.Ca reactie de raspuns La 4 ianuarie 1960 Stockholm (Suedia)
este semnată Convenţia Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), care include Austria,
Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Regatul Unit.Insa aceasta asociatie din urma nu
sa soldat cu succes asteptat. In pofida faptului că Tratatul CEE a evitat reglementarea integrării
politice, apelurile spre o cooperare în acest domeniu între statele membre au continuat şi pe
parcursul anilor 60 ai secolului al XX-lea. Perioada respectivă se caracterizează printr-o tensiune
existentă între Preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, concepând un model inierguvernamental al
cooperării europene, şi Comisie, care, sub conducerea Preşedintelui său, Walter Hallstein, a adoptat
o poziţie dinamică întru promovarea mai departe a procesului de integrare.
Tensiunea s-a soldat cu criza din 1965, când a venit timpul, conform prevederior de tranziţie ale
Tratatului, de a modifica modalitatea de votare în cadrul Consiliului Miniştrilor prin trecerea de la
sistemul unanim la cel al majorităţii calificate. în urma obiecţiilor prezentate de Preşedintele de
Gaulle vizând reforma instituţională specificată mai sus şi combinată cu propunerea de a rezolva
conflictul politicii agricole, a fost imposibilă atingerea unui compromis în cadrul Consiliului. în urma
acestor evenimente, Franţa a refuzat să participe la lucrările de mai departe ale Consiliului şi a
adoptat politica "fotoliului gol". Această situaţie a durat din iulie 1965 până în ianuarie 1966 şi s-a
finalizat cu Compromisul de la Luxemburg sau Acordurile de la Luxemburg. Aceste acorduri în esenţă
constituiau o înţelegere privind dezacordul vizavi de modalitatea de votare în cadrul Consiliului. O
înţelegere privind dezacordul nu a rezolvat problemele practice ale sistemului de votare, motiv
pentru care se poate considera că opinia franceză a prevalat. Statele membre se străduiau să ajungă
la un acord comun în cadrul întrunirilor, iar efectul pledării pentru "un interes important" pentru un
stat era tratat drept veto, pe care alte state membre trebuia să-l respecte.
Votarea cu o majoritate calificată a devenit o excepţie şi nu o normă, iar revenirea la
interguvernamentalism a afectat considerabil dinamica dezvoltării Comunităţii în anii posteriori.
Următorul salt al Comunităţii a venit o dată cu aderarea noilor state în 1973. Numai după
modificarea politicii Marii Britanii, în 1961, cea din urmă a depus cererea de aderare la Comunitate.
Atât în 1961, cât şi în 1967, când Marea Britanie a depus cea de a doua cerere de aderare, dreptul de
veto a fost aplicat de Preşedintele Franţei, de Gaulle. Aceste decizii se bazau pe ferma convingere a
liderului francez că locul potrivit pentru Marea Britanie este în Commonwealth şi nu parte a Europei
continentale. Redresarea situaţiei a avut loc numai după demisia lui de Gaulle, iar cererea de
aderare a Marii Britanii a fost acceptată în 1973 împreună cu cea a Danemarcei şi Irlandei. In urma
unui referendum naţional, care s-a exprimat împotriva statutului de membru al Comunităţii,
Norvegia, a cărei cerere a fost la fel acceptată, nu a ratificat Tratatul de aderare. Următoarele state
care au aderat la Comunitate au fost Grecia, în 1981; Portugalia şi Spania, în 1986;
Creşterea numărului statelor membre ale Comunităţii, precum şi nivelul de dezvoltare diferit al
acestora, au catalizat anumite dificultăţi în aplicarea politicilor comunitare, motiv pentru care era
necesară adaptarea lor la noile realităţi şi cerinţe. Toate acestea au dus la semnarea la Luxemburg, la
17 şi 28 februarie 1986, a Actului Unic European (AUE) ce constituia, în pofida criticii,cea mai
importantă revizuire a tratatelor din momentul adoptării lor.
Deşi Actul Unic European nu a introdus anumite modificări scontate de către diferite comitete şi
rapoarte pe parcursul anilor'70-80,importanţa sa se bazează pe reformele instituţionale şi reformele
substanţiale, inclusiv şi în domeniul politic.
2.3. Estimaţi particularităţile „pieţei interioare a AUE” versus obiectivelor„pieţei
comune”stabilită prin Tratatul de la Roma
Din categoria reformelor substanţiale face parte, în primul rând, modificarea art. 8a CE (actualul
art.18) care stipulează că Comunitatea trebuie să adopte masuri' pentru stabilirea progresivă a pieţei
interne până la data de 31 decembrie 1992 fără a aduce prejudiciu altor prevederi aie Tratatului. La
fel, se stipulează că piaţa internă trebuie să cuprindă un spaţiu fără frontiere interne în cadrul căruia
se asigură libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului
Din conţinutul AUE este evident caracterul dominant al obiectivelor economice faţă de cele politice.
Clauzele privind politica regională, mediul ambiant, cercetarea şi reforma instituţională erau privite
ca fiind subsidiare scopului de bază al Actului - lichidarea barierelor dintre statele membre în calea
stabilirii pieţei interne. Ca şi in cazurile precedente, poziţia Marii Britanii, de exemplu, era fermă -
Tratatul CEE era menit drept o cartă a libertăţii economiceOricum, elaborarea şi adoptarea AUE a
avut la baza creşterea numărului de state membre, dar şl nivelul diferit de dezvoltare care au
generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea poii-tidbr comunitare in procesul integrării
economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat ia noile cerinţe conditiile în care era din ce în
ce mai dar ca nu se putea evita cooperarea poltica
Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune,
instituirea celor "4 libertăți", excluderea oricărei discriminări naționale. Pentru a funcționa însă, avea
nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curții Europene de
Justiție se arăta extrem de important.
Implicații teoretice ale acestui tratat: odată cu piața comună se naște societatea civilă europeană.
Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piața comună trebuie să
funcționeze pe dimensiunea supranațională, doar așa poate fi eficientă. Astfel iese în evidență
primatul dreptului comunitar asupra dreptului național.
Test nr.16
1.Procesul de aderare la UE;
1.1.Definiţi criteriile de aderare la UE prin prisma TUE şi a criteriilor stabilite la
Copenhaga şi Madrid;
Aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat şi complicat de ajustare a tuturor domeniilor interne ale
statelor candidate la principiile, valorile şi standardele UE. Pentru a orienta statele candidate asupra
reformelor care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit cîteva criterii de aderare.
Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeană formalizate de Consiliul
European de la Copenhaga din 1993 şi completate de Consiliul European de la Madrid din
1995 sunt următoarele:
1. Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei, supremaţia legii,
drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Orice stat european care respectă aceste principii poate
deveni membru al Uniunii.
2. Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă faţă presiunilor
competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE.
3. Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele politice, economice
şi monetare ale UE.
4. Existenţa unor structuri administrative şi judiciare care vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-
ului comunitar.
Această condiţie urma să asigure că extinderea UE nu va periclita realizările Comunităţii şi procesul de
integrare, convenit la Maastricht.
Consiliul European de la Luxembourg, din decembrie 1997, a decis completarea criteriilor de la
Copenhaga cu o nouă condiţie – capacitatea UE de accepta noi membri, aceasta însemnînd sporirea
angajamentului UE în procesul de extindere.
Criteriile expuse la summit-ul de la Copenhaga vin să completeze condiţia de bază pentru a deveni
membru al UE o constituie identitatea europeană, care a fost consacrată prin Tratatul de la Roma
din 1958, art. 237.
Îndeplinirea criteriilor de aderare de către statele candidate este monitorizată de Comisia Europeană,
care anual publică Rapoarte de Ţară privind succesele înregistrate de statele candidate în acest domeniu.
Condiţia înaintată UE:
- Capacitatea UE de a absoarbe noii membri şi de a menţine, în acelaşi timp, procesul de integrare.
- Extinderea nu trebuie să fie mai costisitoare decât procesul de integrare
- Extinderea nu trebuie să pericliteze realizările Comunităţii şi procesul de integrare convenit la
Maastricht.
- Uniunea îşi rezervă dreptul de a decide momentul la care va fi pregătită pentru a accepta noi membri.
Orice stat european daca respecta principiile libertății, democrației, egalității, statului de drept, și
care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.Daca sa ne referim
criteriile stabilite la Copenahag si Madrid aceste exprima in expres conditiile impuse de statele
membre al UE fata de statele candidate. Aceste criterii se referă la:
- stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul
pentru minorităţi şi protecţia acestora (criteriul politic);
- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţei şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană (criteriul economic);
- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru al Uniunii, incluzând adeziunea la obiectivele
uniunii politice, economice şi monetare (criteriul privind adoptarea acquis-ului comunitar).+ criteriul
stabilit la Madrid si anume aplicabilitatea legislatiei,capacitate de a corespunde normelor juridice
comunitare;S-a mentionat ca calitate de membru presupune crearea conditiilor pentru integrare
armonioasa in structurile adm si judecatoresti.
1.2.Analizaţi etapele procesului de aderare;
Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere.
Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea
Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din
care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare.
Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, precum şi a statului de drept. Orice stat european care respectă aceste
principii poate solicita să devină stat membru al Uniunii. Condiţiile sunt prevăzute în Tratatul privind
Uniunea Europeană

Depunerea cererii de aderare la UE este doar începutul unui proces lung şi riguros. Startul oficial
este dat în momentul în care o ţară îşi depune cererea de aderare – deşi, de cele mai multe ori, acest
lucru este rezultatul unei relaţii bilaterale, deja solide, cu UE. O cerere valabilă atrage după sine o
serie de proceduri de evaluare care pot - sau nu - conduce la invitarea statului să adere la UE. Ritmul
în care avansează fiecare ţară depinde numai de progresele pe care le face aceasta către realizarea
obiectivelor noastre comune.
Cererea depusă de o ţară care doreşte să adere la UE este transmisă Consiliului. Comisia
Europeană contribuie cu o opinie oficială privind ţara solicitantă, iar Consiliul decide dacă acceptă
sau nu candidatura. Odată ce Consiliul decide în unanimitate asupra unui mandat de negociere,
negocierile între ţara candidată şi toate statele membre pot fi oficial deschise. Acest lucru nu se
întâmplă, însă, în mod automat. Ţara solicitantă trebuie să îndeplinească o serie de criterii înainte ca
negocierile să demareze.Criteriile de la Copenhaga si Madrid.
Procesul de aderare debutează printr-o fază de examen-analiză numită «screening», în cadrul
căreia se face o trecere în revistă a situaţiei existente în statele candidate, în raport cu legislaţia UE
(acquis communautaire). Legislaţia este divizată în 35 de capitole ce acoperă toate domeniile, de la
libera circulaţie a bunurilor până la concurenţă. Ulterior au loc negocieri la nivel ministerial pentru a
defini modul în care candidaţii îşi propun să ralieze la fiecare capitol în parte. Comisia înaintează
poziţii comune în numele UE pentru fiece capitol în parte. Statele candidate trebuie să-şi adapteze
instituţiile pentru fiecare domeniu legislativ. în timpul negocierilor, candidaţii pot solicita perioade
de tranziţie pentru a se conforma unor reguli comunitare.
Toţi candidaţii beneficiază de o asistenţă financiară din partea UE, pentru susţinere în procesul de
aderare. Aprobarea pe capitole legislative poate fi deschisă şi închisă, numai cu aprobarea în
unanimitate de către statele membre. Comisia înaintează sistematic Parlamentului şi Consiliului
raporturi de evaluare a progreselor realizate do statele candidate.
Odată cu finisarea negocierilor, rezultatele la care s-a ajuns sunt introduse într-o versiune preliminară
a unui tratat de aderare. După semnare, acesta va trebui ratificat de fiece stat membru şi
statul candidat.
Procedura
1. Aplicarea
Țara europeană care îndeplinește criteriile din articolul 2 al TUE depune o cerere formală Consiliului. Consiliul
notifică Parlamentul European, Comisia și parlamentele naționale cu privire la această cerere.
2. Statutul de țară candidată
Statutul de țară candidată este acordat de Consiliul European în urma unui aviz favorabil din partea  Comisiei și în
urma aprobării de către Parlamentul European.
3. Negocieri
Negocierile sunt deschise în urma unei decizii unanime a Consiliului European și ca urmare a unei recomandări
favorabile din partea Parlamentului European.
Negocierile au loc în cadrul unor conferințe interguvernamentale între guvernele țărilor UE și guvernul țării
candidate. Acquis-ul (corpusul legislativ al UE) este împărțit pe domenii politice, fiecare dintre acestea negociindu-se
separat. (Există în prezent 35 de domenii politicesau „capitole”.)
Pe parcursul fazei de preaderare, Comisia monitorizează eforturile țării candidate depuse pentru
implementarea acquis-ului. Aceasta, de asemenea, asistă țara candidată pe parcursul procesului, furnizând
instrumente de finanțare preaderare, precum TAIEX.
Dispoziții tranzitorii – părțile, de asemenea, dezbat dacă anumite norme pot fi introduse treptat (și modalitatea de
introducere) pentru a acorda noului membru sau țărilor UE existente timp să se adapteze. Acest aspect se discută, în
principal, pe parcursul etapelor finale ale negocierilor.

4. Procesul de monitorizare
Așa-numitul proces de monitorizare se desfășoară în paralel cu negocierile. Acesta prevede verificarea transpunerii în
legea țării candidate a articolelor acquis-ului, enumerate într-un anumit capitol. Doar atunci când țara candidată
demonstrează că a pus deja în aplicare un capitol din acquis, sau că îl va pune în aplicare până la data aderării, acest
capitol se va închide provizoriu. Fac excepție cazurile în care o țară candidată stabilește acorduri speciale cu privire la
o parte din acquis.
Comisia notifică Consiliul și Parlamentul European pe parcursul procesului, în special prin intermediul rapoartelor
anuale privind progresul. Țara candidată elaborează, de asemenea, programe anuale naționale care cuprind evaluarea
propriului progres cu privire la implementarea diverselor capitole ale acquis-ului.
5. Aderarea
Obiectivul final al negocierilor este pregătirea tratatului de aderare. Aderarea trebuie aprobată în mod unanim de
către Consiliu și trebuie să primească aprobarea Parlamentului European. Tratatul este semnat ulterior de fiecare
dintre țările UE și de țara care aderă și este ratificat de fiecare țară UE și de țara care aderă, fiecare în conformitate cu
propriile proceduri constituționale.

?1.3. Estimaţi rolul instituţiilor UE în procesul de aderare al unui stat

Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului,Consiliul decide dacă acceptă sau nu
candidatura. Comisia înaintează sistematic Parlamentului şi Consiliului raporturi de evaluare a
progreselor realizate do statele candidate

2. Competenţa Curţii de Justiţie

2.1. Identificaţi misiunea generală a jurisdicţiei UE;
Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 27) au încheiat tratate de instituire a
Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă norme de drept
în domenii determinate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a Comunității
Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie,
Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor
Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a
instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a
proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a
aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei
Uniunii (supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).
Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care îi priveşte
pe cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia Uniunii în diverse
domenii ale vieţii lor cotidiene
2.2. Clasificaţi acţiunile exercitate în faţa organelor jurisdicţionale;
Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
1. Procedura privind pronunţarea unei hotărâri preliminare
Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare
a legislaţiei europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele din diferite ţări să
interpreteze legislaţia UE în moduri diferite.Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o
„procedură pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu
privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ european, aceasta poate şi, în anumite
cazuri, este obligată, să solicite avizul Curţii de Justiţie. Acest aviz poarte numele de „hotărâre
preliminară”.
2. Acţiuni în neîndeplinirea unei obligaţii
Comisia poate iniţia o acţiune în justiţie în cazul în care consideră că un stat membru nu îşi
îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia europeană. Procesul poate fi intentat şi de un alt stat
membru.În ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi pronunţă sentinţa. Dacă se constată că
acuzaţiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligaţia de a remedia situaţia
imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunţate de Curtea de
Justiţie, aceasta poate impune plata unei amenzi.
3. Acţiuni în anulare
Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul consideră că un
anumit act legislativ european este ilegal, Curţii de Justiţie i se poate solicita anularea actului
respectiv. Aceste „acţiuni în anulare” pot fi prezentate şi de persoanele fizice care doresc să îi solicite
Curţii anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct şi negativ.În cazul în care
constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau că nu se bazează pe dispoziţiile din Tratate,
Curtea îl poate declara nul şi neavenit.
4. Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona
Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au obligaţia de a adopta anumite
decizii în anumite situaţii. Dacă nu îşi îndeplinesc această obligaţie, celelalte instituţii ale UE şi, în
anumite împrejurări, persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere Curţii pentru ca
această abţinere de a acţiona să fie consemnată oficial.
5. Acţiuni directe
Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acţiuni sau a lipsei de
acţiune din partea instituţiilor UE sau a funcţionarilor acestora, poate intenta o acţiune la Tribunalul
de Primă Instanţă, cu scopul de a obţine despăgubiri.

2.3. Estimaţi particularităţile procedurii prejudiciale.

Procedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanţele naţionale pot cere CEJ lămuriri cu privire
la interpretarea dreptului comunitar. În plus, aceste instanţe pot solicita CEJ să verifice dacă un
anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie să asigure în primul rând aplicarea
unitară a dreptului comunitar de către instanţele naţionale, care se ocupă de aplicarea pe plan
naţional a legilor europene. Pentru a putea solicita opinia CEJ judecata în fond derulată la intanţa
naţională trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluţionarea cauzei) de interpretarea, resp.
valabilitatea legilor comunitare. Instanţa va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului
de la CEJ. Cererea solicitată va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale şi apoi publicată în Monitorul
Oficial al UE. Acest lucru oferă părţilor, statelor membre şi organelor UE posibilitatea de a lua poziţie
în problema respectivă. După care are loc o dezbatere în fond, cu pledoaria ţinută de avocatul
general şi apoi se procedează la pronunţarea sentinţei. Instanţa solicitantă este obligată să respecte
sentinţa pronunţată de CEJ.
Asadar, judecatorul national devine el insusi instanta comunitara. In definitiv, constatarea
invaliditatii dreptului national in raport cu o norma comunitara nu este de atributul Curtii Europene
de Justitie, ci al instantei nationale sesizate.
Tocmai de aceea se impune concluzia necesitatii cunoasterii de catre judecatorul national a acquisului
comunitar, care include, astfel cum s-a amintit deja, atat normele pozitive de drept comunitar,
cat si interpretarea lor de catre Curtea Europeana de Justitie de la Luxemburg.
Test nr.17
1. Comisia Europeană:
1.1. Determinaţi structura Comisiei Europene, procedura de numire a Comisiei
Europene(preşedintele, vicepreşedintele (ÎRUEAEPS), comisarii)
Comisia Europeană este una dintre principalele instituţii ale Uniunii Europene. Reprezintă şi susţine
interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative şi gestionează punerea în aplicare a
politicilor europene şi modul în care sunt cheltuite fondurile UE.Structura comisie este formate din 3
elemente:1)Colegiul Comisarilor(Colegiul comisarilor este alcătuit din câte un comisar pentru fiecare
stat membru )2)Directoratele Generale(DG-urile sunt clasificate pe domenii de activitate,principale
grupuri sint:Politicii Ue;Relatii Externe;Servicii Generale;Servicii interne.)3)cabinetele
comisarilor(mijloc intermediar intre DG si Comisari)staful cu care functioneaza comisarul. Mandatul
Comisiei este de cinci ani. Presedintele comisiei, Vice-presedintii, Inaltul reprezentant
Vice-presedinte a comisie si IRUEAEPS este numit de Consiliu European potrvit VMC,cu acordul
preventiv al Presedintelui Comisiei.
I etapa Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce a procedat la
consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului
European un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul
European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întrunește
majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un
nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeași procedură.
II etapaConsiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte personalități pe care le
propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor
făcute de statele membre.
III etapaPreședintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al
Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată.
IVetapa Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în fața Parlamentului European. Parlamentul
European poate adopta o moțiune de cenzură împotriva Comisiei, În cazul în care se adoptă o astfel
de moțiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să demisioneze din
funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei
1.2. Analizaţi principiile de funcţionare ale Comisiei Europene şi statutul preşedintelui
Comisiei;
2. Funcţionarea Comisiei este guvernată de principiul colegialităţii, care se bazează pe egalitatea
membrilor Comisiei în participare la adoptarea poliţiilor şi implică următoarele: pe de o parte,
deciziile sunt deliberate în comun, pe de altă parte, toti membrii colegiului sunt politic
responsabili în mod colectiv, pentru toate deciziile pe care le iau.Exceptie de
colegialitate:procedura scrisa;procedura de delegare;
3. O altă atribuţie a Comisiei, este vegherea asupra respectării dispoziţiilor TCE şi a actelor
adoptate în temeiul acestuia de către instituţiile comunitare. în acest context, ea este
împuternicittă să solicite statelor membre sau întreprinderilor aflate pe teritoriul UE informaţii
şi să desfăşoare investigaţii la faţa locului. Consiliul, prin regulamente, precizează modalităţile
de exercitare a acestui drept de control de către Comisie. De exemplu, în domeniul concurenţei.
4. O altă funcţie a Comisiei o constituie dreptul de a sesiza CEJ dacă consideră că un stat membru
nu şi-a îndeplinit corespunzător una din obligaţiile care-i revin în temeiul TUE. în aceste cazuri.
Comisia poate solicita CEJ, să pronunţe şi sancţiuni pecuniare în privinţa statului în cauză, dacă
acesta refuză să se conformeze hotărârii CEJ de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor. Mai mult
ca atât, Comisia poate sesiza CEJ formulând, acţiuni de anulare.
5. Intreprinderile sau persoanele fizice sunt, la fel, pasibile de sancţionare din partea Comisiei.In
cazurile prevazute de tratat,ea poate aplica vinovatilor amenzi grele(de pilda,in cazul incalcarii
regurilor de concurenta loiala).
6. Statutul presedintelui Comisiei este singurul comisar fara anumit portofoliu,toti ceilalti comisari
sint responsabili in fata lui in rest are un statut asemanator cu toti ceilalti membrii Comisiei si
acesta consta in:se abține de la orice act incompatibil cu natura funcțiilei. Statele membre
respectă independența acestora și nu încearcă să îi influențeze în îndeplinirea sarcinilor lor. Pe
durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională,
remunerată sau nu. La instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata
mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat și, în special, obligația de
onestitate și prudență în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje.
În cazul nerespectării acestor obligații, Curtea de Justiție, sesizată de Consiliu, hotărând cu
majoritate simplă, sau de Comisie, poate hotărî, după caz, destituirea persoanei în cauză sau
decăderea din dreptul la pensie ori la alte avantaje echivalente
1.3. Estimaţi rolul Comisiei din perspectiva diverselor competenţe pe care le are
Reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează şi pune
în aplicare politicile UE:
1. propunând proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului
2. gestionând bugetul UE şi alocând fonduri
3. aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie)
4. reprezentând Uniunea Europeană la nivel internaţional, de exemplu negociind acordurile
dintre UE şi alte ţări.
1. Proiecte legislative noi
Comisia are „drept de iniţiativă” - poate propune acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii
şi ale cetăţenilor săi. Ea procedează astfel doar în situaţiile în care o măsură eficientă nu poate fi
luată la nivel naţional, regional sau local (principiul subsidiarităţii).
Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor categorii cât mai
largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă experţii din cadrul
diferitelor comitete şi grupuri de lucru. De asemenea, organizează consultări publice.
Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă cel puţin 14
din cei 27 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului şi Parlamentului
care, după ce îl dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.
2. Gestionarea bugetului UE şi alocarea de fonduri
Împreună cu Parlamentul şi Consiliul, Comisia stabileşte priorităţile în materie de cheltuieli pe
termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează un proiect de
buget anual pe care îl înaintează Parlamentului şi Consiliului spre aprobare şi supraveghează modul
în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agenţiile şi autorităţile naţionale şi
regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat de către Curtea de
Conturi.Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de exemplu, agricultură şi
dezvoltare rurală) şi programe precum Erasmus (schimburi de studenţi).
3. Aplicarea dreptului comunitar
În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în mod corect
legislaţia europeană.În cazul în care consideră că un guvern nu îşi respectă obligaţiile în acest sens,
Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să remedieze situaţia. În ultimă
instanţă, Comisia poate înainta cazul Curţii de Justiţie. Curtea poate impune sancţiuni, iar deciziile
sale sunt obligatorii pentru toate ţările şi instituţiile europene.
4. Reprezentarea UE pe scena internaţională
Comisia se exprimă în numele tuturor ţărilor UE în cadrul organismelor internaţionale precum
Organizaţia Mondială a Comerţului.
De asemenea, negociază acorduri internaţionale în numele UE, precum Acordul de la Cotonou (privind
ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific şi derularea schimburilor comerciale
cu
acestea).
 2. Procedura non-legislativă
?2.1. Identificaţi tipurile de proceduri de luare a deciziilor în UE;
Principalele tipuri de proceduri sint:cea legsilativa(care poate fi ordinara si speciala) si cea nonlegislativa(care poate fi
de delegare si implentare)
-Proceduri legislative- proceduri ce implica ambii legiuitori(PE si Consiliul UE) pt adoptarea regulamentelor, directivelor sau a deciziilor,
in baza propunerii Comisiei.: Procedura legislativa ordinara(codecizia)- adoptarea actului in comun de catre PE si Consiliul UE. Procedura
leg. Speciala- adoptarea de catre PE cu participarea Consiliului UE sau adoptarea de catre Consiliul UE cu participarea
Parlamentul alături de Comisie și Consiliu, contribuie la definirea programării legislative a UE. Parlamentul și Comisia
cooperează la pregătirea programului legislativ și de lucru al Comisiei, pe baza calendarului și a modalităților convenite între
cele două instituții. În situații de urgență sau neprevăzute, o instituție poate propune, din proprie inițiativă și în conformitate
cu procedurile stabilite de tratate, adăugarea unei măsuri legislative la cele propuse în programul legislativ.
Comisia își asumă obligația de a examina cu atenție amendamentele adoptate de Parlament la propunerile sale legislative, cu
scopul de a se lua în considerare în cadrul propunerilor revizuite, respectiv ține seama în cea mai mare măsură de
amendamentele adoptate în a doua lectură.
La examinarea unei propuneri legislative, Parlamentul acordă o atenție deosebită respectării drepturilor fundamentale și ia
măsuri, în special, pentru ca actul legislativ să fie în conformitate cu Carta drepturilor fundamentale a UE, cu principiile
subsidiarității și proporționalității și cu statul de drept.
PE. Rezultat:Actele adoptate se numesc acte legislative
-Procedura non-legislativa- proceduri ce nu implica cele 2 institutii legislative(PE si/sau Consiliul UE) in procesul de luare a deciziilor.
Rezultat:actele adoptate sunt acte non-legislative.
2.2. Analizaţi particularităţile procedurilor legislative şi non-legislative
Procedura legislativa: institutii implicate : PE si Consiliu (Regulamente, Directive sau
decizii) orce alte acte adoptate nu constituie acte legislative
Procedura legislativa ordinara: *.acordul comun( adoptarea comuna a legislatiei de Consiliu si
Parlament, care poate aduce la trei lecturi: (1in prima lectura comisia face propunerea, PE
formuleaza o opinie asupra acesteia; 2.in a doua lectura daca nu este acordul atunci Consiliu
poate adopta o decizie comuna, daca va adopta decizia Comisiei vor adopta prin VMC. Daca
va formula amendamente se va adopta prin unanimitate, dupa care va fi trimisa PE, acesta
timp de 3 luni poate sa obiecteze sau sa cada deacord cu acordul comun. Daca in a doua
lectura nu va fi un acord atunci se va forma un Comitet de Conceliere care are 6 saptamnini
pentru a adopta un test comun,pentru a deveni act, textul trebuie adoptat deConsiliu prin
VMC si de PE prin simpla majoritate timp de 6 saptamini.* dreptul de veto al PE( dreptul de
veto poate fi exercitat in lectura a doua, sau in a 3. *aprobarea Consiliului *Comitettul de
Conciliere (se creeaza la sugestia Presedintelui Consiliului in consens cu presedintele PE,
atunci cind Consiliu nu este capabil sa acceptte amendamente propuse de PE.
Procedura legislativa speciala: *PE este consultat si prezinta aviz, Consiliu decide, in
majoritatea cazurilor actele sunt adoptate prin unanimitate dar pot si si prin VMC, in
dependenta de domeniul de reglementare. * Rolul Consiliului si Comisiei depind de temeiul
legal, PE trebuie sa aprobe masura.
Procedura non-legislativa: proceduri care nu implica cei doi legislatori
2.3. Estimaţi particularităţile procedurii de delegare de la art.290 TFUE
Un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu
de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ.
Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării
de competențe. Elementele esențiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ și nu pot
face, prin urmare, obiectul delegării de competențe.
Actele legislative stabilesc în mod expres condițiile de aplicare a delegării; aceste condiții pot fi
următoarele:
(a) Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;
(b) actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin actul legislativ,
Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecțiuni.
În înțelesul literelor (a) și (b), Parlamentul European hotărăște cu majoritatea membrilor care îl
compun, iar Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.
Totusi procedura de comitologie(reglementare+control)va continua sa fie untilizata pina cind toate
actele de delegare vor fi revizuite

Test nr.18
1.Comunităţile Europene
1.1 Expuneţi premisele istorice ale creării celor 3 Comunităţi Europene
Reconstructia tarilor care au suferit pagube materiale si umane in timpul celui de-al doilea razboi mondial
(1939 -1945) a impus reglementarea unor norme de conduita in plan international (norme de natura
politica, monetara, sociala si comerciala).
Din punct de vedere juridic, aceste reglementari s-au concretizat in negocierea si semnarea unor conventii
internationale.
Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Frantei, lansa, la 9 mai 1950, declaratia, inspirata de
catre Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piete a carbunelui si otelului, care sa fie condusa
potrivit metodelor nationale ce implica o ruptura de schemele traditionale ale relatiilor dintre state.
Este vorba, in special, de Planul Marshall, Organizatia Natiunilor Unite, dar si pe plan local, Organizatia
europeana de cooperare economica (OECE, infiintata in anul 1948 si inlocuita in anul 1961 cu Organizatia
de cooperare si dezvoltare economica, OCDE).
Conceput pentru a evita un nou conflict armat, “Planul Schuman” a pus sub control international ramurile
de baza ale industriei de armament, prin intermediul unui tratat inviolabil, acceptat de catre Germania,
Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia, in calitate de membrii fondatori.
Tratatul asupra Comunitatii europene a carbunelui si otelului a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951
pentru o perioada de 50 de ani[3].
1.2. Analizaţi obiectivele şi natura juridică a celor trei Comunităţi
Obiectivele CECO :
- nasterea unei Europi Unite;
- incurajarea pacii in lume;
- transforma Europa cu « pas cu pas » proces , ducând la unificarea Europei democratice,
incluzând atât Europa de Est şi Europa de Vest, despartite de Cortina de Fier
-crearea primi instituii supranational si prima agentie din lume anti-cartel;
- crearea unei pieţi unice pe întreg teritoriul Comunităţii
- Dezvoltarea economica a UE pe baza de carbine si otel
Obiectivele CEEA : de a contribui, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a
industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor
cu alte ţări. Ea a avut loc la l ianuarie 1958, odata cu intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma, la
care erau parte Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia.
Energia atomică părea în acel timp capabilă a aduce o soluţie crizei de energie care se anunţa în
Europa datorită puternicei expansiuni economice şi, în consecinţă, a unei cereri sporite de energie.
) Natura juridica a UE.Una din cele mai importante noutati pe care le aduce Tratatul de la Lisabona
este faptul ca Uniunea Europeana are personalitate juridica. Tratatele constitutive ale Comunitatilor
europene le-au dotat pe acestea cu personalitate juridica, dar începând cu Tratatul instituind
Uniunea Europeana din 1993 si continuând cu tratatele de revizuire ulterioare nu s-a mai prevăzut
acest aspect (propuneri de acordare a personalităţii juridice Uniunii Europene au fost înregistrate si
cu prilejul elaborării tratatelor de la Maastricht si Amsterdam, insa nu s-a luat nicio decizie din
raţiuni politice naţionale. )
Organizaţiile internaţionale (definite in sensul de ,,asociere de state” având ,,o baza convenţionala,
adică fondate pe un tratat multilateral”) constituie o categorie a subiectelor de drept internaţional,
dar cu un caracter derivat- cărora statele fondatoare le-au atribuit aceasta calitate si stabilindu-le
obiectivele si funcţiile, le-au determinat si capacitatea lor juridica, inclusiv competentele care nu pot
avea decât un caracter de funcţionare: orice competenta, pe care le au asemenea entitati juridice
pornind de la acestea, adică au o natura atributiva, orice competenta pe care o are o organizaţie
internaţionala este data de funcţia si de scopul pe care il are de atins .
1.3. Evaluaţi sub aspect comparativ tabloul instituţional propus pentru cele 3 comunităţi
dar şi mecanismul decizional instituţional
EURATOM a reprodus schema instituţională a CECO şi CEE:
• Consiliul de Miniştri;
• Comisia;
• Parlamentul European;
• Curtea de Justiţie.
Adunarea comună CECO a devenit competentă şi pentru EURATOM şi CEE, dar lărgită de la 78 la 142 de
membri şi transformată în Adunarea Parlamentară Europeană şi mai apoi în Parlamentul European,
pentru toate cele trei Comunităţi. Membrii săi sunt delegaţi de parlamentele naţionale, în funcţie de
mărimea demografică a fiecărui stat membru. Parlamentul are competenţe deliberative şi de control.
2.Dreptul primar al Uniunii Europene:
2.1 Definiţi dreptul primar al UE;
Legislatia primara reprezinta partea fundamentala a dreptului comunitar si a sistemului de drept al
Uniunii Europene pentru ca, pe baza si în acord cu aceste tratate, sunt generate întreaga legislatie
secundara, precum si celelalte acte ale Uniunii Europene. Din acest motiv, legislatia primara
constituie esenta cadrului constitutional al Uniunii si, alaturi de principiile de drept, ocupa pozitia cea
mai importanta în ierarhia surselor dreptului comunitar .
2.2. Determinaţi din ce este format dreptul primar
În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar
constituite de :
- Tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene (Tratatul privind instituirea Comunitatii
Europene a Carbunelui si Otelului, semnat la Paris la 18 aprilie 1951 si intrat în vigoare la 25 iulie
1952; Tratatul privind instituirea Comunitatii Economice Europene, semnat la Roma la 25 martie
1857 si intrat în vigoare la l ianuarie 1958; Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a
Energiei Atomice, semnat la Roma la 25 martie 1957 si intrat în vigoare la l ianuarie 1958);
- Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965 si intrat în vigoare la l iulie 1967;
- cele doua tratate bugetare: Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 si Tratatul de la Bruxelles
din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la l iunie 1977;
- Tratatul de modificare a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene privind Groenlanda (17
martie 1984);
- Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de 9 din cele 12 state membre, iar
la 28 februarie 1986 de celelalte 3, Italia, Danemarca si Grecia si intrat în vigoare la l iulie 1987.
- Tratatul de la Maastricht, adoptat la 10 decembrie 1991, semnat la 7 februarie 1992 si intrat în
vigoare la l noiembrie 1993;
- Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la l mai 1999;
- Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare în ianuarie 2003.
- Tratatul de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007 si intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind si protocoale anexe, care fac parte integranta din aceste
acte, asa cum se precizeaza în chiar cuprinsul lor.
Actele comunitare mentionate constituie un adevarat „corpus" constitutional, ele având prioritate
asupra altor acte comunitare de nivel inferior si beneficiind de o prezumtie absoluta de legalitate.
2.3. Evaluaţi sub aspect comparativ dreptul primar şi cel derivat al UE
Dreptul derivate are la baza Tratatul de la care deriva, adica are la baza dreptul primar. Dreptul;
derivate sunt acele acte care pun in aplicare in mod directsau indirect, general sau special
prevederile Tratatelor fundamentale. Dreptul derivate poate avea atit character obligatoriu cit si
poate sa nu fie investit cu forta obligatory, spre deosebire de dreptul primar care are forta
obligatory. Dreptul primar are o sfera mai larga de expunere, in timp ce dreptul derivat, deobicei are
tendinta de oblica sau recomanda o conduit a subiectilor cu character special.
Test nr.19
1.Principiile generale ale dreptului Uniunii Europene:
1.1. Expuneţi principiile generale ca parte a dreptului UE
1) Pr. Împuternicirii speciale limitate şi inmplicite
2) pr. Subsidiarităţii
3) pr.proporţionalităţii
4) pr. Echilibrului instituţional
5) pr. Rangului prioritar al dreptului UE faţă de dreptul naţional
6) pr. Aplicării directe a dr. comunitar
7) pr. Respectarii drepturilor fundamentale ale omului
1.2. Determinaţi care sunt principiile generale consfinţite în tratate şi cele care derivă din
jurisprudenţă
1) pr. Aplicării directe a dr.UE- acest principiu asi are izvor jurisprudenta si anume cauza Van Gend en Loos. Această
speţă consacră recunoaşterea tratatului ca fiind „o nouă ordine juridică” în dreptul internaţional, nu doar în ce
priveşte statele suverane care au semnat şi ratificat tratatul, ci şi în cadrul sistemului intern de drept al acestora.
Ordinea juridică a CE se caracterizează prin faptul că are efect direct şi se bucură de supremaţie (prioritate) în raport
cu ordinea juridică internă. Astfel, norma comunitară creează drepturi şi obligaţii, care pot fi invocate direct de
particulari în faţa instanţelor naţionale.
2)pr. Rangului prioritar al dreptului UE faţă de dreptul naţional principiiu consacrat de jurisprudenta
prin cauza : Costa (Flaminio) vs. Enel, Se afirmă prin intermediul acestei speţe faptul că TCE este
parte integrantă din sistemul de drept al statelor membre şi trebuie aplicat de instanţele acestora.
Cauza Costa are o importanţă deosebită pentru dreptul UE, deoarece consacră existenţa unui
principiu esenţial în ceea ce priveşte raportul drept UE - drept intern al statelor membre. Practic,
CJCE afirmă faptul că, în conflictul care apare între o normă comunitară şi o normă naţională
contrară, întotdeauna prima dintre ele va avea prioritate, deci o forţă juridică superioară. Este vorba,
aşadar, despre unul dintre cele trei principii ale aplicabilităţii dreptului UE: aplicabilitatea prioritară
3). Împuternicirii speciale limitate şi implicite In aceeasi cauza, soluţia pe care o consacră
Curtea este în sensul că transferul de la statele membre din sistemul de drept intern către sistemul
comunitar al drepturilor şi obligaţiilor aduce o limitare permanentă a drepturilor suverane, un act
ulterior, unilateral din partea statului membru, incompatibil cu dreptul comunitar neputând prevala
în raport cu un act comunitar.
Principii connsfintite in tratate:
Principiul subsidiarităţii este fundamental pentru funcţionarea Uniunii Europene (UE), mai precis
pentru luarea deciziilor la nivel european. Acesta permite în special să se stabilească în ce situaţii UE
are competenţa de a legifera şi de a contribui la luarea deciziilor cât mai aproape posibil de cetăţeni.
Principiul subsidiarităţii este consacrat prin articolul 5 din Tratatul privind UE. Acesta este menţionat
alături de alte două principii, considerate de asemenea esenţiale pentru luarea deciziilor la nivel
european: principiul atribuirii şi principiul proporţionalităţii. Subsidiaritatea şi proporţionalitatea
sunt principii conexe principiului atribuirii. Ele stabilesc în ce măsură UE îşi poate exercita
competenţele care îi sunt atribuite prin intermediul tratatelor. În temeiul principiului
proporţionalităţii, mijloacele la care recurge UE pentru a realiza obiectivele stabilite prin tratate nu
pot depăşi strictul necesar.
Respectarea echilibrului instituţional înseamnă că fiecare instituţie comunitară trebuie să-şi
exercite competenţele astfel încât să nu afecteze de o manieră negativă atribuţiile celorlalte
structuri ale Uniunii Europene.
Sistemul instituţional reprezintă ansamblul instituţiilor şi organelor comunitare, corelate integrativ
prin atribuţii şi funcţiuni intercondiţionate într-un cadru instituţional unic. După Tratatul de la
Maastricht, instituţiile au devenit instituţii ale Uniunii Europene
Principiul echilibrului instituţional reuneşte două componente esenţiale, şi anume:
- separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor comunitare;
- colaborarea, cooperarea între instituţiile Comunităţilor europene.
1.3. Evaluaţi importanţa acordată drepturilor fundamentale în sistemul normativ al Uniunii
Europene

2. Banca Europeană de Investiţii (BEI):

2.1. Expuneţi temeiul juridic al creării Băncii Europene de Investiţii şi natura juridică a
acesteia;
BEI a fost create in 1958 prin tratatul de la Roma,in calitate de institutie de finantare pe termen lung
a UE,cu misiunea de a contribui la integrarea,dezvoltarea echilibrata si coeziunea economica si
sociala a statelor member ale UE prin acordarea,cu titlu de imprumut a unor mari fonduri financiare
pe piata capitalurilor si imprumuturilor,in conditii favorabile pentru realizarea proiectelor ce
contribuie la realizarea obiectivelor pe atunci Comunitatilor Europene. Banca Europeană de Investiţii
aparţine celor 27 de state membre,este dotata cu personalitate juridica dinstincta si autonomie
financiara in cadrul sistemului institutional al UE.
2.2. Analizaţi modalitatea de numire, organizare şi funcţionare a Băncii Europene de
Investiţii;
Actionarii al BEI sunt statele member,iar consiliul sau de guvernator este constituit din ministri de
finante ai statelot membre.Principalul domeniu de cooperare intre BEI si FEI se refera la sustinerea
IMM-urilor.Pe linga acordarea imprumutilor pe termen lung pentru realizarea diverselor proiecte de
invetitie,BEI sustine IMM prin acordarea unor credite pe termen mediu si lung in favoarea
intermediarilor din sector bancar si gestionarea mecanismelor de risc-capital in cadrul Facilitatii
euro-mediteraniene de investitie si parteneriat(FEMIP)
BEI sprijină aplicarea politicilor UE de dezvoltare şi cooperare cu ţările partenere.
Mandatul actual vizează:
 Europa Centrală şi de Est
 Politica de vecinătate
o Vecinătatea mediteraneeană
o Rusia şi vecinătatea estică
 Ţările vizate de politica de dezvoltare şi cooperare:
o Africa, Caraibe, Pacific (şi teritoriile de peste mări)
o Africa de Sud
o Asia şi America latină
Structură şi organizare
 Acţionari -cele 27 de state membre al UE
 Guvernanţă– Consiliul guvernatorilor, Consiliul directorilor, Comitetul de audit şi Comitetul de conducere
 Control şi evaluare– garantarea integrităţii şi viabilităţii operaţiunilor Băncii
 Organizare– personal repartizat pe departamente Servicii
 Împrumuturi: acordate unor programe sau proiecte viabile, atât din sectorul public cât şi din
cel privat. Destinatarii pot fi foarte diferiţi, de la mari corporaţii până la municipalităţi şi
întreprinderi mici.
 Asistenţă tehnică: furnizată de o echipă formată din economişti, ingineri şi experţi pentru a
veni în completarea facilităţilor de finanţare.
 Garanţii: pentru un număr mare de organisme, de exemplu bănci, societăţi de leasing,
instituţii de garantare, fonduri mutuale de garantare, vehicule investiţionale.
 Capital de risc: solicitările de capital de risc trebuie adresate direct unui intermediar.
2.3. Estimaţi rolul BEI din perspectiva diverselor competenţe pe care le are
Banca Europeană de Investiții are misiunea de a contribui, recurgând la piețele de capital și la
resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată și neîntreruptă a pieței interne în interesul Uniunii. În
acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi și garanții și fără a urmări un scop
lucrativ, finanțarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei:
(a) proiecte care urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puțin dezvoltate;
(b) proiecte care urmăresc modernizarea sau conversia întreprinderilor ori crearea de noi activități
care sunt rezultatul realizării sau funcționării pieței interne și care, prin amploarea sau natura lor, nu
pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace de finanțare existente în fiecare dintre statele
membre;
(c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura lor,
nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace de finanțare existente în fiecare dintre statele
membre.
În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanțarea programelor de investiții în legătură cu
intervențiile fondurilor structurale și ale altor instrumente financiare ale Uniunii. Banca colaborează
cu toate organizațiile internaționale care exercită activități în domenii de activitate similare.
(2) Banca caută toate contactele necesare în vederea cooperării cu instituțiile bancare și financiare
ale țărilor în care își desfășoară operațiunile.
În cadrul mandatului definit la articolul 309 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
Banca acordă finanțări, în special sub formă de credite și de garanții, membrilor săi sau
întreprinderilor private sau publice pentru investiții care se vor realiza pe teritoriile statelor membre,
în cazul în care nu sunt disponibile, în condiții rezonabile, mijloace provenind din alte resurse.

Test nr.20
1.Dreptul derivat al Uniunii europene
1.1 Definiţi dreptul derivat al UE
Din categoria actelor de drept derivat fac parte o serie de acte care au la baza Tratatul, de unde si
denumirea lor, care indica faptul ca adoptarea lor se fundamenteaza pe dreptul primar. Actele cu
caracter normativ emise de institutiile Uniunii Europene în procesul exercitarii competentelor
care le sunt atribuite prin Tratat alcatuiesc legislatia secundara, cel de-al doilea izvor
important al ordinii juridice institutionale comunitare. Legislatia primara atribuie rolul de a
emite acte comunitare triunghiului decizional format din Parlamentul European, Consiliul U.E.
si Comisia Europeana. În exercitarea atributiilor conferite prin Tratate de catre statele
membre ale U.E., acestea au competenta de a adopta mai multe tipuri de acte juridice, care
au efecte juridice diferite si sunt specifice ansamblului original pe care îl reprezinta Uniunea
Europeana.
1.2. Analizaţi acordurile internaţionale în calitate de izvor al dreptului UE
In ultima perioada, activitatea in domeniul conventiilor internationale incheiate de C.E. se afla in
continua crestere, in concordanta cu extinderea competentelor comunitare. Problema cunoasterii
locului si rolului acestei surse de drept este foarte importanta, existand in doctrina doua solutii in ceea
ce priveste aplicabilitatea acestor acorduri, in functie de teoria adoptata: cea dualista sau monismul.
Teoria dualista, avand ca adepti doctrinarii italieni si germani, promoveaza urmatoarea conceptie:
ordinea juridica internationala si cea nationala sunt sisteme juridice independente, separate, care
coexista paralel.
Teoriile moniste propun solutia conform careia norma de drept intern se afla in aceeasi sfera cu cea
internationala, existand un raport de supra/subordonare.
Acordurile incheiate de Comunitati. Acordurile incheiate de C.E. cu statele terte sau cu organizatii
internationale fac parte integranta din ordinea juridica comunitara din momentul intrarii lor in vigoare.
Rezulta faptul ca sistemul pe care se bazeaza C.E. este cel monist, ceea ce inseamna ca acordurile
internationale fac parte din ordinea juridica comunitara fara a fi necesara vreo masura interna de
transformare a sa. Decizia incheierii acordurilor este, deci, suficienta pentru integrarea in ordinea
juridica comunitara, aceasta integrare neavand, bineinteles, efect decat de la data intrarii in vigoare a
acordului.
Acordurile incheiate de catre C.E. ocup, in ordinea juridica comunitara, un loc inferior Tratatelor, dar
superior dreptului derivat.
Actele unilaterale adoptate de organele infinitate prin acordurile incheiate de Comunitati. Regimul
aplicabil acordurilor incheiate de C.E. este acelasi si pentru actele adoptate de organele create prin
aceste acorduri. Numeroase acorduri incheiate de catre C.E. si, mai ales, acordurile de
asociere sau de cooperare instituie organe carora le confera o putere de decizie. Actele adoptate in
conditiile prevazute de aceste acorduri au acelasi rang in ordinea juridica comunitara ca acordurile
insesi.
Succesiunea la acordurile incheiate anterior de statele membre. In ordinea juridica comunitara pot
intra anumite acorduri incheiate de statele membre inainte de intrarea in vigoare a Tratatelor
institutive. In acest caz le este permis statelor membre sa continue executarea acestor acorduri, dar
acest aspect nu presupune, in nici un caz, ca acestea din urma fac parte din ordinea juridica
comunitara. Acest lucru ar fi posibil numai daca C.E. ar succede la aceste acorduri.

1.3. Evaluaţi sub aspect comparativ măsurile secundare adoptate de instituţiile UE

1.Regulamentul are aplicabilitate generala, direct aplicabil in toate sferele, se aplica fara a fi
necesare modificari si persoanele fizice si juridice pot invoca prevederele acestora, obligatoriu
in toate elementele sale
2. Decizia este obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ii desemneaza”.
Decizia este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru unul sau mai multi
destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Decizia se deosebeste de regulament prin
absenta aplicabilitatii generale. Din punct de vedere insa al aplicabilitatii directe, se poate intampla,
totusi, ca decizi adresata unui stat membru sa implice luarea de catre acesta a unor masuri destinate
punerii sale in aplicare [1; p. 12].
In cadrul deciziei se stabilesc atat rezultatul ce urmeaza sa fie atins, cat si modalitatile de aplicare.
Atunci cand se adreseaza persoanelor fizice sau juridice, efectele deciziei sunt imediate. Deciziile
adresate unui stat sau statelor membre sunt obligatorii pentru toate institutiile acelui stat, inclusiv
pentru sistemul judiciar. In consecinta, in temeiul suprematiei dreptului comunitar, institutiile sunt
obligate sa se abtina de la aplicarea normelor nationale de natura sa afecteze aplicarea deciziei.
In anumite circumstante (atunci cand institutiile comunitare impun prin decizie statului membru un
anumit tip de actiune), deciziile pot avea efect direct si pot fi invocate de o persoana fizica sau
juridica intr-un litigiu cu o autoritate publica.
Deciziile se adopta de catre Consiliu la propunerea Comisiei sau, in situatii mai rare, din proprie
initiativa. Comisia poate, i, anumite cazuri, sa emita decizii fie din proprie initiativa, fie prin abilitare
din partea Consiliului.
3. Directiva comunitara continua sa apara ca avand "un obiect normativ neidentificat”. Directiva
leaga orice stat membru destinatar in ceea ce priveste rezultatul de atins, lasand instantelor
nationale competenta in ceea ce priveste forma si mijloacele”*2; p. 76+. O directiva nu va fi niciodata
aplicabila in mod direct in statele destinatare, deoarece ea va avea intotdeauna nevoie de masuri
nationale de executare, de transpunere in dreptul intern, chiar si in cazul directivelor cu un grad
foarte mare de claritate, precizie si detaliere.
Suprematia directivelor in fata dreptului national a fost confirmata prin deciziile Curtii Europene de
Justitie, in sensul existentei unei obligatii pentru administratia si justitia statelor membre de a
interpreta legislatia nationala in conformitate cu dispozitiile directivelor, dupa intrarea lor in vigoare.
In afara actelor derivate cu caracter obligatoriu, exista o categorie de acte adoptate de catre
institutiile sau organele comunitare care nu au caracter obligatoriu in sensul pe care il cunoastem in
cazul regulamentelor, deciziilor si directivelor; este vorba despre recomandare si aviz.
Recomandarea. Recomandarile si avizele nu au nici un efect constrangator, cu exceptia
recomandarilor C.E.C.O., care aveau acelasi efect ca cel al directivelor. Obiectul recomandarilor este
acela de a invita destinatarii sa adopte o anumita conduita. Recomandarea reprezinta, uneori, un
substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la premisa increderii in autodisciplina
destinatarilor sai. In situatia in care luarea in considerare a recomandarii esueaza, acestia din urma
stiu ca va fi tradus continutul recomandarii intr-un act constrangator din punct de vedere juridic. In
alte cazuri, recomandarea vizeaza un cadru general de actiune.
Recomandarile, formulate de catre Consiliu sau Comisie, sunt de cele mai multe ori invitatii adresate
statelor membre de a-si modifica legislatia nationala si de a o adapta unui cadru general propus. De
cele mai multe ori, recomandarile preced acte cu caracter obligatoriu ale Comunitatii (regulament,
directiva, decizie). Comisia are competenta de a formula recomandari sau opinii in domeniile
prevazute in tratat, nu numai unde este prevazut expres acest lucru, ci si atunci cand considera
necesar [3; p. 34].
Avizul. Acest act comunitar este folosit pentru a exprima un punct de vedere. In ceea ce priveste
obligativitatea solicitarii sale de catre institutiile comunitare, avizul poate fi obligatoriu sau facultativ.

2. Banca Centrală Europeană – instituţie financiară a UE:

2.1. Relataţi evoluţia politicii economice şi monetare;
In anul 1988 Consililul European a declarat printer obiectivele UE instaurarea globala a unii Uniuni
Economice si Monetare.Pentru realizarea acestui scop a fost intocmit un raport care propunea
realizarea UEM in 3 etape successive.
Prima etapa presupunea realizarea in perioada 1 iulie 1990-31 decembrie 1993 a urmatoarelor
sarcini:1)liberalizarea completa a circulatiei capitalurilor;2)Consolidarea cooperarii intre bancile
nationale centrale ale statelor membre:3)Utilizarea libera a monedei unice”ecu”(predecesoara
monedei euro)
Pentru a doua etapa,realizata intre anii 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1998 se propunea:
1)Crearea Institutului Monetar European;
2)Stabilirea unei interdictii pentru bancile nationale centrale ale statleor member de acorda
imprumutiri autoritatilor si organismelor publice;
3)Consolidarea coordonarii politicilor monetare intre statele member;
4)Realizarea unor masuri in stare sa conduca la independenta bancilor centrale nationale
A treia etapa,oriantata pentru perioada de dupa 1 ianuarie1999 implica:
1)Stabilirea irevocabila a ratei de conversiune a monedelor nationale fata de moneda euro;
2)Introducere mondei euro
3)Elaborarea unei politici monetare unice pentru Sistemul European al bacnilor centrale

2.2. Analizaţi modalitatea de organizare, funcţionare şi atribuţiile Băncii Centrale Europene;

Printre atributiile BCE se numara:
definirea politicilor Eurosistemului: Consiliul guvernatorilor BCE este responsabil de politica
monetară pentru moneda unică. Aceasta presupune, printre altele, definirea stabilităţii preţurilor, a
modalităţii de analiză a riscurilor inflaţioniste etc.;
adoptarea de decizii privind operaţiunile de politică monetară, coodonarea şi monitorizarea acestora: BCE
dă instrucţiuni BCN cu privire la detaliile operaţiunilor necesare (valoare, timp, data etc.) şi verifică
derularea cu succes a acestora;
 adoptarea de acte juridice: în limite clar definite, organele de decizie ale BCE au competenţa de a
emite acte cu forţă juridică obligatorie în interiorul Eurosistemului, precum orientări şi instrucţiuni,
în vederea asigurării derulării coerente a operaţiunilor descentralizate de către BCN. În plus, în
limitele definite, organele de decizie pot adopta regulamente şi decizii, care au forţă juridică
obligatorie în afara Eurosistemului;
 autorizarea emiterii de bancnote: cuprinde planificarea şi coordonarea strategică a producţiei şi a
procesului de emisiune a bancnotelor euro. BCE coordonează, de asemenea, activităţile de cercetare
şi dezvoltare ale Eurosistemului, precum şi pe cele referitoare la securitatea şi calitatea producţiei
bancnotelor euro. În plus, BCE găzduieşte Centrul de analiză a contrafacerilor, a cărui misiune constă
în examinarea şi clasificarea bancnotelor şi monedelor euro contrafăcute, precum şi baza de date
centrală privind bancnotele euro contrafăcute şi Centrul internaţional de prevenire a contrafacerilor,
care contribuie, sub egida guvernatorilor din G10, la cooperarea interbancară la nivel mondial în
domeniul prevenirii contrafacerilor;
 intervenţii pe pieţele valutare: în colaborare cu fiecare BCN, dacă este necesar. Aceasta
presupune cumpărarea şi/sau vânzarea de titluri pe pieţele valutare;
 operarea sistemelor de plăţi şi supravegherea infrastructurii de plăţi şi a altor infrastructuri ale
pieţei financiare: sistemele de plăţi reprezintă un mijloc de transfer al banilor în cadrul sistemului
bancar. BCE acţionează ca operator al T2-BCE, o componentă a TARGET2, sistemul de plăţi pentru
moneda euro. În plus, BCE desfăşoară, alături de BCN din cadrul Eurosistemului, anumite activităţi de
supraveghere, aceasta din urmă reprezentând funcţia care permite băncii centrale să promoveze
siguranţa şi eficienţa infrastructurilor pieţei financiare şi ale instrumentelor de plată prin
monitorizare, evaluări şi, dacă este necesar, prin iniţierea unor modificări.
Organele interne ale BCE sunt consiliul guvernatorilor,comitetul executiv si consiliul general.
Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene este constituit din membrii Comitetului executiv al
Băncii Centrale Europene și din guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre a căror
monedă este euro. Comitetul executiv este constituit din președinte, un vicepreședinte și alți patru
membri. Președintele, vicepreședintele și ceilalți membri ai Comitetului executiv sunt numiți de
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului și după
consultarea Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dintre
persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt
recunoscute. Mandatul acestora este pe termen de opt ani și nu poate fi reînnoit. Doar resortisanții
statelor membre pot fi membri ai Comitetului executiv. Consiliul general este alcătuit din:
 preşedintele BCE;  vicepreşedintele BCE şi
 guvernatorii băncilor centrale naţionale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE.
2.3. Estimaţi sub aspect comparativ Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Eurosistemul.
Eurosistemul este alcătuit din BCE şi BCN ale statelor care au adoptat euro. Eurosistemul şi SEBC vor
coexista atât timp cât vor exista state membre ale UE în afara zonei euro. Obiectivul principal al
Eurosistemului este menţinerea stabilităţii preţurilor, respectiv protejarea valorii monedei euro.
Banca Centrală Europeană se angajează să îndeplinească în mod eficient toate atribuţiile de bancă
centrală care îi sunt încredinţate. În acest sens, aspirăm la cel mai înalt nivel de integritate,
competenţă, eficienţă şi transparenţă.
Există trei motive principale pentru crearea unui sistem de bănci centrale în Europa:
 demersul strategic al Eurosistemului se bazează pe competenţele existente, cadrul
instituţional, infrastructura, experienţa şi capacităţile operaţionale excelente ale BCN. În
plus, unele bănci centrale au şi alte atribuţii pe lângă cele proprii Eurosistemului;
 date fiind întinderea geografică a zonei euro şi relaţiile de lungă durată stabilite între
comunităţile bancare naţionale şi BCN corespunzătoare, s-a considerat adecvată asigurarea
unui punct de acces la activităţile de bancă centrală pentru instituţiile de credit în fiecare stat membru
participant; luând în considerare numărul mare de ţări, limbi şi culturi care există în zona euro, BCN (şi
nu o entitate supranaţională) au reprezentat cea mai bună soluţie pentru a servi drept puncte de acces ale
Eurosistemului.
Test nr.21
1. Arhitectura instituţională a Uniunii Europene:
1.1. Identificaţi principalele entităţi ce formează cadrul instituţional al UE;
Conform prevederilor a Tratatului privind Uniunea Europena,aceasta din urma dispune de un
cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea
intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității
și a continuității politicilor și a acțiunilor sale. Instituțiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul Uniunii Europene;
— Comisia Europeană
— Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
1.2. Analizaţi particularităţile sistemului instituţional al UE;
Uniunea Europeană (UE) nu este federaţie ca Statele Unite ale Americii. Nu este nici organism de
cooperare interguvernamentală, ca Organizaţia Naţiunilor Unite. În realitate, este unică. Ţările care
formează UE (statele membre) rămân naţiuni independente şi suverane care îşi exercită însă în
comun o parte din suveranitate pentru a dobândi, la nivel mondial, o putere şi o influenţă pe care nu
le-ar obţine dacă ar acţiona pe cont propriu .În practică, prin punerea în comun a suveranităţii se
înţelege că statele membre deleagă anumite puteri de decizie unor instituţii comune pe care le-au
creat, astfel încât hotărârile cu privire la probleme specifice de interes comun să poată fi adoptate în
mod democratic, la nivel european.Respectiv pentru implementarea acesto scopuri e nevoie de un
sitem institutional specific. Fiecare instituție din cadrul celor mentiona anterior acționează în limitele
atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile
prevăzute de acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial. Cadrul institutional al
Uniunii Europene, stabilit de catre Tratate, are la baza "triunghiul institutional" (Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul European si Comisia Europeana ), care sunt actorii procesului de decizie, si
Consiliul European, care defineste orientarile politice generale. Pe masura ce competentele Uniunii
s-au extins, institutiile s-au dezvoltat si au devenit mai numeroase.
Agentiile, fundatiile si centrele au fost infiintate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeana
sau de Consiliul Uniunii Europene, dar functioneaza ca organisme cu autonomie deplina.Pe masura
intereselor pe care le reprezinta si apara aceste institutii pot fi clasate sub o urmatoare formula: prin
natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Uniunii (Comisia), interesele
popoarelor statelor membre (Parlamentul) si interesele dreptului Uniunii (Curtea de Justitie);
beneficiază de o anumită autonomie juridică, administrativă si financiară, corolar al specificităTii lor
funcTionale.
1.3. Propuneţi argumentînd poziţia care este instituţia UE ce conferă originalitate
sistemului instituţional al UE.
Daca folosim metoda deductiei putem stabili ca intr-un stat suveran sunt 3 verigi principale ale
puterii reprezentate anume prin cele legislative,executive si judecatoresti.Reprezentarea acestora in
cadrul sistemului institutional al UE este respective-puterea legislative(Parlamentul European si
Consiliul UE);puterea executive(Comisia Europeana);puterea jurisdictionala(Curtea de justitie a
UE).Prin urmare putem stabili ca institutia care confera originalitatea sistemului institutional este
Consiliul European.O asemenea institutie nu poate fi gasit in cadrul unui stat tipic.Consiliul European
defineşte orientările şi priorităţile politice generale ale Uniunii Europene, este compus din şefii de
stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei
europene. Consiliul European are un rol dublu - stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice generale şi
abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare
interguvernamentală la un alt nivel.Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are
puterea de a adopta acte legislative.Aceste orientari si pozitii commune sunt lipsite de forta
juridical,dar in cele mai dese ori sint implimentate intr-o procedura normale de adoptare a actelor
comunitare.

2.Modul de luare a deciziilor în UE:

2.1. Relataţi istoricul evoluţiei procedurilor pentru adoptarea legislaţiei secundare
Co–decizia1 -Procedura standard” pentru adoptarea legislaţiei comunitare începând cu Tratatul de la
Amsterdam este foarte complexă. Totuşi, ea reprezintă o simplificare a procedurii anterioare, care a fost
introdusă prin Tratatul de la Maastricht, în articolul 189 B. Această procedură conferă Parlamentului
European puteri egale cu cele ale Consiliului, de aici şi denumirea de co-decizie.
Cooperarea între Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European a fost introdusă prin Actul Unic
European, din anul 1986. Puterea de decizie aparţine în totalitatea Consiliului, dar Parlamentul poate
influenţa decizia acestuia, prin faptul că, primind proiectul de act normativ de la Comisie, emite un aviz
după procedura obişnuită pe care îl înaintează Consiliului. Procedura cooperării se aplică exclusiv
domeniului Uniunii Economice şi Monetare.
Procedura consultării a fost prima procedură legislativă a Comunităţilor Europene. După introducerea
procedurii cooperării şi a procedurii co–deciziei, această procedură şi–a pierdut din importanţă.
Procedura consultării se caracterizează printr–o repartizare a sarcinilor între Comisia Europeană şi
Consiliul Uniunii Europene
2.2. Determinaţi procedurile de adoptarea a măsurilor derivate în UE
În conformitate cu articolul 249 din Tratatul CE, modalităţile de acţiune ale Comunităţii Europene sunt
regulamentul,directiva, decizia, recomandările şi avizele, care sunt creaţii juridice originale ale dreptului
comunitar, diferite de instrumentele juridice naţionale şi internaţionale. Instituţiile Uniunii Europene nu
pot adopta astfel de acte juridice decât dacă o dispoziţie a tratatelor le conferă competenţă în acest sens
(principiul competenţelor de atribuire). Diferitele acte juridice (cu excepţia recomandărilor şi avizelor,
care nu au caracter obligatoriu) trebuie să se întemeieze pe dispoziţii concrete ale tratatelor (inclusiv aşa-
numitele competenţe implicite). În absenţa unei competenţe speciale recunoscute prin tratate, este posibil
să se recurgă, în anumite condiţii, la principiul competenţei subsidiare enunţat la articolul 308 din
Tratatul CE. Enumerarea actelor care figurează la articolul 249 din Tratatul CE nu este limitativă; există,
de asemenea, o serie de modalităţi de acţiune cum sunt rezoluţiile, constatările, precum şi actele
referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiilor a căror denumire, structură şi efecte juridice rezultă
din diversele dispoziţii ale tratatelor sau din regulile stabilite prin aplicarea acestora. În plus, natura
juridică a unui act realizat de o instituţie a Uniunii Europene nu are legătură cu denumirea oficială a
actului, însă depinde de obiectul şi de conţinutul material al acestuia. De asemenea, în amonte de
adoptarea actelor, se va menţiona importanţa cărţilor albe, a cărţilor verzi şi a programelor de
acţiune, documente prin intermediul cărora instituţiile Uniunii Europene, mai precis Comisia, decid, cel
mai adesea, asupra obiectivelor pe termen lung
2.3. Evaluaţi sub aspect comparativ particularităţile procedurii legislative şi non-legislative
Principale institutii implicate in procesul legislative sunt urmatoarele:a)Comisia Europeana(Comisia
are „drept de iniţiativă‖ - poate propune acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii şi ale
cetăţenilor săi.)aproximativ 80% din acte adoptate in cadrul procedurilor legislative sunt aprobate la
initiative comisiei si kiar detine unele drepturi cvazi legislative de a adopta acte in anumite domenii
cum ar fi drepturile muncitorilor de a ramine pe teritoriul statului membru dupa ce afost angajat pe
teritoriu acestuia. .b)Parlamentul Europen si Consiliul UE(În multe domenii, precum protecţia
consumatorilor şi a mediului s/a, Parlamentul colaborează cu Consiliul (instituţia reprezentând
guvernele naţionale) pentru a decide asupra conţinutului actelor legislative şi pentru a le adopta. Este
vorba, în acest caz, de procedura de „codecizie‖.În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul
domeniilor politice care fac obiectul codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă
putere de a influenţa conţinutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica
energetică, migraţia şi fondurile europene.) Consiliul şi Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire
 la actele legislative propuse de Comisie.
In cadrul procedurii legislative ca adoptatori participa Consiliu si PE, fiind legislatorii UE,
spre deosebire de procedura non-legislativa in cadrul careia Comissia obtine competenta de a
complementa elemente neesentiale ale actului legislativ. In adrul procedurii non-legislative
Consiliu si PE aproba actul nelegislativ. Prin procedura non-legislativa Comisia obtine
competenta de executare a actelor obligatorii juridice. Prin procedura non-legilsativa se pun
min aplicare actele legislative.

Test nr.22
1. Istoricul construcţiei comunitare europene:
1.1 Expuneţi cronologic proiectele cu privire la unitatea europeană şi de integrare
europeană
Contextul internațional al constituirii Comunităților Europene. Proiectul lui Pierre Dubois – jurist francez
(secolele XIII-XIV), acesta concepe un sistem de arbitraj internațional pentru rezolvarea pașnică a
diferendelor dintre state. Instanța de arbitraj urma să fie alcătuită din principi, iar Papa reprezenta instanța de
apel. Acest proiect nu a prins viață, dar a influențat ulterior pe George Podiebrad, regele Boemiei, care a proiectat
o confederație europeană. Aceasta avea la bază principiul neagresiuni și al ajutorului reciproc, dar limita
suveranitatea statelor membre prin existența unor organe suprastatale, precum Adunarea și Curtea de justiție, dar și a
unei armate comune. Regele Franței și Papa s-au opus acestui proiect.
Proiectul lui Henric al IV-lea. Maximilien de Sully, ministrul lui Henric al IV-lea, într-o lucrare publicată după
asasinarea regelui, atribuie acestuia un proiect de remodelare a Europei. Proectul prevedea o Europă formată
din 15 state care să fie de importanță egală, între care pacea să fie asigurată de câteva consilii provinciale
supravegheate de un consiliu format din reprezentanți (40) ai tuturor statelor.
1693 – William Penn, propunea crearea unui Parlament European.
Proiectul lui Kant, denumit ”Proiect filosofic al păcii perpetue” (1795), concepe un sistem de asigurare a păcii
în Europa, construit pe o federație de state în care dreptul să fie fundamental. Până la realizarea acestei construcții,
Kant propune constituirea unor alianțe între state, chiar un Congress permanent la care să participe toate statele.
Saint-Simon, filosof și economist francez, vede reorganizarea Europei pe baza parlamentarismului, el însuși
renunțând la starea sa nobiliară încă de la începutul Revoluției franceze. Susținând modelul parlamentar englez la
scara întregii Europe, Saint-Simon crede că numai principiile clare și sigure vor duce la dezvoltarea societății.
1849-Victor-Hugo, de asemenea, vede o Europă federalizată și, la Congresul Prietenilor Păcii (1849), pe care-l
prezidează, lansează pentru prima dată ideea creării Statelor Unite ale Europei.
1923-Uniunea Pan-europeană a fost o mișcare care-și propunea promovarea unificării pan-europene. A fost
insirată de lucrarea ”Paneuropa” (1923) a contelui austriac Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi și creată de acesta
împreună cu alte personalități europene, printre care și Aristide Briand, care a fost chiar președintele de onoare al
acesteia. Proiectul, apărut într-o perioadă în care era aplicat principiul naționalităților, nu a avut efecte imediate, ci
doar după cel de-al doilea război mondial.
1930-Planul Briand. Aristide Briand răspunde la 9 septembrie 1929, cu ocazia reuniunii delegațiilor din 27 de state
membre ale Societății Națiunilor, mișcărilor care promovau ideea europeană. Briand a vorbit despre ” Marea
Europa”, insistând pe ideea federalizării europene. Din păcate, apar multe divergențe și planul lui Briand rămăne
doar la stadiul de ideal.
1934-Nicolae Titulescu, diplomat roman, ex-presedinte al Ligii Natiunilor, a lansat un aple Esperanto pt realizarea Statelor
Unite ale Europei.
I si al II Razboi mondial-nu au avut ecoul asteptat in e uropa.
Secolul al XIX-lea, care marchează în istorie apogeul acestui continent, conține și premisele prăbușirii politice și
economice a Europei din secolul XX. Aceste premise pot fi împărțite în două categorii:
1.Premisele interne sunt determinate de amplificarea divizării politice a Europei, datorită accentuării rivalităților
dintre statele naționale. Toate războaiele dintre europeni, inclusiv cele două războaie mondiale, au izbucnit din aceste
motive.
2.Premisele externe sunt reprezentate de emergența unor noi puteri mondiale. Puternicele state europene nu mai
dețin controlul integral al vieții politice internaționale. Atât economic, cât și politic, Statele Unite ale Americii, Russia
și Japonia pun în discuție supremația vest-europeană. Aceste premise se vor accentua în secolul XX și în mod
deosebit după cel de-al Doilea Război Mondial.
Dupa cel de-al II razboi mondial
1946+Winston Churchill, fost ofiţer de armată, reporter de război şi prim-ministru al Marii Britanii (1940-1945 şi 1951-
1955), a fost unul dintre cei care au propus crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experienţele trăite în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial l-au convins că doar o Europă unită poate garanta pacea. Ţelul său era eliminarea pentru
totdeauna a ideilor naţionaliste şi beligerante.
Imboldul spre o cooperare și, eventual, integrarea economică europeană a venit dintr-o altă parte decât Europa și
anume din partea Statelor Unite ale Americii. Fiind în fața unei situații de dominație comunistă pe un teritoriu
considerabil al Europei, SUA și-a accentuat eforturile asupra redresării situației economice postbelice a statelor
europene și a lansat așa-numitul Plan Marshal. Acest plan avea drept scop acordarea unei asistențe financiare
pentru Europa. În scopul administrării acestui program, SUA a cerut crearea unui organism special, care a fost
instituit în 1948 drept Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), iar din 1960 –
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).
Un alt pas spre o integrare a fost semnarea în 1944 a Tratatului Benelux de la Bruxelles de către Belgia, Olanda
și Luxemburg, scopul principal fiind crearea unei uniunii vamale.
Alte exemple se referă la cooperarea militară. În acest context trebuie să fie menționate Tratatul de la
Bruxelles din 1948 dintre Franța, Marea Britanie și cele trei state ale Benelux-ului, Tratatul privind Organizația
Atlanticului de Nord (NATO) din 1949 și Uniunea Europei de Vest, creată în 1954.
Dezvoltările în direcția unei integrări politice au fost tergiversate de către Marea Britanie, care a insistat, în urma
Congresului Europei de la Haga din 1948,( 1948-Congresul de la Haga – si promogarea unei idei Europene. Disputele
de la Congresul de la Haga au demonstrat ca realizarea dintr-o data a unei referintii europene nu era posibila in climatul
postbelic) asupra unei organizații interguvernamentale ce nu ar compromite suveranitatea statelor. Rezultatul acestor
evenimente a fost semnarea în 1949 a Statutului Consiliului Europei. Una dintre cele mai importante
performanțe ale organismului menționat a fost adoptarea Convenției Europene a Dreptului Omului (CEDO),
semnată în 1950 și intrată în vigoare în 1953. Crearea Consiliului Europei, este o versiune apropiată de ideile
unioniste.
1950- Planul Pleven pt o armata europeana. In loc sa accepte reinarmarea Germaniei in cadrul NATO, dupa cum sugera SUA,
Franta propune in cadrul Planului Pleven, crearea Comunitatii Europene de aparare.
Unul din autorii, francezul Jean Monnet, considera că reconstrucția europeană se poate realiza numai prin
renunțarea treptată la suveranitatea națională și printr-o cooperare strânsă între state în sfere disticte de activitate
economică, la nivelul funcțional al ministerelor, și nu la nivelul celor peste 600 de delegați, câți se întruniseră la
Congresului Europei.
1950-Planul Shuman - În acest context, Jean Monnet l-a abordat pe Robert Schuman, ministrul francez de externe,
cu ideea înființării unei comunități a cărbunelui și oțelului, gestionată de o autoritate supranațională. După consultări
care au rezultat în susținerea proiectului Robert Schuman și-a asumat, într-o conferință de presă, responsabilitatea
politică asupra ”Decrarației Schuman”, primul pas în realizarea unei Europe unite.
1956-Raportul lui Henri Spaak, care propunea integrarea ansamblului economiilor statelor membre.

----1) Într-un discurs susţinut la Universitatea din Zürich, Winston Churchill îndeamnă la înfiinţarea unor „State
Unite ale Europei”.19 septembrie 1946
2)5 iunie 1947 inaintarea planului Marshall, creat pentru revitalizarea economică a Europei.
3)17 martie 1948 Belgia, Franţa, Luxemburg, Ţările de Jos şi Regatul Unit semnează Tratatul Uniunii Europei
Occidentale (Tratatul de la Bruxelles).
4)16 aprilie 1948 Este creată Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), cu rol de coordonare a
Planului Marshall.
5)4 aprilei 1949 Semnarea Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) la Washington.
6)5 mai 1949 La Londra (Regatul Unit) este semnat statutul Consiliului Europei si la 10 august 1949 la Strasbourg
(Franţa) are loc prima sesiune a adunării consultative a Consiliului Europei. Membrii federalişti solicită
înfiinţarea unei autorităţi politice europene.
7) Ideile care au dus la înfiinţarea Uniunii Europene au fost prezentate pentru prima dată la 9 mai 1950 de
ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman. Această zi este acum celebrată ca fiind un moment cheie
în crearea UE.
8)18 aprilie 1951 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează Tratatul de la Paris, prin
care se înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
9)1952 intră în vigoare Tratatul CECO. Jean Monnet este numit preşedinte al Înaltei Autorităţi, iar Paul-Henri
Spaak devine preşedinte al Adunării comune.
10)1954 Adunarea Naţională a Franţei respinge Tratatul Comunităţii Europene pentru Apărare. Jean Monnet,
preşedinte al Înaltei Autorităţi CECO, demisionează după eşecul adoptării EDC.
După Conferinţa de la Londra, la Paris se semnează acorduri privind modificarea Tratatului de la Bruxelles şi este
creată Uniunea Europei Occidentale (UEO).
11)6 mai 1956 Ministrul belgian al afacerilor externe, Paul-Henri Spaak, le prezintă colegilor săi din CECO un
raport privind proiectul de tratat al Comunităţilor, care prevede crearea CEE şi Euratom. La Bruxelles încep
negocierile pentru redactarea textelor de instituire a CEE şi Euratom.
12)25 martie 1957 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează, la Roma, tratatele de
înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom).
Începând cu această zi, acestea vor fi numite „Tratatele de la Roma”.
13)1958 Intră în vigoare Tratatele de la Roma. Comunităţile CEE şi EURATOM îşi încep activitatea la Bruxelles.
Adunarea Parlamentară de la Luxemburg şi Curtea Europeană de Justiţie reprezintă instituţii comune pentru
toate cele trei Comunităţi.

1.2. Analizaţi particularităţile Planului Schuman

Robert Schuman În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la
data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene. Planul propunea exercitarea unui control comun asupra
producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o
ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război
-Într-un discurs rostit la 9 mai 1950, inspirat şi elaborat în cea mai mare parte de Jean Monnet, Schuman a propus plasarea
producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună. Această organizaţie era deschisă participării și
altor ţări europene. Cooperarea avea să fie concepută astfel încât să creeze interese comune la nivelul ţărilor europene, ceea ce
ar conduce la integrarea politică treptată, o condiţie pentru pacificarea relațiilor dintre state: „Uniunea Europeană nu se va
forma într-o singură etapă, sau în conformitate cu un singur plan. Aceasta va fi construită prin realizări concrete care creează
mai întâi o solidaritate de facto. Unificarea naţiunilor din Europa necesită eliminarea vechii opoziţii dintre Franţa şi
Germania”. Discursul său nu a fost ignorat și ca dovadă cancelarul german Adenauer a dat rapid un răspuns pozitiv. La fel au
făcut și guvernele din Țările de Jos, Belgia, Italia şi Luxemburg. În termen de un an, la 18 aprilie 1951, cei şase membri
fondatori au semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – prima
comunitate europeană supranaţională. Această organizaţie fără precedent a pregătit terenul pentru Comunitatea Economică
Europeană şi ulterior pentru Uniunea Europeană, care este condusă și în prezent de tipul de instituţii europene inovatoare
concepute în 1950.
Schuman a contribuit şi la elaborarea unei politici europene de apărare comună.

Declaraţia rostită la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, a rămas înscrisă în istoria
construcţiei europene drept „declaraţia Schuman”. Textul prevedea crearea unei Comunităţi a cărbunelui şi oţelului, ai cărei
membri urmau să-şi gestioneze împreună aceste două resurse
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată de Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi
Luxembourg, a fost prima dintr-o serie de instituţii europene supranaţionale care au stat la baza Uniunii Europene de astăzi
Context istoric
În 1950, naţiunile Europei făceau încă eforturi pentru a înlătura consecinţele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război
Mondial, care încetase cu 5 ani în urmă.
Ţările Europei erau determinate să caute modalităţi de a evita un alt război. Au ajuns la concluzia că prin punerea în comun a
producţiei de cărbune şi oţel (conform Declaraţiei), un eventual război între Franţa şi Germania, rivali istorici, „ar fi nu numai
de neconceput, ci şi imposibil din punct de vedere material”.
De bună seamă, reunirea intereselor economice a contribuit la creşterea standardelor de viaţă şi la crearea unei Europe mai
unite. Posibilitatea de a adera la CECO le-a fost oferită şi altor ţări.
Citate din Declaraţia Schuman
„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.”
„Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând
o solidaritate de facto.”
„Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel...va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării
muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.”

La 9 mai 1950 in cadrul unei conferinte de presa la Paris,ministru de externe a Frantei R.Schuman
lanseaza un plan,ulterior devenit sub denumirea planul lui schuman.Fiind un supporter al integrarii
europene,acesta a propus unirea resurselor de otel si carbune ale Frantei si Germaniei sub auspciile unei Inalte
Autoritati cu posibilitatea participarii si altor state europene.Planul in cauza a fost proiectat de catre Jean
Monnet,care era convins de faptul ca cooperarea economica dintre state este una decisive si cruciala pentru
dezvoltare pasnica a statelor europene si ca o putere alternative si rezistibila in fata expansiunii comunismului
sovietic.Inspiratia planului schuman nu a fost una pur econimica,ci a reprezentat si tendinta de a restabili realtiile
dintre Franta si Germania,ce au avut de suferit in urma razboiului,de a-i linisti pe francezi vizavi de orice
amenintare militara din partea vecinului si de a lega statele in cauza cu un cadru juridic obligatoriu de cooperare c
ear exclude rivialitatea in regiunile de producere a carbunelui cum sunt Saar, si Rhur.Propunerea lui Schuman a
dus la instituirea CECO-un prim pas important spre o integrare europeana,pas care a mers mai departe de
interguvernamentalism si a stability o autoritate supranationala.

1.3. Evaluaţi sistemul de colaborare dintre state în organizaţiile internaţionale de cooperare în raport cu
sistemul de colaborare dintre state în organizaţiile internaţionale de integrare.
Sistemul de colaborare dintre state in organizatiile internationale de cooperare se caracterizeaza prin
urmatoarele:
*Organizaţiile internaţionale de cooperare nu trebuie să încalce suveranitatea statelor membre.
*Deciziile şi recomandările organizaţiilor internaţionale de cooperare nu au, în principiu, un character juridic
obligatoriu. Ele devin obligatorii numai în măsura în care sunt acceptate de către statele membre.
* Sintetizând trăsăturile principale larg acceptate ale organizaţiei internaţionale de cooperare,
aceasta poate fi determinată ca o formă de asociere cu caracter permanent a statelor, pe baza unui
act consti- tutiv care statua organizarea, funcţionarea şi puterile sale, autonomia sa funcţională în
sco- pul îndeplinirii unor obiective comune, convenite privitor la pacea, securitatea şi cooperarea
internaţională.
In functie de activitatatea organizatiile internationale de cooperare au drept scop promovarea cooperării între
state, care se ocupă de probleme la nivel statal. Acestor organizaţii nu li se transferă puteri suverane. Spre
exemplu, ONU este o formă de delegare a unor funcţii şi competenţe ale statului. Colaborare dintre organizatiile
internationale de integrare nu se limitează numai la promovarea cooperării dintre state, ci concep chiar legislaţia
aplicabilă pe teritoriul statelor care o compun. În cazul acestor organizaţii atributul de a guverna, suveranitatea, a
fost delegat de la statul membru la organizaţie. Prin urma- re, acestea pot edita legi obligatorii pentru subiecţii de
drept ai statelor membre, fără intervenţia guvernului naţional. În plus, aceste organizaţii pot lua decizii obligatorii
cu majoritatea de voturi.Cadrul juridic de colaborare in organizatiile de integrare este mult mai largit si este
prevazut in tratatele de constituire a acestora.De la intrare in vigoare a tratalui de Lissabona Uniunea Europeană a
păşit, spre un nou statut, depăşind formal încadrarea în categoria organizaţiilor internaţionale de cooperare,
deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce
ţin mai degrabă de esenţa statului federal: monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii (există, însă, şi
contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la
Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a
poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată incert conturate, în domenii ca apărarea şi
securitatea. De altfel, întreaga evoluţie a construcţiei comunitare a fost una de la interguvernamental spre
integrat, chiar dacă, de-a lungul istoriei, Comunitatea Europeană (astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut şi
perioade de recul şi euroscepticism. Actele adoptate în cadrul unei forme de cooperare consolidată sunt obligatorii
numai pentru statele membre participante. Acestea nu sunt considerate ca fiind acquis care trebuie acceptat de
statele candidate la aderarea la Uniune.

2. Procedura non-legislativă
2.1. Identificaţi tipurile de proceduri de luare a deciziilor în UE;
Identificaţi tipurile de proceduri de luare a deciziilor în UE; Principalele tipuri de procedure sint:cea
legsilativa(care poate fi ordinara si speciala) si cea non-legislativa(care poate fi de delegare si implentare)
-Proceduri legislative- proceduri ce implica ambii legiuitori(PE si Consiliul UE) pt adoptarea regulamentelor,
directivelor sau a deciziilor, in baza propunerii Comisiei.: Procedura legislativa ordinara(codecizia)- adoptarea
actului in comun de catre PE si Consiliul UE. Procedura leg. Speciala- adoptarea de catre PE cu participarea
Consiliului UE sau adoptarea de catre Consiliul UE cu participarea
Parlamentul alături de Comisie și Consiliu, contribuie la definirea programării legislative a UE. Parlamentul și
Comisia cooperează la pregătirea programului legislativ și de lucru al Comisiei, pe baza calendarului și a
modalităților convenite între cele două instituții. În situații de urgență sau neprevăzute, o instituție poate
propune, din proprie inițiativă și în conformitate cu procedurile stabilite de tratate, adăugarea unei măsuri
legislative la cele propuse în programul legislativ.
Comisia își asumă obligația de a examina cu atenție amendamentele adoptate de Parlament la propunerile sale
legislative, cu scopul de a se lua în considerare în cadrul propunerilor revizuite, respectiv ține seama în cea mai
mare măsură de amendamentele adoptate în a doua lectură.
La examinarea unei propuneri legislative, Parlamentul acordă o atenție deosebită respectării drepturilor
fundamentale și ia măsuri, în special, pentru ca actul legislativ să fie în conformitate cu Carta drepturilor
fundamentale a UE, cu principiile subsidiarității și proporționalității și cu statul de drept.
PE. Rezultat:Actele adoptate se numesc acte legislative
-Procedura non-legislativa- proceduri ce nu implica cele 2 institutii legislative(PE si/sau Consiliul UE) in
procesul de luare a deciziilor. Rezultat:actele adoptate sunt acte non-legislative.

2.2. Analizaţi particularităţile procedurilor legislative şi non-legislative

Principale institutii implicate in procesul legislative sunt urmatoarele:a)Comisia Europeana(Comisia
are „drept de iniţiativă‖ - poate propune acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii şi ale
cetăţenilor săi.)aproximativ 80% din acte adoptate in cadrul procedurilor legislative sunt aprobate la
initiative comisiei si kiar detine unele drepturi cvazi legislative de a adopta acte in anumite domenii
cum ar fi drepturile muncitorilor de a ramine pe teritoriul statului membru dupa ce afost angajat pe
teritoriu acestuia. .b)Parlamentul Europen si Consiliul UE(În multe domenii, precum protecţia
consumatorilor şi a mediului s/a, Parlamentul colaborează cu Consiliul (instituţia reprezentând
guvernele naţionale) pentru a decide asupra conţinutului actelor legislative şi pentru a le adopta. Este
vorba, în acest caz, de procedura de „codecizie‖.În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul
domeniilor politice care fac obiectul codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă
putere de a influenţa conţinutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica
energetică, migraţia şi fondurile europene.) Consiliul şi Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire
la actele legislative propuse de Comisie
In cadrul procedurii legislative ca adoptatori participa Consiliu si PE, fiind legislatorii UE, spre deosebire de
procedura non-legislativa in cadrul careia Comissia obtine competenta de a complementa elemente neesentiale
ale actului legislativ. In adrul procedurii non-legislative Consiliu si PE aproba actul nelegislativ. Prin procedura
non-legislativa Comisia obtine competenta de executare a actelor obligatorii juridice. Prin procedura non-
legilsativa se pun min aplicare actele legislative.
Procedura legislativă ordinară sau a codeciziei.294TFUE În cadrul acestei proceduri are loc reevaluarea
poziției Parlamentului European din organ legislativ secundar în organ legislativ principal, la egalitate cu
Consiliul, deoarece Parlamentul European dobândește un drept de veto în adoptarea actului normativ care nu mai
poate fi înlăturat de Consiliu în mod unilateral. După Amsterdam, această procedură este cea mai des uzată și a
fost modificată în sensul simplificării sale rămînînd cea mai complicată dintre procedurile legislative unionale.
Particularitati: Acordul comun- care poate duce la 3 lecturi in cursul acestei proceduri. Dreptul de veto
dublu al PE- procedura legislativa ordinara ofera PE dreptul de veto in cursul legiferarii: -dreptul de veto poate
fi exercitat in lectura II, daca PE decide , cu majoritatea membrilor care il compun, respingerea pozitiei comune a
Consiliului. A doua posibilitate – in lectura III, dupa ce Comitetul de Conciliere a formulat un text comun care tb
votat. PE tb sa accepte textul ca sa devina lege. Aprobarea Consiliului – o masura va deveni lege doar daca
Consiliul o accepta. Nr de voturi este fie VMC, fie unanimitate. Daca masura a fost acceptata de Comisie sau de
Comitetul de conciliere se va decide prin VMC. Daca Consiliul va propune amendamentele sale, va decide prin
unanimitate.
În cazul în care în tratate se face trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea unui act, se aplică
următoarele proceduri:
a.Inițiativa: Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului.
b.Prima lectură:
-Parlamentul European adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Consiliului;
-în cazul în care poziția Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul respectiv se adoptă cu
formularea care corespunde poziției Parlamentului European;
-în cazul în care poziția Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziția sa în primă
lectură și o transmite Parlamentului European. Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care
l-au condus la adoptarea poziției sale în primă lectură;
-Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziția sa.
c.A doua lectură:
*În cazul în care în termen de 3 luni de la data transmiterii, Parlamentul European:
-aprobă poziția Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se consideră adoptat cu
formularea care corespunde poziției Consiliului;
-respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Consiliului din prima lectură, actul propus este
considerat ca nefiind adoptat;
-propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziția Consiliului din prima lectură, textul
astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări.
*În cazul în care în termen de 3 luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărînd cu
majoritate calificată:
-aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat;
-nu aprobă toate modificările, președintele Consiliului, în consens cu președintele Parlamentului European,
convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de 6 săptămîni. Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la
modificările care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei.
d.Concilierea:
-Comitetul de conciliere, care reunește membrii Consiliului sau reprezentanții lor și tot atâția membri care
reprezintă Parlamentul European (27+27), are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun, cu
majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților acestora și cu majoritatea membrilor care
reprezintă Parlamentul European, în termen de 6 săptămîni de la data convocării, pe baza pozițiilor
Parlamentului și ale Consiliului din a doua lectură;
-În cazul în care în termen de 6 săptămîni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă nici un proiect
comun, actul propus este considerat neadoptat.
e.A treia lectură: În cazul în care în acest termen comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul
European și Consiliul dispun fiecare de un termen de 6 săptămîni de la această aprobare, pentru a adopta actul
respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărînd cu majoritatea voturilor exprimate, iar
Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este considerat neadoptat.
-Această procedură a fost introdusă în mod preponderent în acele domenii care afectează în mod direct interesele
cetățenilor, pentru că implicarea Parlamentului European în acest caz ducea la întărirea legitimării democratice a
acestuia.
-Potrivit art. 295 TFUE, Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultă reciproc și organizează, de comun
acord, condițiile cooperării lor. În acest scop, ele pot să încheie acorduri interinstituționale, care pot avea un
caracter obligatoriu.
-Tratatul de la Lisabona a introdus clauze pasarelă, pentru a se putea aplica procedura legislativă ordinară la
domenii pentru care tratatele prevedeau aplicarea procedurii legislative speciale. În plus, aceste clauze permit şi
aplicarea votului cu majoritate calificată în cazul actelor care trebuie adoptate în unanimitate.
-Există două tipuri de clauze pasarelă: clauza pasarelă generală, care se aplică tuturor politicilor europene;
activarea acestei clauze trebuie autorizată printr-o decizie a Consiliului European, care hotărăşte în unanimitate și
clauzele pasarelă specifice anumitor politici europene.
Procedura legislativă specială. Aceasta cunoaște următoarele etape:
1.Procedura consultării sau ascultării este divizată în 3 părți:
aInițiativa aparține Comisiei de regulă, dar în mod excepțional Consiliul sau Parlamentul European pot solicita Comisiei
elaborarea unor proiecte de acte normative.
b.Consultarea are loc prin trimiterea proiectului la Parlamentul European, Comitetul Economic și Social sau Comitetul
Regiunilor. Aceste organe emit o opinie facultativă pentru Consiliu, însă nerespectarea acestei obligații constituie viciu de
formă, care poate duce la anularea actului normativ adoptat.
c.Decizia aparține Consiliului. Actul normativ este adoptat de Consiliu, care va ține sau nu cont de propuneri sau de avizele
facultative.
Pentru procedurile legislative care nu implică codecizia, Comisia:
-ia măsuri pentru a reaminti în timp util organelor Consiliului să nu ajungă la un acord politic cu privire la propunerile sale,
atît timp cît Parlamentul nu își dă avizul. Aceasta solicită ca discuția să aibă loc la nivel de miniștri după acordarea unui
termen rezonabil membrilor Consiliului pentru examinarea avizului Parlamentului;
-veghează la respectarea de către Consiliu a principiilor stabilite de Curtea de Justiție a UE privind reconsultarea
Parlamentului în cazul în care Consiliul modifică substanțial o propunere a Comisiei;
-își asumă obligația de a retrage, dacă este cazul, propunerile legislative respinse de Parlament. În cazul în care din motive
importante și după examinarea de către colegiu, Comisia decide să își mențină propunerea, aceasta va expune motivele deciziei
printr-o declarație în fața Parlamentului.
1.Procedura avizării sau avizul conform – a fost introdusă prin Actul Unic European și scopul ei este obținerea sprijinului
parlamentar în cazul unui act normativ care nu mai poate suferi modificări.
În cazul în care este invitat să își dea avizul conform cu privire la un act propus, Parlamentul își adoptă decizia pe baza unei
recomandări a comisiei competente pentru adoptarea sau respingerea actului respectiv. Parlamentul se pronunță ulterior
printr-un singur vot cu privire la actul care, în temeiul TUE sau TFUE, necesită avizul său conform, fără posibilitatea depunerii
vreunui amendament.
O variantă a acestei proceduri este examinarea cererilor statelor membre sau propunerilor Comisiei privind instituirea unei
cooperări intensificate consolidate între statele membre și consultarea Parlamentului în conformitate cu TUE și TFUE.
Alte domenii în care se aplică sunt: regulile electorale uniforme pentru alegerea membrilor Parlamentului European, aplicarea
principiului împuternicirii implicite sau procedura aplicării de sancțiuni pentru încălcarea gravă și continuă a drepturilor
fundamentale într-o țară membră, etc. un domeniu foarte important în care se aplică această procedură este domeniul
încheierii tratatelor internaționale.
2.Procedura informării – este creația Tratatului de la Maastricht, prin ea fiind asigurată consultarea Parlamentului European
în probleme politice importante, în soluționarea cărora acesta nu deține competențe materiale. În acest caz, Consiliul UE va
decide singur, fără a cere părerea, avizul sau opinia altor organe, dar de rezultatul deciziei Parlamentul la cunoștință pe calea
acestei proceduri.
Domeniile în care Consiliul informează Parlamentul sunt următoarele: politica economică și monetară, politica externă și de
securitate comună, tariful vamal comun, luarea unor măsuri extraordinare în domeniul politicii industriale, etc.
3.Procedura delegării sau transpunerea unor competențe legislative în favoarea Comisiei. Este permisă delegarea legislativă
din partea Consiliului și Parlamentului către Comisie. Instituțiile legislative, prin actele pe care le adoptă, conferă Comisiei
atribuțiile de executare a normelor stabilite de ele.
Un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general,
care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Actele legislative definesc în mod expres
obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării de competențe. Actele legislative stabilesc în mod expres
condițiile de aplicare a delegării, și anume:
-Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;
-actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin actul legislativ, Parlamentul European sau
Consiliul nu formulează obiecțiuni.
În elaborarea actelor normative de executare, Comisia este sprijinită de Comitete formate din reprezentanții statelor membre,
care sunt conduse de cîte un membru al Comisiei. Se disting 4 proceduri:
 Procedura consultativă: Comitetul consultativ elaborează pentru Comisie o luare de poziție neobligatorie, de
care însă Comisia va încerca să țină cont cu atenție, în măsura posibilităților. Este procedura care asigură cea
mai mare autonomie de acționare Comisiei.
 Procedura administrativă: Comitetul administrativ primește un proiect de la reprezentantul Comisiei, față de
care elaborează o luare de poziție. Se aplică în materia executării actelor normative din domeniul agrar și de
pescuit sau în cazul executării unor programe care au efecte majore asupra bugetului.
 Procedura de regularizare (reglementare). Autonomia Comisiei este cea mai mică în această formă de
comitologie, deoarece deși este o procedură asemănătoare cu cea administrativă, măsurile Comisiei pot fi puse
în executare doar cu aprobarea majorității calificate din partea Consiliului.
 Procedura luării unor măsuri de protecție. Comisia, în aplicarea sau executarea unor acte normative
unionale, poate lua măsuri de protecție. Despre luarea măsurii trebuie informat Consiliul, care poate aproba
sau modifica măsura luată. Dacă Consiliul nu se pronunță în termenul fixat asupra măsurii luate, aceasta este
considerată suspendată
4. Procedura adoptării bugetului unional. UE dispune de surse bugetare proprii, cum ar fi: suprataxele
agrare (active și pasive), taxele vamale, 1% din TVA încasată în statele membre, 1% determinat de
contribuție din partea fiecărui stat în funcție de produsul intern brut. Anul bugetar unional coincide cu
anul calendaristic. Cheltuielile bugetare sunt de 2 feluri; obligatorii (cele care rezultă din tratate sau din
actele normative rezultate din tratate) și neobligatorii (toate celelalte). Bugetul este votat pînă la sfîrșitul
lui decembrie în anul care precede anul bugetar.
Cadrul financiar multianual vizează asigurarea evoluției ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor proprii.
Acesta se adoptă pentru o perioadă de cel puțin 5 ani. Bugetul anual al Uniunii respectă cadrul financiar multianual.

Proceduri și acte non-legislative în UE.

 Procedura de delegare- Comisia obtine competenta de a complementa sau amenda elementele neesentiale ale
actului legislativ de baza prin adoptarea unui act non-legislativ. Actul legislativ de baza defineste obiectivele,
continutul, domeniul de aplicare, durata delegarii competentelor. Comisia prezinta actul non-legislativ in acelasi timp
la PE si Consiliu. PE si Consiliul au un termen determinat si specificat in actul legislativ de baza sa obiecteze in
privinta masurii. PE si Consiliu pot sa revoce delegarea pe orice motiv. PE si Consiliul aproba actul non-legislativ.
Comisia adopta actul non-legislativ – act delegat.
Procedura de executare- Comisia obtine competenta de executare a actelor obligatorii din punct de vedere
juridic pt a stabili conditii uniforme de executare a lor. Consiliul si PE vor stabili norme si principii degenare privind
mecanismele de control de catre statele membre al executarii competentelor de execcutare a Comisiei. Actele de
executare vor fi insotite de cuvintele ,,punere in aplicare,,
Actele atipice sunt acte adoptate de către instituţiile Uniunii Europene (UE). Aceste acte sunt denumite „atipice”,
deoarece nu fac parte din nomenclatura actelor juridice prevăzute de Tratatul privind funcţionarea UE (art. 288-292).
Acestea generează drepturi prin voinţa exclusivă a instituţiilor. Primul tip de acte se referă la cele care figurează în
nomenclatura din articolul 288 din TFUE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările. Al doilea tip de
acte sunt cunoscute ca acte în afara nomenclaturii. Acestea sunt actele atipice, cum sunt comunicările, cărţile albe şi
cărţile verzi.

Obiectivul actelor nelegislative este de a pune în aplicare actele legislative sau anumite dispoziţii specifice din
tratate. Este vorba despre regulamente interne ale instituţiilor, de anumite decizii ale Consiliului, de măsuri adoptate
de Comisie în domeniul concurenţei etc.
Anumite acte atipice pot fi incluse tot în categoria actelor unilaterale. Aceste acte sunt denumite atipice în măsura în
care nu sunt menţionate în tratate. Acestea au fost create pentru practica instituţională şi sunt frecvent utilizate de
instituţii. Este vorba despre rezoluţii, concluzii, comunicări etc. Aceste acte au un domeniu de aplicare politic, însă nu
au efect juridic obligatoriu.
Actele atipice se disting în funcţie de aplicabilitatea lor, care este, în general, de natură politică. Totuşi, unele acte
atipice pot avea un caracter obligatoriu, dar acesta este limitat la cadrul instituţional al UE.
Actele atipice prevăzute de tratate:
 Regulamentele de procedură ale instituţiilor UE sunt acte atipice. În fapt, tratatele fondatoare prevăd că
instituţiile UE adoptă propriile lor regulamente de procedură. Regulamentele de procedură stabilesc organizarea,
funcţionarea şi normele interne de procedură ale instituţiilor UE. Acestea au un caracter obligatoriu doar pentru
instituţia în cauză.
De asemenea, tratatele fondatoare prevăd şi alte tipuri de acte adoptate în cadrul dialogului politic între instituţiile
UE. Aceste acte sunt menite să faciliteze activitatea şi cooperarea între instituţii. În cadrul procedurii de adoptare a
acordurilor internaţionale, Consiliul trebuie să transmită Comisiei direcţii de negociere pentru negocierea
acordurilor.
Instituţiile pot merge şi mai departe, organizând cooperarea lor prin acorduri interinstituţionale. Aceste tipuri de
acorduri sunt, de asemenea, acte atipice. Acordurile interinstituţionale pot avea un caracter obligatoriu, dar doar
pentru instituţiile semnatare ale acordului.
Actele atipice neprevăzute de tratate: Parlamentul European îşi exprimă anumite poziţii politice la nivel
internaţional prin intermediul rezoluţiilor sau al declaraţiilor. De asemenea, Consiliul adoptă în mod regulat
concluzii, rezoluţii sau orientări cu ocazia reuniunilor sale. Aceste acte reflectă, în esenţă, opinia instituţiilor cu
privire la anumite chestiuni europene sau internaţionale. Ele au o aplicabilitate generală, dar nu au caracter
obligatoriu. Comisia adoptă, de asemenea, o serie de acte atipice proprii. Acestea sunt comunicări, care prezintă, în
general, noi programe politice. Comisia adoptă cărţi verzi, menite să lanseze consultări publice cu privire la anumite
chestiuni europene. Aceasta adună informaţiile necesare înainte de a elabora o propunere legislativă. În urma
rezultatelor cărţilor verzi, Comisia adoptă uneori cărţi albe, care prezintă propuneri detaliate de acţiuni europene.

2.3. Estimaţi importanţa noilor reguli care vizează mecanismele de control din partea statelor
membre asupra exercitării de către Comisie a atribuţiilor de executare (procedura de
executare art.291 TFUE)
Articolul 291
(1) Statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele
obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii.
(2) În cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din
punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competențe de executare sau, în
cazuri speciale şi temeinic justificate, precum şi în cazurile prevăzute la articolele 24 şi 26
dinTratatul privind Uniunea Europeană, Consiliului.
(3) În înțelesul alineatului (2), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente, în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc, în prealabil, normele şi principiile
generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării
competențelor deexecutare de către Comisie.
(4) În titlul actelor de punere în aplicare se introduc cuvintele "de punere în aplicare".