Sunteți pe pagina 1din 10

Discursul lui Winston Churchill – 19 septembrie 1946, Zurich

Am onoarea astazi sa fiu primit la universitatea dumneavoastra. Vreau sa va vorbesc de tragedia Europei,

acest continent magnific, care cuprinde zonele cele mai frumoase si mai civilizate ale lumii, care are un

climat temperat si agreabil si care este patria tuturor marilor popoare inrudite ale lumii occidentale.

Europa este, de asemenea, leaganul crestinismului si a moralei crestine, originea unei mari parti din

cultura, arta, filozofia si stiinta veche si moderna. Daca Europa s-ar putea intelege pentru a se bucura de

aceasta mostenire comuna, nu ar exista limite ale prosperitatii, gloriei sale, de care ar profita cei 300 -400

milioane de locuitori ai sai. Pe de alta parte, din Europa a plecat aceasta serie de tulburari nationaliste

ingrozitoare declansate de teutoni la venirea lor la putere si pe care le-am vazut in secolul XX. Pacea a fost

astfel tulburata si perspectivele intregii umanitati reduse la neant.

Si ce s-a intamplat in Europa? Cateva mici state au atins prosperitatea, dar regiuni vaste din Europa ofera

imaginea unei mase de fiinte umane torturate, infometate, nefericite care traiesc intre ruinele oraselor si

caselor lor si trebuie sa asiste la noi manfestari de tiranie si teroare care intuneca cerul la apropierea de

noi pericole. Printre invingatori e un Babel de voci; printre invinsi: liniste si disperare. Marea republica de

dincolo de Atlantic a inteles cu timpul ca ruina sau sclavia Europei ar pune in joc propriul sau destin si

atunci a intins o mana de ajutor fara de care o perioada sumbra s-ar anunta cu toate ororile sale. Aceste

orori s-ar putea inca repeta.

Dar, exista un remediu pentru toate acestea si daca marea majoritate a polulatiei din numeroase state ar

dori-o, toata scena s-ar transforma ca prin farmec si in cativa ani Europa sau macar cea mai mare parte a

continentului, ar trai libera si fericita, cum o fac elvetienii azi. In ce consta acest remediu? In a recrea

familia europeana, asta in masura posibilului, apoi de a o ridica astfel incat sa se poata dezvolta in pace,

securitate si libertate. Trebuie sa edificam un fel de State Unite ale Europei. Numai astfel sute de milioane

de oameni vor avea posibilitatea sa-si acorde acele bucurii marunte si sperante care fac viata sa merite sa

fie traita. Se poate ajunge la asta foarte simplu. E de ajuns hotararea sutelor de milioane de barbati si
femei de a face bine in loc de a face rau, pentru a culege binecuvantarea in locul blestemului.

Uniunea paneuropeana a facut mult pana sa atinga acest obiectiv si aceasta miscare datoreaza mult

contelui Coudenhove-Kalergi si omului de stat francez Aristide Briand. A mai fost, de asemenea, aceasta

organizare colosala de doctrina si procedura, care a fost creata dupa primul razboi mondial si de care s-

au legat atatea sperante, ma refer la Societatea Natiunilor. Daca Societatea Natiunilor nu a cunoscut

succesul, nu e pentru ca aceste principii au fost gresite, ci pentru ca statele membre care au fondat-o au

renuntat la acestea. Ea a esuat pentru ca guvernele de atunci nu au indraznit sa priveasca lucrurile in fata.

Nu trebuie ca acest rau sa se mai repete. Avem acum mai multe cunostinte si experiente dobandite cu

amaraciune pentru a continua sa construim. Am citit cu mare satisfactie in presa, acum doua zile, ca

prietenul meu, presedintele Truman a manifestat interes si simpatie pentru acest plan grandios.

Nu exista nici un motiv pentru care organizatia Europei ar intra in conflict in vreun fel cu Organizatia

mondiala a Natiunilor Unite. Dimpotriva, cred ca organizatia generala nu poate subzista decat daca se

sprijina pe grupari create natural. Exista deja astfel de grupari de state in emisfera occidentala. Noi,
britanicii avem Commonwealth. Organizatia mondiala nu ar fi slabita, ci dimpotriva ar fi întarita. Si de de

n-ar exista o grupare europeana care sa dea unor popoare indepartate unele de altele sentimentul unui

patriotism mai larg si a unui fel de cetatenie comuna? Si de ce o grupare europeana nu ar trebui sa ocupe

locul care ii revine intre alte mari grupari si sa contrbuie la conducerea destinului umanitatii? Pentru a

atinge acest obiectiv trebuie ca milioane de familii sa colaboreze cu buna stiinta si sa fie animate de

credinta necesara, oricare ar fi limba parintilor lor.

Stim cu totii ca cele doua razboaie mondiale pe care le-am trait s-au nascut din eforturile vanitoase ale

Germaniei recent unite de a juca un rol dominator in lume. Ultimul razboi a fost marcat de crime si

masacre incat ar trebui sa ne intoarcem la invaziile mongolilor, din secolul 13, pentru a gasi ceva

asemanator, masacre pe care istoria umanitatii nu le-a cunoscut pana atunci. Vinovatul trebuie pedepsit.

Germania trebuie pusa in imposibilitatea de a se reinarma si de a incepe o noua agresiune. Cand acest

lucru va fi realizat – si va fi – va trebui sa se produca ceea ce Gladstone numea odinioara actul

binecuvantat al uitarii. Trebuie cu totii sa intoarcem spatele ororilor trecutului si sa ne indreptam privirile

spre viitor. Nu putem continua sa purtam cu noi in anii care vor veni ura si dorinta de razbunare, nascute

din nedreptatile suferite in trecut. Daca vrem sa salvam Europa dintr-o mizerie de nedescris, trebuie sa

facem loc credintei in familia europeana si sa uitam toate nebuniile si crimele trecutului. Popoarele libere

ale Europei vor putea sa se ridice la nivelul acestei hotarari? Daca vor fi capabile, nedreptatile cauzate vor

fi pretutindeni spalate de mizeriile indurate. Agonia trebuie sa se prelungeasca? Singura lectie a istoriei

este ca umanitatea este opaca la orice invataminte? Sa facem loc justitiei si libertatii. Popoarele nu au

decat sa vrea pentru ca sperantele lor sa se realizeze.

Fac acum o declaratie care va va uimi. Primul pas în re- crearea familiei europene trebuie să

fie parteneriatul dintre Franţa şi Germania. Numai aceasta metoda va putea permite Frantei sa preia

conducerea Europei. Nu se poate concepe renasterea Europei fara o Franta mare spiritualiceste si o

Germanie mare spiritualiceste. Daca vrem sa ducem la bun sfarsit opera de constructie a Statelor Unite ale
Europei, structura lor va trebui conceputa in asa fel incat puterea materiala a fiecarui stat sa nu joace

decat un rol secundar. Statele mici vor conta ca si statele mari si se va asigura respectul prin contributia

lor la cauza comuna. Vechile state şi landuri ale Germaniei, reunite într-un sistem federativ cu acordul lor

reciproc, pot să-şi ocupe locul în rândul Statelor Unite ale Europei. Nu vreau sa incerc sa elaborez in

detaliu un program pentru sute de milioane de fiinte umane care vor sa traiasca libere si fericite, ferite de

nevoi si pericole, care vor sa se bucure de cele patru libertati de care vorbea presedintele Roosevelt si care

cer sa traiasca potrivit principiilor Cartei Atlanticului. Daca asta e dorinta lor, nu au decat sa o spuna si se

vor gasi cu siguranta mijloacele de a o indeplini.

Dar, as vrea sa lansez un avertisment. Nu avem mult timp la dispozitie. Traim in prezent un moment de

ragaz. Tunurile au incetat sa scuipe schije si lupta a luat sfarsit. Dar pericolele nu au disparut. Daca vrem

sa creem Statele Unite ale Europei – sau ce nume ii vom da – trebuie sa incepem acum. In aceste zile, traim

in mod curios, sub semnul – am putea spune sub protectia – bombei atomice. Bomba atomica e inca in

mana unui stat si a unei natiuni despre care stim ca nu o va folosi decat pentru cauze de drept si libertate.

Dar, se poate totodata ca peste cativa ani, aceasta enorma putere de distrugere sa fie larg cunoscuta si

raspandita si atunci catastrofa generata de utilizarea bombei atomice de catre popoare in razboi, ar
insemna nu numai sfarsitul a ceea ce noi reprezentam prin cuvantul civilizatie, dar poate chiar

dezintegrarea globului însuşi.

Vreau sa concluzionez. Trebuie ca scopul nostru permanent sa fie cresterea si intarirea fortei Organizatiei

Natiunilor Unite. Trebuie sa creem familia europeana dotand-o cu o structura regionala plasata sub

aceasta organizatie mondiala si aceasta familie se va putea numi atunci Statele Unite ale Europei. Primul

pas concret pe aceasta cale este constituirea unui Consiliu european. Daca, la inceput, toate statele

europene, in ansamblu, nu vor sau nu pot sa adere la Uniunea Europeana, va trebui totusi sa reunim

statele care doresc si care pot. Salvarea omului de rand, indiferent de rasa si de tara, de riscul de razboi

sau sclavie, are nevoie de fundamente solide si de vointa tuturor barbatilor sau femeilor de a muri mai

degraba decat de a se supune tiraniei. Pentru aceasta sarcina imperioasa e nevoie ca Franta si Anglia sa se

asocieze. Marea Britanie, familia popoarelor britanice, puternica America si, am credinta ca si Rusia – totul

ar fi pentru mai bine – trebuie sa fie amicii si sustinatorii noii Europe si trebuie sa apere dreptul ei la viata

si la prosperitate. Si in aceasta idee va zic: Europa sa reinvie!


Congresul de la Haga – 1948

- În contextul internaţional de după cel de al doilea război mondial ideea unificării europene
cunoaşte o nouă amploare.
- Discursul lui Churchill din 1946, ţinut la Zurich, în care acesta propunea un proiect de creare a
„Statelor Unite ale Europei” a fost punctul de plecare în procesul de instituționalizarea a
relațiilor dintre statele europene
- ideea unei alianţe occidentale a trezit suspiciunea Rusiei staliniste care s-a angajat în scurt timp
în ceea ce s-a numit „războiul rece”  s-au conturat în Est instituţii de legitimare a puterii
comuniste, urmărind să asigure dominarea sovietică asupra Europei orientale, iar în Vest,
instituţii europene în asociere cu S.U.A, pe de o parte şi instituţii autonome europene, pe de altă
parte
- s–au declanşat în Europa mişcări ideologice şi politice, susţinând adoptarea unei formule pan-
europene, în spiritul ideilor promovate de Churchill  după 1947, au apărut numeroase mişcări
favorabile creării unei federaţii europene occidentale:
♦ Mişcarea europeană
♦ Uniunea parlamentară europeană
♦ Uniunea europeană a federaliştilor
- aceste organizaţii paneuropene, aveau drept scop consolidarea societăţii occidentale, datorită
pericolului pe care îl constituia politica dusă de Rusia în acea perioadă, extinderea comunismului
- în mai 1948, la iniţiativa Comitetului Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru Unitate
Europeană, s-a organizat, la Haga, în Sala Cavaleriolor, un Congres al statelor europene  nu a
avut un caracter interguvernamental, deoarece a beneficiat numai de prezenţa personalităţilor
reprezentative pentru mişcările europene care apărau şi chemau la realizarea unei Europe unite,
iar participanţii nu au avut un caracter reprezentativ, ceea ce limita competenţele lor în ceea ce
priveşte crearea unei organizaţii internaţionale
- peste 700 de delegati din 16 tari, cat si observatori veniti din alte state au participat la lucrari,
printre care un număr important îl reprezentau membrii guvernelor, parlamentari, universitari,
personalităţi ale lumii religioase şi sindicale(Léon Blum, Paul – Henri Spaak, Konrad Adenauer,
Paul Reynaud).
- Printre participanti figurau: ministri, fosti ministri, ministri de externe, personalitati de prim
rang, unii vor fi membri ai Adunarii Consultative
- Reuniunea a fost prezidată de Winston Churchill
- Dezbaterile purtate la acest Congres au urmărit concilierea unor concepte divergente, în
privinţa realizării:
● fie a unei Europe supranaţionale, adică a unei uniuni de state care să cuprindă în
structurile sale o Adunarea democratică şi reprezentativă, susceptibilă de a impune punctele
sale de vedere guvernanţilor - idee susţinută de Franţa – gruparea federaliștilor
● fie a unei structuri organizaţionale de cooperare, care să respecte suveranitatea
naţională a statelor membre, în tradiţia O.N.U. (Anglia) - gruparea interguvernamentaliștilor
- Acest congres a avut la bazã o actiune de coordonare a miscarilor pentru o Europã unitã,
concretizatã prin 3 comisii: politicã, economicã si culturalã, precum si unele comitete nationale
- La finalul lucrărilor Congresului a fost adoptată o rezoluţie care cuprindea mai multe puncte,
printre care:
- realizarea unei uniuni politice între statele europene;
- înfiinţarea unei Adunări Parlamentare care să cuprindă delegaţii ale parlamentelor
naţionale;
- elaborarea unei Carte a drepturilor omului la nivel european.
- Congresul nu a reuşit să pună bazele Consiliului Europei, însă, ca organizaţie, reuniunea îşi are
importanţa sa în ceea ce priveşte acţiunea viitoare a guvernelor europene
- Ca rezultat, guvernul francez, în august 1948, a luat iniţiativa şi a propus o conferinţă
pregătitoare şi altor state europene, adresându-se statelor membre ale Uniunii Occidentale
- Totuși, crearea Consiliului Europei a avut loc ca urmare a congresului iniţiat, în mai 1948, la
Haga, de către mişcările favorabile constituirii Uniunii Europene, mişcări din care făceau parte
politicieni, industriaşi, sindicalişti, scriitori, refugiaţi sau diverse alte categorii, reunite sub
preşedinţia prim-ministrului englez Winston Churchill, alături de cea a altor iniţiatori ai unităţii
europene ca Leon Blum, Alcide de Gasperi, şi Paul Henri Spaak
- Structura Consiliului Europei cuprinde două tipuri de instituţii Comitetul Miniştrilor şi
Adunarea Consultativă, care îi asigură conducerea, pe de o parte, iar pe de alta Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, care colaborează la procedura judiciară de apărare a
drepturilor omului
- Conventii si acorduri initiate de CEDO:
 Convenţia europeană a Drepturilor Omului,
 Convenţia Europeană pentru prevenire torturii
 Carta socială europeană,
 Carta europeană pentru autonomie locală,
 Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale,
 Convenţia asupra televiziunii transfrontaliere,
 Convenţia culturală europeană

- Rezoluții adoptate de Congresul de la Haga:


 1.Toate tentativelede reconstructie a Europei sunt sortite esecului daca fiecare
stat persista numai in pastrarea integritatii sale nationale.
 2. Natiunile Europei trebuie sa creeze o unitate economica si politica pentru a
asigura securitatea, independenta economica si progresul social; in acest scop
ele trebuie sa accepte a pune in comun unele din drepturile lor suverane.
 3.O Adunare Consultativa Europeana, aleasa de parlamentele natiunilor
participante, trebuie reunita cat mai repede posibil
 4.Uniunea sau Federatia Europeana va trebui sa ramana deschisa tuturor
natiunilor democratice europene care se angajeaza sa respecte drepturile
fundamentale ale omului
 5.O Curte Europeana a Drepturilor Omului capabila sa aplice sanctiunile de
rigoare va trebui sa fie organizata pentru a decide asupra cazurilor de violare a
drepturilor omului
 6.Legaturile particulare care leaga astazi tarile europene de alte state si teritorii
ale lumii vor trebui pastrate
 7.Realizarea unei Europe unite constituie un element esential pentru realizarea
unui mapamond unit.
Planul Marshall - promotor al construcţiei europene
 După ce dificultăţile europenilor s-au amplificat, după iarna grea 1946-1947, pe fondul situaţiilor şi
mentalităţilor încă inflamate de anii războiului, dar şi de agresiunea directă a stângii asupra întregului
continent european, la 5 iunie 1947, secretarul de stat american, George Marshall, prezenta un discurs la
Universitatea Harvard, propunând un ajutor financiar global pentru reconstrucţia europeană, sub forma
celebrului plan rămas în istorie sub numele său.

Oferind consistentul ajutor, Marshall sugerează insistent statelor beneficiare să se pună de acord asupra unului
program de redresare economică: americanii vor ca europenii să ia în propriile mâini realizarea concretă a planului
de reconstrucţie.

Mai mult, secretarul de stat american indică faptul că dezirabil ar fi o „federaţie economică europeană“ (în realitate, o
uniune vamală), după modelul Beneluxului. Europa nu-şi va reveni, continuă demnitarul american, dacă economia va
continua să-i fie divizată în numeroase compartimente, etanşe.

Cu alte cuvinte, SUA impun o condiţie pentru această ofertă. Statele europene trebuie să participe la o instituţie
însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului şi cu elaborarea unui program de reconstrucţie europeană. Planul
Marshall este destinat tuturor ţărilor europene.

Drept răspuns, ţările est-europene se decid să gestioneze în comun ajutorul american. Negocierile sunt, totuşi,
dificile. Imediat după pronunţarea discursului, Franţa a organizat o celulă de lucru sub conducerea lui Georges
Bidault. Au început consultările cu Londra, apoi va contacta URSS pentru organizarea unei conferinţe tripartite, în
legătură cu planul Marshall. La 22 iunie, Moscova anunţa că acceptă trativele de la Paris din 27 iunie 1947. Sovieticii
au trimis o delegaţie numeroasă condusă de comisarul afacerilor străine, Molotov.

Refuz din partea URSS

După lungi şi sterile discuţii, conferinţa a eşuat. URSS refuză planul Marshall pentru ea şi pentru ţările pe care le
controla, de teamă ca SUA să nu-şi lărgească sfera economică şi politică.

Este inexactă aserţiunea potrivit căreia Stalin nu ar fi fost interesat şi ar fi respins, din capul locului, acest plan. După
cum afirmă surse americane recente, fosta URSS ar fi acceptat şi chiar încurajat planul Marshall dacă acesta nu ar fi
fost însoţit de condiţii politice inacceptabile pentru fosta URSS, în condiţiile istorice respective.

În SUA şi în lume, se ştie cu exactitate acum că, dacă Stalin ar fi acceptat planul, acesta nu ar mai fi fost aprobat de
congresul american.

Versiunea franceză a planului Marshall

La Paris, Jean Monnet îi va prezenta lui Georges Bidault analize politice care luau în calcul efecte previzibile ale noii
situaţii geopolitice, făcând următoarele constatări: ruptura cu sovieticii apărea ca fiind de durată; cooperarea
euroatlantică era inevitabilă. Planul pus în mişcare de către Jean Monnet este versiunea franceză a postulatelor
formulate de George Marshall, în discursul de la Harvard. Jean Monnet a recţionat la tendinţa Guvernului faţă de
reducerea ritmului finanţării investiţiilor, din cauza iminenţei atribuirii ajutorului Marshall: „America nu este nici
reacţionară, nici imperialistă. Contribuţia sa ne este dată pentru a ne controla. Ea se opreşte dacă nu se manifestă şi
efortul nostru...“.

La 16 aprilie 1948, este creată Organizaţia europeană economică, ca o organizaţie permanentă, de tip
interguvernamental, cuprinzând, cu excepţia Spaniei lui Franco, toate statele europene rămase în afara influenţei
ruseşti: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, precum şi comandamentele militare ale zonelor de ocupaţie
occidentală din Germania şi teritoriul Triestului.
Convenţia pentru Cooperare Economică

Este adoptată Convenţia pentru Cooperare Economică, care făcea posibilă trecerea planului de reconstrucţie a
Europei, de la teorie la practică. Cele 16 ţări asociate la OECE s-au pus de acord asupra programului de
reconstrucţie a Europei, care cuprindea patru puncte esenţiale şi anume: un mare efort de producţie; obţinerea şi
menţinerea stabilităţii financiare interne; dezvoltarea cooperării economice în statele membre; soluţionarea penuriei
de dolari. Obiectivele incluse în plan vizau promovarea producţiei industriale şi agricole, obţinerea şi menţinerea
stabilităţii monetare şi bugetare, creşterea schimburilor internaţionale între ţările participante, în particular, pe seama
reducerii barierelor comerciale. Pentru realizarea obiectivelor, a fost creată Administraţia de Cooperare Economică.

OECE va asigura într-un mod eficace solidaritatea statelor europene în efortul de redresare şi le va face să
abandoneze, treptat, condiţia de asistat de către Statele Unite. Dincolo de repartizarea ajutorului american,
organizaţia se va preocupa de coordonarea politicilor economice naţionale, de punerea la punct a unui sistem
multilateral de plăţi (mecanism multilateral de compensaţie, făcut să ţină locul convertibilităţii monedelor), de
liberalizarea schimburilor în special prin stabilirea unor „coduri de liberalizare“ şi prin suprimarea restricţiilor
cantitative.

12 ani mai târziu, odată redresată economia Europei, va veni timpul reformării OECE. Prin Convenţia din 14
decembrie 1960, a fost înlocuită cu Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, ajungând să cuprindă şi
celelalte state industrializate: Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă şi Sua.

În ce a constat ajutorul americanilor

Pe ansamblul duratei de aplicare a planului Marshall (3 aprilie 1948-30 iunie 1952), Franţa a primit peste 2.700
miliarde de dolari, din care aproape 90% (2.419 miliarde de dolari), în materiale. Această sumă reprezintă circa 23%
din ajutorul total acordat europenilor şi plasează Franţa în poziţia secundă, după Anglia, înaintea Germaniei şi Italiei.

Acestea două au pierdut războiul, dar au realizat, începând cu 1946, şi una, şi alta, creşteri superioare celor din ţările
învingătoare. De exemplu, în anii 1947-1954, Italia şi-a dublat venitul pe cap de locuitor, iar Germania a atins nivelul
Franţei (ambele se găseau, la sfârşitul războiului, la 30% din venitul acesteia.)

Prin acordul asupra datoriei, semnat în 1953, ajutorul american totaliza circa 14 miliarde de dolari. Prin planul
Marshall, s-a transferat în Europa cam 1,2% din PIB-ul american, adică 3,5% din PIB-ul european (fără să ţinem cont
de ajutorul militar) sub formă de credite, subvenţii nerambursabile şi ajutoare materiale sau alimentare.

Creşterea fenomenală a PNB-ului şi urcarea rapidă a producţiei industriale atestă că planul Marshall a reuşit să
contribuie la reconstrucţia capacităţii de producţie a Europei.

Beneficiile programelor naţionale şi ale planului Marshall au permis Europei Occidentale să depăşească nivelul
mediu de dezvoltare antebelic încă din 1949, ceea ce înseamnă că reconstrucţia era terminată. Ajutorul american
acordat prin planul Marshall „a cosolidat structurile economice şi politice liberale promovate de guvernele
occidentale“.

În ceea ce priveşte consecinţele ajutorului american asupra pregătirii condiţiilor integrării vest-europene, Jean
Monnet declara că valoarea cea mai mare a planului Marshall constă „în acţiunea ce a condus la ceea ce am ajuns
în Uniunea Europeană“.
Într-adevăr, planul Marshall a contribuit, efectiv şi substanţial, prin mărimea, structura, oportunitatea şi condiţiile de
acordare a ajutorului, la crearea premiselor şi cadrului favorabil integrării; a scurtat reconstrucţia şi a grăbit
relansarea; a consolidat alianţele şi structurile economice, politice şi militare occidentale şi a oprit ofensiva
comunismului; a revigorat economia americană şi i-a consolidat poziţia de leader; a marcat începutul integrării vest-
europene.

„O armă economică“ ce a vizat stoparea comunismului

După părerea multor specialişti, planul Marshall (planul de reconstrucţie a Europei) este unul din marile succese ale
secolului al XX-lea, întrucât aplicarea sa a generat efecte pozitive şi trainice în ţările beneficiare. Este evident că,
dincolo de însemnătatea sa economică, excepţională chiar, planul Marshall a avut un imens rol politic în susţinerea
modelului democratic european. Istoricul Rene Girauld, preşedintele Comisiei Internaţionale de Istorie a Relaţiilor
Internaţionale, afirma că planul Marshall a fost „o armă economică“, care a servit perfect ţelurilor politice, în sensul că
el a vizat explicit stoparea comunismului, expansiunea acestuia spre Occident şi a condus la coeziunea zonei în
discuţie.

Planul Marshall a fost un factor crucial în procesul de refacere materială şi de reasigurare spirituală a Europei, şi
chiar dacă nu a dus la realizarea unei uniuni vamale, are marele merit de a-i fi învăţat pe europeni lecţia cooperării şi
liberului schimb.

Integrarea - opera europenilor

Rezultatele deosebite ale iniţiativei americane au făcut epocă şi au transformat numele secretarului de stat Marshall
într-o referinţă inconfundabilă pentru toate acţiunile de ajutor internaţional de anvergură.

Prin aceasta, nu se poate absolutiza aportul planului Marshall şi minimaliza rolul hotărâtor al statelor şi popoarelor
din Europa Occidentală, atât în momentul pregătirii şi demarării, cât, mai ales, în cel al continuării. Fără capacitatea
de sacrificiu, fără renunţări asumate conştient, fără automobilizare exemplară în muncă şi fără raţionalitate în consum
şi economisire, fără o societate „adaptată de multă vreme la era industrială“, planul Marshall n-ar fi avut rezultatele
cunoscute. Aşa că, recunoscând şi apreciind, la justa valoare, însemnătate şi forţa de şoc iniţială a planului Marshall,
să dăm totuşi, Cezarului ce-i al Cezarului, să spunem clar şi răspicat că integrarea, înainte de orice şi oricine, şi ca
idee şi ca faptă istorică, este opera europenilor.
De ce Uniunea Europeană? Apelul Esperanto….Niolae Titulescu
Dispariţia blocului comunist şi căderea cortinei de fier, ambele evenimente petrecute în 1989, urmate de
disoluţia URSS doi ani mai tîrziu, au constituit sfîrşitul unei perioade de confruntare şi separare, marcînd,
totodată, începutul unei ere noi în care Europa este pe cale să-şi regăsească identitatea. Astfel, mediul
politic şi de securitate s-a schimbat decisiv pe continent, statele europene încetînd a se mai considera
adversare. Totuşi, chiar şi în aceste noi condiţii au existat, în ultimii 10 ani, două tendinţe în dezvoltarea
relaţiilor la nivel continental: 
- prima configurată de o structură care şi-a dovedit viabilitatea de-a lungul perioadei de după cel de-al
doilea război mondial (Consiliul Europei, NATO, OSCE şi Uniunea Europeană); 
- a doua constînd în tendinţe centrifuge şi naţionaliste 
însoţite de apariţia unor ameninţări de inspiraţie etnico-religioasă 
(cazul cecenic, fosta Iugoslavie etc). 
Asistăm la un fenomen de deplasare a Estului către Vest prin dispariţia barierelor ideologice, permiţîndu-
se astfel ţărilor est-europene accesul la o nouă cultură politică şi la o altă viziune asupra viitorului ca şi
dorinţa lor de a deveni parte a instituţiilor democratice occidentale. 
Integrarea europeană şi euroatlantică nu reprezintă un scop în sine, ci modalitatea cea mai adecvată de
a asigura statelor componente stabilitatea şi securitatea proprie. 
Tentativele de unificare paşnică a Europei nu sînt de dată recentă, ele au existat încă din perioada
interbelică, însă acestea s-au ciocnit de spiritul naţionalist şi imperialist încă foarte puternic în epocă.
Astfel, în 1923 a fost creată „Mişcarea Europeană“ a cărei doctrină cerea crearea „Statelor Unite ale
Europei“, iar şase ani mai tîrziu, în 1929, s-a cerut crearea unei „Uniuni Europene“ în cadrul Societăţii
Naţiunilor. 
În anul 1934, marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de preşedinte al Societăţii
Naţiunilor, preocupat de îndepărtarea pericolului unui nou conflict mondial şi de unificarea Europei, a
lansat un apel Esperanto, în sprijinul creării Statelor Unite ale Europei, care, prin clarviziunea lui,
depăşeşte frontierele imaginaţiei. ÎI redăm integral: 
„Europeni: 
1. Cu toată opoziţia şi contra tuturor aveţi încredere în Uniunea Europeană. 
2. Cu ocazia alegerilor naţionale, nu votaţi decît pentru un 
partid care militează în favoarea creării unei zone economice 
europene unificate. 
3. Difuzaţi pe lîngă parlamentele naţionale europene ideea 
instituirii unui Parlament comun. 
4. Cereţi constituirea unei armate europene şi comune şi 
introducerea unei monede europene unice. 
5. Cereţi un statut autonom pentru state, regiuni şi oraşe în 
cadrul Statelor Unite ale Europei. 
6. Să se studieze într-un spirit european. 
7. Respectaţi celelalte naţionalităţi. 
8. Luptaţi pentru a elibera economia de povara birocraţiei. 
9. Luptaţi pentru legi şi instituţii care permit dezvoltarea 
socială. 
10. Cine se bate pentru Uniunea Europeană favorizează pacea mondială“. 
În 1942, în romanul „Omul de mîine“, editorul şi scriitorul Petre Georgescu Delafras, director al editurii
„Cugetarea“, scria, de asemenea, cu o clarviziune care, astăzi, ne uimeşte, despre acelaşi posibil act
istoric. 
Primul rezultat, gîndea el, va fi o organizare a Europei într-un nou stat federal, cu o singură conducere
politică şi economică. 
Naţiunile îşi vor păstra şi mai departe specificul lor etnic, cît vor mai vrea şi vor mai putea să şi-l păstreze,
dar pentru a se înţelege între ele vor folosi o singură limbă (internaţională) care se va învăţa obligatoriu în
toate statele federale. 
Barierele economice dintre state vor dispărea, mărfurile putînd circula în voie de la o margine la alta a
Europei. Va fi o singură monedă naţională. 
Iată, aşadar, că România se numără printre precursorii făuririi unei Europe unite. Fără falsă modestie, ne
putem, astfel, mîndri că şi gîndirea diplomatică romînească a contribuit la realizarea înnoirii şi
reorganizării Europei.