Testament

Poezia “Testament” de Tudor Arghezi deschide volumul de debut “Cuvinte potrivite”

apărut în anul 1927 și exprima principiul creației argheziene, făcând parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii în perioada interbelică alături de “Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” de Lucian Blaga și “Joc secund” de Ion Barbu.
Este o artă poetică deoarece pune în lumica concepția argheziană despre rolul artistului
în lume, concepția despre cunoaștere și creație, despre menirea literaturii. Este o artă poetică
modernă deoarece pune în prim plan probleme specifice liricii moderne: transfigurarea
socialului inestetic, estetica uratului, raportul dintre creație și tehnica poetului.
Astfel, tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată
moștenire unui fiu spiritual. Cum “cartea” este o metaforă dar și un element de recurență,
referindu-se la întreagă creație a poetului care trebuie păstrată că o comoară. Cartea este o
“treaptă” în evoluția lumii și în evoluția fiecărui individ, dar este și “hrisov” prin care fiii vor
putea dovedi, că le aparține deoarece au mosteit-o și au datoria de a transmite învățăturile ei
generațiilor viitoare. Termenul “carte” și “creația” sunt definite prin metafore prezente în
întreaga poezie “Cuvinte potrivite” “leagăne urmașilor stăpâni” “le-am prefăcut în versuri și-
n icoane”.
Titlul poeziei are două sensuri. În sens denotativ face referire la un document întocmit
de o persoană prin care aceasta lasă moștenire averea să altei persoane, după moarte. În sens
conotativ titlul face referire la cele două părți ale bibliei, ale cărui învățături trebuie cunoscute
și învățate de toți.
Lirismul poeziei este de tip subiectiv fapt demonstrate de formele verbal și
pronominale la persoana I “nu voi lasă”, “mi-a”, se observă prezența pronumelor personale
de persoana a ÎI-a “te”,”tine”, indicând că textul poetic este conceput că un monolog adresat
de tată “unui fiu spiritual, căruia îi lasă că unică moștenire “cartea” aceasta desemnează
întreaga creație, tot ce a realizat în viață să.
Primele două versuri ale poeziei constituie incipitul realizat că o adresare directă a
eului liric sugerandu-se ideea de moștenire spirituală: “Nu-ți voi lasă drept bunuri, după
moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte”.
Metafora “seara răzvrătită” sugerează pe de o parte momentul începutului omenirii,
când întunericul s-a separate de lumina grație forței divine, iar de pe altă parte sugerează
trecutul zbuciumat al înaintașilor care au reușit prin eforturi supraomeneșți să asigure
urmașilor o viață mai buna, contribuind astfel la progresul omenirii.
Poetul reprezintă o punte de legătură între generațîi, dar și între clasele sociale având
rolul de a transmite durerea poporului din care face parte.
Efortul străbunilor nu a fost inutil întrucât a avut loc un transfer al valorilor materiale
în valori spirituale “sapa” devine “condei”, iar “brazda”, “calimana”, sugerând efortul
artistului, poate fi comparat cu efortul celor care au muncit doar pământul. Artistul este un
meșteșugar de cuvinte întrucât el a reușit să transforme graiul înaintașilor în material poetic.
 Verbele la persoana I singular, mărci ale genului liric definesc truda poetului, munca să
asupra cuvântului care se perfecționează în mod gradat: “am luat”, “am prefăcut”, “am pus”.
Ele redau truda unui meșteșugar, sugerând ideea prelungirii în timp a acțiunii de prelucrare a
cuvântului, dorință că acest meșteșug să nu se piardă și datoria fiecărui fiu de a continua
tradiția și de a-și însuși meșteșugul părintelui pentru a-l dărui în timp urmașilor. Aceste verbe
apropie munca poetului de cea a divinitățîi, pentru că poetul este un creator care transformă
tot ceea ce este urât în viață și frumusețe.
Ultima strofa evidențiază rolul poeziei de a contribui la purificarea prin artă. Creația
are la bază tabutul, inspirația “slova de foc” cât și meșteșugul. Aceste metafore definesc actul
creației că rezultat al împletirii muncii cu talentul și fixează locul creatorului. Asemenea
creatorului divin și al creației, nu poate fi valoroasă dacă nu transmite durerea și sentimentele
celor mulți și umili.
Caracterul modernist al creației argheziene este pus în evidență prin limbajul artistic,
original și innovator, metafore inedite și comparative inedită: “Că un ciorchin de negi”,
“Podul dunerii de veci întreg”, epitetul personificator “Seara răzvrătită”.
Versificația se situează între tradiție și modernitate deoarece strofele sunt inegale în
versuri, măsură versurilor este invariabilă (4-11 silabe) însă ritmul este predominant iambic,
iar rima împerecheată. Ingajamentul conferă cursivitate ideii poetice.
Prin urmare, poezia “Testament” scrisă de Tudor Arghezi este un punct de referință în
literatura română deoarece prin verbele sale poetul a încercat să acopere întreagă arie
tematică, uneori existența doar parțial în operele altor poeți. Că și la Eminescu, Tudor
Arghezi folosește cuvinte simple pe înțelesul tuturor deoarece el se adresează celor mulți cu
care nu a rupt nicioadata legătură. Arghezi este un creator de viață adevărată, un creator care
are curajul să disece actul creației, asemănând poetul cu creatorul divin.