CULTURA LEGUMINOASELOR

FURAJERE

L
eguminoasele furajere prezintă o importanţă deosebită
datorită conţinutului lor ridicat în proteine şi producţiilor
mari de masă verde sau fân. Unele sunt cultivate
exclusiv pentru nutreţ, altele erau cultivate nu demult
pentru seminţe. Deficitul de proteine din raţiile
animalelor, a determinat introducerea lor în rândul
plantelor de nutreţ, fiind semănate în cultură pură sau în amestec cu
alte specii.
Capitolul 10

10.1. CULTURA LEGUMINOASELOR PERENE

10.1.1. Lucerna

Lucerna este una dintre cele mai vechi plante luate în cultură.
Primele referiri la lucernă arată că a fost utilizată ca furaj cu 3000 ani
în urmă, comerţul maritim din Estul Mediteranei, care era deja
dezvoltat spre anul 4000 î.e.n. a contribuit la expansiunea lucernei.
Introdusă în Grecia în anul 470 î.e.n. ca hrană pentru cai şi
alte animale cu numele de „medica” care reluat de către romani, a
fost conservat ca nume de gen.
La începutul sec. al XVI-lea, cultura lucernei ocupa mari
suprafeţe în Franţa, de unde s-a extins în Olanda, Germania, Anglia,
Austria.
Din Austria lucerna a fost introdusă în Câmpia Panonică, în
1779, de unde prin Banat şi Crişana pătrunde în Transilvania. Se
pare că în Ţara Românească şi Moldova, lucerna a fost adusă direct
din Franţa, în jurul anului 1800.
Cultura lucernei în ţara noastră este relativ recentă şi chiar
dacă a fost introdusă în ţara noastră în secolul al XVIII-lea, ea a luat
extindere abia cu o sută de ani mai târziu ( POPOVICI şi CIPĂIANU,
1912).
Ion Ionescu de la Brad a scris despre încercări de cultură a
lucernei în „Proiectul de cultură pentru exploataţiunea moşiei
Pantelimonului” (1865).
În 1900, Roman a publicat broşura „ Cultura lucernei” cu
scopul de a populariza această plantă. El a arătat că: „dintre plantele
furajere cea mai potrivită pentru solul României este fără îndoială
lucerna”. Lucerna este menită a înlocui în viitor ogoarele sau
repaosul în formă de păşune a locurilor istovite prin cultura
îndelungată a cerealelor. După seceta din 1904-1905 mulţi agricultori
şi-au dat seama de calităţile lucernei şi unii au văzut în cultura ei
singura soluţie de a scăpa vitele de foame.
196
 Cultura leguminoaselor furajere

În anul 1910 Ministerul Agriculturii a importat 20 vagoane de

sămânţă de lucernă, iar până în 1914 cantitatea de sămânţă
importată a crescut la 60 vagoane anual.

Răspândire

În prezent cultura lucernei este răspândită în majoritatea

ţărilor cu climat temperat, atât în emisfera nordică cât şi în cea
sudică. Limita nordică a culturii se găseşte în jurul latitudinii de 60 0,
care este depăşită numai în câteva locuri din sudul Norvegiei şi
Suediei.
Se estimează că pe glob, lucerna se cultivă pe o suprafaţă de
peste 30 milioane hectare. În Europa, cele mai mari suprafeţe se
cultivă în Comunitatea Statelor Independente, unde lucerna este
răspândită mai ales în Ucraina, în nordul Caucazului şi în centrul
CSI, până aproape de Moscova. În sudul Europei, lucerna s-a extins
foarte mult în Franţa, unde cultura ei este concentrată în regiunile din
sud şi din vest, precum şi în Italia mai ales în partea centrală şi în
valea Padului. În Europa centrală s-a răspândit în toate ţările, fiind
cultivată mai mult în regiunile de câmpie şi în văi.

Tabel 10.1

Suprafeţele cultivate cu lucernă pe plan mondial

Nr. Ţara Suprafaţa

crt.
1. S.U.A. 12.000.000
2. Argentina 7.000.000
3. C.S.I. 4.500.000
4. Italia 1.700.000
5. Franţa 1.600.000
6. Canada 600.000
7. România 420.000
8. Australia 400.000
9. Ungaria 340.000
10. Bulgaria 340.000

197
Capitolul 10

O situaţie statistică a suprafeţelor de lucernă din principalele

ţări cultivatoare este prezentată în tabelul 10.1. Datele provin din
statistici mai recente, însă din diferiţi ani şi din surse foarte diferite.
Ele pot fi numai cu totul orientative, deoarece statisticile au fost
întocmite după concepţii diferite. De asemenea, în unele ţări datele
statistice se referă numai la lucernă în cultură pură, iar în altele
acestea cuprind şi suprafeţele cultivate cu amestecuri de lucernă şi
alte plante perene.
În ce priveşte suprafeţele cultivate cu lucernă, evoluţia lor
după primul război mondial în ţara noastră este vizibilă.
Cele mai mari suprafeţe de lucerniere se găsesc în judeţele
Ilfov, Dolj, Ialomiţa, Teleorman, Timiş. În unele judeţe, lucerna ocupă
peste jumătate din suprafaţa cultivată cu plante furajere: Mehedinţi,
Dolj, Ialomiţa, Buzău.
În Câmpia Dunării lucerna are o importanţă covârşitoare ca
sursă de nutreţ. În ultimii ani se manifestă o tendinţă foarte
pronunţată de extindere a culturii de lucernă în sistem irigat.
Pe de altă parte datorită folosirii unor cantităţi mari de
îngrăşăminte şi amendamente, cultura lucernei câştigă teren chiar în
zonele în care până nu demult trifoiul roşu era principala plantă
furajeră cultivată.

Importanţă economică

Lucerna este o plantă mult apreciată datorită posibilităţii ei de

utilizare în scopuri multiple. Fără îndoială însă, folosirea ei ca plantă
furajeră ocupă primul loc ca importanţă. Superioritatea lucernei faţă
de alte culturi furajere se explică în primul rând prin producţiile mari
de nutreţ, prin calitatea superioară a nutreţului produs şi prin
capacitatea ei de a produce timp de mai mulţi ani, fără a fi
reânsămânţată.
În multe ţări, ca şi în ţara noastră, lucerna reprezintă o mare
pondere în economia naţională şi mai ales în producţia agricolă. Ca
plantă furajeră, lucerna poate fi folosită sub formă de nutreţ verde,
fân, nutreţ însilozat, semifân, făină de fân şi poate fi utilizată şi la
prepararea furajelor combinate. De asemenea, lucerna este un
component de bază al pajiştilor temporare folosite prin cosit.
198
 Cultura leguminoaselor furajere

Nutreţul de lucernă se remarcă printr-un conţinut ridicat de

substanţe nutritive, care variază între limite largi în funcţie de faza de
vegetaţie, după cum rezultă din tabelul 10.2. (după MOISUC AL.,
1991).
Lucerna este apreciată ca o cultură valoroasă nu numai
pentru nutreţul pe care îl produce ci şi pentru faptul că joacă un rol
important în rotaţia culturilor. Rădăcinile lucernei acumulează în sol
cantităţi apreciabile de azot şi substanţe organice, ele contribuie la
îmbunătăţirea stării fizice a solurilor grele şi tasate fiind deci o plantă
amelioratoare a solului.
În regiuni cu umiditate ridicată, florile de lucernă produc o
cantitate apreciabilă de nectar, care este recoltat de albine (în caz că
nu au alte surse de nectar mai uşor acceptabile). Mierea de lucernă
este de culoare deschisă şi are o aromă plăcută.

Tabel 10.2

Compoziţia chimică a lucernei în diferite fenofaze (în%)

Epoca SU% Proteină Grăsi- Subst. Celuloză Cenuşă

recoltării brută me extract. brută
brută neazotate
la
18,79 4,06 0,75 7,42 4,69 1,85
îmbobocit
la
începutul 21,96 4,69 0,85 7,99 6,26 2,86
înfloritului
la
înflorirea 26,68 5,01 0,96 9,75 7,92 2,44
deplină

Lucerna mai poate fi folosită ca materie primă pentru

extragerea proteinei, a vitaminelor A şi K, a xantofilei, a clorofilei, sau
a altor substanţe. În unele ţări, frunzele tinere de lucernă sunt
consumate de om sub formă de salată sau ceai.
În fine, fibrele de lucernă se utilizează în calitate de materie
primă, înlocuind lemnul, în industria hârtiei. Pentru a face
operaţiunea mai economică se are în vedere folosirea frunzelor în
alimentaţia animalelor iar tulpinile pentru producţia de fibre; o altă
199
Capitolul 10

alternativă ar fi folosirea genotipurilor cu un raport mai mic de

frunze/tulpini (BERGGEN, 1992).

Prezentarea plantei. Rădăcinile de lucernă sunt numeroase

şi profunde. Ele sunt compuse dintr-o rădăcină principală şi mai
multe secundare. La lucernă rădăcina principală este robustă şi
pivotantă cu o dezvoltare mult mai mare în raport cu rădăcinile
secundare. Rădăcina ajunge în mod normal la adâncimea de 2-5 m;
această creştere influenţează capacitatea plantei de a extrage apa
din pânzele freatice mai profunde ale solului, ceea ce constituie unul
din motivele rezistenţei la secetă. Unele celule epidermice au peri
radiculari care sunt prelungiri tubulare, ce permit creşterea suprafeţei
de absorbţie a rădăcinii. În plus ei sunt puncte de prindere pentru
bacteriile Rhizobium.

Coletul este regiunea de inserţie a tulpinii. Tulpina principală

este evidentă numai la plantele tinere. Mai târziu din ea nu rămâne
decât partea inferioară, respectiv coletul care se îngroaşă foarte
mult. Din colet se formează lăstari în fiecare primăvară şi după
fiecare coasă sau păşunat.

Lăstarii sunt ramificaţi, erecţi sau semierecţi şi au înălţimea de

60-100 cm. Ei cresc în aşa fel încât dau plantelor aspectul de tufă.
Sunt şi unele soiuri care au lăstarii culcaţi pe sol, astfel încât plantele
respective se pretează şi la folosirea prin păşunat.

Frunzele sunt trifoliate, foliolele sunt lanceolate sau obovate,

cu marginea zimţată spre vârf. Frunzele reprezintă 55-60% din
greutatea totală a masei verzi la îmbobocit şi numai 42-44% la
sfârşitul înfloritului.

Inflorescenţa este un racem axilar, alungit sau capituliform. Un

racem este format din 5-50 de flori (20-25 în medie).

Floarea este tipică pentru leguminoase, cu stindard, două

aripioare şi carenă, culoarea variind în funcţie de subspecie (galbenă
la ssp. falcata şi violacee la ssp. sativa). Fecundarea este entomofilă.

200
 Cultura leguminoaselor furajere

Fructul este o păstaie. Ea este răsucită în 3-5 spire la

ssp.sativa şi în formă de seceră la ssp.falcata. Păstaia poate fi glabră
sau cu peri şi conţine seminţe în număr variabil. Seminţele sunt
reniforme, de culoare galbenă sau maro.

Taxonomie. Lucerna face parte din genul Medicago, care

cuprinde peste 60 de specii Dintre acestea, numai câteva au
importanţă economică mai mare, fiind introduse în cultură.

Medicago sativa – lucerna albastră sau lucerna comună, este

cea mai răspândită în cultură.

Medicago falcata – lucerna galbenă sau culbeceasa, introdusă

în cultură prin secolul al XIX-lea, este frecventă în flora spontană,
mai ales în regiunea dealurilor, pe terenurile erodate. Se cultivă în
amestecuri cu alte leguminoase şi graminee perene pe terenurile
erodate. Este foarte rezistentă la ger şi secetă, însă dă producţii mai
mici decât lucerna albastră.

Medicago media (sin.M.varia, M.hybrida) – lucerna hibridă,

constituie un hibrid între lucerna albastră şi lucerna galbenă. este
foarte rezistentă la ger şi secetă şi mai productivă decât lucerna
galbenă.

Forme cultivate (populaţii şi soiuri). Pe baza selecţiei

empirice au fost create o serie de populaţii locale de lucernă, unele
deosebit de valoroase cum ar fi: lucerna de Banat, de Vadul Traian,
de Târgul Mureş, etc.
În cultură se află o serie de soiuri româneşti (create la
Fundulea) de mare valoare cum ar fi: Luxin, Luteţia, Gloria, Triumf,
Adonis, etc.

Cerinţe faţă de climă şi sol. Lucerna se caracterizează

printr-o mare rezistenţă la secetă. Aceasta se datoreşte posibilităţii
de a se aproviziona cu apă din straturile profunde ale solului, iar în
perioadele de secetă prelungită plantele îşi încetinesc creşterea.
Lucerna dă producţii mari numai în regiunile unde suma
precipitaţiilor anuale depăşeşte 500 mm şi precipitaţiile sunt uniform
201
Capitolul 10

repartizate. În regiunile cu mai puţine precipitaţii, producţii ridicate se

obţin numai pe formele joase ale reliefului, în lunci şi pe terenuri
irigate.
Lucerna nu suportă însă excesul de umiditate. În asemenea
condiţii creşte foarte slab, iar după 2-3 ani de la semănat cultura
începe să se rărească. Acelaşi fenomen se constată şi când este
cultivată pe terenuri cu pânza freatică la o adâncime mai mică de 1,5
m. Aceasta stânjeneşte foarte mult dezvoltarea bacteriilor fixatoare
de azot şi creşterea plantelor şi favorizează în acelaşi timp înmulţirea
buruienilor.
Cerinţele faţă de căldură la lucernă de asemenea sunt mari.
Suma gradelor de temperatură de care are nevoie lucerna în primul
an, pentru a ajunge la înflorit este de 1200-1300 0C, iar în anii
următori de 800-9000C. Pentru fiecare coasă este nevoie de 700-
8000C, iar de la înflorit la coacerea seminţelor este nevoie de 800-
9000C.
Lucerna este foarte rezistentă la temperaturi scăzute. Plantele
mature suportă geruri de până la –25 0C, când solul nu este acoperit
cu zăpadă şi de până la –400C când solul este acoperit cu zăpadă.
Lucerna se poate cultiva pe soluri diferite, însă producţiile cele
mai mari le dă pe solurile bogate în calciu, atât la suprafaţă, cât şi în
profunzime.
Lucerna dă rezultate bune pe soluri bogate în humus, luto-
argiloase, profunde, permeabile, bine aerisite care permit rădăcinilor
să pătrundă până la adâncimi mari. Pânza de apă freatică trebuie să
fie la o adâncime mai mare de 1,5-2 m, iar reacţia solului neutră spre
slab acidă.
Tipurile de sol cele mai indicate pentru cultura acestei plante
sunt cernoziomurile aluvionale şi soluri brun-roşcate (P.VARGA,
1973). Se comportă satisfăcător pe solurile slab sărăturate şi
nisipoase. Nu se poate cultiva pe solurile acide, grele , argiloase şi
compacte, pe care apa se menţine în exces.

Zonele de cultură. Cele mai favorabile zone pentru cultura

lucernei sunt Câmpia din centrul Olteniei şi Munteniei, Câmpia
Banatului şi partea de nord-vest şi nord-est a ţării. Se obţin rezultate
satisfăcătoare şi în Transilvania, pe solurile pe care s-au aplicat
amendamente calcaroase. În Dobrogea şi în Câmpia de sud şi sud-
202
 Cultura leguminoaselor furajere

est a Munteniei găseşte condiţii favorabile pe formele mai joase ale

reliefului şi pe terenurile irigate.

10.1.1.1. Cultura pentru furaj.

Rotaţia. Lucerna se cultivă după plante care eliberează

terenul la începutul toamnei, pentru a se putea realiza o bună
pregătire a solului. Bune premergătoare pentru lucernă sunt:
cerealele, borceagurile şi culturile furajere ce părăsesc terenul
devreme şi-l lasă curat de buruieni.
Nu sunt indicate terenurile îmburuienate cu pir, costrei. Nu
este admisă cultura lucernei pe terenuri infestate cu cuscută sau pe
cele pe care în anul anterior au fost cultivate plante tratate cu
erbicide triazinice.
Lucerna nu poate reveni după ea însăşi numai după un timp
egal cu de două ori timpul de cultură. Aceasta pentru evitarea
oboselii de lucernă a solului, cauzată pe de o parte de produşii
organici rezultaţi în urma descompunerii rădăcinilor, iar pe de altă
parte de transmiterea unor boli şi dăunători. Dacă acest imperativ nu
se respectă, lucerna se răreşte încă în primul an de cultură ( MOISUC
AL., 1991).
Lucerna lasă terenul curat de buruieni, bogat în substanţe
nutritive în special în azot şi calciu, deci într-o bună stare de
fertilizare. Datorită acestor însuşiri, lucerna este considerată ca o
bună premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură.

Fertilizarea. Folosirea îngrăşămintelor reprezintă, contrar

părerilor exprimate în trecut, un mijloc important de sporire a
producţiei, deoarece lucerna este o mare consumatoare de elemente
nutritive. La o producţie de 100 t/ha SU, cantitatea de elemente
extrase din sol într-un an este de 340 kg N, 70 kg P, 200 kg K şi 200
kg Ca (P.VARGA, 1973). Dacă se ţine seama şi de faptul că lucerna
se menţine 4-5 ani pe acelaşi teren, se înţelege de ce îngrăşămintele
trebuie să joace un rol important în cultura acestei plante
(BĂRBULESCU şi colab., 1991).

203
Capitolul 10

Îngrăşămintele trebuiesc aplicate mai ales la înfiinţarea

lucernierelor, când se realizează sporuri mari de recoltă. În ceilalţi ani
sporurile sunt mai mici, ca urmare a faptului că îngrăşămintele care
se aplică la suprafaţa solului nu pot fi valorificate în întregime de
rădăcinile foarte profunde ale lucernei.
În aplicarea îngrăşămintelor trebuie să se ţină cont de unele
particularităţi ale lucernei. Astfel, îngrăşămintele cu azot au o
importanţă deosebită, cu toate că lucerna are însuşirea de a-şi
procura singură azotul, prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot.
Cerinţele cele mai mari sunt înainte de formarea nodozităţilor.
Azotul este, însă necesar şi în continuarea, în vederea sporirii
producţiei. Acţiunea lui este evidentă mai ales pe solurile cu fertilitate
scăzută şi pe acelea unde activitatea bacteriilor fixatoare este mai
slabă ca, de exemplu, pe cele situate în regiunile secetoase şi pe
solurile acide.
Îngrăşămintele cu azot se aplică în doze diferite, în funcţie de
nivelul de aprovizionare al solului în humus şi azot total.
MOISUC AL. (1991), arată că doze moderate de azot
determină sporuri mai mari de producţie pe când dozele mai mari
determină creşteri mult mai mici, conform tabelului 10.3.
Dozele mari de azot favorizează îmburuienarea lucernierelor
şi reduc formarea nodozităţilor. Pe solurile aflate într-o bună stare de
fertilitate şi când lucerna urmează după plante care au primit
îngrăşăminte organice, nu mai este necesară folosirea azotului.
Epoca cea mai bună de aplicare a azotului este în anul I, cu 2-
3 săptămâni înainte de semănat, în ceilalţi ani înainte de începerea
vegetaţiei.
Îngrăşămintele cu fosfor, conform cercetărilor efectuate de
I.MOGA (1973), sunt valorificate cu atât mai bine, cu cât solul este
mai sărac în fosfor mobil. Experienţele efectuate în ţara noastră în
zonele de cultură favorabile ale lucernei, evidenţiază o reacţie slabă
sau moderată la fertilizarea cu fosfor. Acţiunea fosforului este
pregnantă mai ales în regiunile bogate în precipitaţii şi în condiţii de
irigare.
Îngrăşămintele cu fosfor se aplică la arătura de bază, la
înfiinţarea lucernierei. În ceilalţi ani eficacitatea lor scade, fiind mai
greu solubile, nu pot fi folosite de către rădăcinile plantelor care se
află la adâncimi mari.
204
 Cultura leguminoaselor furajere

Dozele de îngrăşăminte cu fosfor sunt în funcţie de gradul de

aprovizionare al solului în acest element şi anume: cernoziomuri
bogate în fosfor P30-50, pe cernoziomuri sărace în fosfor şi pe soluri
brun-roşcate P60-80 , pe podzoluri P80-120 (BĂRBULESCU C. şi colab.,
1991).
Tabel 10.3

Efectul azotului asupra producţiei de lucernă

(%)

Doza Localitatea şi tipul de sol

de Turda Bonţida Caracal Semnic Brezoiu
azot cernoziom cernoziom cernoziom brun roşcat brun
de pădure huminico-
semigleic
N0 100 100 100 100 100
N25 109 120 116 109 111
N50 110 129 126 114 115
N100 112 139 134 122 125

Îngrăşămintele cu potasiu, aplicate singure, nu dau sporuri de

recoltă, mai ales în regiunile secetoase, unde solurile au un conţinut
ridicat în acest element. Eficacitatea lor creşte când se aplică
împreună cu celelalte îngrăşăminte, pe solurile cu fertilitate slabă, pe
solurile din regiunile umede, sau în condiţii de irigare. Nivelul optim al
solului în potasiu mobil este de 18-22 mg la 100 g sol ( I.MOGA,
1973). Pe solurile acide şi amendate se aplică la arătura de bază şi
în toamna fiecărui an doza de K80-120. În condiţiile unei bune
aprovizionări cu potasiu, lucerna utilizează de două ori mai bine apa
din sol şi creşte în acest fel rezistenţa plantelor la secetă.
O importanţă deosebită în reuşita unei culturi de lucernă o au
şi microelementele. Astfel, borul are un rol în creşterea rădăcinilor,
iar molibdenul, sulful, cobaltul, are rol important în fixarea azotului de
către bacteriile fixatoare de azot. Lipsa acestor microelemente
trebuie înlăturată prin aplicarea îngrăşămintelor ce le conţin.
Îngrăşămintele organice reprezintă un mijloc sigur de sporire a
producţiei de lucernă pe toate tipurile de soluri din ţara noastră. În
experienţele executate pe cernoziomul mediu levigat de la Fundulea
205
Capitolul 10

s-au obţinut în condiţii de irigare, sporuri mari de recoltă prin

aplicarea gunoiului de grajd ( I.MOGA şi colab., 1983, citat de
BĂRBULESCU C. şi colab., 1991).
Dozele de gunoi de grajd sunt cuprinse între 20-40 (60)t/ha.
Rezultatele cele mai bune se obţin când gunoiul de grajd este
administrat împreună cu îngrăşămintele cu fosfor.
De asemenea, se pot obţine rezultate bune şi prin folosirea
mustului de grajd aplicat primăvara devreme, mai ales la lucerna
veche, deoarece acest îngrăşământ pătrunde cu mai multă uşurinţă
acolo unde se află masa principală a rădăcinilor.
Amendamentele cu calciu, sunt absolut obligatorii pe solurile
cu reacţie acidă. Folosirea acestora în doze corespunzătoare
neutralizării totale a acidităţii hidrolitice, împreună cu îngrăşămintele
minerale cu azot şi fosfor, pe fond de îngrăşăminte organice, permit
extinderea ariei de cultură a lucernei în ţara noastră. Se folosesc, în
acest scop, 200-300 kg/ha praf de var stins sau 4-7 t/ha piatră de var
măcinată sau spumă de defecaţie.
Împrăştierea amendamentelor calcaroase este obligatorie a se
face toamna. După împrăştiere, înainte de arătură se va face o
discuire pentru a asigura o mai omogenă încorporare a
amendamentelor în sol.
Inocularea seminţelor cu tulpini de Rhizobium meliloti, este
necesară pe soluri acide şi amendate, precum şi pe soluri nisipoase
şi pe cele în care activitatea microbiologică se desfăşoară slab.
În concluzie, trebuie subliniat faptul că fertilizarea, aplicarea
amendamentelor, inocularea cu tulpini de Rhizobium meliloti au efect
pozitiv nu numai asupra producţiei de lucernă ci şi asupra
compoziţiei ei chimice. Datele din literatură demonstrează că,
îndeosebi pe podzoluri, în afară de sporurile de producţie se obţin şi
o îmbunătăţire a compoziţiei chimice în sensul sporirii conţinutului de
proteină.

Pregătirea terenului. Pentru reuşita unei culturi de lucernă,

solul trebuie să fie pregătit în aşa fel încât să fie profund afânat, bine
mărunţit, fără buruieni şi bine aprovizionat cu apă.
Pe cernoziomuri şi soluri brune se execută o arătură de bază
la 25-28 cm. Pe soluri brune-podzolite se execută o arătură de
desfundare, la o adâncime de până la 50 cm.
206
 Cultura leguminoaselor furajere

Calitatea arăturii are o mare importanţă. De aceea, ea trebuie

făcută la umiditatea optimă, deci când brazda se răstoarnă bine şi se
mărunţeşte. Plugul trebuie să lucreze în agregat cu grapa stelată,
sau dacă solul este ceva mai umed cu grapa cu colţi.
În cazul folosirii unor erbicide preemergente volatile (Balan,
Dual), încorporarea acestora se face prin două lucrări perpendiculare
la adâncimea de 8-10 cm.
Când semănatul se face la sfârşitul verii, în cazuri speciale se
poate renunţa la arat. Aceasta în cazul în care în anii precedenţi,
terenul pe care se va amplasa lucerniera a fost arat în cele mai bune
condiţii, nu este tasat şi nu sunt resturi vegetale şi nici buruieni. De
asemenea, premergătoarele trebuie să părăsească terenul în
preajma semănatului. În acest caz terenul poate fi pregătit cu grapa
cu discuri (preferabil cu discul tractat de A-1800) prin 2-4 treceri,
ultima în agregat cu tăvălugul inelar. În cazul în care aceste condiţii
nu sunt îndeplinite, se recurge obligatoriu la arătură, care trebuie
făcută la 20-25 cm urmată de pregătirea patului germinativ prin
lucrări cu discul şi combinatorul.

Sămânţa şi semănatul

Seminţele de lucernă trebuie să fie decuscutate, să aibă

culoarea galbenă, să fie puţin lucioase, întregi şi grele. Seminţele de
calitate au MMB de 2,1-2,4 g, MH de 77 kg, puritatea minimă 94%,
iar germinaţia minimă 70%. Într-un gram sunt 370-1000 de seminţe.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 1 0 C.
Când aceasta este mai ridicată,(de exemplu de 10-13 0C) şi este
asigurată umiditatea necesară, plantele răsar în 8-10 zile.
Epoca optimă de semănat lucerna este primăvara devreme,
când temperatura solului la nivelul de încorporare al seminţei este de
4-50C. Aceasta corespunde calendaristic cu prima jumătate a lunii
martie în sud şi ce-a de-a doua jumătate a lunii martie în nordul ţării.
Întârzierea semănatului primăvara determină obţinerea unor
culturi de lucernă cu multe goluri, îmburuienate, de la care se obţin
producţii mici.
Lucerna se poate semăna şi la sfârşitul verii în regiunile
bogate în precipitaţii sau în condiţii de irigare. Când se seamănă vara
se impune să se respecte epoca optimă de semănat, care este 25-
207
Capitolul 10

august-5 septembrie în sud, în condiţii de irigare şi 10-25 august în

regiunile colinare. În acest fel se acumulează de la semănat şi până
la intrarea în iarnă 750-1100 0 C. Aceasta permite dezvoltarea
normală a sistemului radicular şi acumularea unei cantităţi suficiente
de zaharuri solubile în părţile din sol, ceea ce conferă lăstarilor
scurţi, care se formează, o bună rezistenţă în timpul iernii.
Dacă semănatul se face la începutul lunii august se
acumulează 13000C, lăstarii cresc prea lungi, ceea ce diminuează
rezistenţa la temperaturi scăzute şi la descălţare în timpul iernii.
Semănatul se execută cu maşina în rânduri, la distanţa de
12,5-15 cm. Adâncimea de semănat este foarte mică, şi anume 1,5-2
cm pe solurile mai grele şi 3-4 cm pe solurile mai uşoare. Se va
urmări ca adâncimea de semănat să nu fie mai mare de 5 cm,
deoarece plantele răsar foarte greu şi sunt înăbuşite de buruieni.
Norma de sămânţă este de 20-25 kg/ha, calculată în aşa fel
pentru a se realiza 1000-1100 seminţe germinabile la metru pătrat.
În condiţii de irigare densitatea este mai mică de 600-800 seminţe
germinabile la metru pătrat. Norme mai mari de sămânţă, de peste
25 kg/ha se folosesc când se întârzie semănatul primăvara sau când
terenul nu a fost pregătit în cele mai bune condiţii.

Lucrări de îngrijire

O primă lucrare care se execută după semănat, este

tăvălugirea, care se face cu scopul de a asigura o răsărire uniformă
şi rapidă. Lucrarea este obligatorie în zonele secetoase. Pentru
prevenirea formării crustei în urma tăvălugirii se trece cu o grapă cu
mărăcini sau cu o grapă cu colţi în sus. Pe solurile grele, dacă nu s-a
putut evita formarea crustei, se trece cu o grapă stelată, cu un
tăvălug inelar sau cu un tăvălug de lemn pe care a fost înfăşurată
sârmă ghimpată.
O operaţie deosebit de importantă pentru a avea o cultură
corespunzătoare de lucernă este combaterea buruienilor. Acest lucru
are o importanţă deosebită mai ales în anul I când ritmul lent de
creştere al lucernei face aceasta să fie foarte sensibilă la
îmburuienare.
Buruienile pot fi combătute prin cosiri repetate . Astfel
buruienile se combat prin cosit înainte de formarea seminţelor. Se va
208
 Cultura leguminoaselor furajere

avea grijă ca plantele de lucernă să fie înflorite când se execută

cositul în vederea distrugerii buruienilor. Când cositul se execută
înaintea înfloritului lucernei se întrerupe creşterea sistemului
radicular, se reduce din longevitatea plantelor şi se obţin producţii
mai mici. În cazul lucernierelor puternic îmburuienate, după ce s-a
executat cositul, plantele continuă să se rărească, mai ales când
urmează o perioadă de secetă.
Neajunsurile determinate de cosirea lucernei în vederea
combaterii buruienilor sunt înlăturate prin folosirea erbicidelor. Pe
terenurile infestate cu buruieni dicotiledonate se pot executa
tratamente cu Acetadin 5-6 l/ha. Rezultate bune se obţin şi cu
Basagran 2,5-3 l/ha. Aceste erbicide se aplică după ce plantele de
lucernă au răsărit şi au format 3-5 frunze adevărate.
Pe terenurile infestate cu buruieni monocotiledoante se
încorporează în sol, la ultima lucrare de pregătire a patului
germinativ, 5-6 l/ha Eradicane, iar monocotiledonatele anuale pot fi
distruse cu Fusilade 2-2,3 kg/ha, aplicate după ce răsărit plantele de
lucernă.
În culturile de lucernă pot apărea vetre de cuscută, atât
cuscuta mare (Cuscuta campestris), cât şi cuscuta mică (Cuscuta
trifolii). Ele se pot distruge în mod diferit în funcţie de faza de
dezvoltare. Dacă cuscuta a format seminţe, vetrele se ard. În nici un
caz lucerna cu cuscută, care a format seminţe nu se administrează
în hrana animalelor, deoarece trec prin tubul lor digestiv fără aşi
pierde germinaţia şi ajung în câmp odată cu gunoiul de grajd.
Rezultate foarte bune în combaterea cuscutei se obţin prin
folosirea erbicidelor Reglone, în concentraţie de 0,5 –1% în amestec
cu Aretit în concentraţie de 1%, aplicate imediat după cosirea
vetrelor, în cantitate de 1l soluţie la m pătrat. Tratamentul se repetă
cu 0,7 l/m2 după 10 zile. Folosirea erbicidelor prezintă avantajul că
se aplică uşor, iar lucerna se reface repede după aplicarea
tratamentului.
Dintre dăunători cei mai păgubitori sunt: gândacul roşu al
lucernei (Phytodecta fornicata), buburuza lucernei (Subcoccinella
vigintiquator-punctata), gărgăriţa frunzelor de lucernă (Phytomonus
variabilis), gărgăriţa rădăcinilor de lucernă (Otiorrhynchus
ligustici),gărgăriţa lucernei (Tychius flavius). Pentru combaterea
acestor dăunători se folosesc diferite insecticide, ca : Pinetox 10 (20
209
Capitolul 10

kg/ha), Toxaphen 9 (30 kg/ha), Dipterex 5 (20 kg/ha), Melipax 3 (30

kg/ha), Sinoratox 35 (21 kg/ha).
Timpul de aplicare al tratamentelor este diferit în funcţie de
biologia insectelor. Astfel, pentru combaterea lui Phytomonus
variabilis, Phytodecta fornicata, Subcoccinella vigintiquator punctata
se execută un tratament la sol primăvara devreme, în luna aprilie, la
apariţia adulţilor, iar pentru noii adulţi în luna iunie. Pentru
combaterea lui Tychius flavus se aplică două tratamente primul la
apariţia adulţilor în masă şi al doilea la 12-17 zile după primul. Pentru
combaterea lui Otiorrhyncus ligustic se execută două tratamente,
primul toamna şi al doilea primăvara devreme ( BĂRBULESCU C. şi
colab.,1991).
Când apar anumite boli criptogamice, cum sunt pătarea
frunzelor de lucernă, produsă se Pseudopeziza medicaginis şi
Macrosporium sarcineforme, sau rugina, produsă de Uromyces
striatus, plantele se recoltează mai de timpuriu.
Începând din anul al doilea de vegetaţie se execută primăvara
afânarea stratului superficial pentru menţinerea unui regim de aer
normal. Această lucrare se execută cu grapa cu colţi.
O altă lucrare importantă de îngrijire cu implicaţii în obţinerea
unor sporuri de producţie la lucernă este şi irigarea.
Lucerna este o mare consumatoare de apă, ca urmare a
aparatului foliar foarte dezvoltat şi a capacităţii de refacere repetată
în cursul perioadei de vegetaţie. Consumul mediu zilnic de apă este
însă în strânsă corelaţie cu regimul, precipitaţiilor. Lucerna necesită
cantităţi mari de apă în perioada premergătoare îmbobocirii, când are
loc o creştere intensă a plantelor în lunile mai-august.
Ţinând seama de acestea, pentru asigurarea de producţii mari
sunt necesare următoarele irigări: irigarea de aprovizionare, irigarea
de primăvară (înainte de cosit), irigarea o dată sau de două ori după
fiecare coasă, în funcţie de zona de cultură şi condiţiile
agrometeorologice.
Când semănatul se face la sfârşitul verii se impune
administrarea unei udări de răsărire, cu o normă de 250-300 m 3/ha
imediat după semănat. Dacă nu survin ploi după 14-16 zile se irigă
cu 300-400 m3/ha.

210
 Cultura leguminoaselor furajere

Pe cernoziomuri, pe parcursul perioadei de vegetaţie, se

folosesc norme de 500-600 m3/ha, iar pe solurile brun roşcate norma
de 400-500 m3/ha.
Intervalul dintre udări este mai mare primăvara (20 zile în
mai), mai mic vara (15-20 zile în iunie, 10-15 zile în iulie şi august)
pentru a fi din nou mai mare în septembrie (20-25 zile), astfel încât
plafonul minim al umidităţii să nu scadă sub 60-80% din capacitatea
de câmp pentru apă.

Recoltarea. De modul în care are loc recoltarea lucernei

depinde producţia şi calitatea pe de o parte, iar pe de altă parte
longevitatea culturii.
În funcţie de scopul urmărit şi epoca de recoltare va fi diferită.
Pentru fân, lucerna se recoltează în perioada de la îmbobocit până la
înflorit.
Dacă se recoltează mai devreme ,înainte de îmbobocire ,se
obţine un furaj cu un conţinut ridicat în substanţe nutritive ,însă
producţia de proteină la hectar este scăzută ,deoarece plantele sunt
în plin proces de creştere .Dacă se recoltează mai târziu se obţine un
fân inferior, cu un conţinut ridicat în celuloză.
După recoltare ,lucerna se reface de mai multe ori .Numărul
de coase depinde de vârsta lucernei ,epoca şi înălţimea la care se
execută recoltarea ,modul de aprovizionare a solului cu apă şi
elemente nutritive.
În primul an, în condiţii de neirigare, lucerna se coseşte în
mod obişnuit o dată sau de două ori, iar în condiţii de irigare sau
când se seamănă vara, de două –trei ori. În anii următori în condiţii
de neirigare, lucerna dă 2-3 (4), coase iar în condiţii de irigare 4-5 (6)
coase pe an.
Intervalul mai mare dintre coase, de 35-40 zile, exercită o
influenţă pregnantă asupra producţiei lucernei în toţi anii de folosinţă
a acesteia, dar prezintă o importanţă deosebită mai ales în anul I, în
sensul că pe măsura ce intervalul dintre coase se măreşte şi
producţia obţinută în anul următor va creşte.
Înălţimea la care se execută recoltarea influenţează producţia
atât la coasa respectivă cât şi la următoarele. Înălţimea cea mai bună
de cosit este de 4-5 cm de la suprafaţa solului, la primele coase, iar
pentru ultima coasă 8-10 cm, pentru a proteja mugurii în timpul iernii.
211
Capitolul 10

Dacă se recoltează la o înălţime prea mare, se reduce

producţia la coasa respectivă, iar dacă se recoltează prea de jos
aceasta are repercursiuni la coasele următoare.
Pentru masă verde, la iesle, în cadrul conveierului verde,
recoltarea se execută astfel: prima coasă se începe înainte de
îmbobocit, când plantele au înălţimea de 40-50 cm, deci aproximativ
în prima decadă a lunii mai şi apoi treptat, după necesităţi, până
când plantele ajung în faza de înflorit. Prin urmare, prima coasă
durează 30-35 zile. Între timp plantele de pe primele parcele ajung în
faza de îmbobocit şi se poate trece la coasa a doua, care se execută
de asemenea eşalonat, continuându-se după aceeaşi schemă şi la
celelalte coase, până la mijlocul sau sfârşitul lunii septembrie.
Trebuie semnalat că lucerna nu este o plantă de păşunat, fapt
pentru care nu se recomandă o astfel de folosire, dar dacă totuşi ea
se păşunează aceasta trebuie făcută cu multă precauţie, întrucât
provoacă meteorizaţii. Pentru folosirea proaspătă a lucernei este
indicată să se administreze pălită la iesle.

Păstrarea. Lucerna se poate păstra sub formă de fân, nutreţ

însilozat sau ca semisiloz.
Fânul de lucernă trebuie pregătit cu cea mai mare grijă pentru
a se păstra toate însuşirile valoroase ale acestor plante. Obţinerea
unui fân de calitate superioară impune să nu se prelungească
uscarea şi să se reducă la maxim numărul manipulărilor.
De aceea, este indicat ca recoltarea să se facă cu maşini
prevăzute cu zdrobitor, care striveşte tulpina şi face ca şi aceasta să
se usuce repede. În ziua următoare lucerna se balotează, iar în
continuarea procesului de uscare se realizează prin ventilare în
fânare.
Fânul de lucernă se aşează pentru păstrare în şire, stoguri
sau în fânare, când are un conţinut de 15-17% apă. Pierderile mici
de substanţe nutritive se înregistrează când lucerna este
deshidratată în instalaţii speciale, la temperaturi înalte, care reduc
într-un timp foarte scurt conţinutul de apă. Furajul obţinut se
transformă în făină de lucernă. Aceasta are valoare nutritivă
asemănătoare cu cea a furajelor concentrate. Conţinutul în vitamine
se reduce foarte puţin, se menţine culoarea verde şi în mare măsură,
aroma plăcută pe care o are iarba.
212
 Cultura leguminoaselor furajere

Nutreţ –siloz. Lucerna nu poate fi însilozată singură (conţinut

prea mic în glucide fermentescibile) ci numai în amestec cu
graminee, însilozarea făcându-se conform metodologiei de obţinere
a silozului, semisilozului sau semifânului.

Producţii. O lucernieră poate fi economic folosită 4 ani. Cele

mai mari producţii se obţin în anii 2 şi 3. Pe coase cea mai mare
producţie se obţine la coasa I-a, celelalte reprezentând 50-70% din
producţia primei coase (mai mult în condiţii de irigare, mai puţin în
condiţii de secetă).
În general, pe o lucernieră se obţin 40-60 t m.v./ha iar în
condiţii de irigare 80-100 t m.v./ha. În condiţii de excepţie de pe o
lucernieră se pot obţine peste 20.000 UN/ha.

10.1.2. Trifoiul roşu

Trifoiul roşu este originar din zona Mării Mediterane, fiind

cunoscut încă din antichitate.
În ţara noastră, trifoiul roşu a fost introdus în cultură, probabil,
în secolul al XVIII-lea. Este consemnat faptul că în anul 1880 a avut
loc primul export de sămânţă de trifoi roşu de Transilvania; în
perioada respectivă, deci cultura trebuie să fi avut tradiţii bine
consolidate (BĂRBULESCU C: şi colab., 1991).

Răspândire. La noi în ţară, trifoiul roşu este răspândit în

zonele umede şi mai reci. Suprafaţa ocupată de trifoi roşu a oscilat în
ultimul deceniu în jurul cifrei de 150.000 ha.

Importanţa economică. Importanţa trifoiului roşu este

datorată producţiilor ridicate (10 t/ha/SU) dar şi calităţii deosebite a
furajului. Are un conţinut ridicat în proteină (3,7% în masă verde şi
14,5% în fân) ceea ce face să se poate obţine peste 2 t proteină
brută/ha. Proteina brută are un grad mare de digestibilitate (72% în
m.v., 58% în fân), de asemenea are un grad de digestibilitate ridicat
în celelalte fracţiuni nutritive /grăsimi, celuloză, substanţe extractive
neazotate). Furajul are un conţinut ridicat în caroten, vitamina C şi E.

213
Capitolul 10

Trifoiul roşu poate fi folosit sub diverse forme, ca masă verde,

(administrată la iesle sau folosită prin păşunat), fân sau nutreţ murat.
Ca plantă amelioratoare la fel ca şi alte leguminoase, trifoiul
roşu fixează prin simbioză cantităţi mari de azot şi reface structura
solului.
Trifoiul roşu are o bună rezistenţă la ger şi iernare, o bună
posibilitate de a valorifica terenuri acide, cu exces de umiditate, unde
lucerna nu reuşeşte decât cu mari investiţii.
Prezentarea plantei. Trifoiul roşu este o plantă bienală sau
perenă.
Trifoiul roşu prezintă o rădăcină pivotantă, care se ramifică
puternic pe măsura dezvoltării plantei. Ramificaţiile laterale se
dezvoltă în stratul de sol de la suprafaţă (10-15 cm adâncime) şi
poartă pe ele numeroase nodozităţi mici, ovoide, de culoare albă-
roşcată.

Tulpina este reprezentată printr-un colet care pe măsura

creşterii plantelor se alungeşte şi se adânceşte în pământ. Din
mugurii de pe colet se formează o rozetă de frunze care în funcţie de
tipul ecologic, în primul an pot sau nu să formeze lăstari floriferi.
La formele ecologice din ţara noastră, lăstarii floriferi se
formează chiar în anul însămânţării din mugurii situaţi la baza
frunzelor care formează rozeta.

Taxonomie. Trifoiul roşu sălbatic (T.pratense, ssp.

eupratense,var. spontaneum) este răspândit în ţara noastră spontan
în zonele colinare si submontane, fiind un component important în
vegetaţia pajiştilor.
Formele cultivate se diferenţiază în funcţie de perioada de
vegetaţie:
Trifoiul roşu precoce (T.pratense ssp.eupratense, var.
sativum, forma praecox) are o dezvoltare vegetativă şi generativă
puternică, o capacitate mare de otăvire şi ramificaţie puternică a
tulpinii. Înfloreşte în anul însămânţării şi dă 2-3 recolte. De aceea
este cunoscut sub numele de trifoi roşu de două coase.
Trifoiul roşu intermediar (T.pratense, ssp. eupratense,var.
sativum, forma intermedium) este reprezentat de forme ecologice cu
unele proprietăţi şi însuşiri asemănătoare formelor precoce şi cu
214
 Cultura leguminoaselor furajere

altele formelor tardive. În această grupă se încadrează trifoiul roşu

cultivat în ţara noastră.
Trifoiul roşu tardiv (T.pratense, ssp. eupratense var. sativum,
forma serotinum) mai cunoscut sub denumirea de trifoi tardiv, trifoi
nordic, trifoi cu înflorire tardivă, “trifoi cu o singură coasă”. Este
răspândit în zonele nordice, fiind caracterizat printr-un ritm de
dezvoltare mai lent. În anul însămânţării planta nu formează lăstari
floriferi, vegetând sub formă de rozetă. În anul al-doilea de cultură şi
următorii ani are o dezvoltare lentă, dând într-un sezon de vegetaţie
o singură recoltă şi o otavă. Prezintă o rezistenţă mai bună la ger
decât formele precoce.

Populaţii şi soiuri. În ţara noastră s-au diferenţiat mai multe

populaţii locale de trifoi roşu, dintre care cele mai importante sunt:
Trifoiul roşu de Transilvania şi Trifoiul roşu de Suceava. În ţara
noastră au fost create şi omologate următoarele soiuri de trifoi roşu:
Select 1 (diploid), Napoca-tetra (tetraploid), Apollo-tetra (tetraploid),
Roxana (diploid), Dacia-tetra (tetraploid).

Cerinţe faţă de climă şi sol. Trifoiul roşu este o plantă care

dă rezultate bune în climat răcoros şi umed. Seminţele germinează la
+10 C. Creşterea vegetativă se desfăşoară în condiţii bune la 15-27 0
C, temperatura de peste 320 C afectează creşterea plantelor. În
timpul perioadei de vegetaţie are nevoie de 800-900 0 C până la
prima coasă şi 600-8000 C până la a doua coasă.
Cerinţele faţă de apă sunt mai mari decât la lucernă deşi
trifoiul roşu are un coeficient de evapotranspiraţie mai scăzut.
Cultura trifoiului roşu dă rezultate bune în zone cu precipitaţii
de peste 500 mm anual, bine repartizate în perioada de vegetaţie.
Solurile cele mai potrivite sunt cele argilo-lutoase profunde,
bine aprovizionate cu apă şi în acelaşi timp drenate, bogate în calciu.
De asemenea, sunt indicate aluviunile fertile. Reacţia solului trebuie
să fie neutră sau slab acidă. Nu reuşeşte pe soluri acide (cu pH sub
5) şi nici pe solurile sărace şi uscate.

Zonele de cultură. Trifoiul roşu se cultivă în ţara noastră în

Câmpia Transilvaniei, partea de N-V a ţării, Banat ,regiunile

215
Capitolul 10

subcarpatice ale Transilvaniei, Olteniei, Munteniei şi Moldovei şi în

lunca superioară a Siretului

10.1.2.1. Cultura pentru furaj

Rotaţia. Trifoiul roşu are o durată de folosire de doi ani, de

aceea îşi găseşte uşor locul ca solă semifân. Datorită faptului că în
primele faze de vegetaţie trifoiul creşte încet, cât şi a slabei capacităţi
de concurenţă a acestei plante, este indicat ca premergătoarea să fie
o prăşitoare care lasă terenul curat de buruieni şi care a fost
îngrăşată cu gunoi de grajd.
Cel mai bine trifoiul se seamănă în cultură ascunsă, într-o
cereală de toamnă (orz, grâu).
Nu reuşeşte după el însuşi datorită oboselii solului, sau după
alte leguminoase. Nu trebuie să revină pe aceiaşi solă la un interval
mai redus de 4 ani.
După trifoi reuşesc toate plantele, aceasta datorită capacităţii
sale de a îmbunătăţi însuşirile solului.

Fertilizarea. Trifoiul roşu consumă mari cantităţi de azot, dar

datorită fixării prin simbioză a azotului molecular din aer, cerinţele de
aplicare a îngrăşămintelor cu azot sunt reduse. Cu toate acestea, pe
solurile sărace în materie organică şi azot total, în urma amendării
este bine să se aplice doze moderate de azot, mai ales când şi
planta premergătoare a fost fertilizată cu doze mici de azot. Dacă
este posibil azotul să fie administrat sub formă de nitrocalcar
(MOISUC AL.,1991).
Pe solurile cu reacţie slab acidă, relativ bogate în substanţă
organică şi azot mineral, administrarea îngrăşămintelor azotate nu
este indicată.
Dacă trifoiul se seamănă în amestec cu gramineele (raigras
de exemplu), se aplică în doze cu atât mai mari cu cât compoziţia
floristică este în favoarea gramineelor.
Pe solurile bogate, trifoiul nu reacţionează la fertilitatea cu
fosfor şi potasiu. Pe solurile sărace în schimb, reacţia este evidentă.
Reacţia la îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se datoreşte faptului că
necesarul la ha pentru o producţie medie de trifoi se ridică la 70-90
kg P2O5 şi 200-230 kg K2O (MOISUC AL., 1991)
216
 Cultura leguminoaselor furajere

Îngrăşămintele organice se recomandă a se aplica direct

trifoiului numai pe solurile acide, pe celelalte gunoiul se aplică plantei
premergătoare. Când gunoiul de grajd se aplică direct trifoiului, nu se
mai aplică îngrăşăminte cu azot.
Amendamentele. Pe solurile acide pentru dezvoltarea normală
a trifoiului roşu trebuie aplicate amendamente în cantitate de 5-7,5
t/ha CaCO3.

Pregătirea terenului. Trifoiul roşu se cultivă mai mult în ţara

noastră cu plantă protectoare, pregătirea terenului fiind specifică
plantei protectoare.
În cazul în care se seamănă în ogor propriu la sfârşitul verii,
dacă parcela a fost foarte bine arată în anul precedent, nu există
resturi vegetale, terenul nu este tasat, se poate renunţa la arătură,
pregătirea solului făcându-se cu grapa cu discuri în agregat cu
tăvălugul inelar. Dacă condiţiile acestea nu sunt îndeplinite în
totalitate se impune o arătură de 20-22 cm.

Sămânţa şi semănatul. Trifoiul roşu se seamănă primăvara

devreme. Nu se recomandă semănatul în ferestrele iernii deoarece
plantele tinere nu rezistă la temperaturi mai scăzute de –5-6 0 C. O
altă epocă de semănat este la sfârşitul verii. În acest caz trifoiul roşu
intră în iarnă cu lăstarii scurţi şi are un potenţial de rezistenţă la
iernare asemănător orzului. Pentru o rezistenţă maximă are nevoie
de 850-1200 C. Aceasta se realizează dacă se seamănă în zona
colinară, în perioada 10-25 august, cu condiţia ca să existe suficientă
umiditate în sol, pentru a asigura o răsărire normală a plantelor.
În zona de câmpie în condiţii de irigare, trifoiul trebuie
semănat în perioada 25 august - 5 septembrie.
Semănatul în asolament de câmp se face numai cu plantă
protectoare, cele mai potrivite specii fiind orzoaica şi orzul de
primăvară. În condiţiile ţării noastre, cele mai mari suprafeţe de trifoi
se însămânţează însă în grâul de toamnă. Pentru reuşita culturii
trifoiului se recomandă ca densitatea normală a plantei protectoare
să fie micşorată cu 20-30%. Însămânţarea se efectuează primăvara
devreme (în urgenţa întâi), în rânduri, la distanţa de 12,5 cm,
perpendicular pe rândurile plantei protectoare. Se seamănă 18-20 kg

217
Capitolul 10

sămânţă la hectar, pentru a realiza o densitate de 100-1100 seminţe

germinabile la metru pătrat. Adâncimea de semănat este de 1-2 cm.

Lucrări de îngrijire. Lucrările de îngrijire sunt legate de planta

protectoare. Dacă aceasta este o cereală de toamnă se efectuează
tăvălugitul în cazul manifestării descălţării sau grăpat, dacă se
formează crustă.
Dacă planta protectoare este o cereală de primăvară după
semănat se aplică o tăvălugire în agregat cu o grapă cu mărăcini.
În cazul culturii ascunse, erbicidele folosite trebuie să nu
dăuneze plantei protectoare şi trifoiului să-i cauzeze pagube minime.
În acest sens sunt indicate erbicidele specifice cerealelor. Pentru a
preîntâmpina pagubele produse de erbicide la trifoi este indicat în
cazul unei cereale de toamnă, a se erbicida înainte de semănatul
trifoiului. Combaterea vetrelor de cuscută se face după procedeele
prezentate la lucernă.
Cultura protectoare trebuie recoltată la momentul optim,
lăsându-se o mirişte mai înaltă (20-30 cm) pentru a nu afecta trifoiul.
Este obligatoriu îndepărtarea cât mai repede din teren a resturilor
culturii principale, pentru a preveni asfixierea plantelor de trifoi. În
felul acesta, chiar în toamna anului însămânţării se poate obţine o
recoltă de trifoi.
În primăvara celui de-al doilea an se efectuează grăpatul
devreme, în cazurile în care nu se semnalează fenomenul de
descălţare a plantelor.

Recoltarea. În anul însămânţării se obţine, de obicei (la

culturile sub planta protectoare), o recoltă de furaj care se coseşte.
Recoltarea trebuie efectuată cu 3-4 săptămâni înainte de instalarea
gerurilor persistente. În anul următor se obţin două coase şi o otavă
sau o recoltă de furaj şi una de seminţe.
Când trifoiul a fost semănat sub planta protectoare şi întreaga
producţie din al doilea an este destinată obţinerii de furaj se
recomandă o recoltare mai timpurie ( la începutul înfloririi), deoarece
se obţine un furaj de o calitate mai bună, producţia totală nefiind
afectată în mod deosebit.

218
 Cultura leguminoaselor furajere

Dacă se urmăreşte obţinerea unui fân vitaminos şi foarte

bogat în proteină, recoltarea se face mai devreme. Uscarea este bine
să se facă pe suporţi, ca la lucernă, sau cu ajutorul curenţilor de aer.

Producţii. În zonele favorabile de cultură, producţiile de 6-10

t/ha SU (25-50 t/ha m.v.) sunt obişnuite în cazurile în care întreaga
recoltă din anul al doilea este destinată obţinerii de furaj. După cum
s-a menţionat, în zonele favorabile trifoiul roşu depăşeşte în
producţie lucerna şi alte leguminoase perene.

10.1.3. Trifoiul alb

Trifoiul alb este nelipsit în pajiştile mezofile şi mezohigrofile de

la câmpie şi până la munte din ţara noastră. El se remarcă printr-o
calitate excelentă a furajului, ritm de creştere accelerat şi otăvire
rapidă; rezistă bine la păşunat şi nu produce meteorizaţii.
În ţara noastră trifoiul alb nu se cultivă în ogor propriu decât
pe suprafeţe mici dar este un component de nelipsit în amestecurile
destinate înfiinţării păşunilor (ecotipul Ladino).
Trifoiul alb (Trifolium repens) prezintă trei varietăţi:
 tipul sălbatic (Silvestris), caracterizat prin talie mică,
frunze puţine şi mici, este foarte răspândit având şi forme
ameliorate luate în cultură;
 tipul Hollandicum este foarte mult cultivat în Europa, fiind
un tip intermediar cu talie şi frunze mijlocii;
 tipul Ladino (Giganteum), de talie înaltă, cu frunze mari şi
stoloni lungi.
Pe suprafeţe mari la noi în ţară se cultivă soiul Crau (de tip
Ladino), soi sintetic, creat în Franţa; este semitardiv, cu o foarte bună
productivitate, rezistent la ger, cu o perenitate mijlocie, cu frunze
mari şi plante înalte.
Pentru producerea de furaj, trifoiul alb se cultivă în amestec cu
graminee perene. Cele mai recomandate amestecuri sunt trifoi alb
(Ladino) + Lolium perenne + Poa pratensis, care se pretează la un
păşunat intensiv.

219
Capitolul 10

10.1.4. Sparceta

Sparceta este una dintre cele mai vechi plante, dar o

extindere a ei în cultură a început abia în secolele XVII şi XVIII. În
ţara noastră, sparceta a fost cultivată s-ar părea prima dată în
Transilvania în sec. al XIX-lea.

Răspândire. În ţara noastră sparceta se cultivă pe câteva mii

de hectare, în mod special pe terenurile calcaroase, erodate, expuse
eroziunii unde nu merg alte leguminoase şi anume în Podişul
Transilvaniei şi estul ţării.

Importanţa economică. Sparceta este foarte apreciată

pentru producţia ridicată de nutreţ, bogat în proteine. De asemenea
sparceta conţine însemnate cantităţi de calciu, provitamina A şi
vitamina C. Sub formă de fân şi masă verde este consumată de toate
speciile de animale.
Poate fi cultivată cu rezultate economice bune (singură sau în
amestec) pe terenurile sărace, unde trebuie oprită eroziunea sau
împiedicată declanşarea ei.
Sparceta este şi o bună plantă meliferă.

Prezentarea plantei.

Sparceta prezintă o rădăcină pivotantă, roşcată care poate

pătrunde până la 7 m, dar adâncimea obişnuită este de 1,5-2 m.
Tulpina este un colet scurt, gros cu numeroşi muguri. Sparceta
prezintă lăstari erecţi, înalţi de 40-100 cm, în număr de 10-30, fiind
striaţi şi frunze imparipenate cu 5-12 perechi de foliole, scurt
pedunculate sau subsesile.

Taxonomia. Sparceta face parte din genul Onobrychis care

cuprinde 100 de specii dintre care în ţara noastră se găsesc 5 specii,
toate perene şi anume Onobrychis viciifolia, O.arenaria, O.alba,
O.gracialis şi O.transilvania.
Importanţă economică prezintă numai Onobrychis viciifolia
(sparceta comună). În cultură se cunosc două forme:

220
 Cultura leguminoaselor furajere

 forma bifera – formă de două coase, cunoscută şi sub

denumirea de sparceta gigant (sau sparceta dublă), dar
nu se cultivă la noi în ţară.
 forma communis, sau sparceta de o singură coasă
este cea mai răspândită în cultură fiind folosită numai
prin cosit.

Populaţii şi soiuri. În decursul cultivării sparcetei s-au

diferenţiat o serie de populaţii valoroase cum ar fi populaţia de
Câmpia Turzii, populaţia de Valu lui Traian, populaţia de Moldova. La
ora actuală este admis în cultură soiul Fundulea 6 şi omologat soiul
Sparta.

Cerinţe faţă de climă şi sol. Temperatura minimă de

germinaţie a seminţelor de sparcetă este de 2 0-30C. Rezistenţa la ger
şi secetă este bine exprimată la formele ecologice de o singură
coasă. Sparceta are nevoie de multă apă numai la încolţire şi în
primele faze de vegetaţie. După dezvoltarea sistemului radicular,
care este foarte profund, rezistă foarte bine la secetă. Zonele cu 400-
500 mm precipitaţii pe an asigură condiţii favorabile pentru
dezvoltarea sparcetei: sparceta nu suportă excesul de umiditate.
Preferând soluri calcaroase se dezvoltă bine la un pH alcalin (7-8,5),
suportând relativ uşor un grad moderat de salinitate. Nu suportă
solurile acide, reci, cu pânza de apă freatică aproape de suprafaţă.

10.1.4.1. Cultura pentru furaj

Rotaţia. Sparceta nu este pretenţioasă la planta

premergătoare dar ea trebuie să lase terenul curat de buruieni.
După sparcetă reuşeşte orice cultură.

Fertilizarea. Deşi reacţia sparcetei la îngrăşăminte este mai

scăzută decât a celorlalte leguminoase, obţinerea unor recolte mai
bune este strâns legată şi de fertilizare. Astfel doze moderate de azot
(N40-50) administrate înainte de semănat pot conduce la sporuri de
producţie.

221
Capitolul 10

Pregătirea terenului. Terenul trebuie pregătit ca şi la lucernă.

Dar, ţinând seama de faptul că sparceta trebuie cultivată pe terenuri
erodate, este necesar ca patul germinativ să fie pregătit conform
acestor terenuri.

Sămânţa şi semănatul. La sparcetă se însămânţează fructul,

care este o păstaie monospermă, indehiscentă. Sparceta se poate
practic însămânţa oricând, primăvara, vara, toamna. În condiţiile ţării
noastre se recomandă semănatul de primăvara devreme. În zonele
mai umede se recomandă semănatul sparcetei sub planta
protectoare iar în zonele secetoase, fără planta protectoare.
Densitatea de semănat a plantei protectoare se reduce cu 20-30%.
Distanţa de semănat este de 12,5 cm între rânduri, iar
adâncimea de semănat 4-6 cm pe soluri uşoare şi 2,5-4 cm pe soluri
grele, cu o normă de 80 kg/sămânţă/ha.

Lucrări de îngrijire. După semănat, mai ales în condiţiile unei

primăveri secetoase, este indicat tăvălugitul. Pentru a preveni
formarea crustei, se execută în continuare grăpatul. Sparceta are o
creştere înceată, mai ales în primele faze de vegetaţie, fapt ce
determină necesitatea distrugerii buruienilor. În combaterea
buruienilor se poate folosi cu rezultate bune Acetadin în doză de 5-7
kg/ha când sparceta are 3-5 frunze. Începând din cel de-al doilea an
se va grăpa primăvara şi după fiecare recoltă (coasă).

Recoltarea. Sparceta poate fi păstrată în cultură economic 4-

5 ani. Producţia maximă se obţine în anul al doilea după care începe
din nou să scadă. De la sparcetă se obţin maxim două coase, de
regulă o coasă şi o otavă. Prima recoltă se foloseşte pentru fân sau
pentru producerea de sămânţă. Otava se utilizează ca masă verde,
mai ales în condiţii de secetă. Pentru fân se recoltează în perioada
înfloritului.

Producţii. În mod obişnuit, se obţin 25-35 t/ha m.v. (5-7 t/ha

SU).

10.1.5. Ghizdeiul

222
 Cultura leguminoaselor furajere

Ghizdeiul este o leguminoasă răspândită în flora spontană, în

condiţii ecologice foarte diferite, de la câmpie până în zona de
munte.

Răspândire. În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mai

reduse şi anume câteva mii de hectare în Maramureş, Nordul
Transilvaniei, Nordul Moldovei. Apare, însă, frecvent în amestecurile
pentru pajişti temporare, care în ultimul timp s-au extins în toate
zonele ţării.

Importanţa economică. Importanţa ghizdeiului ca plantă

furajeră constă, în primul rând, în faptul că poate înlocui lucerna şi
trifoiul din unele zone mai puţin favorabile acestor culturi ( DRAGOMIR
N., 1998). Datorită marii capacităţi de adaptare, ghizdeiul este
leguminoasa care valorifică solurile acide sau superficiale, cele cu
exces de umiditate, solurile cu fertilitate scăzută, etc.
Ghizdeiul este mai puţin productiv în comparaţie cu lucerna şi
trifoiul, dar nutreţul are o serie de însuşiri favorabile (conţinut ridicat
în proteine, grăsimi, extractive neazotate, caroten).
Rezistă bine la păşunat, masa verde conţine, însă, un glicozid
care imprimă nutreţului un gust amar, mai pregnant în perioada
înfloritului.
Fânul de ghizdei, însă are un grad de consumabilitatea
superior masei verzi.
Ghizdeiul se evidenţiază printr-o capacitate mare de a proteja
solul împotriva eroziunii, datorită creşterii în toată perioada activă de
vegetaţie, atât a părţii aeriene cât şi celei subterane.
Faţă de lucernă şi trifoi, ghizdeiul prezintă avantajul că se
autoînsămânţează, fapt ce-i asigură perenitatea îndelungată (8-10
ani) fiind un component de bază pentru înfiinţarea de pajişti cu durată
lungă de folosinţă.

Prezentarea plantei. Ghizdeiul are rădăcina pivotantă,

ramificată, pe ramificaţii găsindu-se nodozităţi de mărimea unei
gămălii, colonizate de bacterii din genul Rizobium. La maturitate,
plantele de ghizdei sunt formate din lăstari bine ramificaţi, semierecţi
care pot ajunge până la 60 cm. Frunzele sunt compuse din 5 foliole
aşezate altern. Florile (4-9) sunt grupate într-o inflorescenţă de tip
223
Capitolul 10

umbelă. Fructul este închis într-o păstaie polispermă, dehiscentă.

Seminţele sunt mici (MMB –1,2 g) de culoare brună-lucioase.
Genul Lotus cuprinde mai multe specii. În vegetaţia din ţara
noastră se întâlneşte o varietate de forme şi tipuri de ghizdei din
specia Lotus corniculatus
La ghizdei se cultivă diverse soiuri şi populaţii locale; mai
cunoscute fiind populaţiile de Transilvania şi de Suceava, prima fiind
admisă în cultură alături de soiul Livada. În cadrul Staţiunii de
Cercetări pentru Cultura Pajiştilor Timişoara a fost creat soiul Nico
(omologat în 1996).

Cerinţe faţă de climă şi sol. Dintre leguminoasele cultivate,

ghizdeiul este singura specie care se caracterizează printr-o mare
adaptabilitate la condiţii foarte diferite de climă. Seminţele de ghizdei
germinează la +10C, temperaturile optime de vegetaţie fiind cuprinse
între 14-300C.
Specia poate vegeta în condiţii satisfăcătoare atât în climat
cald şi mai secetos, cât şi în climat mai umed şi mai rece. Regimul
optim de precipitaţii este de 650-700 mm. Se poate cultiva pe toate
tipurile de sol. Pe sărături reuşeşte mai bine decât lucerna galbenă.
Pe solurile puternic podzolite întrece în producţie trifolienele. Se
poate cultiva, fără amendamente şi pe soluri cu pH mai mic decât 5.
Totuşi, cele mai bune producţii se obţin pe soluri bine drenate cu pH
6,2-6,5.

10.1.5.1. Cultura pentru furaj

Rotaţia. Fiind o plantă perenă se cultivă pe „solă săritoare”.

Cele mai bune premergătoare sunt prăşitoarele care au fost
fertilizate cu gunoi de grajd. Ghizdeiul este o bună premergătoare
pentru toate culturile, bineînţeles cu excepţia leguminoaselor.

Fertilizarea. Este o plantă foarte bine adaptată pentru soluri

umede şi acide. Este puţin pretenţioasă faţă de îngrăşăminte în
general şi faţă de îngrăşăminte azotate în special. Cercetările
întreprinse pe solurile acide din N-V ţării au relevat o eficienţă bună a
îngrăşămintelor azotate, când acestea sunt administrate în doze

224
 Cultura leguminoaselor furajere

moderate, pe un fond corespunzător cu fosfor şi potasiu. Pe celelalte

tipuri de sol, eficienţa îngrăşămintelor este slabă ( MOISUC Al., 1991).
Pregătirea terenului se face ca la toate leguminoasele perene
cu seminţe mici (lucerna, trifoi).

Sămânţa şi semănatul. Semănatul se efectuează primăvara

foarte de timpuriu după aceeaşi tehnologie ca la trifoiul roşu
semănându-se sub planta protectoare 12-16 kg seminţe/ha. Ca
plantă protectoare se recomandă grâul sau borceagurile. La planta
protectoare, norma de semănat se reduce cu 1/3.
În zonele cu deficit de precipitaţii se seamănă fără plantă
protectoare, ca o cultură de primăvară. Se mai poate semăna şi la
sfârşitul verii, în zone cu precipitaţii corespunzătoare sau în condiţii
de irigat.

Lucrări de îngrijire. Acestea se efectuează în primul an şi

constau în mod obişnuit din combaterea buruienilor.
Buruienile monocotiledonate se pot combate prin aplicarea
preemergentă, înainte de semănat, a erbicidului Diizocab (4 l/ha).
Buruienile dicotiledonate care apar în timpul vegetaţiei se pot
distruge prin cosiri repetate sau prin aplicarea erbicidului Pivot (0,5-
0,7 l/ha) când buruienile sunt în faza de rozetă.

Recoltarea. În primul an, recoltarea plantei protectoare

trebuie efectuată timpuriu, pentru a permite consolidarea culturii de
ghizdei. Se obţine astfel şi o a doua recoltă de ghizdei. Dat fiind
faptul că la ghizdei întreruperea creşterii toamna se face devreme,
pentru a se favoriza acumularea substanţelor de rezervă în rădăcini,
se recomandă ca ultima recoltare din toamnă să se efectueze cel
târziu la sfârşitul lunii septembrie.
Începând din anul al doilea de cultură, se obţin două recolte
de fân sau siloz şi o otavă care se păşunează, sau o recoltă de furaj
şi a doua de sămânţă.
În condiţiile ţării noastre, valorificare prin păşunat se face
numai în cazurile în care ghizdeiul se cultivă în amestec cu
gramineele. În acest caz, sistemul de folosinţă este determinat de
ritmul de creştere şi de regenerare a gramineelor.

225
Capitolul 10

Ghizdeiul are o bună perenitate, cultura putându-se folosi

economic 5-6 ani. La aceasta contribuie autoînsămânţarea şi
înmulţirea pe cale vegetativă.

10.2. CULTURA LEGUMINOASELOR ANUALE

10.2.1. Măzărichile de nutreţ

Sub denumirea de „măzărichi” sunt cunoscute diverse specii

de Vicia, care de obicei se cultivă în amestec cu o cereală. Aceste
amestecuri poartă denumirea de borceaguri şi în funcţie de
momentul semănării ele pot fi de toamnă şi de primăvară.
Borceagurile de toamnă sunt amestecuri dintre măzărichea
păroasă sau măzărichea panonică şi o cereală de toamnă (secară,
orz de toamnă, grâu, Triticale), iar borceagurile de primăvară sunt
amestecuri formate din măzăriche de primăvară şi o graminee de
primăvară (de exemplu ovăzul).

Răspândire. Borceagurile sunt destul de răspândite în ţara

noastră, atât în zona de câmpie cât şi în zona subcolinară şi colinară;
suprafeţele cultivate oscilând mult de la un an la altul datorită
producţiilor mici pe care le dau şi dificultăţilor mari în producerea de
sămânţă.

Importanţă. Borceagurile prezintă o deosebită importanţă

datorită valorii lor nutritive mari, rezultat printr-un raport favorabil
dintre proteină şi celelalte substanţe, obţinut ca rezultat al
amestecului. 1 kg de masă verde conţine 0,1-0,15 UN, pe hectar
obţinându-se 4000-4500 UN (MOISUC Al., 1991).
Borceagurile se folosesc în hrana animalelor sub formă de
fân, masă verde sau ca nutreţ însilozat. Ele intră în alcătuirea
conveierului verde fiind plante ce se recoltează primăvara devreme.
Borceagurile pentru masă verde se pot recolta încă din a doua
jumătate a lunii aprilie şi până în a doua jumătate a lunii iunie, în
funcţie de tipul de borceag (toamnă sau primăvară) şi precocitatea
plantei de susţinere (orz, secară, ovăz, grâu, Triticale).

226
 Cultura leguminoaselor furajere

Părăsind terenul devreme, borceagurile sunt cele mai indicate

plante pentru a urma după ele culturi duble cum ar fi porumbul siloz.

Prezentarea plantei. Măzărichile sunt plante anuale cu mică

capacitate de otăvire. Rădăcina măzărichilor este profundă, având
însă foarte multe ramificaţii în stratul superficial. Tulpina este
agăţătoare iar frunzele paripenate. Floarea este tipică
leguminoaselor. Măzărichea face parte din genul Vicia, care cuprinde
aproape 150 de specii, dar în cultură sunt introduse trei specii:
 Vicia sativa L. – măzărichea de primăvară sau comună;
 Vicia villosa – măzărichea de toamnă sau măzărichea
păroasă;
 Vicia pannonica – măzărichea de toamnă sau
măzărichea panonică.

Cerinţe faţă de climă şi sol. Măzărichea păroasă rezistă la

temperaturi de -200C, chiar fără stratul protector de zăpadă.
Măzărichea panonică este ceva mai sensibilă, iar cea de primăvară
rezistă până la –60C. Seminţele încolţesc la 1-30C.
Cerinţele faţă de apă sunt diferite. Au cerinţe mai mici
măzărichile de toamnă, care valorifică mai bine umiditatea acumulată
în timpul iernii; de aceea se pot cultiva cu succes în regiunile sudice
ale ţării. Măzărichea de primăvară are cerinţe mult mai mari faţă de
apă, mai ales în perioada înfloritului şi formării păstăilor, când se
acumulează cantităţi importante de substanţă uscată. Din această
cauză măzărichea de primăvară dă rezultate mai bune în regiunile
unde precipitaţiile depăşesc 600 mm pe an (din care 120 mm în
lunile mai-iunie), precum şi pe terenurile joase, bine aprovizionate cu
apă, din regiunile secetoase ale ţării.
Măzărichile de toamnă nu manifestă cerinţe deosebite faţă de
sol, însă nu suportă reacţia acidă a acestuia. Măzărichea panonică
dă rezultate mai bune pe solurile fertile, bogate în calciu şi humus.
Măzărichea păroasă dă producţii mulţumitoare şi pe solurile uşoare,
nisipoase, precum şi pe solurile grele, argiloase, lutoase. Măzărichile
de toamnă nu se pot cultiva pe solurile salinizate.

Răspândire. Pentru cultura măzărichii de primăvară sunt

considerate foarte bune zonele situate în partea centrală a Munteniei
227
Capitolul 10

şi Olteniei, lunca Siretului, partea de nord a Moldovei, Câmpia de

Vest şi partea centrală a Câmpiei Transilvaniei. Măzărichile de
toamnă găsesc condiţii foarte bune în nordul Moldovei, Câmpia
Olteniei şi Munteniei, partea de vest a ţării, inclusiv Banatul şi
Câmpia Transilvaniei.

10.2.1.1. Cultura pentru furaj

Cele mai bune premergătoare pentru borceagurile de toamnă

sunt cerealele păioase, iar pentru borceagurile de primăvară
prăşitoarele. Măzărichile sunt bune premergătoare pentru toate
plantele de cultură.

Fertilizarea. Sporurile de producţie pe care le realizează

borceagurile prin aplicarea de îngrăşăminte organice nu sunt
semnificative. Cu toate acestea, se înregistrează sporuri de producţie
prin aplicarea unor doze orientative de 50-70 kg/ha fosfor toamna şi
30-50 kg/ha azot primăvara înainte de semănat.
Pe soluri cu reacţie acidă este necesară aplicarea
amendamentelor.

Pregătirea terenului. Pentru borceagul de toamnă lucrările

sunt identice cu cele care se fac pentru o cereală de toamnă iar
pentru borceagul de primăvară cu cele care se fac pentru o cereală
de primăvară.

Sămânţa şi semănatul . Măzărichile de nutreţ se seamănă în

amestec cu o cereală. Pentru obţinerea unui furaj mai bogat în
substanţe proteice va trebui să se mărească procentul de participare
al măzărichii, în amestec.
Borceagul de toamnă, format din măzăriche păroasă, se
seamănă cu o normă de 140-180 kg/ha, din care 90-120 kg de
măzăriche şi 50-60 kg de secară, orz sau grâu (raportul 2:1).
Borceagul de toamnă format din măzărichea panonică, se seamănă
cu o normă de 300 kg/ha din care 150 kg de măzăriche şi 50 kg de
secară, orz sau grâu (raportat 3:1).
Borceagul de primăvară se seamănă cu o normă de 125-150
kg/ha, din care 80-95 kg măzăriche şi 45-55 kg ovăz (raportat 2:1).
228
 Cultura leguminoaselor furajere

Borceagul de toamnă se seamănă la sfârşitul lunii august,

începutul lunii septembrie.
Borceagul de primăvară se seamănă foarte devreme, în
prima urgenţă. Semănatul se execută la 12,5 cm. Adâncimea de
semănat este de 3-6 cm.

Lucrări de îngrijire. Borceagul creşte destul de repede şi

de aceea nu necesită multe lucrări de îngrijire. În cazul borceagului
de primăvară, dacă rezerva de apă din sol este mică, se recomandă
tăvălugirea.

Recoltarea. Epoca de recoltare depinde de modul de

folosire a borceagurilor, de tipul lor şi de necesităţile de nutreţ ale
gospodăriei. Pentru masă verde borceagul se recoltează eşalonat
începându-se din momentul în care cereala are o înălţime de 40-50
cm (ceea ce corespunde cu o producţie de 10-15 t/ha) şi se termină
după înspicat (când producţia este de 25-40 t/ha masă verde în
funcţie de talia cerealei). Dacă recolta se însilozează sau se
transformă în fân, se recoltează când cereala a înspicat, iar
măzărichea a format primele păstăi. Uscarea pentru pregătirea
fânului este dificilă întrucât tulpinile de măzăriche se usucă mai greu
decât frunzele ceea ce duce la scuturarea frunzelor. Uscarea se face
în brazde. În regiunile ploioase se recomandă uscarea pe suporţi.

10.2.2. Mazărea furajeră.

Mazărea furajeră se cultivă pe suprafeţe mari în ţările nordice

ale Europei, dar la noi în ţară pe suprafeţe destul de mici, mai mult în
borceag înlocuind măzărichea.

Importanţa economică. Ca plantă de nutreţ, mazărea

furajeră, intră în alimentaţia tuturor animalelor, ca masă verde la iesle
sau la păşune, siloz, fân. De asemenea de la mazărea furajeră se
folosesc boabele ca nutreţ concentrat.

Prezentarea plantei. Mazărea furajeră este foarte

asemănătoare cu mazărea comestibilă, adică are o înrădăcinare

229
Capitolul 10

pivotantă, frunze penate, prevăzute la capete cu cârcei, flori tipice

leguminoaselor. Are o perioadă scurtă de înflorire.

Taxonomie. Mazărea furajeră (Pisum sativum ssp. arvense)

face parte din familia Leguminoase.
La noi în ţară se cultivă mai multe soiuri, în funcţie de
destinaţia culturii. Astfel, pentru a fi semănate singure sau în
amestec cu o cereală se folosesc soiurile: Antona, Caracal 39,
Magistra, iar pentru boabe se folosesc soiurile: Marina, Corina, Miral,
Alina, etc.

Cerinţe faţă de climă şi sol. Mazărea furajeră este puţin

pretenţioasă faţă de climă şi sol, acţiune nefastă având doar unii
factori în exces. Mazărea de toamnă suportă geruri până la –20 0C.
Cele mai bune producţii se obţin în zonele cu climat umed şi răcoros,
mazărea nesuportând seceta prelungită. Dar, nu suportă nici excesul
de umiditate. Ca atare, cele mai bune rezultate se obţin pe solurile
mijlocii, profunde, bogate în calciu, iar rezultatele nesatisfăcătoare pe
solurile uşoare, nisipoase cât şi pe solurile acide grele.

Zonele de cultură. Formele de toamnă reuşesc excelent în

zonele unde se cultivă măzărichea panonică, fiind superioară
acesteia. Mazărea de primăvară se poate cultiva în zonele de
câmpie, subcolinare, colinare, cele mai indicate zone fiind acelea
unde precipitaţiile anuale depăşesc 500 mm.

10.2.2.1. Cultura pentru furaj şi pentru sămânţă

Mazărea furajeră nu este pretenţioasă faţă de planta

premergătoare. Pregătirea terenului şi aplicarea îngrăşămintelor sunt
aceleaşi ca şi la mazărea comestibilă. Mazărea furajeră se seamănă
primăvara devreme, în cursul lunii martie, sau toamna în luna
septembrie. În condiţii de irigare se poate semăna mai târziu, în
mirişte. La semănat se foloseşte cantitatea de 200-220 kg/ha
sămânţă, în funcţie de mărimea bobului. Distanţa dintre rânduri este
de 12,5-15 cm, iar adâncimea de 5-6 cm.

230
 Cultura leguminoaselor furajere

Mazărea furajeră se seamănă singură sau în amestec cu

diferite plante anuale de nutreţ, cum sunt: orzul, secara, ovăzul,
raigrasul anual, iarba de Sudan, porumbul furajer.
Când se seamănă împreună cu ovăzul (borceag de toamnă)
se foloseşte o cantitate de sămânţă de 150-200 kg/ha, din care 50-
60 kg sămânţă de ovăz şi restul mazăre furajeră.
Când se seamănă toamna (borceag de toamnă) se foloseşte
o cantitate de 120-150 kg sămânţă din care 40 kg secară şi restul
mazăre furajeră.
La cultura mazării furajere nu sunt necesare lucrări de
îngrijire.

Recoltarea se execută în mod diferit, în funcţie de scopul

urmărit. Pentru masă verde şi fân se recoltează când plantele de
mazăre furajeră au înflorit în masă. După înflorire, creşterea masei
vegetale încetează. Folosirea ca păşune începe în perioada
premergătoare îmbobocirii şi continuă aproape două săptămâni.
Păşunatul trebuie să se execute numai cu ajutorul gardului electric
(cu porţia), deoarece mazărea furajeră nu se pretează la păşunatul
obişnuit. Pentru siloz se recoltează când se formează primele păstăi,
iar pentru producerea de sămânţă când o treime din seminţe au
ajuns la maturitate.
Producţia de masă verde este de 25-35 t/ha, iar producţia de
sămânţă de 2000-4000 kg/ha.

10.2.3. Soia furajeră

Soia (Glycine hispida) este una dintre cele mai valoroase

plante furajere. La noi în ţară suprafeţele cultivate cu soia au
oscilat între limite destul de largi, azi cultivându-se câteva sute de mii
de hectare.

Importanţa economică. Soia se foloseşte în hrana animalelor

sub diverse forme, datorită calităţilor sale. În mod deosebit se
foloseşte sub formă de boabe sau furaje concentrate prelucrate din
boabe. Ca masă verde se foloseşte mai mult în amestec cu
porumbul, sorgul sau iarba de Sudan; porozitatea ridicată a plantelor
împiedicând folosirea soiei singure în furajare.
231
Capitolul 10

Conţinând cantităţi însemnate de săruri minerale şi vitamine,

compoziţia chimică a fânului de soia este superioară fânului de
lucernă sau trifoi. Acest fân este foarte bine consumat de ovine şi
bine consumat de bovine.
Soia se însilozează însă mai greu singură, datorită
conţinutului scăzut de zahăr; însilozată împreună cu porumb, sorg,
iarba de Sudan, dă nutreţ de calitate superioară. Pe această cale se
îmbunătăţeşte şi calitatea silozului realizat numai din graminee.

Soiuri. Pentru furaj sunt indicate soiurile Flora, Amsoy 71,

Lincon. Acestea sunt soiuri mijlocii şi târzii, cu perioada de vegetaţie
până la 150 zile. Dau producţii mari atât în ogor propriu, cât şi în
mirişte.

Cerinţele faţă de climă şi sol. Acestea corespund în linii mari

cu cele ale porumbului. Soia se cultivă în regiuni cu climă caldă şi cu
precipitaţii repartizate uniform. este sensibilă la temperaturi scăzute
(1-20C), şi la oscilaţii de temperatură. Cerinţele faţă de apă sunt mari,
rezultatele cele mai bune obţinându-se acolo unde precipitaţiile
anuale depăşesc 600 mm sau în regim irigat.
Soia este puţin pretenţioasă faţă de sol. Dă rezultate bune
însă pe solurile fertile. Nu se poate cultiva pe solurile grele, cu
reacţie acidă, pe cele cu exces de umezeală sau pe solurile
sărăturate.
Zonele de cultură cele mai potrivite sunt Câmpia de Vest,
Câmpia centrală a Munteniei şi Olteniei, lunca Dunării, nord-estul
Moldovei, Câmpia centrală a Transilvaniei.

10.2.3.1. Cultura pentru furaj

Pentru soia bune premergătoare sunt cerealele păioase şi

porumbul. Cultura de soia furajeră, părăsind terenul devreme este o
excelentă premergătoare pentru toate culturile.
Deşi, soia poate să-şi procure singură azotul, experienţele
dovedesc că aplicarea în doze moderate de azot şi fosfor aduc
însemnate sporuri de recoltă.
Soia se seamănă în ogor propriu sau mirişte, singură sau în
amestec cu alte plante furajere (porumb, sorg, iarbă se Sudan,
232
 Cultura leguminoaselor furajere

ovăz). În ogor propriu, soia pentru furaj se seamănă mai devreme

decât soia pentru boabe. În zonele sudice ale ţării se seamănă în a
doua jumătate a lunii aprilie, iar în zonele nordice se seamănă la
începutul lunii mai. Temperatura în sol trebuie să fie 8-10 0C.
Înainte de semănat, sămânţa de soia se tratează cu Nitragin,
ceea ce contribuie la obţinerea unor plante mai viguroase, cu un
număr mare de nodozităţi.
Pentru masă verde, soia se seamănă la 40 cm, dar se poate
semăna şi în rânduri mai apropiate. Adâncimea de semănat este de
5 cm. Norma de sămânţă se calculează asigurându-se 50-60
boabe/m2 când se seamănă la 40 cm şi 100 boabe/m 2 când se
seamănă în rânduri mai dese.
Când se seamănă în amestec cu porumbul pentru siloz, se
poate semăna la distanţa de 25-30 cm între rânduri, folosindu-se 40-
50 kg/ha sămânţă de soia şi 50-70 kg/ha sămânţă de porumb, sau în
rânduri depărtate la 70 de cm, folosindu-se 12-15 kg/ha sămânţă de
porumb şi 35-45 kg/ha sămânţă de soia; pentru masă verde se
seamănă la distanţa de 15-25 cm între rânduri, folosindu-se 100-120
kg/ha sămânţă de porumb şi 50-60 kg/ha sămânţă de soia.

Recoltarea. Pentru masă verde cultura se recoltează eşalonat

începând din momentul în care plantele au 40-50 cm şi până la
înflorirea deplină. În vederea obţinerii unui siloz de calitate , soia se
recoltează când în păstăile de pe tulpina principală se formează
boabe (însilozarea se face în amestec cu porumbul). producţiile
obţinute sunt de până la 50 t m.v./ha.

10.2.4. Alte leguminoase furajere anuale

În anumite condiţii specifice se cultivă şi alte leguminoase

anuale cum ar fi: latirul, bobul, fasoliţa, trifoiul persan, trifoiul
încarnat.

Latirul (Lathyrus sativus) se cultivă la noi în ţară în S-E

Câmpiei Munteniei. Se recomandă folosirea lui pentru boabe, ca
masă verde sau fân în amestec cu ovăzul alcătuind borceagul de
primăvară cu latir.

233
Capitolul 10

Bobul (Vicia faba) este o leguminoasă anuală folosită atât în

alimentaţia oamenilor cât şi a animalelor.
Sub formă de nutreţ concentrat se foloseşte mai ales bobul
mare (Vicia faba var.major) ale cărui seminţe conţin de la 22 până la
28% proteină brută, conţinutul în celuloză fiind de numai 6-8%. Are
de asemenea un conţinut ridicat în calciu, însă este mai sărac în
vitamine. Se foloseşte ca uruială sau făină în amestec cu alte furaje
în alimentaţia tuturor animalelor, dar mai ales pentru tineretul bovin şi
reproducători.
Pentru masă verde sau siloz se recomandă a se cultiva în
zonele reci şi umede deci corespunzător nordului Transilvaniei şi al
Moldovei. Se cultivă atât bobuşorul (Vicia faba var.minor) cât şi bobul
mijlociu sau furajer (Vicia faba var. aequina), specii care au tulpinile
mai puţin grosiere decât bobul mare. Recoltat în timpul înfloririi,
bobuşorul şi bobul mijlociu dau un furaj bogat în proteine, mai ales
când se folosesc în amestec cu alte furaje care au un conţinut scăzut
în proteine.

Fasoliţa (Vigna sinensis) Se cultivă pe suprafeţe restrânse în

special pe terenuri nisipoase şi în zonele secetoase. Boabele conţin
24-25% proteină brută, ceea ce face ca 100 kg boabe să echivaleze
cu 120 UN.
Ca nutreţ verde posedă o valoare nutritivă asemănătoare
lucernei sau trifoiului dar gradul de digestibilitate al proteinei este mai
scăzut.

Trifoiul persan (Trifolium resupinatum) este o specie nou

introdusă în ţara noastră. În luncile interioare ale Olteniei este o
componentă a pajiştilor naturale. Fânul conţine 17,7% proteină brută,
23,07% celuloză brută, etc.
Trifoiul persan poate fi cultivat în ogor propriu sau în amestec
cu raigrasul aristat, obţinându-se un furaj de foarte bună calitate.

Trifoiul încarnat (Trifolium incarnatum) este o plantă anuală

de toamnă, ce preferă un climat cald.
Trifoiul încarnat poate fi semănat şi singur, dar mai mult se
recomandă amestecul: Trifolium incarnatum, Lolium multiflorum şi
Vicia vilosa.
234
 Cultura leguminoaselor furajere

235