În Declaraţia de la Salamanca (1994) se stipulează:”Principiul fundamental al şcolii
incluzive este că toţi copiii trebuie să înveţe împreună , oricând acest lucru este posibil, indiferent de dificultăţile pe care aceştia le pot avea sau de diferenţele care pot exista între ei”. Educaţia Incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a menţine participarea la procesul de învăţare a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi. Din punctul de vedere al unei şcolii incluzive, înţeleasă ca şcoală care se deschide intr- un mod flexibil tuturor copiilor, dificultăţiile de învăţare sunt considerate probleme normale in activitatea didactică. Rezolvarea lor este un prilej şi o provocare pentru profesori, elevi, managerii şcolii si ceilalti factori implicaţi. Realitatea economică actuală, mai precis subfinanţarea învăţământului, nu permite asigurarea unor resurse umane şi materiale care să răspundă adecvat nevoilor educaţionale diferite ale tuturor elevilor în special al celor cu cerinţe educaţionale speciale, astfel că solutia cea mai realistă pentru asigurarea unei educaţii incluzive este profesionalismul resursei umane, a cadrelor didactice. Actul didactic este o presiune asupra copilului si trebuie completat cu un sprijin corespunzător. Munca specifică în şcoala inclusivă vizează următoarele acţiuni: Legate de elev : - cunoaşterea individualităţii în mod global şi pe anumite componente care dovedesc nevoia de interventie ;
- detectarea ariilor de dificultate
Legate de grup :
- cunoaşterea relaţiilor din clasa
- folosirea tehnicilor de negociere, cooperare , colaborare, comunicare în
activităţile de grup ;
Legate de propria sa persoană :
- să-şi folosească experienţa într-un mod reflexiv si empatic ;
- să folosească colaborarea cu ceilalţi profesori si cu managerul şcolii ;
- să se informeze permanent de practici si teorii noi pe care să le implementeze în
activităţile sale.
Valoarea educaţiei incluzive, pentru orice elev, constă în faptul că este împreună şi poate să colaboreze cu ceilalţi copii. Copiii cu cerinţe speciale au nevoie de sprijin. De aceea, ei nu vor avea decât de câştigat dacă activitatea de predare este orientată către nevoile lor speciale. Având în vedere dificultatea asigurării sprijinului individual pentru aceşti copii, este necesar ca profesorii să folosească metode de lucru specifice elevilor cu nevoi speciale printre care: - În timp ce clasa lucrează la o activitate, profesorul se poate ocupa de unul sau doi copii, reluând cu acestia principalele puncte ale lecţiei sau ajutându-i să înceapă să rezolve singuri sarcina legată de subiectul lecţiei respective. - Copiii pot fi organizaţi pe grupe, pe nivele de abilitate. Profesorul poate trece de la un grup la altul, pentru a oferi asistenţă adecvată necesităţilor celor din fiecare grup. Lucrul pe grupe este un mod de a desfăşura aceeaşi lecţie, la nivele diferite, în funcţie de abilităţile copilului. În cazul elevilor cu cerinţe speciale sarcina de lucru pentru aceştia trebuie adaptată şi adecvată la cerinţele pe care le au şi ei trebuie lăsaţi să o rezolve în ritmul lor, în timp ce activitatea poate continua cu restul clasei. Această modalitate trebuie folosită cu echilibru, deoarece adeseori gruparea după abilităţi tinde să dea naştere la „etichetare” iar copiii vor învăţa foarte repede să se identifice cu grupul de „învingători” sau de „învinşi”. În acelaşi mod se pot alcătui însă grupuri mixte, astfel încât fiecare copil, prin ceea ce are de făcut să contribuie la sarcina grupului. -Dacă în clasă sunt elevi care au tendinţa de a se mişca prin sală, cea mai bună strategie, pe lângă aceea de a-i muta lângă perete sau lângă alţi copii, pentru a nu putea ieşi foarte uşor, este aceea de a-i da copilului sarcini pe care să le rezolve şi pe care să le înţeleagă, ca de pildă să împartă fişe de lucru celorlalţi copii, să se ocupe de ordinea din clasă, astfel încât tendinţa de a se mişca în timpul orei să fie direcţionată către un comportament adecvat. - Copilul cu cerinţe speciale poate lucra împreună cu un alt coleg mai capabil, care, după ce şi-a terminat sarcina pe care a avut-o el de rezolvat, îl poate ajuta să-şi organizeze munca. Ambii elevi sunt angajaţi în acest fel. Acest mod de lucru este cunoscut sub denumirea de « învăţarea elev-elev ». - Se pot uni câte două clase. Unul dintre profesori lucrează cu toată clasa, iar celălalt se ocupă de câte un elev, sau de un grup mic de elevi, care are nevoie de sprijin.
