INTRODUCERE:

De două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne

cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi marii duhovnici sau
anumite personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi
locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…
Dintre cei mai cunoscuţi, mai iubiţi, mai jertfelnici şi mai harismatici duhovnici pe care i-
a avut neamul românesc şi Sfânta noastră Ortodoxie, se numără și părintele Justin Pârvu de la
Petru Vodă. O viaţă de 94 de ani consacrată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii Lui - ziua şi
noaptea, cu timp şi fără timp (II Tim. 4, 2). Fiecare duhovnic a strălucit pe firmamentul Bisericii
lui Hristos prin anumite virtuţi, însă fiecare se remarcă într-un mod personal, special, căci „stea
de stea se deosebeşte în strălucire" (I Cor. 15, 41). Şi părintele Justin a strălucit într-un mod
aparte, astfel încât a fost unic în pleiada marilor părinţi duhovniceşti1.
O viaţă sfântă, o forţă spirituală, o incontestabilă autoritate morală şi spirituală, un reper
de nezdruncinat în învolburarea lumii de azi, o conştiinţă naţională mereu trează şi vie, o
trâmbiţă ce a trezit conştiinţe şi a schimbat destine omeneşti, un văzător cu duhul în cele
dinlăuntrul sufletului omenesc, un mărturisitor autentic prin cuvânt şi faptă a credinţei
dreptmăritoare, o voce incomodă, critică pentru căderi şi dătătoare de mângâiere spre ridicare, o
adevărată sinteză a spiritului şi cugetului unui neam, o flacără pururea arzând de dragostea lui
Hristos, aceasta este icoana părintelui Justin care a avut în gând și în inimă pe Dumnezeu,
neamul său şi familia creştină, și a dorit să stea permanent de veghe cu cuvântul său de foc, cu
glasul său de trâmbiţă, cu tonul categoric, ferm şi sever cu care întâmpina pe toţi batjocoritorii de
Dumnezeu, trădătorii de ţară şi atentatorii la viaţa familiei…
Părintele a simţit că pătrunde în neamul şi-n pământul românesc păgânătatea manifestată
în foarte multe feluri, păgânătate care doreşte să-L alunge pe Dumnezeu din viaţa oamenilor, să-i
dezlege pe români de valorile neamului, şi să afecteze întru adâncime familia creştină. În aceasta
părintele a dorit să fie de veghe şi să sensibilizeze pe cei din jur sau pe cei mai de departe, să stea
de veghe pentru ca să nu se ajungă la ceea ce el numea căderea cea din urmă, pe care o definea
astfel: „Căderea a început în momentul în care Biserica lui Dumnezeu a fost lovită la rădăcină,

1
Părintele Justin - mărturisitorul mărturisitorilor, în Ziarul Lumina, 16 iunie 2017

1
când patria a fost înjosită de conducătorii ei şi când familia creştină a fost desconsiderată” 2.
Dincolo de tonul său categoric, de cuvântul său ca o sabie cu două tăişuri, după cuvântul
Sfântului Apostol Pavel, sabie care pătrunde până la încheieturi, până la despărţitura între oase şi
măduvă, dintre suflet şi duh, dincolo de această fermitate cu care îşi prezenta mărturisirea despre
Dumnezeu, despre neamul său şi despre familie, părintele Justin era omul blând, sensibil şi
gingaş, deschis, era duhovnicul, era iubitorul de oameni şi odihnitorul de suflete.
Pentru foarte mulţi creştini, Părintele a fost cel prin care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi
prin care au ajuns să iubească Biserica, să se mărturisească şi să se împărtăşească, într-un cuvânt,
au ajuns la conştiinţa condiţiei antologice de creştin. Părintele Justin a fost cel prin care
nenumăraţi oameni au intrat în lumea miraculoasă a creştinismului şi pe drumul sfinţeniei. Mulţi
creștini au prins dragoste față de el şi chiar minţi strălucite, sub epitrahilul său, s-au aplecat cu
vădită bunăvoinţă, înţelegere şi pioşenie. Bucuria pe care o revărsa în inimile tuturor celor care îl
căutau era marele dar al cuvioşiei sale faţă de omul care-şi căuta starea normală prin mijlocirea
părintelui către Dumnezeu. Şi asta pentru că trăirea şi gândirea sa frumoasă erau mărgăritarele
sale duhovniceşti şi toţi cei atenţi, toţi cei cu trezvie, toţi cei care erau cât de cât înduhovniciţi
înţelegeau că în inima cuvioşiei sale curgea rodirea Duhului de maximă împlinire a sfinţeniei
vieţii sale de râvnă şi osteneală, de nesomn şi priveghere pentru ţară, pentru Biserică, pentru
credinţă şi pentru pământul străbun.
Acest lucru s-a văzut şi din felul cum gândea şi remarcabil este faptul că avea întotdeauna
un răspuns bun la toate şi pe măsură. Un curajos şi un îndârjit, atât autorităţilor de stat, cât şi
celor ecleziastice, le-a arătat primejdia pentru viitorul sufletului nostru şi al vieţii, zi de zi.
Mângâietor şi luminos, chipul cuvioşiei sale te urmărea ca o icoană şi-ţi cunoştea gândurile,
dorinţele, înainte ca tu să ţi le spui. Observaţiile sale erau totdeauna pertinente, menite parcă să-ţi
lumineze sufletul.
Părintele Justin Pârvu a fost nu numai unul dintre cei mai mari duhovnici ai Moldovei, ci
şi un mare povăţuitor în lumea asta, plină de necazuri. Cuvioşia sa nu a fost o apariţie spontană,
în spatele lui au stat multe suferinţe, multe încercări, multe neajunsuri şi multă nelinişte, dar toată
problematica vieţii lui şi-a acoperit-o înţelept, răbdător, smerit şi încrezător că Dumnezeu pe
toate le aşază, luminând pe fiecare după credinţa pe care o are în suflet. Părintele Justin a fost şi a
rămas mângâierea multora, într-o lume a gâlcevilor neînţelepte şi a răutăţii de multe feluri. Dacă
2
Cuvântul Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la înmormântarea Părintelui Justin: Părintele Justin – un bătrân
frumos la care au alergat nenumărate cete de oameni, Preluat din revista Atitudini, nr. 29/2013, pp. 17-20.

2
pentru Ardeal Părintele Arsenie Boca a rămas „o statornică mângâiere”, pentru Dobrogea,
Părintele Arsenie Papacioc a rămas „taina credinţei întru ştiinţă curată”, pentru Moldova,
Părintele Justin Pârvu a rămas „portret de mare duhovnic şi apărător al Ortodoxiei”.

PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU – REPERE BIOGRAFICE

Părintele Iustin s-a născut, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, la 10

februarie 1919, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru
Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români
ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. Tânărul a simţit din copilărie o
apropiere de credinţă şi o atracţie către viaţa duhovnicească, mai ales că mama sa, Ana, îl ducea
în duminici şi sărbători la mănăstirile Durău, Secu, Sihăstria, Neamţ.
La vârsta de 17 ani, în 1936, intră ca frate de mănăstire în obștea Mănăstirii Durău, unde
a cunoscut duhovnicii unei generaţii care moştenise o tradiţie spirituală solidă, oameni care
iubeau valorile ortodoxe, care îşi dedicau viaţa pentru biserică, pentru neam şi familie: Părintele
Pahomie, Părintele Domeţian, Părintele Irinarh sau Părintele Irimia Schivnicul. După un an se
înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica – perioadă în care ia contact cu mişcarea
legionară. Pleacă apoi la seminariile din Râmnicu-Vâlcea şi Roman.
În anul 1940 este tuns la monahism, la 7 octombrie 1940. Este hirotonit ierodiacon, iar în
20 august 1942 este hirotonit ieromonah.
În perioada 1942-1944, Părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de
Est, din Neamţ până la Odesa, participând, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la
luptele din cel de-Al Doilea Razboi Mondial.
După război îşi continuă studiile la Seminarul din Roman, însă în anul 1948, anul
absolvirii seminarului, la 14 mai, este arestat pe motive politice şi condamnat la 12 ani de
închisoare politică. Au urmat ani de suferinţe prin închisorile comuniste de la Suceava 3,
Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi Aiud, munca silnică din minele de la Baia Sprie, şi
„reeducarea” din Închisoarea Piteşti.
Anul 1960, îi aduce Părintelui Iustin, o nouă condamnare – de patru ani de închisoare –
pentru refuzul său de a renunţa la credinţă. La expirarea pedepsei date, a fost întrebat ce va face

3
Constantin I. Stan, Crucea reeducării, Editura Christiana, București, 2010, pag. 48

3
după ce va fi eliberat şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii !”. Pentru
aceasta, comuniştii au considerat că încă patru ani de detenţie îl vor „disciplina” pe Părinte.
Despre cei aproape 17 ani de detenţie, Părintele spunea că a trăit „cea mai importantă
experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei”. Ca
preot, Părintele Iustin şi-a făcut un scop din răspunderea faţă de viaţa spirituală a celorlalţi
deţinuţi, încât rugăciunea devenea cu mult mai puternică decât era înainte de detenţie. În
închisoare, durerea proprie nu mai era simţită pentru că altcineva murea alături. „Moartea făcea
parte din viaţa noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viaţa de dincolo pe care
ne-o dorim. Oricum moartea mi-a fost tovarăş şi mai înainte, pe frontul de est când am mers ca
preot cu trupele române până la Odessa”, spunea, peste ani, Părintele.
Eliberarea din închisoare vine abia în anul 1964, la 14 mai, însă Părintele este obligat să
muncească o perioadă ca lucrător forestier4.
În anul 1966 este primit la Mănăstirea Secu unde va sluji ca preot şi duhovnic, până în
anul 1974, perioadă în care mergea des la Mănăstirea Sihăstria, unde îl avea ca duhovnic pe
Părintele Ioil, dar şi alţi prieteni de suflet: Părintele Cleopa Ilie, Părintele Paisie, Părintele
Nazarie stuparul Mănăstirii Sihăstria, Părintele Marcu, care suferise 26 de ani de temniţă, sau
Părintele Petroniu Tănase, viitorul stareţ al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos.
În perioada 1977 – 1989, a devenit monah la Mănăstirea Bistriţa, având domiciliu forţat
sub supraveghere. Chiar în aceste condiţii, pentru Părintele Iustin, aceasta a fost cea mai
frumoasă perioadă a vieţii sale, după cum afirma, chiar în anii comunismului veneau oameni din
toate colţurile ţării la chilia părintelui, se ruga pentru ei, îi îndruma, făcea botezuri şi cununii în
taină, iar durerea ascunsă în mărturisirile oamenilor ajungea în centrul fiinţei lui, el răspunzând
cu poveţe alese pentru fiecare în parte5.
În anul 1976, părintele Iustin Pârvu ajunge în pelerinaj la mănăstirile de la Sfântul Munte
Athos, cu acceptul comuniştilor.
După Revoluţia din 1989, Părintele Iustin revine timp de un an la Mănăstirea Secu, iar în
anul 1991 ajunge în satul Petru Vodă din Neamţ, „poiana copilăriei sale”, unde, alături de alţi doi

4
Filotheu Bălan, Viaţa Cuviosului Părinte Justin – Volumul I: 1919-1964. Naşterea unui Sfânt, apărută sub egida editurii
Mănăstirii Petru Vodă, 2016
5
 Pr. Nicolae Catalin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici si mireni marturisitori din Arhiepiscopia Iasilor, in inchisorile
comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, 2017, pag. 123

4
monahi, Ignat şi Calinic, va întemeia Mănăstirea Petru Vodă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli
Mihail şi Gavriil, închinată martirilor români din temniţele comuniste.
Cu toate că a întâmpinat mari dificultăţi privind finanţarea şi achiziţionarea materialelor
de construcţie, Părintele, susţinut de numeroasa obşte pe care a reuşit să o organizeze în scurt
timp, a reuşit să ridice biserica şi trei clădiri pentru stăreţie, chilii, trapeza, bucătărie şi camere
pentru oaspeţi, dar şi un schit de maici – Paltin -, la mică distanţă de Mănăstirea Petru Vodă.
Stareţ şi mare duhovnic, a făcut din chilia sa un loc „îngropat în popor”, iar părintele era
punctul de sprijin al celor aflaţi în durere, cărora le transmitea dragoste şi milostenie. În anii
petrecuţi ca stareţ, programul zilnic al părintelui era: prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie.
Între 14 şi 18 ore pe zi, slujirea credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de
suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac. Aspra postire, şi gustarea abia noaptea
târziu a puţină hrană. Citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi. Odihnă 2-3 ceasuri pe noapte.6
În toată această perioadă, Părintele Iustin a susţinut şi viaţa monahală de la alte schituri,
precum cele de la Huta, din Bihor, Sub Piatra, Alba Iulia, Peştera Sfântul Ioan Casian, Peştera
Sfântului Andrei ori Mănăstirea Sfântul Ioan Casian, din Dobrogea.
În anul 2003, înfiinţează „Glasul Monahilor”, o publicaţie lunară de învăţătură şi
atitudine ortodoxă, iar în 2 noiembrie 2008, este ridicat la rangul de arhimandrit, de către PS
Calinic Botoşăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu prilejul sfinţirii mănăstirii de
maici de la Petru Vodă.
Părintele Iustin Pârvu a trecut la cele veşnice la 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani,
fiind înmormântat lângă biserica ridicată de el la Petru-Vodă. De atunci, mormântul său a devenit
loc de pelerinaj pentru oamenii veniţi din toate colţurile ţării.

PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU

MĂRTURISITOR ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE

6
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi,
2005.

5
 Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai
criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin
Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii
subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi
la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi
Culmea.7
La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă,
părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-
au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am
mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.
Detalii inedite despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu
au fost făcute publice în numărul din 20 decembrie 2013 al ziarului „Lumina”. 8 Condamnarea
părintelui Iustin a avut loc în urma aplicării la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului
Ministrului Afacerilor Interne, care prevedea arestarea legionarilor şi “reacţionarilor”. Pe linia
legiunilor de jandarmi, autorităţile locale au primit ordin să înainteze liste nominale cu
persoanele din categoriile “reacţionare” (manişti, brătienişti, titelişti şi legionari), iar în aşa
numita “noapte fulger” – 14 /15 mai 1948 – au fost arestaţi mii (după unii autori 1000, după alţii
3000, după alţii 5.000) de elevi şi studenţi din centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj.
Numai în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate
legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din
liceele romaşcane. Cei mai în vârstă dintre arestaţi erau consideraţi continuatorii activităţii
legionare, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Între ei s-a
aflat şi părintele Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul “Sfântul
Gheorghe” din Roman.
Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul
Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”,
aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.

7
14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai închisorilor comuniste, articol
preluat de pe site-ul https://www.marturisitorii.ro/
8
https://ziarullumina.ro/societate/historica/parintele-iustin-parvu-in-documentele-securitatii-87620.html

6
“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era
Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam
camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au
bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat
seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:     «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i
nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au
învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi
frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni.
Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul.
«Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a
dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că
suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în
acele condiţii, un timp imens…
(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea”
din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un
pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa
la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu mişti de aici, banditule!”… Atunci am luat şi
eu contact cu acest termen, de bandit, şi asta m-a urmat şaisprezece, şaptesprezece ani. N-am
mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului”9.
“În podul Securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător,
străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne
păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit,
zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin
minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp
care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.
După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să
ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot
felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare.
Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii,
fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale
9
Adrian Alui Gheorghe, op. cit, pp. 57-58

7
respectului faţă de om. Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia,
erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o
adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi
pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă
pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită”10.
Închisoarea i-a fost Părintelui Iustin o adevărată şcoală, o veritabilă universitate. Precum
însuşi mărturiseşte, factorii care au avut un rol important în formarea sa au fost: mama şi familia
din care provenea, preotul şi comunitatea parohială din satul natal Petru Vodă, Mănăstirea Durău
şi obştea de vieţiuitori în care s-a închinoviat, precum şi cei 8 ani de seminar monahal pe care i-a
urmat.
Însă, un rol covârşitor, care întrece toate celelalte forme de zidire duhovnicească, l-a avut
fără îndoială închisoarea, temniţa, perioada celor 16 ani de detenţie pe care părintele a îndurat-o
din 14 mai 1948 până în primăvara lui 1964. Aici, părintele Justin, alături de foarte mulţi tineri,
studenţi şi intelectuali, a suferit ororile unui regim de tortură, teroare, dezumanizare, umilinţă,
înfometare, izolare şi chinuiri îngrozitoare. Toţi aceşti deţinuţi au găsit ca mod de supravieţuire,
asemenea martirilor din vechime, rezistenţa prin credinţa în Dumnezeu cu toate manifestările ei:
rugăciunea, postul, slujbele făcute în condiţiile date, lecturi biblice, convorbiri duhovniceşti,
solidaritate umană cu cei suferinzi, răbdare, bărbăţie, demnitate şi toată podoaba virtuţilor, dar şi
rezistenţa prin cultură, împărtăşind unul altuia cunoştinţele proprii, astfel încât, fiecare, după anii
de temniţă, ajungea o adevărată enciclopedie………………………………………………………
Astfel, pentru părintele Justin şi pentru toţi camarazii săi, închisoarea a fost o adevărată
şcoală, o veritabilă universitate, în care a acumulat atât de multe cunoştinţe, cât nu se câştigă în
nici o instituţie de învăţământ de rang înalt şi care nu se dovedesc cu diplome şi sigilii doctorale,
ci cu însăşi experienţa vieţii. Întrebat prin anul 1970 de ce nu face facultatea de teologie, căci
atunci mai mulţi părinţi din mănăstiri au fost îngăduiţi ca studenţi teologi: „Părinte, de ce nu
mergeţi la Teologie?", el răspundea: „Eu am o facultate mai mare decât toate facultăţile!
Universitatea mea este puşcăria! Ce-am învăţat acolo nu se învaţă în nici o facultate!".
Totodată, puşcăriile comuniste au reprezentat pentru acest mare duhovnic al nostru practicarea
autenticei vieţi monahale. El, monahul de vocaţie, plecat din tinereţe şi închinoviat la Durău, cu

10
Pătimirile unui monah – fragment dintr-un interviu acordat, în 1991, de părintele Iustin Pârvu pentru revista
“Credinţa neamului”- Mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ

8
10 ani de experienţă în mănăstire şi 8 ani petrecuţi în rânduiala strictă a seminariilor monahale,
va mărturisi peste ani că adevăratul monahism l-a trăit în puşcărie şi că, împreună cu toţi cei de
după gratii, a cultivat la maximă intensitate virtuţile urcuşului duhovnicesc. „În închisoare am
fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric....".
Tot din propriile mărturii se înţelege că starea specifică a acestei perioade de detenţie a
fost suferinţa pe care toţi deţinuţii şi-au asumat-o drept stare de jertfă închinată Mielului jertfit
pentru mântuirea lumii (Ioan 1, 29) şi aidoma mucenicilor din vechime aduşi ca nişte miei spre
junghiere. „În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul trupesc pe care
îl dobândeşti doar atunci când ştii că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta îţi vedeai viaţa
sfârşită şi momentul morţii".……………………………………………………………………….
Suferinţa îndurată l-a transfigurat în aşa manieră încât avea să mărturisească: „Pentru
mine celula a devenit mormânt al Învierii şi al strălucirii harului dumnezeiesc". După gratii fiind,
a făgăduit înaintea lui Dumnezeu că de va ieşi în viaţă la libertate se va apleca cu luare aminte
asupra tuturor suferinţelor omeneşti. Acest lucru părintele l-a împlinit cu prisosinţă până în
ultima clipă a vieţii pământeşti, despovărând pe oameni de suferinţele lor şi luându-le asupra sa.
În puşcărie, părintele a fost martorul sfârşitului martiric al multora dintre camarazii săi. Unii au
murit pe braţele lui, pe alţii i-a spovedit şi împărtăşit, a liturghisit chiar pe trupul unui muribund
ca pe un sfânt antimis. Ştia sfinţenia lor care se pecetluia prin jertfa supremă. A văzut că de
umilinţă aveau parte şi după moarte, căci trupurile lor erau aruncate în Râpa Robilor de la Aiud
sau în gropi comune la Periprava şi în alte locuri de detenţie, fără cruci la căpătâi, fără prohodire
creştinească, fără lacrimile şi tânguirea apropiaţilor.

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU

APĂRĂTOR AL IDENTITĂȚII NAȚIONALE A NEAMULUI ROMÂNESC

Părintele Iustin Pârvu a fost un mare apărător al identității naționale a neamului

românesc, de aceea el spunea:,,trebuie să se trezească în fiecare român conştiinţa unei mari
datorii! Temelia societăţii este familia. Trebuie să formăm mame creştine, să formăm duhovnici,

9
să avem oameni iubitori ai neamului lor. Ca să putem trece prin calvarul acesta de acum, mamele
trebuie să crească prunci frumoşi, cu dragoste de Dumnezeu, cu dragoste de patrie. În momentul
când s-a destrămat concepţia aceasta despre familie, se destramă şi ţara. O mamă bună găseşti
acolo unde se joacă vreo 7-8 copii în jurul casei. Ăştia sunt viitorul neamului. Dar ce te faci
acum cu o doamnă firavă de la oraş care nu poate duce cinci metri o găleată de 10 litri cu apă?
Păi, mama, Dumnezeu s-o ierte, se ducea la fântână jos, într-o vale abruptă, cu două găleţi, ne
aducea apă şi, într-o oră, era gata apa, se consuma, trebuia să meargă din nou la vale. Asta era
mama de altădată. Atunci creşteau într-o cameră câte 6-7 copii. Nu erau pretenţii de confort, cum
gândeşte lumea la ora asta, adică fiecare copil cu camera lui, iar dacă are copilul 6 ani îi face o
casă cu atâtea camere… Păi dacă îi dai la vârsta asta o casă, el nu mai face nimic în viaţă. Lasă-l
să facă şi el ceva, pentru ca, la rândul lui, să aibă ce lăsa copiilor. Alte popoare îl ridică pe copil
până la 17-18 ani, după care trebuie să muncească, să răzbească în viaţă. Ce facem noi acum nu e
deloc potrivit, copilul trebuie să simtă nevoia de la început, că numai aşa se angajează să-şi
susţină familia şi neamul”.11
În ultimele zile ale vieţii sale, într-un moment de har şi de trezire şi fizică şi dorind a
comunica celor din jur gândurile sale, a spus ca o sinteză, a mărturisit ca un testament, un
legământ care să fie pentru cei care încă mai rămân pe acest pământ. În primul rând, a dorit să
ceară iertare tuturor, începând cu patriarhul ţării, a dorit să numească pe cel care să-i fie următor
întru cele ale administraţiei monahale, apoi a dorit să comunice unui popor, pe care cu durere el
îl numea fără stăpân, a dorit să-i comunice patru lucruri, prin patru cuvinte, rostite cu greu, dar
apăsat, să le audă cei care erau departe, cele patru cuvinte, lăsate ca stâlpi de rezistenţă pentru cei
care doresc să-i urmeze drumul sufletului său – au fost: unitate în orice situaţie, pocăinţă multă,
ascultare în Biserică să fie şi toate aşezate sub egida rugăciunii de zi şi de noapte. Pe baza acestor
gânduri, părintele Justin a dorit să-şi lase testamentul său celor care l-au cunoscut sau îl vor
cunoaşte prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acest testament l-a rostit în numele lui
Dumnezeu Atotţiitorul, Căruia i-a închinat viaţa, cu durere pentru neamul său şi cu dragoste
nesfârşită pentru familia creştină, căci acestea au fost cele trei altare cărora părintele Justin s-a
consacrat: Dumnezeu, neamul său şi familia creştină. În aceste trei altare el a vieţuit, el s-a rugat
şi, în cele din urmă, s-a jertfit.

11
https://irinamonica.wordpress.com/2012/08/20/parintele-iustin-parvu-trebuie-sa-formam-mame-crestine-sa-
formam-duhovnici-sa-avem-oameni-iubitori-ai-neamului-lor/

10
 Despre credinţa în Dumnezeu mărturisea adesea, zicând: „Credinţa în Dumnezeu este tot
ce dă frumuseţe neamului nostru. Forţa unei naţiuni este credinţa în Dumnezeu”, iar neamul său,
despre care vorbea adesea, îl definea în următoarele cuvinte: „Neamul este mama mea, tatăl meu,
fratele meu, sora mea. Neamul este vecinul meu, satul meu, comuna mea, judeţul meu, şi toţi
înaintaşii noştri cu moşii şi strămoşii lor, cei ce au adormit în pământul acesta şi tot cel ce
vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi năzuieşte aceleaşi idealuri, face parte din neamul
meu”. Iar pentru familie, atât de încercată atât în tinereţea sa, atât de încercată după război, dar
mai ales, poate mult mai încercată în vremurile din urmă, pentru familie părintele avea
următoarele cuvinte: „Familia este valoarea pe care se întemeiază o naţiune. Avem nevoie de o
familie sănătoasă, pentru că aici se formează viitorul bărbat de stat, aici se formează geniul,
eroul, mucenicul şi sfântul.Vă dați seama cu câtă jertfă se aruncau tinerii români în lupta de
ocrotire a nației, a familiei și a Bisericii? Dacă tânărului (copilului) nu i se spune nici în școală,
nici în familie... n-are de unde să știe, pentru că acest sistem de învățătură care se face pe fugă, ca
să se termine mai repede orele, duce numai la goluri și iar goluri. Nu mai există nici modele pe
care tinerii să le poată urma...”12
După eliberarea din 1964, părintele Justin a rămas cu inima şi gândul la mărturisitorii
pentru credinţa în Dumnezeu şi le-a păstrat amintirea, făcând rugăciune pentru ei şi doar în
cercuri restrânse povestea despre martiriul lor şi se întâlnea cu alţi foşti deţinuţi, căci era foarte
urmărit. Era ferm convins de sfinţenia lor şi că ei „formează cea mai măreaţă şi mai frumoasă
coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu". Pe de altă parte, părintele era
îngrijorat de atitudinea statului ateu care dorea cu dinadinsul aşternerea uitării peste jertfa
martirică a celor din închisori şi educarea generaţiei noi într-un alt spirit şi cu alte idealuri.
După 1989, părintele Justin devine pionierul luptei pentru învierea memoriei celor ce s-au
jertfit în închisori. Această lucrare s-a concretizat prin mai multe acţiuni: a vizitat îndată după
căderea comunismului Aiudul şi alte puşcării, spunând gardianului care încerca să-l oprească la
intrare „că acolo este la el acasă!"; a început să povestească şi să dea interviuri despre viaţa din
puşcării, să atragă atenţia asupra măreţiei jertfei unei generaţii care „nu a urmărit scopuri
politice, ci doar să înalţe neamul pe linia Bisericii"; a încurajat pe mulţi să scrie literatură
memoralistică despre viaţa din închisori, astfel încât multe din lucrările existente pe această temă
îl au ca autor moral pe părintele Justin; a iniţiat, a coordonat şi s-a ocupat îndeaproape de
12
https://petruvoda.mmb.ro/spunea-parintele-justin-ca-fiecare-om-este-dator-sa-si-marturiseasca-credinta

11
realizarea unor monumente, troiţe, memorialuri sau mănăstiri în locurile sfinte, adevărate
Golgote ale neamului românesc, ca de pildă la Aiud, la Sighet sau mănăstirea în memoria celor
căzuţi la canalul de la Poarta Albă; a iniţiat pelerinaje şi slujbe de pomenire pentru mărturisitorii
din închisori sau la mormintele lor din diferite locuri din ţară. Bunăoară, cu ocazia unui pelerinaj
la Aiud, aşezându-se între rafturile cu relicvele mărturisitorilor, a spus: „Singurul lucru de care
îmi pare rău este acela că n-am murit şi eu aici să fiu dincolo, împreună cu ei", încredinţat fiind
de sfinţenia lor; a avut iniţiativa promovării unui cult al sfinţilor închisorilor prin publicarea
vieţilor, cântărilor, acatistului şi icoanelor, unele icoane fiind de-a dreptul impresionante prin
simbolistică şi mesaj, sau prin aşezarea moaştelor lor spre venerare, toate acestea ca nişte etape
premergătoare ale canonizării; a susţinut cu toată tăria ca ziua de 14 mai să fie declarată ca zi de
pomenire a sfinţilor închisorilor, pentru că atunci s-a pus în aplicare la nivel naţional Ordinul nr.
5 al MAI, ce prevedea arestarea tuturor elementelor reacţionare şi duşmănoase. În noaptea de 14-
15 mai au fost arestaţi 10.000 de tineri, studenţi şi intelectuali. Această noapte este considerată
de părintele Justin, arestat şi el atunci, „o noapte a Sfântului Bartolomeu, noaptea cea mai
odioasă, mai criminală pentru istoria politică şi socială din România".
Apogeul lucrării părintelui Justin referitoare la sfinţii închisorilor a fost propunerea şi cererea
insistentă a canonizării lor. Sfinţia sa a spus în nenumărate rânduri: „Mai am o nelinişte: să îi văd
pe aceşti sfinţi canonizaţi!... Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru!".
Canonizarea nu este necesară acestor mărturisitori, ci poporului întreg şi generaţiilor de azi şi de
mâine pentru a se identifica cu demnitatea şi tăria credinţei lor.
Toate aceste iniţiative şi dorinţe arzătoare ale părintelui Justin, considerate de unii, la vremea
aceea, lipsite de realism, iar pentru alţii, de-a dreptul deranjante, se dovedesc astăzi a fi avut un
caracter profetic…………………………………………………………………………………….
Năzuinţele arzătoare ale mărturisitorului mărturisitorilor se împlinesc astăzi prin
declararea de către Sfântul Sinod al anului 2017 ca Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al
apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Romnă şi cu legiferarea de către
Stat a zilei de 14 mai drept Zi naţională de cinstire a martirilor români din temniţele comuniste.
Părintele Justin a fost numit metaforic „Voievodul Ortodoxiei româneşti". Un voievod trage un
întreg neam după sine de la vlădică la opincă, de la domn la slugă. Forţa de a trezi şi de a trage
după sine este şi mai mare acum, când se află în slava Preasfintei Treimi. Aşadar, cu siguranţă şi
dorinţa părintelui Justin de canonizare a sfinţilor închisorilor va deveni realitate.

12
 CONCLUZII
Părintele Justin a fost vas ales al Duhului Sfânt, un om de a cărui smerenie în trăire şi
hotărâre întru apărarea şi mărturisirea Adevărului-Hristos s-au mirat şi îngerii şi s-au înfricoşat
demonii. La căpătâiul lui, în coşciugul în care a fost aşezat mult-pătimitorul lui trup, a fost adusă,
la ceas de noapte, şi o demonizată, iar diavolul din ea a mărturisit ceea ce unii poate nici nu vor
să audă: „ESTE SFÂNT, ESTE SFÂNT!”

13
 Nu ne îndoim că părintele Justin este un mare sfânt, care s-a dus să se întâlnească cu cei
de care el mărturisea că îi este mai dor chiar decât de părinţii care l-au născut: de fraţii de
suferinţă din închisorile comuniste. Avem încă un mare rugător în ceruri pentru neamul
românesc şi nu numai. Dacă trupul său a fost biruit de cancer, iată că, după moarte, din ochii şi
din mâinile lui a izvorât mir. Cum se poate dintr-un trup de canceros să izvorască mir? Părintele
Justin a fost şi va rămâne în veci un scump sălaş al Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Treimi!13.
„Părintele Justin Pârvu este linia dreaptă şi culoarea verde a monahismului românesc din
vremea noastră; el este şi va rămâne mereu un izvor de bună mireasmă duhovnicească, în
păstrarea neabătută a dreptei credinţe, cu propovăduirea adevărului în duhul Evangheliei şi-n
duhul filocalic, păstrându-şi calitatea şi prospeţimea de adevărat slujitor cu un dinamism
irezistibil”. (Arhid. Ioan Ivan)

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
LUCRĂRI:
1. Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura
Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005;
2. Bălan, Filotheu, Viaţa Cuviosului Părinte Justin – Volumul I: 1919-1964. Naşterea unui
Sfânt, apărută sub egida editurii Mănăstirii Petru Vodă, 2016;

13
Părintele Ciprian-Ioan Staicu: „Avva Justin Pârvu, Voievodul în Duhul Sfânt al Ortodoxiei româneşti”, în volumul
AVVA JUSTIN PÂRVU Mărturii. Amintiri. Minuni, Colecţia Din temniţe spre Sinaxare, Volum coordonat de Vlad
Herman Ediţie îngrijită de Danion Vasile Editura Areopag Bucureşti, 2014, pag. 67

14
3. Luchian, Nicolae Catalin și Petcu, Adrian Nicolae, Clerici si mireni marturisitori din
Arhiepiscopia Iasilor, in inchisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, 2017;
4. Staicu, Ciprian-Ioan, Avva Justin Pârvu, Voievodul în Duhul Sfânt al Ortodoxiei
româneşti, în volumul AVVA JUSTIN PÂRVU Mărturii. Amintiri. Minuni, Colecţia Din
temniţe spre Sinaxare, Volum coordonat de Vlad Herman Ediţie îngrijită de Danion
Vasile Editura Areopag Bucureşti, 2014;
5. Stan, Constantin, Crucea reeducării, Editura Christiana, București, 2010.
ARTICOLE:
6. https://petruvoda.mmb.ro/spunea-parintele-justin-ca-fiecare-om-este-dator-sa-si-
marturiseasca-credinta
7. https://irinamonica.wordpress.com/2012/08/20/parintele-iustin-parvu-trebuie-sa-formam-
mame-crestine-sa-formam-duhovnici-sa-avem-oameni-iubitori-ai-neamului-lor/
8. 14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai
închisorilor comuniste, articol preluat de pe site-ul https://www.marturisitorii.ro/
9. https://ziarullumina.ro/societate/historica/parintele-iustin-parvu-in-documentele-
securitatii-87620.html
10. Pătimirile unui monah – fragment dintr-un interviu acordat, în 1991, de părintele Iustin
Pârvu pentru revista “Credinţa neamului”- Mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ.
11. Părintele Justin - mărturisitorul mărturisitorilor, în Ziarul Lumina, 16 iunie 2017.
12. Cuvântul Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la înmormântarea Părintelui
Justin: Părintele Justin – un bătrân frumos la care au alergat nenumărate cete de
oameni, Preluat din revista Atitudini, nr. 29/2013.

15