ANISIEA GHEORGHIȚĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,DUMITRU STĂNILOAE” IAȘI

ANUL I –TEORIA ȘI PRACTICA FORMĂRII RELIGIOASE

 Argumentați de ce Nicolae Steinhardt l-a numit pe Valeriu Gafencu ,,sfântul

închisorilor”

Născut la 24 ianuarie 1921, fiu al lui Vasile Gafencu (deputat în Sfatul Țării în adunarea
reprezentativă care a votat în 1918 Unirea Basarabiei cu România), VALERIU GAFENCU trece
Prutul la sfatul părintelui său în 1940, înscriindu-se la Facultatea de Drept din Iași.
Tânărul Valeriu Gafencu primește cea dintâi lecție de jertfă curând după înscrierea la
facultate când tatăl său se întoarce în Basarabia, cu toate că întreaga familie era refugiată în
România. Iubit și apreciat de profesori și colegi, Valeriu este arestat în toamna anului 1941 și
condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Deși a fost apărat în proces chiar de unul dintre
profesorii săi (Constantin Angelescu), dictatura antonesciană a ținut să condamne activitatea
legionară a tânărului Gafencu ce deținea o funcție de conducere în Frățiile de Cruce.
După cum mărturisea într-o scrisoare adresată mamei sale, perioada de arest a fost la
început ,,grea de tot”. În perioada din închisoare a studiat până-n 1948, când comuniștii au
preluat puterea, având acces la cărțile din biserica închisorii Aiud.
În închisoare, condițiile vitrege, dar și perioada de izolare au contribuit la nașterea din
nou a sa, căci a conștientizat păcatul și a înțeles rostul suferințelor: mântuirea.
Alături de un grup de deținuți care își asumau cu mare seriozitate viața duhovnicească,
Valeriu se ruga mult, înlocuind orice altă preocupare cu rugăciunea. Izolat la Zarcă în 1943, nu
mai avea cărți și era lipsit de contactul cu familia, cu hrană mai puțină, dedicându-se astfel trăirii
mistice și rugăciunii inimii. Deși condițiile erau la fel de dificile, conștientizându-și păcatele, se
lupta cu ele și după cum el însuși mărturisea era fericit: ,,Maica Domnului îmi împlinește
rugăciunea”.
Între anii 1946-1948, ,,grupul de mistici” lângă care s-a format duhovnicește Valeriu
Gafencu a fost deportat în colonia de muncă de la Galda de Jos alături de alți deținuți. Valeriu
împreună cu câțiva deținuți au fost trimiși la colonia de la Unirea, unde au fost obligați să lucreze
și duminica și unde părintele Arsenie le trimite primele volume din seria Filocaliilor și fiecare
dintre cei din grup încep să memoreze din Sfânta Scriptură. Readuși la Aiud, găsesc biserica
profanată, mobilierul stricat și lacăt pe ușa bisericii, căci regimul se schimbase.

1
 A fost suspect de TBC și în urma unei campanii de combatere a acestei boli este
transferat la Văcărești, alături de alți 40 de deținuți. Aici Nicolae Trifoiu povestește că deși era
lipsit de puteri fizice, cele spirituale deveneau tot mai puternice, tălmăcind din Sfânta
Evanghelie.
Ajunși la Târgu-Ocna, Valeriu și un grup de deținuți au avut un rol important în
înfruntarea reeducării. Se îmbolnăvește de tuberculoză, dar în ciuda neputințelor fizice părea că
zâmbește prin somn, un somn care era mai mult o stare de veghe în care se ruga. Era
recunoscător cu cei ce-l îngrijeau, se simțea stânjenit de neputința sa și răsplătea fiecăruia cu un
zâmbet, privire și un cuvânt cald. Avea un dar în a cunoaște oamenii, a-i pătrunde în suflete și a-i
îndruma.
În noaptea ultimului Crăciun petrecut la Târgu-Ocna, lui Valeriu i s-a arătat Maica
Domnului, așa cum el i-a istorisit prietenului său Ioan Ianolide. Aici la Târgu-Ocna, Valeriu a
îndrumat duhovnicește mulți deținuți printre care și Gheorghe Nițescu și Gheorghe Jimboiu.
Lui Valeriu i se descoperise dinainte data în care va muri. Astfel, un camarad de celulă
povestește cum acesta știind că va muri pe 18 februarie 1952, l-a rugat să aibă pregătită
lumânarea pentru momentul în care va trece la cele veșnice.
Prietenul său Ioan Ianolide povestește despre neputința fizică a lui Valeriu, dar și despre
starea de har în care se afla, pregătit să se întâlnească cu Hristos. Ultimele sale cuvinte au arătat
că ateismul va fi învins, că prin credință și dragoste Hristos îi va învinge pe dușmani și că toată
suferința din temnițe este pentru schimbarea la față a lumii.
A fost înmormantat noaptea, după două zile în care trupul său a fost ținut sub zăpadă, iar
la mormântul său nu a fost pusă nici o cruce.
Opera poetică a lui Valeriu Gafencu este caracterizată de câteva pozii autobiografice și
testamentare, alcătuite în minte și memorate căci nu a avut hârtie și nici creion, învățate de
prieteni și transmise mai departe. Așa cum singur mărturisește, au fost 16 poezii ca un testament
scrise la târgu Ocna, nu opere literare ci duh arzător și viu.
Poezia Dar este despre Dumnezeu și despre apropierea de Dumnzeu prin rugăciune și
suferință, legătură încununată de dăruirea lui Hristos, într-un gest de mare dragoste și gingășie.
În simbolul crinului, la Valeriu este neprihănirea, desăvârșirea, stări pe care autorul le
dorește într-o perioadă de grea suferință și epuizare fizică.

2
 Poezia Dor mărturisește despre starea de har, bucurie lăuntrică pe care Valeriu o
descoperă în închisoare prin conștientizarea păcatului și a faptului că suferința și rugăciunea este
calea de împlinire, de desăvârșire. Sufletul și trupul aspru chinuite au fost curățate prin lacrimile
revărsate de Dumnezeu în el.
Suferința fizică continuă este curmată de arătarea îngerului care întărește sufletul și
credința până la unirea cu Hristos: ,,Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.” Exprimă și aici
dualitatea condiției umane. Refrenul prezintă perioada de veghe și rugăciune a inimii a lui
Valeriu Gafencu ,,sfântul închisorilor” .
Supranumit ,,Sfântul închisorilor” de către Nicolae Steinhardt, Valeriu a înlocuit durerea
și chinul din întunericul detenției cu lumina conștientizării păcatelor, profund înrădăcinate în om,
cu rugăciunea neîncetată și dragostea de semeni. Prin rugăciune, a transformat durerea și
suferința în fericire, căci a înțeles că oricât de grea e suferința, în ea stă curățirea. După cum
singur mărturisește prin scrisorile trimise acasă: ,,trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi și
durere, acolo o găsesc mai puternică și mai adâncă”, și cui să se datoreze această luminată
fericire, dacă nu Rugăciunii inimii cu care se îmbrăca neîncetat.
Și ,,sfântul închisorilor” primind fericirea deplină , s-a născut din nou în lumina cu care a
orientat duhovnicește mulți deținuți, din dragoste de neam și de oameni.