UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

Modalități de realizare a educației permanente

Educația permanentă este „un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și

profesionale pe durata intregii vieți a indivizilor”, „un principiu organizator al intregii educatii”
(Consiliul Cooperarii Culturale al Consiliului Europei). Conceptul de educatie permanentă e
specific pedagogiei contemporane. Educația nu trebuie să se rezume la ceea ce oferă școala, ea
trebuie să continue și după absolvirea școlii, tebuie să continue toată vițta. O caracteristică
majoră a educației contemporane este evoluția ei pe principiul educației permanente.

Educația permanetă apare ca un concept integrator, ce înglobează toate dimensiunile

actului educativ, atât în temporal, cât și în plan spațial, articulând toate influențele educaționale
exercitate într-o organizare formală, non-formală sau informală. Educația permanentă reflectă, de
fapt, o nouă concepție despre educație, în condițiile în care se produc mutații profunde la nivelul
turor științelor, se accelerează ritmul de transfer al cunoștințelor științifice în procesul tehnologic.
 Conceptul de „educație permanentă” a fost, pentru prima oară, lansat în Anglia în cadrul
Comitetului pentru educația adulților, din necesitatea de a compensa carențele de instrucție
realizată la varsta copilăriei și a adoleșcenței. În perioada postbelică, educația permanentă a pus
pe prim plan pregătirea profesională a unor mari categorii ale populației, pentru ca, în zilele
noastre, educația permanentă să devină o alternativă la pregătirea individului, în condițiile
revoluției tehnico-științifice contemporane.

Abordarea globală a procesului de cunoaștere, extins la toată durata vieții permite o

adaptare rapidă și continuă la provocările noii ere informaționale și ale noilor principii
economice, prin însușirea unor tehnici performante de optimizare a dezvoltării personale și de
formare profesională continuă. Dinamica dezvoltării societății impune necesitatea unei învățări și
reînvățări permanente, ca și actualizarea constantă a cunoștințelor. Un individ care învată
continuu este activ, poate să își planifice activitățile de învățare, să învețe de la diferite categorii
de instructori, în cele mai diverse condiții, să folosească diferite strategii de învățare , să
integreze cunoștințe din difetite domenii și să se autoevalueze, fiind în acest fel un individ care
oferă mai mult societății și chiar sieși. În prezent la nivel mondial funcționează o mulțime de
programe de lifelong learning, instituții educaționale și diferite organizații sociale fiind implicate
în susținerea permanentă a acestora. Aceasta reflectă un concept de învățare neîntreruptă, oricând
și oriunde. Deși conceptul s-a modificat de-a lungul timpului, raționamentul de bază rămâne
același: oamenii trebuie să își actualizeze cunoștințele și competențele ca indivizi, cetățeni și
angajați. Acest lucru este esențial pentru competitivitatea în contextul unei economii globale a
cunoașterii bazată pe tehnologie și pentru a promova integrarea socială și participarea la o
societate democratică.

Multe confuzii terminologice în domeniu provin din utilizarea unor sintagme relativ
sinonime precum: educație continuă, educație permanentă, educația adulților, educație de-a
lungul întregii vieți, etc. Majoritatea acestor termeni s-au impus rapid la nivel internațional, fie
prin traducere din limba engleză ca limbă de comunicare internațională, fie ca efect al dezvoltării
acestui domeniu în spațiul anglo-saxon. Se vorbește din ce în ce mai mult despre învățare de-a
lungul întregii vieți, despre învățare/ educație permanentă tocmai pentru a evidenția centrarea pe
individ, pe interesele de formare- educare ale acestuia. Prin programele de formare oferite
adulților se urmărește încurajarea dezvoltării individuale, asigurarea de suport și asitență
persoanelor care solicită programe de formare, pregătirea pentru diverse ocupații profesionale,
asistarea organizațiilor în atingerea țelurilor propuse.

Din ce în ce mai mult, însă, educația continuă este văzută ca dezvoltare de competențe
pentru a face față competiției de pe piața globală. Educația continuă a adulților nu mai este
percepută ca o alegere voluntară, pentru dezvoltarea personală, ea devine tot mai mult o
constrângere pentru asigurarea angajabilității, pentru creșterea flexibilității individuale în
comparație cu schimbările de pe piața muncii.

Educația permanentă este văzută ca o investiție continuă și articulată în dezvoltarea

individului, reunind, în accepțiunea Comisiei Europene “toate activitățile de învățare ce au loc
de-a lungul vieții, cu scopul de a îmbunătății cunoștințele, deprinderile, competențele, într-o
viziune personală, civică, socială sau legată de angajarea pe piața muncii”(2001). Necesitatea
educației permanente a fost intuită cu mult timp în urmă, înainte de a se constitui într-un
principiu fundamental de abordare și considerare a educației contemporane. Comenius apreciază
că “pentru fiecare om , viața sa este o școală, de la leagăn până la mormânt”, considerând că “tot
ceea ce facem, ce gândim, vorbim, auzim, dobândim și posedăm nu este altceva decât o scară pe
care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a junge cât mai sus, fără să putem atige vreodată
suprema treaptă”.

Permanența educației poate fi analizată din două planuri: social- istoric, pe de o parte ,
individual pe de altă parte. Educația poate fi privită ca o prezență continuă în evoluția umanității,
fiind considerată o activitate veșnică, reprezentând un liant între diferite momente de evoluție a
societății omenești , asigurând:

 legătura între generații succesive;

 punerea în legătură a prezentului cu trecutul și cu viitorul;
 transmiterea către generațiile tinere a ceea ce au gândit și creat predecesorii;
 realizarea progresului societății.

În egală măsură educația trebuie considerată ca o dimensiune a întregii vieți, ca un

continuum existențial, a cărui durată se suprapune cu durata vieții însăși și care nu trebuie
limitată în timp (viață școlară) sau în spațiu (clase, locații școlare). În pedagogia contemporană,
educația permanentă devine un principiu de organizare/ concepere a întregului proces instructiv-
educativ, depășindu-se astfel concepția potrivit căreia permanența educației este o simplă
caracteristică a acesteia. Necesitatea educației permanente se impune în societatea contemporană
datorită noilor condiții și tendințe ale evoluției sociale:

 ritmuri accelerate ale schimbărilor sociale, progresul tehnico-științific impun

reîmprospătarea cunoștințelor, bagajului de deprinderi, de competențe, în acord cu
noile date ale cunoașterii umane;
 dinamismul vieții economiceși mobilitatea profesiunilor;
 creșterea vitezei de învechire/ uzare a cunoștințelor și formelor comportamentale;
 nivelul din ce în ce mai ridicat al aspirațiilor culturale și nevoilor spiritual la o
anumite vârste;
 creșterea timpului liber, noi posibilități de petrecere a acestuia- timpul poate fi o
sursă de progress și bunăstare , atât în plan individual, cât și în plan social, care
este un capital care trebuie investit în dezvoltarea personalității.

Obiectivele educației permanente nu pot fi disociate de cele ale educației realizate în

general, de cele ale educației formale, cu deosebire. Anumiți autori susțin că toate obiectivele
educației școlare și extrașcolare, ale instruirii organizate sau spontane trebuie astfel reprientate și
dimensionate încât să conducă la dobândirea autonomiei formale, la formarea unor calități
precum: stabilitate intrapsihică, vigoare emoțională, avânt lăuntric, opțiune responsabilă,
angajare socială, autodepășire, dispoziția pentru reînniorea cunoștințelor, a învăța să înveți, inter-
învățarea, sporirea educabilității, învățarea autodirijată. C-tin Cucoș (1996) susține că
învățământul, educația școlară trebuie să suporte o regândire calitativă, în sensul că este necesar
să se înscrie în perspectiva educației permanente, atât prin conținuturile stipulate , metodele de
predeare și evaluare, dar mai ales, prin promovarea și multiplicarea unor obiective cu puternice
conotații formative

Implicarea propriei persoane în activitatea de formare a propriei personalități –ca mijloc,

instrument de realizare a educației pe parcursul întregii vieți-, considerarea procesului învățării
ca un mijloc de stimulare a dezvoltării , aduce în discuție așa numita învățare inovatoare, în
opoziție cu învățarea de menținere. Învățarea inovatoare are menirea de a pregăti indivizii și
societățile să acționeze în situații noi, presupunând autonomie și integrare informațională. În
egală măsură, ea poate conduce la atitudini creative față de informațiile asimilate, situații,
presupunând formulare și reformulare de probleme, dărâmarea clișeelor, ruperea structurilor
închise. Devine astfel evidentă relația existentă între educația permanetă ca țintă a educației
formale, oficiale, și autoeducație, ca modalitate autonomă de realizare a sa, ca educație
autopropulsată.

Schimbările sociale obligă individul și grupurile de indivizi la adaptări și restructurări

comportamentale continue. Prin educație permanentă se îmbunătățesc modalitățile de adaptare și
integrare socială. De aceea principiul educației permanente trebuie pus în relație directă cu
progresul individual și social.

Dintre caracteristicile educației permanenteputem amintim:

 educația nu se încheie la sfârșitul educației școlare, ci constituie un progres

permanent care acoperă întreaga existență a unei persoane;
 educația permanentă nu se limitează la educația adulților , ci cuprinde și
integrează toate etapele educației: preșcolară, primară, secundară, ș.a.m.d, toate
modalitățile și formele sale de realizare incidentală, nonformală, formală,
înglobând atât învățarea planificată cât și învățarea accidentală;
 un rol important în pregătirea individului pentru a permanentiza educația îl are
familia și întregul mediu rezidențial;
 se caracterizeză prin suplețe de conținut, de metodologie, tehnici și timp de
învățare;
 educația permanentă are un caracter universal și democratic, ea reprezintă
democratizarea educației, adresându-se tuturor și la toate vârstele;
 exercită o funcție corectivă, remediind dificultăți și anacronismele educației
actuale;
 există trei condiții pentru a realiza educația permanentă: ocazia, motivația,
educabilitatea;
 țelul suprem al educației permanente este ameliorarea calității vieții, în plan
individual și social.

Educația, perfecționarea și formarea joacă un rol determinant în evoluția economică și

socială. Flexibilitatea dar și siguranța necesare inovării și creației în plan profesional depind de
capacitatea indivizilor de a dobândi competențele necesare, de reactualizare a aptitudinilor de
care dispun. Educația universitară reprezintă un ansamblu complex de acțiuni desfășurate în
cadre formale, nonformale și informale, în vederea dezvoltării ființei umane. Educația
universitară este un instrument pentru atingerea scopurilor legate de inserția profesională și
socială a indivizilor: profesionalizare, afirmare profesională, socială, managerială, reconversie
profesională, cercetare științifică, asimilarea culturii și civilizației umane.

În concluzie am putea spune că educaţia permanentă necesită o pregătire şi o

perfecţionare profesională, care permite fiecărui individ să acumuleze cunoştinţe şi să-și
însuşească deprinderi necesare autoeducaţiei. Ea este o invenţie socială, o caracteristică a
societăţii contemporane, în care mobilitatea profesională este mare şi contribuie la dezvoltarea
procesului de instruire şi cultivare; permite fiecăruia de a-şi completa studiile, de a se perfecţiona
profesional şi de a accede la o cultură superioară.

Bibliografie:

 Răduț-Taciu, R., Stan, C., Bocoș, M. (2017), Pedagogia adulților. Definiții, elemente de
reflecție și exerciții aplicative, Editura Cartea Românească, București.
 Sas, C., Bonchiș, E.,Săveanu, T. (2011), Educație permanentă. Ghid pentru inițiatorii
programelor universitare de formare continuă, Editura Universității din Oradea, Oradea.