NOTE DE CURS

ROTOR. DIVERGENŢĂ. EXTREME CU LEGĂTURI

1. Elemente de teoria câmpurilor

Vectorii din figura de mai sus sunt vectorii ce indică viteza vântului
şi direcţia ı̂n puncte la 10m deasupra nivelului mării ı̂n zona golfului
San Francisco. Asociat cu fiecare punct din aer, putem să ne imaginăm
un vector ca fiind viteza vântului. Acesta este un exemplu de câmp
vectorial viteză.

Definiţie 1.1. Fie D ⊂ R2 o regiune plană. Un câmp vectorial pe

R2 este o funcţie F~ care atribuie fiecărui punct (x, y) ∈ D un vector
bidimensional F~ (x, y).

Cea mai bună modalitate de a ne desena un câmp vectorial este

aceea de a desena săgeţile ce reprezintă vectorul F~ (x, y) care pleacă
din punctul (x, y). Evident este imposibil să facem acest lucru pentru
toate punctele (x, y) dar ne putem face ı̂n acest fel o imagine despre F~
1
2 ROTOR. DIVERGENŢĂ. EXTREME CU LEGĂTURI

reprezentând puncte din D ca mai jos de exemplu.

În mod similar putem defini câmpul vectorial pe R3 ca fiind o funcţie

F~ ce atribuie fiecărui punct (x, y, z) ∈ E un vector tridimensional
F~ (x, y, z).

Definiţie 1.2. Se numeşte câmp vectorial orice funcţie vectorială F~ :

E → R3 ,
→
− →
− →
− →
−
F (x, y, z) = P (x, y, z) i + Q(x, y, z) j + R(x, y, z) k .
Exemplul 1.3. F~ (x, y) = −y~i + x~j

Exemplul 1.4. Schiţaţi câmpul vectorial F~ (x, y, z) = z~k.

Acest câmp ı̂l putem desena cu uşurinţă. Toţi vectorii sunt verticali
orientaţi fie ı̂n sus faţă de xoy fie ı̂n jos, iar mărimea creşte pe măsură
ce distanţa faţă de xoy creşte.
 NOTE DE CURS 3

Exemplul 1.5.

Să ne imaginăm un fluid ce curge constant de-a lungul unei ţevi şi fie
V~ (x, y, z) vectorul viteză ı̂n punctul (x, y, z). Atunci V atribuie un vec-
tor fiecărui punct (x, y, z) dintr-un anumit domeniu E(interiorul ţevii)
şi astfel V~ este un câmp vectorial pe R3 numit câmp viteză. Viteza ı̂n
orice punct dat este indicată de lungimea săgeţii.

1.1. Rotor.
→
− →
− →
− →
−
Definiţie 1.6. Fie F (x, y, z) = P (x, y, z) i +Q(x, y, z) j +R(x, y, z) k
un câmp vectorial de clasă C 1 pe R3 ( cu derivatele parţiale continue
→
− →
−
ale lui P , Q şi R). Se numeşte rotorul lui F şi se noteaza cu rot F ,
câmpul vectorial pe R3 definit prin
     
→
− ∂R ∂Q → − ∂P ∂R → − ∂Q ∂P → −
rot F = − i + − j + − k.
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
Putem rescrie ecuaţia de mai sus folosind notaţia cu operatori. In-
troducem operatorul vectorial diferenţial ∇ definit ca
∂ ∂ ∂
∇ = ~i + ~j + ~k
∂x ∂y ∂z
care atunci când este aplicat unei funcţii scalare f obţinem gradientul
lui f :
∂f ~ ∂f ~ ∂f ∂f ∂f ∂f ~
∇f = ~i +j +k = ~i + ~j + k.
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
∂ ∂ ∂
Dacă ne gândim la ∇ ca la un vector având componentele ∂x , ∂y şi ∂z
putem considera produsul vectorial formal dintre ∇ şi câmpul vectorial
F~
→
−i →− →− 
→
− →
−  j k
∂
rot F = ∇ × F =  ∂x ∂ ∂ .
∂y ∂z 
P Q R

Exemplul 1.7. Dacă F~ (x, y, z) = xz~i + xyz~j − y 2~k aflaţi rotF~ .

4 ROTOR. DIVERGENŢĂ. EXTREME CU LEGĂTURI

Soluţie Cum
→
−i → − →
− 
→
− →
−  j k 
∂
rot F = ∇ × F =  ∂x ∂y
 ∂ ∂ 
∂z 
xz xyz −y 2 

= (−2y − xy)~i − (0 − x)~j + (yz − 0)~k = −y(2 + x)~i + x~j + yz~k.

Observaţia 1.8. Rototrul scoate ı̂n evidenţă ”rata de rotaţie” a unui
câmp vectorial adică direcţia axei de rotaţie orientată ı̂n direcţia rotF~
iar lungimea acestui vector rotor măsoară cât de rapid se mişcă partic-
ulele ı̂n jurul axei.

Dacă rotF~ = 0 ı̂ntr-un punct P atunci fluidul nu are rotaţii ı̂n P şi
F~ se numeşte irotaţional ı̂n P . Cu alte cuvinte nu este vârtej ı̂n P .
Dacă rotF~ = 0 atunci o roată mică cu palete se mişcă cu fluidul dar
nu se roteşte ı̂n jurul axei sale. Dacă rotF~ 6= 0 atunci roata cu palete
se roteşte ı̂n jurul axei sale.
Să reamintim că gradientul unei funcţii f de trei variabile este un
câmp vectorial pe R3 şi deci ı̂i putem calcula rotorul.
Teorema 1.9. Dacă o funcţie de trei variabile are derivatele parţiale
de ordinul doi continue atunci
rot(∇f ) = 0.
Deoarece un câmp vectorial F~ conservativ (sau potenţial) este un
câmp pentru care F = ∇f , adică dacă există f : Ω → R de clasă C 1
astfel ı̂ncât

∂f ∂f ∂f
P = ,Q= şi R = .
∂x ∂y ∂z
teorema anterioară poate fi interpretată după cum urmează: Dacă F~
este conservativ atunci rotF~ = 0. În acest fel putem verifica dacă un
câmp vectorial nu este conservativ.
 NOTE DE CURS 5

1.2. Divergenţă.
→
− →
− →
− →
−
Definiţie 1.10. Fie F (x, y, z) = P (x, y, z) i +Q(x, y, z) j +R(x, y, z) k
→
−
un câmp vectorial de clasă C 1 . Se numeşte divergenţa lui F şi se
→
−
notează cu div F , funcţia de trei variabile definită prin
→
− ∂P ∂Q ∂R
div F = + +
∂x ∂y ∂z
→
− ∂P ∂Q ∂R
=∇· F = + + ,
∂x ∂y ∂z
unde produsul scalar de mai sus este unul formal şi unde operatorul
gradient este
∂ ∂ ∂
∇ = ~i + ~j + ~k.
∂x ∂y ∂z
Observaţia 1.11. Să notăm faptul că divF~ este un câmp scalar spre
deosebire de rotF~ care este un câmp vectorial.
Exemplul 1.12. Dacă F (x, y, z) = xz~i+xyz~j−y 2~k, determinaţi divF .
Soluţie Din definiţie avem
∂ ∂ ∂
divF = ∇ · F = (xz) + (xyz) + (−y 2 ) = z + xz.
∂x ∂y ∂z
Observaţia 1.13. Divergenţa unui câmp vectorial ı̂ntr-un punct P
măsoară rata cu care câmpul ”diverge” sau se răspândeşte de P .
Motivul pentru care se numeşte divergenţă trebuie ı̂nţeles ı̂n contextul
curgerii fluidului. Dacă F~ (x, y, z) este viteza unui fluid (sau gaz) atunci
divF~ (x, y, z) reprezintă rata netă de modificare (ı̂n raport cu timpul) a
masei fluidului (sau a gazului) ce curge din punctul (x, y, z) pe unitatea
de volum. Cu alte cuvinte, divF~ (x, y, z) măsoară tendinţa fluidului de
a diverge de la punctul (x, y, z). Dacă divF~ = 0 atunci spunem că F
este necompresibil(solenoidal sau tubular).
Dacă F~ este un câmp vectorial pe R3 atunci rotF~ este de asemenea un
câmp vectorial pe R3 şi astfel putem să-i calculăm divergenţa. Teorema
următoare ne arată că rezultatul este 0.
Teorema 1.14. Dacă F~ = P~i + Q~j + R~k este un câmp vectorial pe R3
şi dacă P , Q şi R au derivate parţiale de ordinul doi continue atunci
div rot F~ = 0.
Dacă calculăm divergenţa pentru ∇f avem un alt operator care
apare:
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
div(∇f ) = ∇ · (∇f ) = + +
∂x2 ∂y 2 ∂z 2
6 ROTOR. DIVERGENŢĂ. EXTREME CU LEGĂTURI

expresie ce se scrie adesea ∇2 = ∇ · ∇ = ∆ şi se numeşte operatorul

lui Laplace datorită ecuaţiei lui Laplace
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
∆f = + + = 0.
∂x2 ∂y 2 ∂z 2
Putem de asemenea să aplicăm operatorul lui Laplace unui câmp
vectorial F~ = P~i + Q~j + R~k ı̂n termeni de componentele sale
∆F~ = ∆P~i + ∆Q~j + ∆R~k.

2. Extreme condiţionate. Preliminarii

O problemă de extrem condiţionat este o problemă ı̂n care trebuie
să determinăm maximul sau minimul unei funcţii ale cărei variabile sa-
tisfac una sau mai multe ecuaţii(legături) sau inegalităţi. De exemplu,
determinaţi
maximul funcţiei f = f (x, y) cu restricţia
F (x, y) = C
sau
minimul funcţiei f = f (x, y, z) cu restricţiile
(
F (x, y, z) = 0
G(x, y, z) = 0
sunt probleme care au, respectiv, una şi două legături.
O metodă de rezolvare ar fi aceea de a reduce problema dată la una
de extrem liber, cu variabile mai puţine. Cum ı̂nsă acest lucru se poate
face numai atunci când ecuaţiile care dau legăturile pot fi rezolvate
explicit metoda aceasta nu poate fi aplicată deoarece de cele mai multe
ori este foarte dificil sau chiar imposibil să rezolvăm ecuaţiile care dau
restricţiile. De aceea este nevoie de o altă metodă. O astfel de metodă
este cea a multiplicatorilor lui Lagrange.
Considerăm A ⊂ Rn o mulţime deschisă şi f , F1 , F2 , . . . , Fm , m + 1
funcţii reale definite pe A, cu 1 ≤ m < n. Fie S ⊂ Rn mulţimea
soluţiilor sistemului

F1 (x1 , . . . , xn ) = 0

(1) ...

F (x , . . . , x ) = 0.
m 1 n

Definiţie 2.1. Spunem că a ∈ S ∩ A este punct de maxim (minim)

pentru f , conditionat de legaturile (1) dacă există o vecinatate
deschisă U ∈ V (a), U ⊂ A astfel ı̂ncât f (x) ≤ f (a) (f (x) ≥ f (a)),
pentru orice x ∈ A ∩ S ∩ U .
 NOTE DE CURS 7

Teorema 2.2. Fie f , F1 , F2 , . . . , Fm ∈ C 1 (A) şi a ∈ A ∩ S un punct de

extrem al funcţiei f condiţionat de legăturile (1). Dacă D(F 1 ,F2 ,...,Fm )
D(x1 ,x2 ,...,xm )
(a) 6=
0, atunci există λ1 , λ2 , . . . , λm ∈ R(unic determinate) astfel incat

∂f ∂F1 ∂Fm
 ∂x1 (a) + λ1 ∂x1 (a) + · · · + λm ∂x1 (a) = 0

...
 ∂f (a) + λ ∂F1 (a) + · · · + λ ∂Fm (a) = 0.

∂xn 1 ∂xn m ∂xn

(λ1 , λ2 , . . . , λm se numesc multiplicatorii lui Lagrange)

Pentru determinarea punctelor de extrem condiţionat parcurgem
două etape:
1)Considerăm funcţia auxiliară
F = f + λ1 F1 + · · · + λm Fm
şi determinăm punctele critice ale acestei funcţii. Pentru aceasta tre-
buie să rezolvăm sistemul următor:

∂F
=0


∂x1




...





 ∂F
=0


 ∂xn


(2)

 ∂F
=0





 ∂λ1
...




∂F


= 0.



∂λm
2) Necunoscutele din sistemul anterior sunt: x1 , x2 , . . . , xn şi λ1 ,
λ2 , . . . , λm . Studiem diferenţiala de ordinul doi d2 F ı̂n fiecare punct
critic, ţinând cont de legături, mai exact de diferenţialele lor:

∂F1 ∂F1
 ∂x1 dx1 + · · · + ∂xn dxn = 0

...
 ∂Fm dx + · · · + ∂Fm dx = 0.

∂x1 1 ∂xn n

Din acest sistem se exprimă dx1 , dx2 , . . . , dxm ı̂n funcţie de dxm+1 ,
dxm+2 , . . . , dxn şi apoi se ı̂nlocuiesc ı̂n d2 F0 (a), a = (a1 , . . . , an ) unde
F0 = f + λ01 F1 + · · · + λ0m Fm
şi (a1 , . . . , an ; λ01 , . . . , λ0m ) este solutie a sistemului (2). Se obţine astfel
o formă pătratică ı̂n n − m variabile independente. Dacă d2 F0 (a) este
pozitiv definită, rezultă că x = a este punct de minim local condiţionat,
8 ROTOR. DIVERGENŢĂ. EXTREME CU LEGĂTURI

dacă este negativ definită, atunci x = a este punct de maxim local

condiţionat.

3. Probleme rezolvate
1. Determinaţi valorile extreme ale funcţiei f (x, y) = x2 + y 2 cu
legătura x + y − 1 = 0.
Soluţie. În acest caz, problema se reduce imediat la o problemă de
extrem liber. Cum y = 1 − x ı̂nlocuim ı̂n expresia funcţiei f şi obţinem
g(x) = 2x2 − 2x + 1, x ∈ R. Deaoarece g 0 (x) = 4x − 2 rezultă că
x = 21 este punct critic pentru funcţia g, iar g 0 (x) ≥ 0 dacă x ≥ 12 şi
g 0 (x) ≤ 0 pentru x ≤ 12 . Astfel g admite un minim egal cu 12 ı̂n x = 12 .
Menţionăm că f admite valoarea minimă 0 ı̂n (0, 0) dacă variabilele
x, y nu sunt supuse la nicio restricţie.
Metoda II Considerăm funcţia auxiliară F (x, y, λ) = x2 +y 2 +λ(x+
y − 1), F : R2 → R. Punctele critice sunt soluţiile sistemului:

∂F


 = 2x + λ = 0



 ∂x



 ∂F
(3) = 2y + λ = 0

 ∂y




 ∂F = x + y − 1 = 0.



∂λ
Din primele două ecuaţii rezultă x = y = − λ2 şi ı̂nlocuind ı̂n ultima
ecuaţie obţinem: λ = −1, deci x = y = 12 . Fie F0 (x, y) = F (x, y, −1) =
x2 + y 2 − x − y + 1. Pentru a vedea dacă acest punct este punct de
extrem sau nu, studiem semnul diferenţialei d2 F0 ı̂n acest punct ţinând
2 2 ∂ 2 F0
seama de legătură. Cum ∂∂xF20 = 2, ∂∂yF20 = 2 şi ∂x∂y = 0, rezultă că
 
2 1 1
(4) d F0 , = 2dx2 + 2dy 2 .
2 2

Pe de altă parte, diferenţiind legătura obţinem dx + dy = 0,
de unde

1 1
deducem că dy = −dx.
Înlocuind ı̂n (4) obţinem d2 F0 ,
2 2
= 4dx2 .
Observăm că d2 F0 21 , 12 este pozitiv definită, deci ( 12 , 21 ) este punct de
minim.
2. Determinaţi punctele de extrem local ale funcţiei f : R2 → R,
f (x, y) = x2 + y 2 − x − y cu legătura x + y − 1 = 0.
 NOTE DE CURS 9

Soluţie. Considerăm funcţia auxiliară F (x, y, λ) = x2 + y 2 − x − y +

λ(x + y − 1), F : R2 → R. Punctele critice sunt soluţiile sistemului:
∂F


 = 2x − 1 + λ = 0



 ∂x



 ∂F
(5) = 2y − 1 + λ = 0

 ∂y




 ∂F = x + y − 1 = 0.



∂λ
Din primele două ecuaţii rezultă x = 1−λ 2
, y = 1−λ 2
şi ı̂nlocuind ı̂n
1
ultima ecuaţie obţinem: λ = 0, deci x = y = 2 . Fie F0 (x, y) =
F (x, y, 0) = f (x, y) şi pentru a vedea dacă ( 12 , 12 ) este punct de extrem
sau nu, studiem semnul diferenţialei d2 F0 ı̂n acest punct ţinând seama
2 2 ∂ 2 F0
de legătură. Cum ∂∂xF20 = 2, ∂∂yF20 = 2 şi ∂x∂y = 0, rezultă că
 
2 1 1
(6) d F0 , = 2dx2 + 2dy 2 .
2 2
Pe de altă parte, diferenţiind legătura obţinem dx + dy = 0,
de unde
deducem că dy = −dx.
Înlocuind ı̂n (6) obţinem d2 F0 12 , 12 = 4dx2 .
Observăm că d2 F0 21 , 12 este pozitiv definită, deci ( 12 , 21 ) este punct de
minim.
3. Determinaţi punctele de extrem local ale funcţiei f : R2 → R,
f (x, y) = x + 2y cu legătura x2 + y 2 = 5.
Soluţie. Să observăm mai ı̂ntâi că nu mai putem reduce problema la
una de extrem liber cu mai puţine variabile. Considerăm F (x, y, λ) =
x + 2y + λ(x2 + y 2 − 5), F : R2 → R. Punctele critice sunt date de
sistemul
∂F


 = 1 + 2λx = 0



 ∂x



 ∂F
(7) = 2 + 2λy = 0

 ∂y




 ∂F = x2 + y 2 − 5 = 0.



∂λ
1
Din prima ecuaţie x = − 2λ , din a doua y = − λ1 şi ı̂nlocuind ı̂n ultima
ecuaţie a sistemului avem 4λ1 2 + λ12 = 5 de unde λ1 = 12 , λ2 = − 12 .
Acestor valori le corespund punctele critice x1 = −1, y1 = −2 şi x2 = 1,
10 ROTOR. DIVERGENŢĂ. EXTREME CU LEGĂTURI

y2 = 2. În continuare studiem dacă sunt puncte de extrem. Diferenţiala

de ordinul doi este
d2 F (x, y) = 2λdx2 + 2λdy 2 .
Diferenţiind legătura obţinem
2xdx + 2ydy = 0
de unde rezultă că dy = − xy dx şi mai departe
x2
 
2
d F (x, y) = 2λ 1 + 2 dx2 .
y
Pentru λ1 = 21 , x1 = −1, y1 = −2 considerăm F0 (x, y) = x+2y+ 12 (x2 +
y 2 − 5) şi obţinem d2 F0 (−1, −2) = 45 dx2 care este pozitiv definită.
Rezultă că (−1, −2) este punct de minim. Pentru λ2 = − 21 , x1 =
1, y1 = 2 considerăm F1 (x, y) = x + 2y − 12 (x2 + y 2 − 5) şi avem
d2 F1 (1, 2) = − 45 dx2 care este negativ definită. Deducem că (1, 2) este
punct de maxim.
4. Probleme propuse
1. Determinaţi rot şi div pentru câmpul vectorial:
(1) F (x, y, z) = xy 2 z 2~i + x2 yz 2~j + x2 y 2 z~k;

(2) F (x, y, z) = x3 yz 2~j + y 4 z 3~k;

(3) F (x, y, z) = xyz~i − x2 y~k;

(4) F (x, y, z) = x2 yz~i + xy 2 z~j + xyz 2~k;

(5) F (x, y, z) = ln(2y + 3z)~i + ln(x + 3z)~j + ln(x + 2y)~k.