CUTUMA

INTERNAȚIONALĂ

ASLAN ROXANA ALEXANDRA

DREPT ANUL II - IFR  
 CUTUMA INTERNAȚIONALĂ

Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional. Ea constă dintr-o practică
generală relativ îndelungată, repetată în raporturile dintre state, acceptată de către acestea drept
regulă obligatorie în relaţiile dintre ele.

Deşi în condiţiile vieţii contemporane marea majoritate a reglementărilor internaţionale

sunt consacrate prin tratate, cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele domenii în
care iteresele divergente ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare,
precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să
impună o reglementare pe cale convenţională.

În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale
cutumiară ( dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele cunoscând
ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală.

Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi uniformă,

considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

Materii întregi ale dreptului internaţional s-au format pe cale cutumiară (dreptul diploma-
tic, dreptul mării, legile şi obiceiurile de purtare a războiului). Pe măsura codificării dreptului
internaţional şi a creşterii numărului tratatelor internaţionale, cutuma pierde din importanţa pe
care a avut-o în trecut.

Articolul 38 al Statului Curţii Internaţionale de Justiţie se referă la cutuma internaţională,

ca dovadă a unei practici generale acceptă de state ca drept (opinio juris). Nu orice practică a sta-
telor poate constitui cutumă internaţională, ci numai aceea care are un element faptic, material,
concretizat în comportamentul statelor, în practica lor, şi un element psihologic, manifestat prin
convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor, are forţa unei
norme juridice obligatorii. În măsura în care, in raporturile dintre state, o practică deşi repetată şi
continuă, nu este acceptată de state ca drept, această practică a statelor rămâne o simplă uzanţă,
fiind guvernată nu de normele de drept, ci de normele moralei, ori curtoaziei internaţionale, aşa
cum este de pildă protocolul diplomatic.

1
 Procesul cutumiar este unul complex., iar doctrina a încercat să identifice mecanismul şi
fundamentul acestui proces. Unii doctrinari susţin că cutuma s-a format în baza acordului tacit al
statelor. Alţii spun că cutuma reprezintă o conştientizare colectivă a regulii cutumiare, în absenţa
unui mecanism formal bine determinat. Şi în sfârşit, există doctrinari care afirmă că cutuma este
bazată pe repetarea unei atitudini determinate a statelor.

Izvor al dreptului internaţional general nu poate să-l constituie însă, decât acele reguli
cutumiare în care practica are un caracter de generalitate suficient de mare spre a se impune ca
normă de drept internaţional opozabilă tuturor statelor.

Examinând elementul material al cutumei internaţionale, respectiv conduita statelor

exprimată în diverse forme (practica legislativă, guvernamentală, judecătorească, unele acte ema-
nate de la state sau de la organizaţii internaţionale) putem evidenţia anumite caracteristici.

În primul rând, şi după cum rezultă expres şi din articolul 38 al Statutului CIJ, practica
trebuie să fie generală, adică să fie regăsită în conduita tuturor statelor cărora cutuma le este
opozabilă. Este necesar, însă, de menţionat, că o practică identică la nivel universal nu este
necesară. Practica opozabilă unui grup mai restrâns de state poate da naştere cutumelor regionale
sau locale, ori chiar bilaterale.

Practica trebuie să fie constantă prin repetarea conduitei în cadrul aceloraşi parametri
substanţiali.

Şi în sfârşit, practica trebuie să fie îndelungată. Elementul timp nu are însă un caracter
abso- lut întrucât durata în timp a manifestării aceluiaşi compartament al statelor implicate în
procesul cutumiar trebuie să fie apreciate prin repetare la domeniul concret de relaţii
internaţionale pe care le reglementează. În ultimii ani procesul de formare a cutumei s-a accelerat
graţie creşeterii exponenţiale a complexităţii relaţiilor internaţionale. Astăzi, însă, când ritmul
evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a intensificat, şi necesităţile reglementării juridice devin
adesea imperios nece- sare, elementul timp şi-a pierdut din importanţă în procesul creării unei
cutume. Astfel, într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în dreptul
aerian, cum ar fi de pildă li- bertatea de trecere a obiectelor spaţiale prin spaţiul aerian al altor
state, sau în dreptul maritim cât priveşte platoul continental, zona economică exclusivă a mării,
libertatea cercetărilor ştiinţifice, care în dreptul mării au fost ulterior codificate prin Convenţia de

2
la Montego Bay cu privire la dreptul mării din 1982. Iată de ce cerinţa ca practica să fie
îndelungată, nu mai reprezintă o condiţie atât de importantă pentru procesul cutumiar.

Elementul psihologic constă în atitudunea de acceptare de către state a caracterului juridic

a regulii definite prin practica generală şi relativ îndelungată dintre ele. Determinarea elemen-
tului subiectiv sau psihologic este greu de făcut, întrucât, recunoaşterea caracterului juridic al
regulii cutumiare se face pe cale tacită. În cazul când este o recunoaştere expresă printr-un tratat
internaţional, ea devine o regulă convenţională.

Cutumele internaţionale în funcţie de aria lor de acţiune se pot clasifica în:

 cutume universale (generale), care sunt reguli aplicabile tuturor subiectelor de

drept internaţional ca urmare a acceptării lor de către cvasitotalitatea acestora;

 cutume regionale(locale), constituite pe o arie geografică mai restrânsă, de

regulă continentală:

 cutume bilaterale, stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine.

Condiţiile de aplicare a cutumelor generale, pot fi formulate sub două aspecte principale.

În primul rând, se consideră că nu este necesar pentru ca un stat să fie legat de cutumă, ca
acesta să fi participat prin comportarea sa, la formarea acesteia.

De asemenea, nu se impune ca statul să accepte cutuma în mod expres (teoria acordului

tacit) .

În schimb, o practică majoritară nu poate să devină obligatorie pentru un stat dacăîn mod
constant şi fără echivoc, ea nu este acceptată de statul respectiv, acesta acţionând astfel în baza
suveranităţii sale.

Cât priveşte cutumele regionale sau care leagă un grup de state sau chiar de două state,
participarea statelor la formarea acestor tipuri de cutumă este mai strictă decât în cazul cutumelor
generale.

În cadrul practicii statelor, care are relevanţă pentru formarea normelor cutumiare, un rol
important revine tratatelor şi în mod special tratatelor de codificare a dreptului internaţioanal.

3
 Cutuma, alături de tratatul internaţional, reprezintă o formă juridică de exprimare a
acordu- lui de voinţă al statelor, însă, în mod tacit, ci nu expres ca în cazul tratatului, constituie
un izvor principal de formare şi dezvoltare a normelor dreptului internaţional.

O problemă cu privire la cutumă priveşte câmpul său de aplicare, distingându-se cutume

generale şi regionale sau locale. Referitor la cutumele regionale sau locale care leagă un grup de
state sau chiar numai două state, participarea statelor la aceste tipuri de cutumă este mai strictă
decât în cazul cutumelor generale. Însă, diferenţa esenţială între cutumele generale şi cele spe-
ciale, regionale sau locale, rezidă în faptul că cutumele speciale nu pot fi aplicate decât statelor
care participă efectiv la formarea lor.

Sfera de aplicare a unei cutume poate varia prin aria sa de întindere în spaţiu. Din acest
punct de vedere atât practica, cât şi jurisprudenţa internaţională au relevat posibilitatea existenţei
cutumelor generale, regionale şi locale. Pentru a fi valabilă în calitate de cutumă generală, regula
nescrisă trebuie să fie recunoscută de majoritatea statelor, ceea ce însă deloc nu presupune tota-
litatea statelor care formează comunitatea internaţională la un moment dat. În ce priveşte cutu-
mele regionale81 şi locale82, ele nu leagă decât statele dintr-o anumită regiune geografică în
cazul celor dintâi şi două sau trei state în cazul celor din urmă; elementul subiectiv, zis şi
psihologic, constă în credinţa, con-vingerea formată la subiectele dreptului că, acţionând într-un
anumit mod, ele se conformează nu unei simple uzanţe (cum este, spre exemplu, protocolul
diplomatic),83 ci unei veritabile reguli juridice. După cum a precizat şi Curtea de la Haga în
hotărârea sa citată din 20 februarie 1969: “statele interesate trebuie deci să aibă sentimentul că se
conformează unei obligaţii juridice”.

Elementul subiectiv (opinio juris) ne oferă şi răspunsul la întrebarea: din ce moment ne

putem considera în prezenţa unei norme cutumiare – din momentul din care fiecare dintre
subiectele de drept internaţional poate conta pe faptul că celelalte se vor conforma acelei
conduite ce formează obiectul respectivei reguli.

Un fenomen nou în legătură cu formarea cutumei rezidă în participarea organizaţiilor

internaţionale la procesul cutumiar. Această participare se manifestă prin acte care deşi emană de
la organele organizaţiilor internaţionale, reprezintă în ultimă instanţă poziţia adoptată de statele
membre. Este vorba deci de o nouă cale de manifestare a consimţământului statelor care
îmbogăţeşte considerabil procesul cutumiar.

4
 Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948;

Declaraţia cu privire la declararea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale din 1960;

Declaraţia relativă la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1963

Astfel, dacă tratatul internaţional apare ca rezultat al manifestării exprese a acordului de

voinţă a statelor, cutuma, dimpotrivă, se formează printr-o manifestare tacită a consimţământului
lor. În afară de aceasta, cutuma are un neajuns, ce constă în dificultatea dovedirii existenţei
acesteia, adică a dovedirii conţinutului ei. Pentru a facilita stabilirea elementelor unei norme
cutumiare ar putea fi luate în considerare: actele normative interne ale statelor (legi, hotărâri ale
guvernului, acte ale administraţiei publice locale etc.); orice acte ale organelor statului cu puteri
în planul relaţiilor internaţionale (acte ale unor ministere, note diplomatice, declaraţii de politică
externă, corespondenţa diplomatică etc.), precum şi hotărâri ale instanţelor de judecată, cu
incidenţă în materia dreptului internaţional; opiniile exprimate de delegaţiile statelor în cadrul
unor conferinţe internaţionale sau în cadrul unor organe ale organizaţiilor internaţionale;
dispoziţiile unor tratate internaţionale, care pot fi invocate ca norme cutumiare nu între statele
părţi, ci în raporturile dintre state terţe sau între acestea şi statele părţi.

În general, se apreciază că pentru stabilirea existenţei şi conţinutului unei cutume trebuie

să se ia în considerare numeroase elemente, cum sunt:

-actele organelor statului care au atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale (declaraţii

de politică externă, note diplomatice, corespondenţa diplomatică, etc.)

-opiniile exprimate de delegaţii statelor în cadrul unor conferinţe diplomatice sau al unor
organizaţii internaţionale;

-unele acte normative interne care au contingenţă cu problema în cauză ori hotărârile
unor organe de jurisdicţie cu incidenţă asupra relaţiilor internaţionale, dacă prezintă uniformitate
sau concordanţă în soluţii;

-dispoziţiile unor tratate internaţionale încheiate de alte state care se referă la norme
cutumiare şi care au un conţinut asemănător în ceea ce priveşte configuraţia acestor norme, sau
reguli ale unor tratate internaţionale care nu au intrat în vigoare, dar care se aplică de către state
în mod tacit.

5
 În concluzie, putem constata că, cutuma internaţională îşi menţine şi în prezent o
însemnătate normativă determinată.

6
BIBLIOGRAFIE

1. http://europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/CAPITOLUL-3.-
Izvoare.pdf
2. https://administrare.info/drept/11559-cutuma-interna%C5%A3ional%C4%83
3. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-international-
public/izvoarele-si-codificarea-dreptului-international/