Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Drept și Științe Admininstrative

Forma de învățământ: I.D.
Program de studiu: Administrație Publică, Anul III, Sem. I

DESCENTRALIZAREA ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE LOCALE

TEMA: DISTINCȚIA DINTRE CENTRALIZARE,

DESCENTRALIZARE, DECONCENTRARE CA MODALITĂȚI
DE ÎNFĂPTUIRE A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE

Cadru Didactic: Student:

Conf.Univ.Dr. Bilivolschi
Bilouseac Irina Adrian-Gheorghe
Anul Universitar 2020 - 2021
Cuprins:

I. Noțiuni generale – pag. 1 - 2

II. Distincția dintre centralizare, descentralizare, deconcentrare

ca modalități de înfăptuire a administrației publice locale –
pag. 2
i. Centralizarea – pag. 2 - 3
ii. Descentralizarea – pag. 3 - 6
iii. Deconcentrarea – pag. 7
III. Concluzii – pag. 7 - 8
IV. Bibliografie – pag. 8
 I. Noțiuni generale

Administraţia nu poate fi privită ca o entitate universală şi permanentă, marea

varietate a efectivelor sale nu poate fi explicată doar prin importanţa economică sau
demografică a statelor; este necesară luarea în considerare a structurilor, moravurilor,
practicilor politice proprii fiecărei naţiuni.
Contrar oricărei reguli constituţionale care presupune o putere definitivă, administraţia
constituie o forţă printre altele. Această instabilitate în funcţie de epocă, cultură, civilizaţie
traduce problemele imediate, neliniştile, aspiraţiile colectivităţilor naţionale adesea eterogene.
Organizarea administraţiei de stat, ca fenomen, a apărut odată cu statul, teoriile ştiinţifice
despre aceasta conturându-se mult mai târziu, odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului
administrativ şi ale ştiinţei administraţiei, deci prin secolul al XIX-lea.
În România una dintre laturile prioritare ale dezvoltării o constituie reforma administrației
publice, pe baza principiilor de descentralizare şi deconcentrare (şi chiar regionalizare), deoarece
într-un stat democratic principala activitate a administraţiei este aceea de a satisface interesul
cetăţenilor (indiferent că vorbim de hrană, locuinţă, sănătate, cultură, învăţământ, transport,
petrecere a timpului liber, menţinere a ordinii, salubrizare etc.), în mod dezinteresat şi neîntrerupt
prin servicii publice oferite colectivităţii.
În managementul administrației publice există mai multe sisteme de administrare: un
sistem centralizat şi un sistem descentralizat, după cum elementul care predomină este factorul
central sau local, iar între acestea există un sistem intermediar, deconcentrarea serviciilor
publice. În spaţiul european actual, descentralizarea şi deconcentrarea au devenit preocupări
constante ale societăţilor, importanţa acestor fenomene fiind dată de faptul că ele asigură mult
mai eficient rezolvarea unor probleme de interes local, la nivelul cel mai apropiat de cetăţean.
Astăzi se pune în discuţie tot mai des despre reforma sistemului administrativ,
fiind dificil însă să vorbim despre o reformă a sistemului de administraţie publică locală
în absenţa descentralizării şi deconcentrării, care aduc decizia mai aproape de nivelul
beneficiarilor serviciilor publice.
Considerăm că administraţia publică din orice stat nu va putea să-şi rezolve
sarcinile care îi sunt stabilite numai de la nivelul unor organe administrative centrale, în
mod necesar acestea vor trebui să fie dispuse pe întreg teritoriul ţării, doar în acest
 context descentralizarea şi deconcentrarea permiţând colectivităţilor umane să se
autoadministreze. Iar regionalizarea, despre care se discută frecvent în ultimul timp, nu
vine decât ca o soluţie a eficientizării descentralizării, conducând la sporirea calităţii
serviciilor publice destinate cetăţenilor. Regionalizarea şi descentralizarea nu sunt două
procese aflate în antiteză, în contextul dezvoltării regionale rolul descentralizării rămâne
extrem de important1.

II. Distincția dintre centralizare, descentralizare, deconcentrare

ca modalități de înfăptuire a administrației publice locale

i. Centralizarea

Presupune exclusiv dependenţa organelor locale de organele administraţiei

central, din punct de vedere juridic, organele centrale sunt singurele care adoptă decizii
aplicabile în teritoriu, iar autorităţile din teritoriu, fiind vorba exclusiv de autorităţi
statale, au doar competenţa executării deciziilor autorităţilor central, acest sistem s-a
bazat, în teritoriu, nu pe existenţa unor autorităţi, în sensul de organe, ci pe existenţa unor
simpli agenţi ai centrului;
Acest sistem, aplicat exclusiv, este specific organizării statale şi administrative
din regimurile politice totalitare ce admitea “autorităţilor locale” o putere de decizie doar
în situaţii excepționale, în cazuri de calamități cum ar fi inundațiile sau cutremurele2.
Precizări privind centralizarea în admnistraţia publică din România:
 în România, regimul de centralizare administrativă decurge din caracterul unitar
al statului;
 potrivit Constituţiei, atât la nivel central, cât şi judeţean există servicii publice
organizate pe principiul subordonării ierarhice din treaptă în treaptă, care
realizează puterea executivă;

1
“Descentralizarea Administrației Publice Locale” – Suport de curs ID - Conf. Univ. Dr. Irina Bilouseac
2
“Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor de corupţie în administraţia publică”- Transparency
International Romania, 2004
  Guvernului i se subordonează direct ministerele şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei centrale, precum şi prefecţii;
 ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei centrale li se
subordonează nemijlocit serviciile lor care funcţionează în unităţile administrativ-
teritoriale;
 conducătorii serviciilor locale ale ministerelor se subordonează pe plan orizontal,
la nivel de judeţ şi prefecţilor.

ii. Descentralizarea

Presupune existenţa unor persoane juridice de drept public locale (persoane

juridice politico-teritoriale), desemnate de comunitatea teritoriului, care au atribuţii
proprii, intervenind direct în gestionarea şi administrarea “afacerilor” colectivităţii.
Descentralizarea implică ideea de autonomie locală și constituie corolarul
indispensabil al democraţiei si reprezintă pentru organizarea administrativă ceea ce
democraţia reprezintă pentru organizarea instituţională.
Descentralizarea poate avea anumite forme:
 descentralizarea teritorială ce presupune existenţa unor autorităţi alese, la nivelul
unităţilor administrative teritoriale, autorităţi ce dispun de competenţă materială
generală;
 descentralizarea tehnică sau prin servicii ce presupune existenţa unor persoane
juridice de drept public care prestează anumite servicii publice, distincte de masa
serviciilor publice prestate de autorităţile statale.
Fundamentele descentralizării:
 fundamentul politic - descentralizarea administraţiei pe baza principiului
autonomiei locale relevă democraţia, deoarece locuitorii diferitelor localităţi pot
participa la gestionarea publică;
 fundamentul administrativ - descentralizarea administrativă, la nivelul
localităţilor, oferă posibilitatea realizării unei administraţii în cunoştinţă de cauză,
 a nevoilor şi intereselor locale, de către reprezentanţii ai colectivităţilor locale şi
de funcţionari care se află sub controlul organelor administraţiei locale.
Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice
unităţilor administrativ-teritoriale în existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi
care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului și transferarea unor servicii
publice din competenţa autorităţilor centrale către cele locale.
Regulile generale ale regimului juridic aplicabil descentralizării:
 rezolvarea problemelor locale nu se mai face de către funcţionari numiţi de la
centru, ci de către cei aleși de electori3;
 în acest regim, statul conferă unor autorităţi publice şi dreptul de exercitare a
puterii publice în unele probleme;
 acest regim juridic se fundamentează în plan material pe un patrimoniu propriu al
unităţilor administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură
mijloacele necesare pentru satisfacerea intereselor locale;
 funcţionarii publici aleşi sau numiţi, în regimul descentralizării administrative, pe
un termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice în
activitatea locală;
 participarea locuitorilor prin alegeri la desemnarea autorităţilor locale accentuează
spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a localităţii în care ei
locuiesc şi determină să caute şi să găsească ei însuşi soluţii la problemele cu care
se confruntă.
Elementele de bază ale aplicării descentralizării:
 Existenţa unor colectivităţi locale în cadrul unei unităţi teritorial-
administrative ale statului:
 fundamentul material şi obiectiv al descentralizării administrative îl constituie
organizarea teritoriului României în unităţi administrativ-teritoriale – comune, oraşe,
judeţe (Constituţia);
 descentralizarea administrativă se face în legătură cu existenţa unor colectivităţi sociale
constituite în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale;

3
“Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor de corupţie în administraţia publică”- Transparency
International Romania, 2004
 colectivităţile sociale locale au nevoi şi interese specifice care-i solidarizează pe cei care
fac parte din respectivele colectivităţi, distincte de cele generale;
 aceste colectivităţi locale fac parte din naţiunea organizată în stat şi, de aceea, interesele
locale ale colectivităţilor trebuie corelate cu interesele generale = atribuţiile locale sunt
stabilite prin lege.
 Gestiunea nevoilor specific locale aparţine colectivităţilor locale, potrivit legii:
 problemele de la nivelul unităţilor teritorial-administrative de bază şi la nivelul judeţelor
nu sunt soluţionate de organele reprezentative ale acestora, în limitele stabilite de lege;
 autorităţile locale beneficiază de mijloace juridice proprii de gestiune a nevoilor
specifice;
 gestiunea nevoilor locale este realizată prin organizarea de servicii publice la nivel local;
 colectivitățile locare trebuie să dispună de mijloace materiale și bănești proprii pe care să
le poată folosi în scopul rezolvării problemelor locale;
 comuna, oraşul, municipiul, judeţul constituie persoane juridice, unităţi administrativ
teritoriale ale statului, ce dispun de un patrimoniu şi au venituri proprii, distincte de cele
ale statului şi care rezolvă problemele orăşeneşti, municipale şi judeţene.
 Organele de conducere trebuie să fie locale:
 colectivităţile sociale descentralizate în unităţile teritorial-administrative trebuie să
dispună de dreptul de a alege organele administraţiei locale;
 organele locale alese sunt reprezentante ale unităţilor administrativ-teritoriale şi nu
reprezentante ale puterii executive a statului în aceste unităţi;
 autorităţile administraţiei publice locale – primarii, consiliile locale şi judeţene – sunt
alese în unităţile teritorial-administrative de către colectivităţile sociale respective, dintre
membrii acestor colectivităţi;
 aceste autorităţi trebuie să-i reprezinte pe toţi locuitorii unităţilor administrativ-teritoriale
în care sunt constituite, fără discriminare socială, etnică, religioasă sau de altă natură;
 aceste cerinţe pot asigura o participare a tuturor cetăţenilor la gestiunea treburilor de
interes local şide a realiza în mod egal administraţia publică.
 Autonomia faţă de organele centrale ale administraţiei publice:
 acest element al principiului autonomiei locale decurge din existenţa celor menţionate
mai sus;
 pentru rezolvarea operativă a nevoilor colectivităţilor locale descentralizate, este necesar
ca organelle administraţiei locale să dispună de competenţa care să le ofere autonomia
faţă de organele centrale ale administraţiei publice;
 legea stabileşte în mod judicios competenţa necesară serviciilor şi autorităţilor publice
locale;
 prin construcţia legii se evită conflictul dintre diferitele structuri ale administraţiei
publice locale cu cele centrale sau deconcentrate în teritoriu;
 autonomia locală nu trebuie înţeleasă ca o izolare, ca o rupere a administraţiei publice
locale de organele administraţiei publice centrale sau deconcentrate;
 autonomia nu înseamnă independenţa organelor administraţiei publice locale faţă de
organele centrale ale puterii executive;
 există şi necesitatea exercitării unui control, pe care îl realizează puterea executivă
asupra autorităţilor publice ale administraţiei locale.
 Controlul exercitat de organele puterii executive asupra autorităţilor
administraţiei publice locale nu îmbracă forma controlului ierarhic:
 controlul puterii executive asupra organelor administraţiei locale este un element
indispensabil al principiului autonomiei locale;
 controlul puterii executive asupra organelor din cadrul administraţiei unităţilor
administrativ-teritoriale este de două feluri:
 control ierarhic;
 control de tutelă administrativă.
 controlul ierarhic se exercită asupra autorităţilor locale deconcentrate;
 controlul de tutelă administrativă este exercitat fie de organele centrale ale puterii
executive (guvernul sau ministerele) asupra actelor consiliilor judeţene, fie de prefect
asupra actelor primarului, consiliul local şi judeţean;
 controlul de tutelă administrativă priveşte numai legalitatea actelor, nu şi oportunitatea
acestora;
 în Carta europeană cu privire la exerciţiul autonom al puterii locale la care a aderat şi
România, reglementează în art. 11 dreptul colectivităţilor locale de a dispune de un drept
jurisdicţional de recurs pentru a asigura exerciţiul competenţelor şi respectul principiilor
de autonomie locală care sunt consfinţite şi în legislaţia internă.
 iii. Deconcentrarea

Reprezintă o măsură intermediară în procesul descentralizării ce constă în

transferul de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor
organisme locale șiînseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune
recunoaşterea unei anumite puteri de decizie (prefectul, serviciile exterioare ale
ministerelor). Deconcentrarea este o formă a centralizării, centralizarea există în orice
moment, deoarece agenţii sunt subordonaţi ierarhic puterii centrale, iar deciziile lor sunt
imputabile exclusiv statului.
Deconcentrarea administrativă constituie o treaptă situată între centralizare şi
descentralizare, fiind considerată o centralizare sau o slabă descentralizare ce constituie
un regim administrativ. Esenţa deconcentrării este faptul că titularii puterii locale sunt
numiţi de autoritatea centrală, dar cu competenţa să rezolve problemele locale fără să
ceară aprobarea “Centrului”, fiind totuşi supuşi unui control al acestuia.
Scopul proceselor de descentralizare şi de deconcentrare este de a îmbunătăţi
calitatea managementului serviciilor publice, asigurând o alocare mai eficientă a
responsabilităţilor şi resurselor acestuia. Astfel, nevoile cetăţenilor sunt mult mai bine
servite, din cauză că ele sunt mult mai bine cunoscute la nivel local decât la nivel central.
În România, priorităţile procesului de descentralizare şi deconcentrare sunt
îmbunătăţirea sistemului de furnizare a serviciilor publice descentralizate sau
deconcentrate, clarificarea competențelor la diferitele nivele și structuri ale administrației
publice, creșterea autonomiei financiare, redefinirea competenţelor prefecţilor, şi
creşterea capacităţii, instrumentelor şi procedurilor necesare implementării acestuia4.

III. Concluzii

 Principalul scop al descentralizării este de a oferi servicii publice de mai bună calitate, la un
preţ mai redus, concomitent cu modernizarea structurilor care furnizează aceste servicii. Până
în prezent au avut loc anumite acţiuni de descentralizare, dar ele erau sporadice, selective şi

4
“Descentralizare Versus Deconcentrare” - Jurnal De Cercetare Anticorupție, 2012
 nesistematice, urmând mai degrabă formularea de răspunsuri la condiţionări externe, şi mai
puţin urmărind un obiectiv strategic de reformă politică a statului şi a societăţii;
 Descentralizarea a fost tolerată doar în măsura în care efectele sale nu au contrazis modelul
ierarhic al administraţiei de stat, singura structură investită cu atribuţii de dirijare a proceselor
economice şi administrative;
 Descentralizarea pleacă de la premisa că autorităţile administraţiei publice locale sunt mai în
măsură să răspundă necesităţilor cetăţenilor, cunoscând mai profund problemele lor, dar şi
cele mai bune căi pentru rezolvarea acestora;
 Descentralizarea înseamnă apropierea deciziei de cetăţean, luarea unor decizii mai adecvate
necesităţilor lui. O serie întreagă de servicii publice sunt furnizate mai eficient la nivel local.
Învăţământul preuniversitar, asistenţa socială, alimentarea cu apă şi infrastructura rutieră sunt
doar câteva din serviciile publice pentru care autorităţile administraţiei publice locale sunt cele
mai indicate să ia decizii privind alocarea resurselor;
 Descentralizarea nu este un scop în sine, ci o metodă de a furniza servicii publice mai
eficiente, în corespundere cu cerinţele şi preferinţele beneficiarilor. Nici un sistem centralizat
nu poate răspunde varietăţii nevoilor comunităţilor locale la fel de bine ca autorităţile locale.
Totodată, structurile guvernului îşi vor păstra, în cele mai multe domenii, doar atribuţii de
reglementare, inspecţie şi control;
 Descentralizarea este definită ca fiind transferul, de la autoritatea centrală la autorităţile locale,
a competenţelor, precum şi a resurselor financiare necesare. Nu există descentralizare decât în
condiţiile în care competenţele trecute în sarcina autorităţilor locale - primării, consilii locale
sau consilii raionale - sunt însoţite de alocările bugetare corespunzătoare.

IV. Bibliografie

 “Descentralizarea Administrației Publice Locale” – Suport de curs ID - Conf. Univ. Dr. Irina
Bilouseac;
 “Ghid privind mijloacele legale de combatere a faptelor de corupţie în administraţia publică”-
Transparency International Romania, 2004;
 “Descentralizare Versus Deconcentrare” - Jurnal De Cercetare Anticorupție, 2012.