NUME:

DEDIU RUXANDRA-
ANDEEA
GHEORGHE ANA-MARIA
PAUN SILVIA-MIHAELA

SAI

AN -II-

POLITICA ANTI-MONOPOL. MATERIA:

INTERDICȚIA ABUZULUI DE POZIȚIE POLITICA ÎN DOMENIUL
DOMINANTĂ CONCURENŢEI
 CUPRINS

Introducere………………………………………………… ..…………..2
1. Obiectivele politicii în domeniul concurenţei…………………………... 3
2. Evoluţia politicii în domeniul concurenţei……………………………….3
3. Principalele reglementări ale politicii în domeniul concurenţei………….4
4. Interzicerea abuzului de poziţie dominant.……………………………….5
5. Practici şi instrumente ale abuzului de poziţie dominantă…….………….8
Concluzie……………………………………………………………........12
Bibliografie………………...……………………………………………..14

1
 Introducere
Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei (PDC) este determinată de
faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din
afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de
piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a
resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi
calitativ al producţiei.

În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea, reglementările în domeniul

concurenţei au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate de colaborarea
dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care aceasta le implica.

În cazul Comunităţii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar
din raţiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că
restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi
anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări. Conform
reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu este privită ca un scop în sine, ci
ca o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art.3(g) al TCE subliniază faptul că scopul
urmărit este de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei unice,
concurenţa nu este distorsionată”.

Ce este politica in domeniul concurenței?

Concurenţa exercită o presiune constantă asupra întreprinderilor pentru a pune la

dispoziţia consumatorilor o ofertă cât mai variată, la cele mai bune preţuri. Concurenţa face parte
din regulile de joc ale unei pieţe libere şi este în interesul consumatorilor, beneficiarii finali.

Uneori, întreprinderile încearcă să denatureze concurenţa. Pentru a garanta buna

funcţionare a pieţelor, autorităţile competente, printre care Comisia Europeană, trebuie să prevină
sau să corecteze comportamentele anticoncurenţiale. Comisia Europeană supraveghează:

 acordurile dintre întreprinderi, care limitează concurenţa (cartelurile sau alte tipuri de

acorduri) şi prin care părţile îşi stabilesc propriile reguli şi evită regulile unei pieţe
liberalizate

 cazurile de abuz de poziţie dominantă, în care întreprinderea dominantă încearcă să-şi

excludă concurenţii de pe piaţă

 fuziunile şi alte acorduri formale între întreprinderi, care prevăd o asociere permanentă
sau temporară (fuziunile sunt autorizate în măsura în care acestea permit o extindere a
pieţelor, în beneficiul consumatorilor)

 eforturile menite să liberalizeze pieţele în sectoare precum transportul, energia, serviciile

poştale şi telecomunicaţiile. Multe din aceste sectoare erau dominate de monopoluri de
stat şi, prin urmare, este important să ne asigurăm că procesul de liberalizare nu le aduce
acestora avantaje neloiale.

 sprijinul financiar (ajutor de stat) în beneficiul întreprinderilor  din partea guvernelor

ţărilor UE – ajutoarele de stat sunt compatibile cu legislaţia europeană cu condiţia ca

2
 acestea să nu denatureze concurenţa dintre întreprinderile europene sau să nu aducă
prejudicii economiei

 cooperarea cu autorităţile naţionale competente responsabile cu punerea în aplicare a

legislaţiei europene în domeniul concurenţei, pentru a garanta aplicarea uniformă a
dreptului concurenţei la nivelul UE.

1. Obiectivele politicii în domeniul concurenţei :

o Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea

pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze
comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei. (înţelegerile şi
practicile concertate);
o Politica în domeniul concurenţei caută să împiedice situaţiile în care una sau mai
multe întreprinderi încearcă să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor
economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă);
o De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor
membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei prin discriminări în
favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme
din sectorul privat (ajutoarele de stat).

2. Evoluţia politicii în domeniul concurenţei

Politica europeană în domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă pe Art.3(f) al
Tratatului CEE (acum Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât
„concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu
regăsindu-se în articolele 85(81) – 94(89) ale Tratatului UE. Prevederile respective se referă la
controlul Comisiei asupra aranjamentelor/practicilor restrictive (sau a cartelurilor), a exercitării
abuzive a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. Aceste
componente, specifice momentului de început al PDC continuă să fie şi astăzi pilonii centrali ai
acestei politici. PDC a devenit „prima politică sectorială autentic supranaţională”, care reflecta
poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în direcţia realizării unei politici comune nu doar
coordonate în comun.

Primii cincisprezece ani de existenţă (1958-1972) ai PDC s-au caracterizat printr-o

dezvoltare cumulativă şi coerentă a unui set de priorităţi politice care au permis Comisiei
promovarea unei atitudini ofensive.

Perioada următoare, 1973 – 1981, a fost una în care factorii externi au fost cei care şi-au
pus în mod determinant amprenta asupra PDC. Recesiunea economică, determinată de criza
petrolului manifestată în anii 1973-74, a generat nevoia unor politici mult mai reactive din partea
Comunităţii.

Perioada 1982-2000, reprezintă trecerea către o „nouă” politică în domeniul concurenţei.

Finalul anilor 70 au reprezentat un apogeu al criticilor adresate Comisiei şi modului în care DG
IV realiza politica în domeniul concurenţei, dominante fiind acuzele privind caracterul
supercentralizat al acesteia, procesul decizional inadecvat, proceduri de implementare ineficiente,

3
„sensibilitate” crescută la presiunile politice şi incapacitatea acesteia în a atinge obiectivele
stabilite .

Sfârşitul anilor 80 au reprezentat un moment important în evoluţia acestei politici, care va

deveni mult mai transparentă şi cu o mai mare viteză decizională, reuşind să construiască un nou
echilibru între abordarea neo-liberală şi cea intervenţionistă. Procesul de realizare a pieţei unice
impunea aplicarea unor măsuri corespunzătoare şi în domeniul concurenţei. Este mai degrabă un
truism faptul că, odată ce barierele ne-tarifare (fizice, tehnice, fiscale) în calea relaţiilor
comerciale sunt înlăturale, firmele şi guvernele vor căuta noi metode prin care să restricţioneze
concurenţa şi să-şi protejeze industriile naţionale.

În concluzie, istoria evoluţiei PDC reprezintă o „juxtapunere a unor perioade pasive cu

unele active”, a „unor perioade cumulative de expansiune a domeniilor politicii, prin extinderea
dar şi aprofundarea obiectivelor urmărite în cadrul acesteia” . Astfel, s-a trecut de la accentul pus
în anii 60 pe practicile restrictive, la politicile îndreptate împotriva monopolurilor din anii 70 şi la
cele orientate spre ajutoarele de stat şi controlul concentrărilor din anii 80 şi 90, politica în
domeniul concurenţei extinzându-se în noi sectoare industriale.

3. Principalele reglementări ale politicii în domeniul concurenţei

Baza legală (juridică) a PDC este oferită, în primul rând, de prevederile incluse în
Tratatului UE , respectiv:

• Articolul 81, privind practicile restrictive

• Articolul 82, privind poziţia dominantă pe piaţă

• Articolul 86, privind întreprinderile publice

• Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.

În al doilea rând, referiri se găsesc în legislaţia secundară, adoptată de Consiliul UE şi de

Comisia Europeană, sub forma Regulamentelor şi Directivelor.

Astfel, în aceasta categorie se includ:

• Regulamentul Consiliului 17/1962;

• Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin Regulamentul

1310/1997;

• Regulamente şi directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri care
privesc situaţii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea,
distribuţia autovehiculelor, etc.

În al treilea rînd, un număr în creştere instrucţiuni, care nu sunt în mod formal

obligatorii, oferă informaţii esenţiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii
sau în ce mod va acţiona Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să
crească gradul de predictibilitate al acţiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile
Curţii Europene de Justiţie şi ale Tribunalului de Primă Instanţă. Nu în ultimul rînd, trebuie
menţionate şi acordurile internaţionale în care se fac referiri exprese la situaţii specifice privind
concurenţa.
4
 Principalii actori implicaţi în politica în domeniul concurenţei:

- Instituţia responsabilă la nivel comunitar de modul în care este implementată PDC

este Comisia Europeană.
- Curtea Europeană de Justiţie (CEJ)
- Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)
- Parlamentului European
- Consiliului de Miniştri
- Autorităţile naţionale

Sursa:https://administrare.info/domenii/economie/14432-practicile-anticoncuren
%C5%A3iale

4. Interzicerea abuzului de poziţie dominantă

Afacerile eficiente se desfăşoară cu scopul de a cuceri pieţele, până în punctul în

care se pot stabili poziţii cu adevărat puternice. Deţinerea unei poziţii dominante nu este
greșită în sine. Acesta este chiar rezultatul eficienţei activităţii desfăşurate de intrprinderi.
Dacă însă întrprinderea işi foloseşte puterea pentru a înăbuşi concurenţa, aceasta este o
practică anti-concurenţială, calificată ca abuz

Deşi controlul înţelegerilor dintre firme este necesar el nu se dovedeşte a fi şi şi suficient.

Excesul de concentrare poate favoriza situaţiile în care o firmă abuzează de poziţia ei dominată

5
pe piaţă, manifestându-se de o manieră incorectă, fie la nivelul preţurilor practicate (prea mici
sau prea mari), a condiţiilor de comercializare sau a modului în care îşi tratează consumatorii.

Art. 82 (fost art. 86) prevede că orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi
economici aflaţi într-o poziţie dominantă în piaţa comună sau într-un segment important al
acesteia este interzis, atâta vreme cât poate afecta comerţul dintre ţările membre .

Sunt citate şi exemple de practici abuzive, de pildă faptul de a impune, într-o manieră
directă sau indirectă, preţuri de vânzare sau cumpărare care nu sunt echitabile, faptul de a limita
producţia sau dezvoltarea tehnică în detrimentul consumatorului, etc.

Un astfel de abuz poate consta din:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii comerciale inechitabile;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente,

provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Se cere făcută observaţia că, în ceea ce priveşte temeiul juridic al combaterii abuzului de
poziţie dominantă, Art.82 i se adaugă art.83, prin care se permite adoptarea de regulamente şi
directive şi Art.85, care se referă la competenţele de investigare ale Comisiei.

După cum se observă, Art. 82 se constituie într-un instrument de control al exercitării puterii
de monopol pe o piaţă sau alta.
El implică analizarea a două elemente:

-existenţa unui agent economic aflat în poziţie dominantă;

-comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea concurenţei pe
piaţa respectivă.

Subliniem faptul că Art. 82 (fost art. 86) interzice numai abuzul de poziţie dominantă, nu
doar simpla sa existenţă. Acest articol se pretează la numeroase controverse. Dacă formularea
inclusă aici este destul de clară în ceea ce priveşte combaterea abuzului de poziţie dominantă,
ea este mai puţin clară în ceea ce priveşte puterea de care dispune Comisia în domeniul
controlului concentrărilor. Cu alte cuvinte, în aplicarea Art.86 apar două aspecte: pe de o
parte, controlul comportamentului abuziv pe piaţă datorită restrângerii libertăţii de alegere a
consumatorilor determinată de faptul că o firmă dominantă pe piaţă, practic elimină
concurenţa şi, pe de altă parte, modul în care CEE dă Comisiei nu numai puterea de a
interzice înţelegerile şi abuzul de poziţie dominantă, ci şi posibilitatea de a exercita un
control prealabil asupra concentrărilor economice.

 Poziţia dominantă reprezintă situaţia în care, puterea economică deţinută de o firmă,

îi permite acesteia să obstrucţioneze concurenţa de pe piaţa în cauză. Cu alte cuvinte,

6
 poziţia dominantă pe piaţă permite unei firme să influenţeze în mod covârşitor
condiţiile în care se manifestă concurenţa.
 Abuzul de poziţie dominantă se manifestă atunci când, prin comportamentul său, o
firmă influenţează structura sau gradul de concurenţă de pe piaţa respectivă, chiar şi
în situaţia în care un asemenea comportament este rezultatul anumitor dispoziţii
legislative. Printre posibilele abuzuri de poziţie dominantă se pot enumera:
 faptul de a impune în mod direct sau indirect preţul sau alte condiţii de
tranzacţie ne echitabile;
 limitarea producţiei sau a pieţelor de desfacere în detrimentul consumatorului;
 aplicarea, în raport cu anumiţi parteneri comerciali, a unor condiţii inegale,
pentru prestaţii echivalente.
 condiţionarea încheierii unui contract, de către acceptarea unor prestaţii
suplimentare, fără legătură cu obiectul contractului.

Aplicarea Art.82 ridică probleme din cele mai delicate, legate de definirea conceptelor la care se
face trimitere, respectiv:

a) Când avem de a face cu o poziţie dominantă pe piaţă ?

Poziţia dominantă se defineşte în raport de capacitatea firmei de a afecta concurenţa şi de a
acţiona independent de reacţia concurenţilor de pe piaţă şi a consumatorilor (vezi decizia CEJ
în cazul United Brands, 1978);

b) Cum se poate defini piaţa relevantă ?

Piaţa relevantă se poate defini pornind de la trei principali determinanţi:

1. Piaţa produsului : Analiza realizată în cazul pieţei produsului presupune o investigaţie pe

clase de produse, piaţa fiind definită în funcţie de existenţa altor produse similare,
substituibile (produsele substituibile sunt cele către care se pot îndrepta preferinţele
consumatorilor atunci când preţul sau calitatea produsului de bază s-au modificat,
deoarece răspund aceleiaşi nevoi sau unor nevoi similare; exemplu: unt şi margarină,
cafea măcinată şi ness, etc.).

2. Piaţa geografică, respectiv teritoriul în care condiţiile de concurenţă sunt omogene. În

condiţiile existenţei pieţei unice, cel puţin teoretic, piaţa geografică este piaţa UE. Cu
toate acestea, de la caz la caz trebuie avuţi în vedere şi alţi factori, de vreme ce, cu cât
este mai strict delimitată piaţa, cu atât mai evidentă apare poziţia dominantă. În analiza
sa, Comisia are în vedere identificarea barierelor la export, capacitatea produsului de a fi
transportat dintr-un loc în altul şi, nu în ultimul rând, diferite alte bariere juridice,
administrative sau tehnice.

3. Piaţa temporală , respectiv schimbărilor structurale suferite în timp de către de o piaţă.

Aşa de pildă, analizele efectuate trebuie să aibă în vedere volatilitatea anumitor pieţe,
urmare, fie a factorilor de mediu, fie datorită modificărilor survenite în preferinţele
consumatorilor.

c) Care este relaţia care se stabileşte între existenţa unei poziţii dominante şi abuzul de
poziţie dominantă ?
În trecut, Comisia şi CEJ considerau că existenţa în sine a unei poziţii dominante pe piaţă
constituia un abuz (vezi cazul Continental Can, 1972). Începînd cu 1979 (cazul Hoffmann
7
 – la Roche, nr. 85/76), Curtea a definit „abuzul” ca fiind un „concept obiectiv” şi, mult
mai recent, s-a făcut distincţia clară între „poziţia dominantă” şi „abuz” (vezi Tetra Pak II,
1997).
Ca atare, subliniem încă o dată faptul că, în raport cu reglementările comunitare (Art.82),
Comisia, şi CEJ, condamnă numai abuzul de poziţie dominantă şi-i penalizează pe cei
care comit aceste abuzuri. Exercitarea, de către Comisie, a controlului efectiv asupra
abuzului de poziţie dominantă s-a realizat abia la finele deceniului al nouălea.

5. Practici şi instrumente ale abuzului de poziţie dominantă

Abuzul de poziţie dominantă se poate realiza printr-o paletă extrem de largă de acţiuni,
enumerarea exhaustivă fiind imposibilă. Sintetizând, dar şi simplificând, acestea s-ar putea grupa
în practici de excluziuni şi practici de redistribuire. Delimitarea riguroasă a practicilor de
excluziune de cele de redistribuire este dificilă; fiecare categorie conţine elemente din cealaltă.

Practici de excluziune:

Au rolul de a împiedica sau distorsiona relaţiile de concurenţă, inclusiv „îndepărtarea” din

piaţă a concurenţilor şi/sau împiedicarea accesului altora. Alteori se urmăreşte limitarea
concurenţei la elemente formale, cu parteneri fără capacitate sau voinţă de a promova acţiuni şi
comportamente proconcurenţiale. Sunt comportamente exclusiviste, unilaterale, cele practicate
de o singură firmă dominantă prin excluderea concurenţilor, a celor care există sau a celor care
au intenţia să pătrundă în industrie.

Ca şi instrumente folosite în aceste practici pot fi mentionate :

A) preţul de ruinare este un preţ extrem de scăzut, sub nivelul costului mediu variabil.
Preţul de vânzare inferior CVM este considerat preţ de ruinare doar dacă cel care-l practică
deţine o poziţie dominantă şi este promovat o lungă perioadă de timp.

Prin practicarea lui:

concurenţii părăsesc piaţa/sectorul;

cei care au intenţia să intre pe piaţă abandonează proiectul;

pe perioada practicării acestui preţ, iniţiatorul realizează pierderi substanţiale, fără a

putea fi imputate unor factori exogeni;

în perioada de practicare, cumpărătorii beneficiază de unele avantaje;

După îndepărtarea concurenţilor, preţul creşte substanţial pentru a recupera pierderile

anterioare şi a asigura pragul minim de profitabilitate revendicat de acţionari. Avantajele
temporale obţinute anterior de cumpărători sunt contrabalansate printr-un atac masiv la
bunăstarea lor. Practicarea preţului de ruinare este interzisă prin legislaţia concurenţei din statele
UE, din SUA, Canada.

B) contracte de exclusivitate se încheie cu distribuitorii, cu firmele din avalul

lanţului valoric sau cu furnizorii unor factori de producţie exclusivi (licenţe, brevete, materii
prime speciale) pentru a împiedica intrarea pe respectiva piaţă a altor concurenţi.

8
 C) firma cu poziţie dominantă refuză să furnizeze o resursă esenţială celei din
aval, indiferent de preţ, sau întrerupe relaţiile cu un client pentru simplul fapt că
acesta refuză să accepte condiţii comerciale suplimentare discriminatorii.

D) vânzarea legată – prin care compania cu poziţie dominantă distribuie un produs

doar dacă se acceptă un anumit lot sau, mai grav, o gamă completă din sortimentele
furnizorului.

Practicile de redistribuire:

Acestea constau în impunerea de către firma cu poziţie dominantă a unor clauze

comerciale care-i sunt favorabile.Dintre acestea au relevanţă:

a) preţurile discriminatorii faţă de anumiţi clienţi. Se numesc preţuri discriminatorii

pentru că nivelul lor nu are legătură cu costul, cheltuielile de transport, condiţiile de
comercializare. Există:

preţuri discriminatorii prin care surplusul consumatorului este captat total sau
parţial. Folosirea preţurilor discriminatorii este o practică abuzivă
anticoncurenţială întrucât prin ea se realizează segmentarea beneficiarilor, segmentare
prin care cel care o promovează obţine pe ansamblu profituri mai mari; în plus, creează între
cumpărători situaţii discriminatorii în sensul că avantajele oferite de vânzător unor clienţi nu
sunt accesibile şi altora;

preţuri discriminatorii reduse practicate faţă de anumiţi distribuitori sau cu firme din
aval cu scopul ca pe pieţele din aval să nu pătrundă alţi concurenţi. Această practică este
viabilă dacă nu sunt înlocuitori apropiaţi pentru inputuri;
b)impunerea preţului de revânzare când agentul aflat în amonte faţă de cumpărător îi
impune acestuia preţul final pe care-l va practica în relaţiile cu clienţii. Preţul de
revânzare poate fi impus la un nivel expres sau ca limită; discountul de exclusivitate –
o concesie de preţ acordată clientului care se angajează să comercializeze exclusiv
bunurile marfare provenite de la furnizorii cu poziţie dominantă. Ambele situaţii sunt şi
practici de excluziune. În aceeaşi clasă poate fi inclus şi comisionul de fidelitate faţă de
marcă, fapt ce introduce o barieră în accesul altor concurenţi pe piaţa respectivă.
c) dumpingul – decizia de a vinde un bun marfar dat pe o piaţă străină, la un preţ scăzut,
la un nivel inferior celui de pe piaţa internă. Prin el, concurenţii de pe respectiva piaţă sunt în
situaţie de discriminare artificială, fiind marginalizaţi sau excluşi;
d) condiţionarea contractului -acceptare de către unii parteneri a unor clauze ce
incumbă obligaţii suplimentare, fără legătură cu obiectul contractului sau impunerea unor
conditii impunerea unor condiţii inegale între partenerii comerciali cărora li se oferă
prestaţii identice;
e) preţul de transfer – folosit în relaţiile dintre filialele aceleiaşi companii transnaţionale
sau între filiale şi compania-mamă. Ele sunt preţuri care nu au legătură cu nivelul şi
evoluţia costului. Un asemenea preţ este „administrat” şi sunt afectate veniturile bugetare în
locaţia de unde pleacă bunurile, dar şi raporturile concurenţiale pe piaţa bunurilor finale

9
 Strategii anticoncurenţiale
Cele trei mari direcţii pe care se poate orienta o întreprindere, în scopul de a-şi crea un
avantaj de piaţă sunt:

1. Strategia efortului concentrat - aceasta reprezintă străduinţa unui

producător pentru  a câştiga  supremaţia asupra unei categorii de clientelă, asupra
vânzărilor unei game de produse sau asupra unei regiuni de desfacere.
2. Strategia elitei - este o metodă care foloseşte ca mijloc de obţinere a unui avantaj
concurenţial, excepţionalitatea produsului obţinut prin efortul producătorului. Mai este
cunoscută şi sub numele de „strategia Mercedes". Prin această strategie, producătorul
obţine un avantaj izvorât din calităţile tehnico-funcţionale ale produselor sale.
3. Strategia costurilor - este calea prin care avantajul de piaţă obţinut de producător
se bazează pe preţuri. Astfel că supremaţia va fi asigurată în acest caz de efortul de a
obţine costuri de producţie cât mai mici, care să compună preţuri „fără concurenţă".

Dacă aceste strategii se desfăşoară în condiţii ce ţin de concurenţa perfectă, cu

respectarea concurenţei loiale, ele pot fi admise, sunt deci licite şi constituie arme de luptă în
bătălia concurenţială liberă pe piaţă.

Detectarea practicilor anticoncurenţiale

Este importantă instituirea unor metode specifice de detectare a practicilor
anticoncurenţiale, în mod special pentru sectoarele în care au loc comportamente îndoielnice
ale agenţilor economici, în scopul de a asigura eficienţa funcţionării mecanismului pieţii.
Pentru a putea stabili metode de detectare a practicilor anticoncurenţiale trebuie ţinut cont de
diversitatea acestor practici. în acest sens vom analiza metodele pentru următoarele tipuri de
practici anticoncurenţiale:

1. a) înţelegeri secrete concertate pentru ofertanţi la licitaţii, adică ofertele trucate - în

acest caz există mai multe metode de detectare a ofertelor trucate dintre care amintim:

 examinarea pe termen lung a preţurilor ofertelor la licitaţii consecutive - este

susceptibilă existenţa ofertei trucate atunci când din examinarea nivelurilor de preţ se
constată fluctuaţii care nu se regăsesc în corespondenţa fluctuaţiilor la alte bunuri,
conform indicelui de preţ la principalele intrări de producţie.
 examinarea atentă a succesiunii în care întreprinderile depun în cadrul licitaţiilor oferte
câştigătoare - dacă se observă că un anumit agent economic câştigă periodic licitaţiile,
poate fi un indiciu al unei înţelegeri secrete. După cum înţelegerile împart piaţa în
segmente, fiecăruia dintre agenţii economici participanţi la înţelegerea secretă îi va
veni rândul să câştige licitaţia în funcţie de cota sa de piaţă stabilită prin înţelegerea
secretă.
 analiza unei serii de oferte ale aceluiaşi ofertant - această metodă urmăreşte detectarea
unei discrepanţe între preţurile ofertantului de la o serie de licitaţii. Datorită
periodicităţii în care trebuie să câştige, conform unei înţelegeri secrete, agentul
economic respectiv va trebui sa prezinte oferte diferite în contextul în care nu poate
avea justificare în costuri.

10
 examinare nivelurilor de preţuri înaintate de aceleaşi firme la licitaţii diferite, succesive
- această examinare poate descoperi similitudini izbitoare, iar în cazul câştigătorului
trăsături din care să rezulte că era sigur de câştigarea licitaţiei.
 examinarea într-o serie de licitaţii succesive a localizării licitanţilor
câştigători - din această examinare se poate observa dacă o anumită firmă câştigă pe un
anumit teritoriu, fapt ce poate indica existenţa unei înţelegeri secrete de împărţire a
pieţei.

b) Impunerea preţului de re-vânzare - această practică este uşor detectabilă datorită

faptului că, de regulă, preţul impus este scris pe ambalajul produsului de către
producător. Se poate observa uniformitatea preţului pentru acelaşi produs la diferiţi
comercianţi distribuitori

c) Restricţiile verticale, negocierea exclusivă şi cumpărările legate - aceste practici se

pot detecta prin examinarea sistematică a contractelor încheiate
între producători şi distribuitori şi a contractelor de licenţă.

d) Detectarea cartelurilor - acesta comportă cel puţin trei probleme:

 atragerea firmelor în cartel - pe termen lung, în cazul existenţei unor concurenţi

neparticipanţi la cartel, funcţionarea cartelului poate fi pusă sub semnul întrebării.
Cartelul, prin definiţie, va încerca să atragă toate firmele, pentru a elimina concurenţa.
Această activitate de atragere a firmelor către cartel poate fi creatoare de dovezi care să
demaşte existenţa cartelului. Astfel de dovezi se regăsesc în  interiorul  cartelului  sub 
forma  unor documente care să relateze despre eşecul cooptării unor concurenţi. Pot
exista dovezi la nivelul agenţilor economici concurenţi ai cartelului, care au refuzat să
fie cooptaţi în cartel, aceştia pot da relaţiile necesare.
 obiectivele încheierii înţelegerii - orice înţelegere are cel puţin un scop pentru a cărui
realizare sau stabilire este necesară întrunirea firmelor participante la cartel. Datorită
diferenţelor care pot exista la nivelul firmelor participante, diferenţierea   motivelor   şi
scopurilor pe care acestea le au, este necesar ca firmele să se întrunească în mod
repetat. Cu cât mai complicate problemele de soluţionat în cadrul cartelului, cu atât mai
mari şansele ca din aceste întruniri să rezulte documente scrise care să constituie
dovezi cu privire la cartel.
 supravegherea membrilor cartelului - aceasta este o problemă constantă a cartelului,
deoarece preţurile fixate de cartel sunt mari, fiecare dintre participanţi ar putea fi tentat
la obţinerea unor profituri mai mari prin vânzarea sub preţul de cartel. Astfel, dacă toţi
participanţii la cartel ar proceda în acest mod, cartelul s-ar destrăma. Pentru fiecare
agent economic participant există o mare tentaţie de a înşela cartelul prin scăderi
secrete de preţuri, îmbunătăţirea calităţii produsului şi acordarea de diverse alte
avantaje pentru clienţii săi.

11
 Concluzie

In opinia noastră, politica în domeniul concurenţei a evoluat ca fiind una din

cele mai importante politici comunitare. Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea
cadrului necesar manifestării unei concurenţe loiale, adică a unei concurenţe care are loc în
condiţiile respectării de către agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate
corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare de fiecare stat.

De ce este importantă pentru consumatori politica în domeniul concurenţei?

Politica în domeniul concurenţei vizează aplicarea normelor care garantează faptul

că întreprinderile funcţionează în condiţii de concurenţă loială. Politica în domeniul
concurenţei stimulează spiritul antreprenorial şi eficienţa, le asigură consumatorilor o ofertă
mai variată şi contribuie la micşorarea preţurilor şi sporirea calităţii.

 Preţuri mici: Cea mai simplă modalitate pentru a deţine o cotă de piaţă importantă
este practicarea de preţuri mici. Sub efectul concurenţei, preţurile scad. Acest lucru este
benefic pentru consumatori (deoarece creşte puterea lor de cumpărare), pentru
întreprinderi, care sunt încurajate să producă şi pentru economie, în general.

 Calitate mai bună: Concurenţa încurajează întreprinderile să producă bunuri şi să

furnizeze servicii de mai bună calitate, pentru a atrage mai mulţi clienţi şi pentru a
deţine o cotă de piaţă mai mare. Calitatea poate însemna: produse cu durată de viaţă
mai îndelungată sau care funcţionează mai bine; servicii post-vânzare sau de suport
tehnic mai bune; servicii mai accesibile şi mai bune.

 Ofertă mai variată: Pe fondul concurenţei, întreprinderile vor depune eforturi pentru
ca produsele lor să se diferenţieze de celelalte produse existente pe piaţă. Prin urmare,
oferta devine mai bogată şi consumatorii pot alege produsul cu cel mai bun raport preţ-
calitate.

 Inovare: Pentru a prezenta o ofertă variată şi pentru a produce bunuri de mai bună

calitate, întreprinderile trebuie să fie novatoare în concepţie, design, tehnici de
producţie, servicii etc.

 Concurenţi mai serioşi pe piaţa mondială: Concurenţa de pe piaţa UE ajută

întreprinderile europene să fie mai competitive şi în afara UE, devenind capabile să
facă faţă concurenţei de pe piaţa mondială.

Astăzi este recunoscut la nivel mondial „rolul esenţial al politicii concurenţei în

asigurarea unei liberalizări economice care să permită pieţelor să se dezvolte spre o concurenţă
liberă şi corectă”- Mario Monti.

12
 Rolul politicii concurenţei este cu atât mai evident cu cât, prin instrumentele sale se
are în vedere reducerea potenţialului de distorsionare a pieţei de către marile întreprinderi de
stat şi/sau de către succesoarele lor rezultate din privatizare.

Politica în domeniul concurenţei reprezintă – prin cele două componente ale sale: cea
cunoscută în limbajul de specialitate ca „anti-trust”, ajutorul de stat - un barometru al
funcţionării pieţei, o componentă de bază a economiei de piaţă funcţionale. Succesul politicii
în domeniul concurenţei se reflectă în existenţa unei solide culturi a concurenţei exprimată la
nivelul operatorilor economici prin respectarea regulilor jocului prevăzute de legislaţia în
domeniu.
În realitate concurenţa perfectă nu există, ea este o situaţie ideală, spre care se tinde şi de
fapt forma concretă de manifestare a concurenţei este cea imperfectă, în care participanţii ce
se diferenţează între ei după o serie de criterii, dispun de o forţă economică diferită, de
informaţii mai restrânse sau mai ample şi de o importanţă diferită.

Una din cheile succesului integrării economice europene a constituit-o

existenţa, încă de la începutul construcţiei comunitare a unei politici comune în domeniul
concurenţei. După 40 de ani de funcţionare, această politică continuă să fie o condiţie
necesară pentru existenţa Pieţei Interne Unice ce asigură libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. Libera concurenţă între firme favorizează
inovaţia, reduce costurile de producţie, creşte eficienţa economică şi în
consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al economiei europene. Stimulate de
mediul concurenţial, firmele oferă astfel produse şi servicii competitive din punctul de
vedere al calităţii şi al preţului.

Politica în domeniul concurenţei este esenţială în realizarea pieţei interne, raţiunea

de a fi a acesteia fiind tocmai aceea de a permite tuturor firmelor să concureze în
condiţii egale pe pieţele oricărui stat membru. De aceea este importantă o mai
bună implicare a consumatorilor, creşterea transparenţei în adoptarea deciziilor, precum
şi întărirea cooperării internaţionale.

13
Bibliografie

- http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/publicatii/Politica_concurenta.pdf
- Tatiana Moşteanu, Concurenţa abordări teoretice şi practice, Editura Economică
- Politica europeana in domeniul concurentei. -Irina Radulescu, Andrei Dobrescu,
Paul Prisecaru.
- https://ec.europa.eu/competition/consumers/why_ro.html
- https://administrare.info/domenii/economie/14432-practicile-anticoncuren
%C5%A3iale
- Ilie Gavrilă, Tatiana Gavrilă, Competivitate şi mediu concurenţial –
Promovarea şi protejarea concurenţei în UE, Editura Economică, Bucureşti

14