C6-Redactarea lucrării de cercetare.

Finalizarea şi valorificarea rezultatelor unei cercetări în practica educaţională

În redactarea lucrărilor științifice se utilizează stiluri de redactare

recunoscute de comunitățile academice și care prevăd standarde și norme stricte.
Pentru domeniul științelor sociale cel mai utilizat format este stilul APA (American
Psychological Association).
Caracteristica principală a acestui sistem constă, în principal, în citarea în text într-
un format esențializat (nume autor și anul publicației) și nu prin note de subsol sau
finale. În funcție de tipul de sursă citată (carte, capitol de carte, articol din jurnal,
articol din volum de conferință, sursa electronică etc.) formatul are anumite reguli.
În redactarea lucrării se folosește același stil și se acordă atenție deosebită ca toate
citările și referințele să respecte formatul ales.
Citarea în text se poate realiza în mai multe moduri: fie se trece ideea citată după
care, între paranteze, numele autorului și anul publicației; de exemplu, (Potolea,
2010), fie se menționează numele autorului și se trece în paranteză anul lucrării,
de exemplu: Potolea (2010) subliniază că....
În cazul în care este preluat un citat integral se trece după citare și numărul paginii
(Chelcea , 2003, p. 13).
Pentru mai multe pagini: (Eco, 2000, pg. 4-6)
Standardul pentru citarea cărților în lista de referințe bibliografice cere să trecem
numele autorului, inițiala prenumelui urmată de punct, anul publicării între
paranteze, urmat de punct, numele cărții scris cu litere cursive (italic), orașul,
urmat de „:” și editura, urmată de un ”.” (nu punct și virgulă).
CITAREA CĂRȚILOR ÎN LISTA CU REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1. Eco, U. (2000). Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste. Constanţa:
Pontica.
2. Ausubel, D. P., & Robinson, F. G. (1981). Învăţarea în şcoală. O introducere în
psihologia pedagogică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Reluăm
accentuând ca lucrările citate în lista de referințe bibliografice să apară în ordine
alfabetică, numerotate cu cifre arabe, urmate de punct. În cazul în care același
autor are mai multe opere, ele vor fi sortate în ordine cronologică inversă (din
prezent către lucrările publicate anterior).
Când o lucrare are între doi și șapte autori, în text se vor trece primii trei, urmați de
expresia et al., iar în lista de referințe se va scrie numele tuturor. Dacă sunt mai
mult de opt autori atunci se trec primii șase, se lasă trei puncte și se trece și ultimul
autor.
CITAREA UNUI CAPITOL DE CARTE
Muscă, A. (2007). Curriculum Vitae. În M. Jigau, & (coord), Consilierea carierei
(pg. 151-162). București: Sigma
CITAREA UNUI DOCUMENT PRELUAT DE PE O PAGINĂ WEB American
Psychological Association. (2013, December 5). Preluat de pe Publication Manual
of the American Psychological Association, Sixth Edition:
http://www.apastyle.org/
CITAREA UNUI ARTICOL ÎN LISTA DE REFERINȚE James, M. &
McCormick, R. (2009). Teachers learning how to learn. În Teaching and Teacher
Education, 973–982.
Citarea articolelor din reviste preluate în format electronic Singer, D. G., Singer, J.
L., D'Agostino, H., & DeLong, R. (2009). Children's pastimes and play in sixteen
nations. Preluat pe 5 decembrie de pe American Journal of Play (Winter):
http://www.journalofplay.org/issues/1/3/article/childrens-pastimes-and-play-
sixteennations-free-play-declining
Citarea unui raport cu un colectiv de autori nenominalizați (2008). Raportul
Consiliului Uniunii Europene, Partea C: The coherent framework of indicators and
benchmarks - Development of new indicators. Bruxelles: Consiliul Uniunii
Europene

Cercetarea pedagogica vizeaza atat explicarea stiintifica, conceptualizarea si

intelegerea activitatii educative, cat si ameliorarea acesteia prin introducera de
informatii in invatamant. Cercetarile pedagogice de tip ameliorativ se finalizeaza
cu innoiri in practica pedagogica. Aceste innoiri pot dobandi caracter de inovatie in
invatamant. Inovatia pedagogica este o operatiune constienta si planificata al carei
obiectiv este de a determina introducerea si utilizarea unor schimbari innoitoare, a
unei restructurari creatoare menite sa amelioreze substantial randamentul si
calitatea invatamantului.Ierarhizarea inovaţiilor în educaţie se poate face în funcţie
de substanţa şi amploarea schimbărilor pe care le antrenează, de aspectul instrucţiei
sau al educaţiei pe care îl influenţează sau îl schimbă. Ele presupun adoptarea de
măsuri care vizează aspectul organizatoric, managerial, curriculumul şcolar şi
relaţiile educative astfel încât, putem conchide că există trei tipuri de inovaţie în
şcoală:

1. inovaţii materiale, care vizează mediul educativ şi echipamentul şcolar:

sălile de clasă, laboratoarele, cabinetele, mijloacele de învăţământ,
manualele, cărţile de studiu, materiale auxiliare etc.;
2. inovaţii „de concepţie”, care se referă la modul de proiectare şi
organizare a procesului instructiv – educativ, la întregul curriculum
şcolar, la conţinutul învăţământului, la strategiile de predare şi învăţare,
strategiile de evaluare etc.;
 3. inovaţii legate de conduita interpersonală, care vizează rolurile şi
relaţiile dintre factorii binomului educaţional (educatori şi educaţi),
relaţiile stabilite între cadrele didactice, relaţiile dintre educatori, educaţi
şi personalul administrativ etc.
Tipurile de inovaţii şi de schimbări în învăţământ se fundamentează, în
primul rând, pe schimbarea concepţiei şi a atitudinii cadrului didactic faţă de
problemele care apar în realitatea educaţională. Este necesară formarea continuă a
cadrelor didactice în cadrul sistemului de perfecţionare, dar şi prin studiu
individual. Inovaţiile pot îmbrăca următoarele forme:
a) reforma educaţională sau inovarea macroeducaţională, care
acţionează asupra macrosistemului, adică asupra tuturor componentelor structurale
şi funcţionale ale învăţământului, vizând restructurarea integrală sau cvasiintegrală
a acestora;
b) inovarea microeducaţională, schimbarea pedagogică la nivelul
microstructurii, al componentelor sistemului instructiv-educativ, adică
îmbunătăţirea practicii educaţionale, potrivit cerinţelor reformei. De exemplu: noi
planuri de învăţământ la ciclul primar, gimnazial sau liceal, noi programe şi
planificări şcolare, noi resurse metodologice, noi mijloace de învăţământ, noi tipuri
de relaţii educative etc.

Metodele de producere a inovatiilor in invatamant sunt:

o modelul de cercetare si dezvoltare conform caruia, printr-o succesiune rationala

de etape, se pleaca de la o teorie si se ajunge in mod deductiv la modificari in
pratica educativa, in asa fel incat o inovatie este produsa, perfectionata si apoi
difuzata;
o modelul de interactiune sociala, care evidentiaza modul de difuzare a
inovatiilor, in cadrul unui sistem complex de retele interpersonale de informatii;
o modelul de rezolvare a problemelor de la sesizarea unei necesitati pe care
inovatia respectiva o satisface; procesul se dezvolta in etape, de la problema de
diagnosticare a unei necesitati, apoi la experimentare si, in sfarsit, la asimilare.

Reforma invatamantului reprezinta mijlocul cel mai pertinent de introducere

simultana a inovatiilor la toate nivelurile sistemului de invatamant. In pregatirea si
infaptuirea reformei globale a invatamantului, un rol deosebit de important il joaca
cercetarea psihologica care trebuie sa se constituie ca izvor al conceptiei si ca
factor de pilotare.

Cercetatorul-pedagog trebuie sa cunoasca codexul de deontologie stiintifica. Cele

dintai norme de deontologie profesionala s-au referit la profesiunea medicala, cu
importantul principiu deontologic ramas de la Hipocrat: nihil nocere, in primul
rand, să nu daunezi, să nu lezezi, principiu care si-a pastrat valabilitatea pana in
prezent.

Deontologia, ca ramura a știintelor pedagogice, studiază datoriile și drepturile ce le

revin profesorilor statuate într-o serie de documente de politici educaționale ca :
Legea educației naționale, codul cadrul deontologic al profesiunii de profesor,
Carta internationala a educatorilor etc. traduse în obligatiile si comportamentul
demn al personalului didactic fata de elevi/studenti, fata de familiile acestora, fata
de colegii de profesie, fata de cei de alte profesii, fata de opinia publica si fata de
societate.Prima conditie de care cercetatorul trebuie sa tina seama este de
a respecta măsura si a nu crede ca cercetarea reprezinta intreaga pedagogie. O alta
conditie, la fel de importanta ca si prima: cercetarile sale sa nu compromita cu
nimic bunul mers al studiilor, nici sa tulbure viata scolara. Investigatiile
pedagogice trebuie facute in asa fel incat sa nu dauneze cu nimic elevilor.

Cercetarea pedagogica nu se face de dragul cercetarii; ea nu este un scop in sine,

nu este ,,arta pentru arta’’, ci urmareste inlaturarea imperfectiunilor care mai
persista si sa asigure scolii rezultate cat mai bune.

Calitatea unei cercetari este apreciata în functie de 7 criterii: originalitate,

simplitate, coerenţă, pertinenţă, fecunditate, verificabilitate, predictibilitate.

1. Originalitate
Este scopul esenţial al unei cercetari. O lucrare neoriginală nu prezintă
interes. O cercetare, poate, de exemplu, sa reia problematici şi analize mai vechi pe
care le reciclează. Nu este un fapt deplorabil în sine, atâta timp cât nu este vorba de
plagiat, dar o lucrare originală este cea care-şi aduce aportul la dezvoltarea
cunoaşterii.

2. Simplitate
Această calitate se referă la amenajarea economică a lucrării. Simplicitatea
operează o reducere a realului pentru a face mai inteligibile anumite aspecte, altfel
spus, cercetarea reține un numar scăzut de parametri. Simplitatea nu are nimic de-a
face cu stilul simplu pe care il utilizează autorul. Dimpotrivă, ea poate să fie
semnul unui grad înalt de abstracţie. In acest caz vorbim de analiză elegantă, de
genul Logicii acţiunii colective a lui Olson. Efectele de stil, în numele unui anumit
estetism, cultivă obscuritatea, echivocul sau paradoxul pentru a seduce sau
impresiona. Claritatea este o calitate redutabilă pentru autor pentru că il face
vulnerabil la critică, în timp ce ermetismul – care este o poziţie de slăbiciune –
garantează contra oricărui atac. Autorul obscur poate orâcind sa-şi apere
ermetismul prin replici de aceiaşi natură.
3.Coerenţă
De la simplitate trecem uşor la coerenţă, simplitatea fiind de cele mai multe
ori garanţia coerenţei. O lucrare este incoerentă când se ocupă de prea multe
aspecte (variabile) sau când se pierde în descrieri inutile, fără legatură cu analiza
propriu-zisă şi aceasta sare în ochi de la prima privire.
4.Pertinenţa
Este raportul cu realitatea. Pertinenţa nu este o calitate uşor de determinat şi
poate da naştere la neînţelegeri. Pertinenţa unei lucrări se referă la aptitudinea
acesteia de a explica un fenomen. Contează deci cum a fost decupat obiectul. O
analiză poate să nu fie pertinentă dacă obiectul de studiu este nesemnificativ, lipsit
de interes.
5.Fecunditatea
Se referă la aptitudinea unei cercetari, a unei structuri de explicaţie, să se
aplice diverselor realităţi în aparenţă diferite. Prin fecunditate, o cercetare
depăşeşte frontierele disciplinei. In acest sens, sociologia este o cunoaştere
fecundă. La fel, economia, datorita conceptului de „homo economicus” este un
domeniu de cunoaştere fecund. Destinat mai întii studiilor economice, acest
concept s-a extins şi la alte domenii de analiză (studii politice, strategice, studii
decizionale, manageriale).
6. Verificabilitatea se referă la aptitudinea unei cercetari de a enunţa teorii care
generează ipoteze (analize) a căror conformitate cu realul se poate verifica.
7. Predictibilitatea este calitatea unei cercetari a cărei verificabilitate poate fi
proiectată în viitor. De exemplu, teoria lui Darwin este verificabilă dar nu este
predictivă (nu permite nici o predicţie cât priveşte evoluţia speciilor). In schimb,
teoria lui Marx, avind ambiţia să explice ştiinţific istoria, se vroia verificabilă şi
predictivă.

Exemple de teme pentru cercetarea pedagogică

- cunoasterea stiintifica a elevilor, abordarea integrala, complexa, a personalitatii,

cunoasterea intereselor si constelatiilor motivationale, a maturizarii socio-
afective, a aptitudinilor si trasaturilor caracteriale, apte sa conditioneze eficienta
invatarii;
- egalizarea sanselor de educatie, de succes, prin personalizarea conditiilor
instruirii, prin diferentierea si individualizarea invatamantului;
- combinarea optima a metodelor si mijloacelor, a formelor de organizare a
invatarii, articularea lor in sisteme, alegerea strategiei optime de invatare si
 studiu planificat: elaborarea si testarea de proiecte didactice
experimentale( mono si interdisciplinare );
- problemele complexe si atat de putin cunoscute ale formarii atitudinilor si
convingerilor( analiza de caz, grupul de sensibilizare, tehnici de deblocare ori
de mobilizare, grupul autoanalitic competent, proiectarea unor programe
comune de activitate, dilema morala, intarirea conduitelor dezirabile etc.);
- sporirea obiectivitatii si preciziei evaluarii in invatamant si educatie, stabilirea
eficientei unor noi tehnici si instrumente de evaluare;
- alcatuirea orarelor individuale, de grup si colective, a unor itinerarii optimal
dupa starea cunostintelor, organizarea invatarii in sistem modular;
- problema elevilor dotati, probleme de orientare scolara, profesionala;
- stimularea creativitatii si problemele predarii integrate;
- activitatea educativa, scolara si extrascolara, problemele parteneriatului
educational;
- autoguvernarea claselor de elevi;
- problemele educatiei moral-spirituale, educatia pentru valori, educatia pentru
cooperare, toleranta, solidaritate, pentru democratie, cultivarea
comportamentelor civic-democratice, problemele participarii elevilor la
conducerea scolii si alcatuirea programelor de lucru etc.